23 aprilie
În legendele populare, Sfântul Gheorghe, cunoscut și drept Sân-Giorgiu sau Sângiorz, este capul primăverii, cel ce învinge vrăjitoarele și le zădărnicește actele magice, cel ce arată pe aleși comorilor și este chezașul tuturor tocmelilor și patronul tinerilor și al armoniei familiale.
În legendele și credințele populare românești, este străjer al timpului, calitate conferită chiar de Dumnezeu: lui și Sfântului Dumitru le încredințează cheile vremii, și la porunca sa, ei vor închide sau deschide vremea, după purtarea oamenilor.
Despre Sfântul Gheorghe și Sfântul Dumitru, se spune că au cai și că ei deschid și închid pământul: Sf. Gheorghe, când aleargă cu calul său împrejurul pământului, iarba înverzeşte, codrul înfrunzeşte, pământul se deschide şi primăvara vine, dar Sf. Dumitru, când aleargă împrejurul pământului, frunzele cad şi omăt şi iarna vine.
Între ei ar exista un legământ pe viaţă şi pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângeorz. Aceeaşi soartă o va avea şi Sâmedru dacă de ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori.
În alte legende populare, La o fântână, aproape de un sat, se afla o scorpie care mânca oamenii care treceau pe acolo. Venea de multe ori chiar în sat, de mânca copiii mici ce găsea pe drum. Sf. Gheorghe, trecând prin acel sat călare pe cal, armat cu suliţe, l-au rugat oamenii să îi scape de acea scorpie. Sfântul s a dus la fântână, a sărit cu calul pe scorpie şi a străpuns o cu suliţa.
Sfântul Gheorghe era termenul de la care se tocmeau ciobanii (până la Sf. Dumitru). De atunci Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru au rămas cele două soroace principale ale anului pentru arendarea moşiilor, închirierea caselor etc.
La Sângiorz, spaţiul predilect de desfășurare a actelor rituale este cel exterior, iar actele performate vizează dominarea omului asupra strigoilor, prin practici de alungare a strigoilor: aprinderea de focuri rituale, cântatul din bucium, fumigaţii şi stropire cu apă, producerea de zgomote şi pomenile de îmbunare a defuncţilor.
Renașterea naturii
Una dintre practicile cu răspândire generală în ziua Sfântului Gheorghe este împodobirea casei şi anexelor cu simboluri vegetale ce marchează renaşterii naturii.
Emblemele vegetale utilizate variază în funcție de regiune: în Muntenia se pun crengi de tufan sau de păr, în Transilvania rug verde şi leuştean, rug sau frunză de fag sau gorun în Banat, și au și rol în protejarea casei și gospodăriei de acțiunea strigoilor de mană care sunt foarte activi în această perioadă.
Semnificaţia apotropaică a elementului vegetal se extinde pe întregul perimetru al gospodăriei tradiţionale: la casă, la adăposturile animalelor, la cele pentru cereale, la fântâni, uneori la grădina de legume sau la holde, și chiar la cimitir.
O metodă eficientă de contracararea a strigoilor o reprezintă plantele cu calităţi magice, dintre care cea mai redutabilă este usturoiul. Punctele esențiale care fac legătura cu exteriorul şi pe unde ar putea intra strigoii – pragul uşii, cercevelele ferestrelor, hornul sunt unse cu usturoi, făcându-se semnul crucii, de asemenea, se impune consumul usturoiului de către oameni, care se și ung cu el pe corp, pe frunte, în piept, în spate şi pe la încheieturi, pentru a protejați de orice acțiuni nefaste.
Stropitul
După o noapte în care forțele malefice se manifestă puternic şi în care energiile sacre pot să-i contamineze negativ pe oameni, în ziua de Sf. Gheorghe se impune scăldatul sau stropitul ritual, al oamenilor, animalelor, sau al obiectelor din gospodărie, în vederea purificării, a asigurării unei stări bune de sănătate şi de prosperitate în anul ce vine.
Băieţii le udă pe fete ca să nu se apropie de ele strigoaicele sau pentru ca fetele să nu se transforme în strigoaice, reprezentând totodată un gest de bucurie şi mulţumire pentru apropierea primăverii.
Focurile rituale
O importantă funcţie apotropaică au focurile rituale, fiind legate de o străveche credinţă în rolul purificator al focului. Rolul focurilor rituale era fie acela de purificare a spaţiului, în cazul sărbătorilor ce marchează începutul unui nou an, fie înlăturarea vieţuitoarelor dăunătoare, sau a spiritelor malefice, cu precădere a strigoilor care ameninţă mana câmpului sau mana vacilor, mai ales în această perioadă.
Utilizarea focurilor rituale s-a extins, ca şi în cazul ramurii verzi, uneori fiind organizate dincolo de limitele gospodăriei, în curtea bisericii, în grădini, pe uliţe, la răspântii, pe dealuri, la fântâni, ape curgătoare sau la cimitir.
Surse:
Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, editura Paideea, 2001.
Narcisa Știucă, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, editura Cartea de Buzunar, 2006.
Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, 2002.
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, 1998.
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, volumul II, (1898-1901) 1994.
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei RSR, 1987.
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicționar, 1997.