Patrimoniul industrial din România

Repere internaționale și contribuții românești
Obiective metalurgice
Monumente industriale în pericol
Ateliere Arheologie Industriala

În 2003 participanții la congresul TICCIH – Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial – ce a avut loc la Moscova, declarau în preambulul Chartei Patrimoniului Industrial următoarele: „clădirile și structurile construite pentru activități industriale, procesele și uneltele folosite, orașele și peisajele în care sunt amplasate, împreună cu manifestările lor tangibile sau intangibile, sunt de o importanță fundamentală. Ele trebuie studiate, istoria lor trebuie predată, înțelesul și semnificația lor trebuie demonstrate și subliniate în ochii opiniei publice, iar exemplele cele mai semnificative și caracteristice trebuie identificate, protejate și întreținute, în sensul Chartei de la Veneția, spre folosul prezentului și viitorului”

Charta Patrimoniului Industrial^[1]– document de referință în domeniul relativ nou al protejării patrimoniului industrial, reprezintă rezultatul unei evoluții continue a arheologiei industriale în a doua jumătate a secolului al XX-lea, evoluție care a coincis, uneori, cu lupta pentru recunoașterea legitimității unui astfel de câmp de cercetare inedit.

Termenul de „arheologie industrială” începe să fie utilizat la jumătatea anilor ‘50 în Anglia, unde stratificările industriei, începând cu jumătatea secolului al XVIII-lea, marchează aproape tot teritoriul național. Se propunea cercetarea urmelor revoluției industriale – fabrica, cu toate infrastructurile ei, căi ferate, poduri, gări, cartiere muncitorești, hale comerciale, lucrări care nu numai că au modificat teritoriul, dar au condiționat din ce în ce mai profund viața colectivității.

În 1959, „Council for British Archaeology” folosește oficial termenul și chiar creează un Comitet de Cercetare în Arheologie Industrială, aceasta în paralel cu înființarea unor cursuri specializate la câteva universități britanice.

Odată cu creșterea constantă a interesului în domeniu, ia ființă în 1973 Comitetul Internațional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial – TICCIH (The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage) a cărui activitate continuă meritoriu până în prezent.

Începând cu recomandarea 872 /1979 a Consiliului Europei, prima recomandare în domeniu, continuând cu recomandarea R 20/1990 referitoare la „protejarea și conservarea patrimoniului tehnic, industrial și a lucrărilor de artă în Europa” și cu Charta Patrimoniului Industrial – TICCIH 2003 (ICOMOS 2005), politicile europene de protecție a patrimoniului se apleacă cu mai multă atenție și eficiență spre cercetarea și conservarea integrată a patrimoniului industrial. Campanii de reperare și inventariere sistematică s-au derulat, ca primi pași indispensabili, încă din anii `60 (Anglia, Scoția) și `80 (Franța, Italia). Acest lucru răspundea necesității luării de decizii informate imediate în vederea protecției patrimoniului industrial în condițiile atât ale unei explozii a pieței patrimoniului „invadate” de valori industriale produse uneori cu doar câteva decenii în urmă, cât și ale pericolului distrugerii în contemporan a industriilor martor, depășite tehnic și considerate desuete. Pe lângă pierderi inevitabile, numeroase monumente europene au fost recuperate mai ales începând cu anii 90 și, odată cu recunoașterea internațională a importanței domeniului, mai multe situri industriale au fost incluse în Lista Patrimoniului Mondial.

Din punct de vedere terminologic sintagma „arheologie industrială” a fost de la început controversată. De la prima definiție a domeniului, aparținând lui Michael Rix, care afirma că arheologia industrială se ocupă cu descoperirea vestigiilor timpurii produse de revoluția industrială^[2], noțiunea evoluează, iar înțelegerea sa variază de la interpretări „poetice” (Franco Borsi, 1979^[3]) la definiții contemporane mai tehnice și cuprinzătoare (Charta TICCIH 2003^[4])

Asocierea celor două noțiuni – „arheologie”/„industrial”, produce la prima vedere un fel de „rumoare semantică”, cum spune Franco Borsi^[5]și cere, desigur, unele explicații. Disconfortul terminologic derivă, din aparenta contradicție între noțiunea de arheologie ca știință a anticului, a pierdutului și cea de industrial ca fenomenologie tehnică, economică, productivă complexă, legată de trecutul recent, de actualitate – aici contradicția se referă la parametrul temporal. De asemeni contradictoriu este și modul convențional de înțelegere a arheologiei clasice, pe de-o parte, ca studiu al producțiilor înalt artistice și a industrialului, pe de altă parte, ce se referă la practic, funcțional, material și în minimă măsură la estetic.

