de Dragoș Ungureanu

Judecând personalitatea sa după fapte, Constantin cel Mare pare a fi un personaj politic pragmatic. Ambiţios şi dornic de a acapara puterea – fapt care în mod normal contravine principiilor creştine – încalcă legile imperiale în vigoare atunci (instituite de Diocleţianus cu 20 de ani în urmă) şi la moartea lui Constantius Chlorus este ales direct august de armata din Britania (nu de senatul roman, întocmai ca împăraţii uzurpatori ai secolelor anterioare), al cărui comandant fusese tatăl său Constantius Chlorus, sărind treapta de caesar – funcţiile de caesar şi august urmau (conform reformelor lui Diocleţianus) să fie deţinute 20 de ani după care auguştii se retrăgeau iar caesarii (adjuncţii auguştilor) deveneau auguşti, aceştia urmând să-şi aleagă proprii caesari.
Ambiţia sa de a deveni august şi ralierea la această ambiţie a unei părţi din armata romană a dus la prăbuşirea sistemului politic instituit de Diocleţian (tetrarhia), a Republicii romane (Roma a fost de jure republică până la Constantin cel Mare – romanii ţinând la forme, SPQR-ul având rolul lui) şi la declanşarea războiului civil din care, datorită flerului şi pragmatismului său politic, Constantin a ieşit învingător. În momentul emiterii edictului din Mediolanul (313) Imperiul roman avea doi conducători: Licinius şi Constantin (fuseseră şi patru).
Nu va dura mult şi Constantin îşi va înlătura partenerul fără prea multe comentarii, rămânând singur stăpânitor al Imperiului. Dorinţa lui de putere? (este cunoscut faptul că şi-a condamnat la moarte soţia, fiul şi un nepot – justificat doar dacă privim lucrurile strict din punctul de vedere al autocratului care nu face distincţie între supuşi). A Mântuitorului? După cum ştim, Dumnezeu îşi face lucrarea cu instrumente lumeşti. În orice caz, mai mult decât benefic pentru creştini.
Privind lucrurile din punct de vedere al educaţiei sale – mama sa Elena se născuse în Nicomedia, zonă tradiţional şi preponderent creştină (în perioada imediată de după recunoaşterea oficială a creştinismului, Nicomedia a fost scaun episcopal al casei imperiale) iar tatăl său Constantius Chlorus, caesar în Occident şi fire tolerantă, nu urmase practica lui Diocleţianus şi Galerius în Orient – existau cu siguranţă anumiţi germeni ai creştinismului la Constantin cel Mare.

Tradiţia şi sursele istorice (cronicile lui Eusebiu din Cesareea şi Lactanţius) pomenesc de viziunea şi visul pe care Constantin cel Mare le-a avut înainte de bătălie – ziua în amiaza mare împăratului i s-a arătat Sfânta Cruce având alături cuvintele în greceşte Εν Τούτῳ Νίκα (Prin acest semn vei învinge – în latină, In hoc signo vinces) iar noaptea Mântuitorul Iisus l-a sfătuit să pună pe scuturile oştenilor săi Hrismunul (monograma Sa) format din literele greceşti XP (primele două litere din cuvântul Hristos) suprapuse.
Ceea ce se poate afirma fără a tăgădui – dacă este să dăm o interpretare strict imanentă – este că situaţia în Imperiu, din punct de vedere al structurii confesionale a societăţii, era cu totul alta faţă de ce era pe vremea prigonirii lui Nero sau Domiţian. Între timp, credinţa creştină luase amploare, câştigase adepţi foarte mulţi (de aici şi persecuţiile lui Diocleţian şi Galerius, înainte de Constantin, edictul din 313 fiind hotărât tocmai pentru a pune capăt acestor ultime persecuţii) societatea în ansamblu se schimbase iar meritul lui Constantin a fost tocmai acela de a simţi această schimbare implacabilă a societăţii. A lupta contra acestei schimbări nu era altceva decât a lupta împotriva Mântuitorului, ceea ce, evident, ducea la înfrângere. Tertulian (cca. 150-230) subliniază poate cel mai bine această stare de lucruri: „nu-i plângeţi pe martiri. Ei sunt sămânţa noastră”.
