Fotografii și texte de Mihaela Ghiță și Horia Mitrofan, 2007
Am descoperit „pe proprie piele” că România ascunde o sumedenie de monumente uimitoare. Iar, uimirea este cu atât mai mare cu cât adeseori nu găsești nici o publicație – fie ea simplu pliant, ghid, ori
tratat de specialitate – care să te incite a le vizita.
Bisericile de lemn pictate sunt o categorie cu totul aparte de astfel de monumente.
Pentru fiecare dintre cei dispăruți se înalță mai multe cruci: una lângă un izvor sau fântână, o alta la un capăt de punte – ca să ajute sufletul să treacă râul – și încă una la o răspântie, ca să dezlege sufletul, după cum ne-a explicat parohul satului, de jurămintele făcute.
Răspândite în multe locuri – nu doar în Maramureș, așa cum ține să ne convingă o propagandă turistică de serie – lăcașurile de lemn pictate vorbesc despre o spiritualitate românească a altor vremuri.
Ca decorație de biserici, respectivul gen de pictură este de mult ieșit „din vogă”. Dar l-am putea privi, în zilele noastre, și printr-o perspectivă diferită: cea a corespondențelor cu experimente plastice „moderniste”: expresionismul, sau curentul „secession”. Pentru a sugera astfel de trimiteri, prezenta selecție de imagini a favorizat – în mod subiectiv – reprezentări care se detașau prin expresivitate, prin insolit – prin “stridențe” după cum le percepea cândva istoricul de artă Radu Creţeanu.
N-am făcut în acest fel decât să încercăm a încropi modeste punți de comunicare între vechi artiști – cu viziunile lor adeseori contrariante – și un public al secolului al XXI-lea.
În secolul al XVIII-lea, urmare a politicii de reforme duse de principii fanarioți în Valahia, respectiv de monarhia habsburgică în Transilvania, apăruseră noi pături de români înstăriți.
Aceștia tindeau să-şi decoreze ctitoriile – lăcașuri modeste, clădite de cele mai multe ori din lemn – într-o manieră atipică: mai detașată de scheme şi canoane – fie acestea bizantine, baroce, ori neoclasiciste – și desconsiderând monumentalul, în favoarea vervei, a sincerității, a comunicării afective. Era poate o sfidare, pe care noile clase întreprinzătoare o adresau unei aristocrații rămase tradiționaliste.
Începând însă cam din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin „introducerea neinteligentă a pictorilor brevetați și pomeniți în Monitorul Oficial” (după cum nota cândva, acid, istoricul Nicolae Iorga) întreaga pictură bisericească avea să reintre în tipare prestabilite – cele pe care le gira ierarhia superioară.
Experimentului plastic românesc nu i se va mai acorda ulterior drept de existență decât în arta profană.
Volumul de față reușește să reproducă zugrăveli păstrate în 29 de vechi biserici românești de lemn. Ele sunt răspândite în sate din Oltenia, din Muntenia, precum și de pe marginile de est şi de nord-vest ale Depresiunii Transilvaniei; de asemenea, în Ţara Lăpuşului – o enclavă teritorial apropiată, dar artistic distinctă de ceea este denumit azi „Maramureşul istoric”.
Majoritatea picturilor selectate nu sunt semnate. Cât pentru datare, adesea doar caracterele chirilice ale scrierii – păstrate în uz până pe la 1870 – oferă indicii vagi.
Referitor la asemenea reprezentări „populare”, nici măcar specialiștii par să nu se fi pronunțat, până în prezent, categoric.
„Cercetătorul […] trebuie să părăsească, pentru a le judeca și simți, atât concepția Renaşterii, cât și ideea picturii bizantine. Fiindcă e vorba de o altă lume și de o concepție diferită de amândouă. Ipotezele naivității și țărănismului nu sunt întemeiate și nu explică nimic. Sunt numai piedici în calea prețuirii unei arte de o deosebită valoare.” – I.D. Ştefănescu, 1968
Ceea ce uimește în primul rând la aceste picturi este de excesul de stilizare şi de decorativism. Realitatea vizibilă este atât de distorsionată în acele imagini, încât ajungi să te întrebi dacă zugravii lor nu erau cumva niște mucaliți – un fel de Ion Creangă ai vizualului.
Nu este mai puțin surprinzător să descoperi cum, aceiași zugravi, excelau atunci când pe chipurile personajelor sacre reprezentau expresii de îndoială, de deziluzie, ori chiar de derută. Erau „uitate” trăirile imperturbabile, abstracte, ale canoanelor bizantine, ori gesturile patetice caracteristice barocului, adoptat de catolicismul din acele vremuri.
În ceea ce ne privește, credem că picturile în cauză au conservat ceva din spiritul reformator al secolului în care au început să se nască – al XVIII-lea, supranumit „al luminilor”: o înțelegere mai tolerantă a naturii umane, cu o abordare uneori familiară, poate și ușor umoristică a sacrului.
Se vede treaba că fenomenul plastic asociat bisericilor de lemn își caută, încă, terenuri de de inter-relaționare: între vechii pictori, izolați în arhipelagurile lor de candoare, și un public contemporan, năpădit de potopurile vizuale ale secolului XXI. Iar, undeva pe la mijloc – „riscându-se” să facă oficiul de P.R. – s-au nimerit autorii acestui album.