Înțelegerea arheologiei moderne ca arheologie a istoriei și nu doar a istoriei artei, precum și renunțarea esteticii contemporane la conceptul de anti artisticitate a utilului, apropie însă cele două noțiuni. Mergând mai departe, istoria ca știință contemporană, lăsând la o parte istoria bătăliilor și pe cea diplomatică, ia în considerare istoria economică, socială, politică, artistică și deci și istoria tehnicii. La rândul ei, aceasta nu se mai limitează la istoria sterilă a mașinilor și procedeelor de producție, a materiilor prime, ci le localizează într-o realitate a locurilor, fabricilor, a caselor în care locuiau cei ce făceau să funcționeze aceste mașini, a modului lor de viață .

Perioada istorică la care se referă domeniul, este la rândul ei controversată, termenul de „revoluție industrială” fiind el însuși relativ putându-se referi la o perioadă începând cu secolul al XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Totodată, decalaje importante în evoluția industriei în diferite regiuni ale globului, situează intervenții contemporane în timp la multe decenii „distanță” unele de altele. Putem oare vorbi de industrie înainte de 1700? Și unde se încheie această perioadă? Putem considera prima centrală nucleară de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, drept monument de arheologie industrială? Dar aparatura informatică cvasi-contemporană, generațiile de calculatoare care se succed rapid, produsele de software, care se aruncă toate, cu dezinvoltură, odată cu apariția altor programe sau componente mai performante?

În concluzie, cu toate că unele dintre aceste întrebări nu și-au găsit încă răspunsul și chiar dacă specialiștii domeniului au fost deseori mai preocupați de protecția imediată a patrimoniului industrial aflat în pericol decât de fundamentarea teoretică a domeniului, „arheologia industrială există”^[6]și s-a impus ca disciplină contemporană complexă. Asupra domeniului converg interese disciplinare diverse, de la istoricul de artă, arhitect, urbanist, inginer, la sociolog și istoricul industriei, iar aria sa de cercetare se referă la mărturiile, materiale sau imateriale, ale modului de viață și producție industrială în evoluția lor istorică. Coroborând interpretarea acestor mărturii din punct de vedere economic, tehnologic sau arhitectural etc., arheologia industrială face, în contemporan, un pas înainte luând în considerare puternica semnificație culturală^[7]a patrimoniului industrial ca element al evoluției societății umane.

Teritoriul României este depozitar al unui patrimoniu industrial – construit sau mobil remarcabil pentru sud-estul European, datând în principal din perioada secolelor al XVII-lea – al XX-lea. Pe lângă obiecte singulare valoroase, sunt prezente eșantioane coerente de dezvoltare ilustrând încă toate fazele cunoscute ale evoluţiei industriale (pre industrială, manufacturiera, industrială, fin-de-siecle şi hiperindustrializata în epoca socialistă). După al doilea război mondial regimul comunist a confiscat dar nu a distrus grav aceste dotări în dorinţa de a le exploata uneori cu investiţii mai mult decât minime. Dotări tehnice excepţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea mai pot fi găsite chiar funcţionând în România Din nefericire însă, preocupările şi, în consecinţă, reuşitele în recuperarea acestui valoros patrimoniu sunt aproape inexistente.

Situaţia economică precară a multora dintre societăţile ce deţin patrimoniu industrial le determină pe acestea fie să abandoneze/vândă patrimoniul a cărui întreţinere este prea costisitoare, fie să-l „refuncţionalizeze”, cu investiţii distructive ieftine şi de slabă calitate, pentru a-l închiria. Din comoditate sau din lipsa unei strategii de perspectivă, sunt preferate construcţiile noi intervenţiilor mai pretenţioase pentru recuperare-restaurare, sunt casate şi distruse utilaje valoroase sub motivul retehnologizării… Aceste iniţiative sunt cu atât mai dăunătoare pentru marile ansambluri, împărţite prin privatizările grăbite de la începutul anilor 90, ansambluri a căror coerenţă iniţială nu se va mai putea în curând descifra…Reprezentând procente impresionante din suprafaţa oraşelor şi situându-se acum relativ aproape de centre, ariile industriale destructurate, foste industrii de marcă ale oraşului, sunt văzute ca o imensă rezervă urbanistică în aşteptare de destinaţii. Proprietarii şi investitorii interesaţi de amplasamentele foarte avantajoase nu doresc însă să investească în reconversie simţindu-se condiţionaţi de restricţii şi probleme de restaurare pentru ceea ce ei considerau ca spaţiu sau teren disponibil pentru orice fel de intervenţie profitabilă.

Campanii de inventariere specializată nu au fost demarate. Deşi, de exemplu, se păstrează obiecte de patrimoniu industrial din secolul al XIX-lea care funcţionează cu tehnologia originală, nu se cunoaşte exact tipologia, numărul acestora, valoarea lor. În consecinţă, deciziile de demolare/casare sunt, în lipsa protectiei legale, sau din necunoştinţă de cauză, extrem de frecvente, iar puţinele măsuri de protejare sunt subiective şi insuficient fundamentate ştiinţific.

