Fotografii și texte de Mihaela Ghiță și Horia Mitrofan, 2007
Un pretext excelent pentru a ajunge în cele mai neumblate cotloane ale Transilvaniei îl oferă bisericile românești din lemn pictate. Vechimea lor coboară până în inima secolelor XVIII-XIX.
Prin insolit și expresivitate, picturile care le împodobesc se îndepărtează în bună măsură de prescripțiile canoanelor bisericeștii, evocând în schimb, adesea, plastica modernistă. Acest gen de pictură este întâlnit în mai multe zeci de sate care par a căptuși pe interior – chiar dacă nu neapărat riguros – centura muntoasă a Carpaților.
Primul cercetător român (și timp de aproape 40 de ani, adică până prin 1970, singurul) care s-a preocupat de lăcașurile de lemn ale acelor locuri a fost… un matematician: Atanasie Popa din Cluj.
Articolele sale dezvăluiau arta – până atunci complet ignorată – a unui „careu de ași” ai vechii picturi românești: Ioan Pop din Ungurași, Iosif Perso, parohul Elciului, Urs Broină, preot din Ştoboru, şi mai ales inimitabilul Dimitrie Ispas din Gilău.
Însă pe lângă aceștia, cel puțin încă vreo 15 „zugravi”, mulți dintre ei anonimi, par să fi fost integrați în originala mișcare artistică.
Ceea ce ne uimește în primul rând la aceste picturi este excesul de stilizare și de decorativism. Realitatea vizibilă este atât de distorsionată în acele imagini, încât ajungi să te întrebi dacă zugravii lor nu erau cumva niște mucaliți – un fel de Ion Creangă ai vizualului.

Sfânta Maria lovește în diavol, Ioan Pop din Ungurași, 1800 Păușa, jud. Sălaj
Nu este mai puțin surprinzător să descoperi cum, aceiași zugravi, excelau atunci când pe chipurile personajelor sacre reprezentau expresii de îndoială, de deziluzie, ori chiar de derută. Erau „uitate” trăirile imperturbabile, abstracte, ale canoanelor bizantine, ori gesturile patetice caracteristice barocului, adoptat de catolicismul din acele vremuri.
Călătoriile pe care noi, modești turiști mic-burghezi, le-am făcut într-acolo ne-au părut a fi, de fiecare dată, o permanentă provocare: ce surprize avea să ne rezerve următoarea biserică? Nu era timp de plictiseală. Ce-i drept, erau şi „surprize” deprimante: „…de 50 de ani s-a dărâmat biserica aia”; „…a ars, acum vreo câţiva ani”; „…au mutat-o la oraş şi au repictat-o; am văzut-o, e undeva între blocuri, lângă stadion”; „…n-aveţi voie să intraţi decât dacă aveţi aprobare de la Episcopie”.
De cele mai multe ori însă oamenii locului – preoți parohi, paracliseri, ori pur și simplu îngrijitori ai lăcașului – ne întâmpinau mândri de patrimoniul pe care-l aveau spre păstrare și ne îndemnau ca, prin intermediul fotografiilor pe care le facem, să încercăm să popularizăm acele valori.
Să nu uităm că, adesea, bisericile de care vorbim se află în cătune izolate, în zone mai sărace, departe de drumurile tradițional turistice ale României. Semețe totuși pe vârfuri de deal, ele oglindesc demnitatea, mândria și sensibilitatea artistică a țăranului român.
Lăcașurile în care se mai oficiază încă sunt, de regulă, cel mai bine conservate. Altele sunt păstrate și îngrijite ca mici muzee ale satului, chiar dacă în decurs de un an doar câțiva călători le calcă pragul: mulți dintre aceștia sunt străini, mai bine informați și mai interesați de tezaurul cultural și artistic al țării noastre.
Din nefericire, există și cazuri când șindrila este ruptă, acoperișul spart, iar intemperiile deteriorează de la an la an, din ce în ce mai mult, picturi a căror strălucire originală nu va mai putea fi nicicând reconstituită.
Transilvania rămâne – în ciuda tuturor vicisitudinilor enumerate – singurul teritoriu al Europei unde se mai păstrează încă zeci de biserici din lemn pictate în perioada secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea.
Acestui fenomen plastic par să-i lipsească totuși, cel puțin deocamdată, niște punți de comunicare: între publicul din zilele noastre și vechii zugravi cu viziunile lor adeseori contrariante.
Iar umilii autori ai acestui album – nimerindu-se pe undeva pe la mijloc – „s-au riscat” să încerce să facă oficiul de P.R.