Pe lângă acestea este greu de obţinut susţinerea opiniei publice nu întotdeauna receptivă la un astfel de subiect Oamenii nu sunt ataşaţi de “fabrică”, ci mai degrabă o consideră un simbol al îngrădirii libertăţii personale, al subordonării şi ar accepta cu greu s-o vadă, de exemplu, în cărţi poştale ilustrate, alături de mănăstirile din nordul Moldovei…

Există însă şi reversul pozitiv. Orgoliul firmei, noţiunea de tradiţie, pot determina decizia industriaşului de a face un muzeu al firmei. Inscripţia “fondat la 18…” înnobilează blazonul comercial de continuitate şi seriozitate neîntrerupte. Dincolo de simpla inscripţie, această dovadă poate veni din mărturii vizibile, construite, din patrimoniu recuperat.

Oamenii, la rândul lor, au o anume obişnuinţă a locului de muncă căruia i s-au dedicat atâţia ani, chiar generaţii, sunt întristaţi de declinul lui… Accesibilitatea în acel loc ca dovadă a acestui sacrificiu, simpla lui păstrare fizică, constituie o mărturie afectivă despre ceea ce a fost munca, răbdarea, inventivitatea celor de dinaintea noastră, o recuperare a memoriei bunicilor. Ca şi în Anglia anilor 50-60, poate acum e momentul potrivit la noi pentru ca oamenii să recepţioneze pozitiv acest mesaj, fără să mai asocieze aceste mărturii industriale cu mizeria sau organizarea de tip socialist, ci să înceapă să le înţeleagă ca pe mărturii preţioase ale trecutului industrial românesc, ce a contribuit esenţial la avântul economic al României interbelice. De asemenea, tinerii, în ciuda tendinţei negării istoriei recente, pot fi convinşi de valorile tehnic industriale ale trecutului. Învăţământul superior tehnic deţinea în anii socialismului ponderea principală şi încă reprezintă un procent important în mediul universitar. Alături de arhitecţi, istorici, sociologi, în momentul de faţă aceste noi generaţii deţin informaţia şi au disponibilitate pentru a înţelege acest subiect. Vizitele “oficiale” şi obligatorii la interesante, dar triste muzee ale tehnicii din anii trecuţi, se pot transforma în proiecte şi colaborări în domeniul arheologiei industriale. Acest lucru se face deja simţit, de exemplu în câteva interesante proiecte de diplomă ale studenţilor arhitecţi unele dintre ele atrăgând interesul unor programe dedicate mediatizării şi salvării acestui tip de patrimoniu la nivel european.

Un argument important îl constituie şi relativa fragilitate a patrimoniului industrial, vulnerabilitatea lui, în sensul că una din caracteristicile ansamblurilor istorico-industriale este chiar dezinvoltura cu care se înlocuiesc, modifică ireversibil, demolează, părţi componente importante, sau chiar ansambluri întregi. Acest lucru ţine într-un fel şi de evoluţia istorică a programului, care e prin definiţie, în mai mare măsură decât în alte programe de arhitectură, una etapizată, evolutivă, majoritatea ansamblurilor păstrate fiind produsul a multiple extinderi şi modificări în timp dictate de necesităţi funcţional-tehnologice. Transpusă în contemporan însă, această abordare, deşi uneori poate motivată tehnic sau economic, este greşită şi ireversibilă, în majoritatea cazurilor, pentru piesele pierdute, neexistând un releveu, o fotografie, un inventar… Acest lucru se petrece fie în perioade de relativ avânt economic, când proprietarii, permiţându-şi financiar să investească, din comoditate, neînţelegere sau din lipsa unei strategii de perspectivă, preferă construcţiile noi intervenţiilor mai pretenţioase pentru recuperare-restaurare, casează şi distrug utilaje valoroase sub motivul retehnologizării…fie în dorinţa unui câştig rapid prin valorificarea acestor zone ca teren presupus liber de construcţii… Nu se ţine aici cont de posibilitatea îmbunătăţirii imaginii de marcă a firmei prin reabilitarea patrimoniului şi de avantajele unor soluţii alternative cu amortizarea investiţiei pe termen mediu şi profitabilitate pe termen lung sensibil mai mari.

În momentul de faţă, protecţia legală a patrimoniului industrial este asigurată, în principal, prin Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural mobil. Legea 422/2001 permite clasarea în regim de urgenţă a unui sit, indiferent de regimul de proprietate, prevede obligaţii, dar dă şi posibilitatea creerii de facilităţi pentru proprietarii de monumente, înlesnind astfel campania de “câştigare” a industriaşilor care nu erau, în condiţiile legislaţiei de până acum, atraşi să claseze obiectivele valoroase pe care le deţin. Ministerul Culturii şi Cultelor a elaborat un proiect de Lege a patrimoniului industrial (fapt inedit în Europa), aflat în momentul de faţă în dezbatere publică şi menit să acompanieze metodologic sau să întărească unele prevederi ale legislaţiei actuale din domeniul patrimoniului imobil şi mobil.

Protecţia legală actuală este însă departe de a fi eficientă. Lista oficială a monumentelor istorice (2004) are scăpări importante. Informaţiile legate de monumentele clasate sunt deseori limitate la denumire şi adresă poştală, pentru ansambluri de mii de metri pătraţi neexistând vreo ierarhizare valorică a numeroaselor corpuri de clădiri, sau un inventar al utilajelor conţinute. Răspunzând necesităţii unei inventarieri sistematice a acestui patrimoniu, Ministerul Culturii şi Cultelor a demarat un program care urmăreşte declanşarea inventarierii specializate, identificarea obiectivelor în pericol, găsirea de soluţii şi parteneri pentru salvarea lor, mediatizarea domeniului şi stabilirea unei strategii naţionale coerente pe termen lung. În prima etapă, având în vedere rsursele materiale limitate şi neuniformitatea prezenţei specialiştilor din domeniu în teritoriu, s-a propus un experiment axat pe identificare / minimă catalogare / urgenţe de salvare / propuneri de clasare, pentru câteva zone reprezentative pentru dezvoltarea industrială românească, cu concentrare de patrimoniu valoros (între care şi judeţul Caraş Severin).

Desigur că acest lucru nu este suficient, dar reprezintă o primă și esențială măsură de protecție. De asemenea, nu este nici simplu de realizat. Un inventar coerent ar putea evidenția, însă, obiecte unice de valoare deosebită și, lucru important, ar putea oferi o imagine de ansamblu mai clară a patrimoniului păstrat, pe tipuri și categorii valorice și a patrimoniului care s-a pierdut, sau riscă să se piardă curând, în lipsa protecției legale sau a intervențiilor de conservare (așa cum a făcut-o catalogarea în regiunea Lombardia în anii `80).

Din punct de vedere al teoriei domeniului, arheologia industrială este un câmp de cercetare nou și insuficient abordat în România, însăși alăturarea celor două noțiuni – arheologie/industrial – fiind deseori contestată sau greșit interpretată. Preocuparea pentru acest subiect la nivel academic, este ilustrată de unele studii și articole referitoare la situri sau evoluții particulare. Cursuri introductive ocazionale au fost organizate la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu sau la Universitățile din Cluj Napoca, Reșița sau Timișoara. Câteva proiecte de licență au fost susținute în acest domeniu. O primă lucrare de specialitate – Arheologia Industrială pe teritoriul României (V. Wollmann, 2003), furnizează prime informații despre patrimoniul din Transilvania și Banat. O serie de întâlniri științifice internaționale – ateliere de arheologie industrială, s-au desfășurat în 2001 – București, 2002 – Banatul Montan, 2003 – Cluj Napoca, 2004 – Baia Mare, în organizarea Ministerului Culturii si Cultelor și coordonarea științifică a subsemnatei. Având o importantă participare românească și a organismelor internaționale specializate (TICCIH, Institut Europeen des Itineraires Culturels s.a.), atelierele – „instrument de măsură” pentru interesul și preocupările românești în domeniu – au contribuit la schimbul de informații între specialiștii români și cei europeni, determinând prime colaborări în programe europene (Industrial Heritage between land and sea – Proiect Cultura 2000, Itineraires d’archeologie industrielle en Europe – cu Institutul European pentru Itinerarii Culturale, Luxemburg, Les dinosaures du patrimoine industriel – cu TICCIH).

Contextul european favorabil dă, iată, posibilitatea participării la programe de cooperare, inclusiv în domeniul arheologiei industriale. Interesul specialiștilor europeni pentru o anumită autenticitate, pentru o anumită „împietrire” undeva la începutul secolului, a procedeelor, construcțiilor, instalațiilor industriale românești, este evident (mai ales în situația în care ele nu se mai păstrează în Europa). Dincolo de proiectele naționale sau regionale, necesare și posibile, este deschisă deci calea internațională pentru propuneri autohtone (un exemplu posibil este propunerea domnului conf. Dr. Rudolf Graf pentru zona Banatului) care ar umple un gol pe „piața” europeană a proiectelor culturale, contribuind totodată la recuperarea unor importante valori ale patrimoniului industrial din România.

arh. Ioana Irina Iamandescu

The Moscow Charter for the Industrial Heritage The International Committee for the Conservation of the Industrial Heritage (TICCIH)

July, 2003

TICCIH is the world organisation representing industrial heritage and is special adviser to ICOMOS on industrial heritage. This charter was originated by TICCIH and will be presented to ICOMOS for ratification and for eventual approval by UNESCO.

Preamble

The earliest periods of human history are defined by the archaeological evidence for fundamental changes in the ways in which people made objects, and the importance of conserving and studying the evidence of these changes is universally accepted.

From the Middle Ages, innovations in Europe in the use of energy and in trade and commerce led to a change towards the end of the 18th century just as profound as that between the Neolithic and Bronze Ages, with developments in the social, technical and economic circumstances of manufacturing sufficiently rapid and profound to be called a revolution. The Industrial Revolution was the beginning of a historical phenomenon that has affected an ever-greater part of the human population, as well as all the other forms of life on our planet, and that continues to the present day.

The material evidence of these profound changes is of universal human value, and the importance of the study and conservation of this evidence must be recognised.

The delegates assembled for the 2003 TICCIH Congress in Russia wish therefore to assert that the buildings and structures built for industrial activities, the processes and tools used within them and the towns and landscapes in which they are located, along with all their other tangible and intangible manifestations, are of fundamental importance. They should be studied, their history should be taught, their meaning and significance should be probed and made clear for everyone, and the most significant and characteristic examples should be identified, protected and maintained, in accordance with the spirit of the Venice Charter[1], for the use and benefit of today and of the future.

1. Definition of industrial heritage

Industrial heritage consists of the remains of industrial culture which are of historical, technological, social, architectural or scientific value. These remains consist of buildings and machinery, workshops, mills and factories, mines and sites for processing and refining, warehouses and stores, places where energy is generated, transmitted and used, transport and all its infrastructure, as well as places used for social activities related to industry such as housing, religious worship or education.

Industrial archaeology is an interdisciplinary method of studying all the evidence, material and immaterial, of documents, artefacts, stratigraphy and structures, human settlements and natural and urban landscapes[2], created for or by industrial processes. It makes use of those methods of investigation that are most suitable to increase understanding of the industrial past and present.

The historical period of principal interest extends forward from the beginning of the Industrial Revolution in the second half of the eighteenth century up to and including the present day, while also examining its earlier pre-industrial and proto-industrial roots. In addition it draws on the study of work and working techniques encompassed by the history of technology.

2. Values of industrial heritage

I.The industrial heritage is the evidence of activities which had and continue to have profound historical consequences. The motives for protecting the industrial heritage are based on the universal value of this evidence, rather than on the singularity of unique sites.

II. The industrial heritage is of social value as part of the record of the lives of ordinary men and women, and as such it provides an important sense of identity. It is of technological and scientific value in the history of manufacturing, engineering, construction, and it may have considerable aesthetic value for the quality of its architecture, design or planning.

III. These values are intrinsic to the site itself, its fabric, components, machinery and setting, in the industrial landscape, in written documentation, and also in the intangible records of industry contained in human memories and customs.

IV. Rarity, in terms of the survival of particular processes, site typologies or landscapes, adds particular value and should be carefully assessed. Early or pioneering examples are of especial value.

3. The importance of identification, recording and research

I. Every territory should identify, record and protect the industrial remains that it wants to preserve for future generations.

II. Surveys of areas and of different industrial typologies should identify the extent of the industrial heritage. Using this information, inventories should be created of all the sites that have been identified. They should be devised to be easily searchable and should be freely accessible to the public. Computerisation and on-line access are valuable objectives.

III. Recording is a fundamental part of the study of industrial heritage. A full record of the physical features and condition of a site should be made and placed in a public archive before any interventions are made. Much information can be gained if recording is carried out before a process or site has ceased operation. Records should include descriptions, drawings, photographs and video film of moving objects, with references to supporting documentation. Peoples’ memories are a unique and irreplaceable resource which should also be recorded when they are available.

IV. Archaeological investigation of historic industrial sites is a fundamental technique for their study. It should be carried out to the same high standards as that of sites from other historical or cultural periods.

V. Programmes of historical research are needed to support policies for the protection of the industrial heritage. Because of the interdependency of many industrial activities, international studies can help identify sites and types of sites of world importance.

VI. The criteria for assessing industrial buildings should be defined and published so as to achieve general public acceptance of rational and consistent standards. On the basis of appropriate research, these criteria should be used to identify the most important surviving landscapes, settlements, sites, typologies, buildings, structures, machines and processes.

VII. Those sites and structures that are identified as important should be protected by legal measures that are sufficiently strong to ensure the conservation of their significance. The World Heritage List of UNESCO should give due recognition to the tremendous impact that industrialisation has had on human culture.

VIII. The value of significant sites should be defined and guidelines for future interventions established. Any legal, administrative and financial measures that are necessary to maintain their value should be put in place.

IX. Sites that are at risk should be identified so that appropriate measures can be taken to reduce that risk and facilitate suitable schemes for repairing or re-using them.

X. International co-operation is a particularly appropriate approach to the conservation of the industrial heritage through co-ordinated initiatives and sharing resources. Compatible criteria should be developed to compile international inventories and databases.

4. Legal protection

I. The industrial heritage should be seen as an integral part of the cultural heritage in general. Nevertheless, its legal protection should take into account the special nature of the industrial heritage. It should be capable of protecting plant and machinery, below-ground elements, standing structures, complexes and ensembles of buildings, and industrial landscapes. Areas of industrial waste should be considered for their potential archaeological as well as ecological value.

II. Programmes for the conservation of the industrial heritage should be integrated into policies for economic development and into regional and national planning.

III. The most important sites should be fully protected and no interventions allowed that compromise their historical integrity or the authenticity of their fabric. Sympathetic adaptation and re-use may be an appropriate and a cost-effective way of ensuring the survival of industrial buildings, and should be encouraged by appropriate legal controls, technical advice, tax incentives and grants.

IV. Industrial communities which are threatened by rapid structural change should be supported by central and local government authorities. Potential threats to the industrial heritage from such changes should be anticipated and plans prepared to avoid the need for emergency actions.

V. Procedures should be established for responding quickly to the closure of important industrial sites to prevent the removal or destruction of significant elements. The competent authorities should have statutory powers to intervene when necessary to protect important threatened sites.

VI. Government should have specialist advisory bodies that can give independent advice on questions relating to the protection and conservation of industrial heritage, and their opinions should be sought on all important cases. VII. Every effort should be made to ensure the consultation and participation of local communities in the protection and conservation of their local industrial heritage.

VIII. Associations and societies of volunteers have an important role in identifying sites, promoting public participation in industrial conservation and disseminating information and research, and as such are indispensable actors in the theatre of industrial heritage.

5. Maintenance and conservation

I. Conservation of the industrial heritage depends on preserving functional integrity, and interventions to an industrial site should therefore aim to maintain this as far as possible. The value and authenticity of an industrial site may be greatly reduced if machinery or components are removed, or if subsidiary elements which form part of a whole site are destroyed.

II. The conservation of industrial sites requires a thorough knowledge of the purpose or purposes to which they were put, and of the various industrial processes which may have taken place there. These may have changed over time, but all former uses should be examined and assessed.

III. Preservation in situ should always be given priority consideration. Dismantling and relocating a building or structure are only acceptable when the destruction of the site is required by overwhelming economic or social needs.

IV. The adaptation of an industrial site to a new use to ensure its conservation is usually acceptable except in the case of sites of especial historical significance. New uses should respect the significant material and maintain original patterns of circulation and activity, and should be compatible as much as possible with the original or principal use. An area that interprets the former use is recommended.

V. Continuing to adapt and use industrial buildings avoids wasting energy and contributes to sustainable development. Industrial heritage can have an important role in the economic regeneration of decayed or declining areas. The continuity that re-use implies may provide psychological stability for communities facing the sudden end a long-standing sources of employment.

VI. Interventions should be reversible and have a minimal impact. Any unavoidable changes should be documented and significant elements that are removed should be recorded and stored safely. Many industrial processes confer a patina that is integral to the integrity and interest of the site.

VII. Reconstruction, or returning to a previous known state, should be considered an exceptional intervention and one which is only appropriate if it benefits the integrity of the whole site, or in the case of the destruction of a major site by violence.

VIII. The human skills involved in many old or obsolete industrial processes are a critically important resource whose loss may be irreplaceable. They need to be carefully recorded and transmitted to younger generations.

IX. Preservation of documentary records, company archives, building plans, as well as sample specimens of industrial products should be encouraged.

6. Education and training

I. Specialist professional training in the methodological, theoretical and historical aspects of industrial heritage should be taught at technical and university levels.

II. Specific educational material about the industrial past and its heritage should be produced by and for students at primary and secondary level.

7. Presentation and interpretation

I. Public interest and affection for the industrial heritage and appreciation of its values are the surest ways to conserve it. Public authorities should actively explain the meaning and value of industrial sites through publications, exhibitions, television, the Internet and other media, by providing sustainable access to important sites and by promoting tourism in industrial areas.

II. Specialist industrial and technical museums and conserved industrial sites are both important means of protecting and interpreting the industrial heritage.

III. Regional and international routes of industrial heritage can highlight the continual transfer of industrial technology and the large-scale movement of people that can be caused by it.

Signed

Eusebi Casanelles President TICCIH

Eugene Logunov

TICCIH XII International Congress Moscow 2003

[1] The ICOMOS ‘Venice Charter for the Conservation and Restoration of Monuments and Sites’, 1964.

Borsi Franco, Introduzione all’ archeologia industriale, Roma, Officina, 1978
Devillers Christian, L’architecture industrielle ou la crise du monument historique, în Monuments historiques nr. 3/1977 – L‘architecture industrielle
ICOMOS Romania, Heritage at Risk report 2001-2002, Heritage at Risk Icomos World report 2001-2002 on Monuments and Sites in Danger, pp.167-168 (Case Study 1: Romanian Industrial Archaeology Heritage), K.G. Saur, Munchen, 2003
Negri Antonello, Da Setta Cesare, Archeologia industriale – monumenti del lavoro fra XVIII e XX secolo , Touring Club Italiano, Milano, 1983
Niculescu Marin, Începuturile arheologiei industriale, în Revista Muzeelor şi Colecţiilor/1994
Palmer, Marilyn, Neaverson, Peter, Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000
Revista Arhitectura, nr. 1/2000 – arhitectură / industrie
R(90)20 a Comitetului de Miniştri a Statelor membre referitoare la protecţia şi conservarea patrimoniului tehnic, industrial şi al lucrărilor de artă în Europa, Recueil de textes fondamentaux du Conseil de l’Europe dans le domaine du patrimoine culturel, Strasbourg, 1998
TICCIH – The Moscow Charter for the industrial heritage, 2003 www.mnactec.com/TICCIH

^[1]TICCIH – The Moscow Charter for the industrial heritage, 2003 – www.mnactec.com/TICCIH/

^[2]Michael Rix, Industrial Archaeology, în The Amateur Historian nr. 2/1955

^[3]“arheologia industrială nu trebuie să fie o disciplină în plus, o mică grădină delimitată a ştiinţei, între un divertisment tehnic şi o deviere a esteticii, ci o acumulare de experienţă şi atenţie către un spaţiu inedit şi nedatat al vieţii”, Franco Borsi , Introduzione alla archeologia industriale, Roma, Officina, 1978, p. 8

^[4]“Arheologia industrială este o metodă interdisciplinară de studiu a mărturiilor, materiale şi imateriale – documente, artefacte, stratigrafii, construcţii, structuri, aşezări umane, peisaje naturale şi urbane – create pentru sau de către un proces industrial. Ea utilizează acele metode de investigaţie care sunt potrivite pentru creşterea înţelegirii trecutului şi prezentului industrial” – TICCIH op.cit., www.mnactec.com/TICCIH/

^[5]Franco Borsi, op. cit. p. 7

^[6]Franco Borsi, op. cit. p. 7

^[7]Palmer, Marilyn, Neaverson, Peter, Industrial Archaeology, Principles and practice, Routlege, London, 2000, p. 15

Cunoașterea și folosirea metalelor din timpuri foarte îndepărtate și până astăzi, l-a determinat pe om să descopere noi și noi metode de obținere și prelucrare a metalului, să-şi îmbunătățească utilajele, să realizeze, în domeniul tehnicii, invenții care să-i ușureze munca și să-i îmbunătățească traiul.

Metalurgia beneficiază de mai multe progrese ale tehnicii (printre care energia hidraulică) care-i conferă posibilitatea de a se dezvolta, prin aplicarea de tehnologii noi și unelte perfecționate, contribuind la apariția unor târguri, printre primele numărându-se și Hunedoara.

Încă din sec. XVIII, o importanță deosebită capătă atelierele pentru producerea și prelucrarea fierului din acest centru industrial. În aceeași perioadă este atestată și topitoria de la Reșița (1771), urmând ca la începutul secolului următor să ia ființă noua uzină de laminare unde s-a utilizat, pentru prima dată în Transilvania, ciocanul cu aburi. În 1855, în cadrul Societății economice a Uzinelor de fier din Transilvania și Banat, funcționează uzinele Ferdinand (ulterior Oțelul Roșu).

Bogățiile solului și subsolului, dezvoltarea bazei tehnice a producției, a favorizat dezvoltarea industriei siderurgice și prelucrătoare, cu centrele ei cele mai importante Reșița și Hunedoara.

Treptat, apar întreprinderi de prelucrare a metalelor în toate regiunile țării.

Metalurgia îndeletnicire milenară

Mileniul al VII-lea a. Ch.

Începe folosirea aurului și a cuprului nativ, precum și a fierului meteoritic, a căror prelucrare se făcea prin ciocănire la rece.

Mileniul al IV-lea a. Ch.

Se cunoștea în India, Egipt, Asia Mică procesul de reducere a minereurilor de cupru și plumb.

3500 a. Ch.

Se cunoștea procedeul obținerii temperaturilor de 1000-1200 ⁰C, se putea obține bronzul din topirea minereurilor de cupru și staniu (în Mesopotamia, Sumer, apoi în Egipt).

Mileniul al III-lea a. Ch.

Se producea fier spongios în Egipt și Mesopotamia, prin reducerea minereului la 800 ⁰C.

Mileniul III-I a. Ch.

Practicarea metalurgiei pe teritoriul patriei noastre este atestată de săpăturile arheologice:
2800-1900 a.Ch.: cuprul
1900-1700 a.Ch.: bronzul
1150 a.Ch.: fierul

Arme și podoabe de fier
s-au găsit încă din secolele XII-XI a.Ch. dar provenite din afară. Rolul principal în extragerea și prelucrarea fierului l-au avut celții.

Secolele II-I a. Ch.

Din descoperirile atelierelor de producere și prelucrare a fierului reiese că reducerea minereurilor se practica în aproape toate ținuturile carpato-dunărene.
Cuptoare pentru reducerea minereurilor de fier la: Ghelar, Teliuc, Vetel, Grădiştea Muncelului, Baia de Fier, Bucureşti, Cetăţeni, Botoşani, Topliţa, Histria, Rusca Montană, etc.

Epoca romană în Dacia

Dezvoltarea metalurgiei este condiționată de existența unor adevărate centre metalurgice și a unor meșteri cu solide cunoștințe tehnologice. Se constituie o pătură socială aparte, de meșteșugari specializați. Exista un „colegium fabrum” în anul 205.
Documente epigrafice consemnează un procurator al aurăriilor, leguli din aurării, șefi ai fierăriilor, demonstrând alături de diversitatea obiectelor descoperite și a urmelor de cuptoare și ateliere, existența unei activități metalurgice intense.

Secolul IV

În Banat funcționau numeroase cuptoare speciale, de formă conică făcute din lut, dar care dădeau o mare producție de fier brut.

Secolul IX

În Valea Caselor – Ghelar s-a găsit o vatră înălțată. (model reconstituit la Muzeul Științei din Londra)

Secolele VIII-XIII

Intensificare a extracţiei şi a prelucrării minereului de fier. Se foloseau cuptoare cu tiraj natural.

1325

La Baia de Arieş funcţionau 36 de cuptoare pentru topit metale.

1350

Se obţine pentru prima dată oţel pe vetre de afinare.

1440

Se construieşte primul cuptor cu aer suflat pentru reducerea minereului de fier la fontă.

1540

Apare „De la pirotechnia. Libri X” de Vannoccio Biringuccio, primul manual de tehnologie.

1556

Apare „De re metallica” de G. Agricola.

1681

La „Conscripția urbanială a domeniului Hunedoare” se înregistrează prezența a 5 cuptoare de prelucrat minereul de fier, acționate hidraulic.

1771, 3 iulie

La Reșița sunt puse în funcțiune primele două furnale pentru fontă.

1781

La Oravița se construiește primul furnal pentru fontă din țară.

1796

La Ohaba-Bistriţa intră în funcțiune o secție care producea fontă, oțel și laminate.

1837

Sunt reclădite la Govăjdie (judeţul Hunedoara) uzina siderurgică şi topitoria, cele mai importante realizări din epocă.

1844

La București se înființează prima turnătorie de fontă.

1850

La Cugir intră în funcțiune primele cuptoare de pudlaj din țară.

1855

Societatea austriacă preia domeniile miniere de la Reșița, Oravița și Bocșa.

1863

Se înființează Uzinele metalurgice Călan.

1864

Pierre Emil Martin și tatăl său obțin pentru prima dată oțel topit din fontă și fier în cuptor cu vatră prevăzut cu camere regeneratoare, construit după indicațiile lui Werner von Siemens. (cuptorul Siemens-Martin).
La București ia ființă un atelier ce va deveni turnătoria belgianului Luis Lemâtre (Timpuri Noi).

1868

La numai 12 ani de la descoperirea procedeului, la Reșița se introduc primele convertizoare Bessemer.

1874

La uzina Ferdinand (Oțelul Roșu) se instalează cuptoare de pudlaj cu camere regeneratoare.

1876

Intră în funcțiune la Reșița primele cuptoare Martin.

1879

La Oțelu Roșu se construiește o oțelărie cu cuptoare Siemens-Martin.

1921, 3 august

Înființarea Uzinei Malaxa, la acea vreme cea mai modernă fabrică de tuburi laminate din Europa, aplicând pentru prima dată pe continent procedeul american de laminare „Stiefel”.

1924

Se creează concernul metalurgic Titan-Nădlag-Călan.

1925

Intră în funcțiune Întreprinderea metalurgică Copşa Mică-Cugir.

1943

Este dată în exploatare Uzina metalurgică de la Colibași.

1949

Se creează IPROMET din care s-a desprins după 1959 IPROLAM (Institutul de Proiectare pentru Laminoare).

1950

Ia ființă ICM (Institutul de Cercetări Metalurgic).

1953

La Hunedoara intră in funcțiune o fabrică de aglomerare a minereurilor de fier.

1959

Ia ființă laminorul de țevi de la Roman și Întreprinderea Laminorul de la Brăila.

1968

La combinatul siderurgic Galați intră în funcțiune fabrica de aglomerare a minereurilor, primul furnal de 1700 m³ și prima oțelărie cu convertizoare cu insuflare de oxigen.