„Îmbrăcarea” armatei în „haină creştină” (în mod cert, în rândurile ei se aflau un număr mare de creştini, chiar dacă ascunşi) nu putea avea decât un impact pozitiv şi decisiv faţă de creştini, fie ei militari din subordinea împăratului, fie civili, pe itinerariul pe care Constantin şi armata sa îl urmau pentru a ajunge în capitală şi de aici, în rândurile locuitorilor capitalei/Peninsulei italice şi Imperiului în general. Mesajul acesta propagandistic era în deplină concordanţă cu schimbările societăţii romane în ansamblu, nefăcând altceva decât să se plieze pe voinţa unei mari părţi a poporului roman. Vox populi, vox Dei. S-a afirmat de pildă că creştinii erau liberi de vreo doi ani (311) de pe urma unui alt edict al caesarului Galerius, aflat într-o fază finală a bolii de care a şi murit. Diferenţa este că edictul lui Galerius nu a fost urmat de un act vizibil de propagandă – adoptarea monogramei Mântuitorului. În mentalitatea populară actul acesta a fost decisiv, Constantin fiind la rândul lui adoptat de cei care credeau în Proprietarul respectivei monograme.
Anul acesta se împlinesc 1700 de ani de la edictul de la Mediolanum (actualul Milano) care stipula egalitatea religiei creştine cu celelalte religii păgâne, oprirea prigonirii creştinilor, retrocedarea bunurilor acestora confiscate şi libertatea de a-şi practica şi propovădui credinţa în Cristos. Edictul a fost semnat de cei doi auguşti – Constantin şi Licinius -, care în acel moment erau singurii conducători ai Imperiului roman după o perioadă dificilă de războaie civile. Edictul este de fapt o scrisoare a celor doi împăraţi (Licinius în partea de Răsărit a Imperiului, Constantin în cea de Apus) cu putere de decizie către guvernatorii provinciilor din subordinea fiecăruia. Edictul a fost dat ca urmare a victoriei lui Constantin contra lui Maxenţius din anul anterior (28 octombrie 312) victorie atribuită nu atât inteligenţei învingătorului sau vitejiei şi disciplinei soldaţilor lui Constantin cât voinţei divine.
Se poate afirma fără a exagera că armata lui Maxenţius era mai mare şi că cea a lui Constantin era obosită după un marş extenuant (Constantin mizase pe surprindere şi viteză), prin urmare, nu toate cărţile se aflau în mâna învingătorului iar victoria era nesigură. Mai mult, dată fiind situaţia politică în imperiu în acel moment, Constantin era obligat să acţioneze contra-cronometru pentru a nu da posibilitatea lui Maxenţiu de a dobândi aliaţi.
În ceea ce priveşte fervoarea împăratului pentru noua religie – care l-a determinat să pună pe scuturile legionarilor săi monograma lui Cristos şi în numele căruia a luptat la Pons Milvius – lucrurile sunt ceva mai nuanţate şi ele pot fi explicate prin faptul că odată cu edictul din 313 de la Mediolanum, religia creştină nu mai era interzisă iar adepţii ei prigoniţi. Celelalte religii păgâne existau în continuare, ba chiar cu o oarecare influenţă asupra societăţii ce se va face simţită după moartea lui Constantin, în perioada domniei lui Iulian Apostatul. Convertirea împăratului la creştinism s-a făcut mult mai târziu, către sfârşitul vieţii – împăratul lumii romane trebuia să fie echidistant şi să nu ia partea creştinilor contra păgânilor, încă importanţi ca număr şi poziţie. Unele practici păgâne, anterioare le-a păstrat: deţine titlul păgân de Pontifex Maximus – desigur, tot pentru partea încă păgână a societăţii romane. În nici un caz nu-l vedem pe Constantin dorind, după atâtea războaie civile, un nou război, de data asta religios.
Acelaşi lucru şi în ceea ce priveşte Arcul de triumf din Roma – pe care a aşezat 8 statui de daci luate din Forul lui Traian, dar fără a pune nici un însemn creştin (cruce, hrismun). Desigur, există basoreliefuri care evocă luptele lui Constantin contra lui Maxentius (plecarea din Milano, asediul Veronei, înecarea cataphractarilor lui Maxentius în Tibru în timpul bătăliei de la Pons Milvius, intrarea în Roma) dar nu este singurul război evocat pe zidăria arcului. 315 este anul luptelor lui Constantin contra francilor şi alamanilor pe malul Rinului. Posibil ca prezenţa statuilor de daci (cu trimitere la barbari) pe arc să aibă legătură cu victoriile constantiniene asupra triburilor germanice. Ştim doar că arcul a fost construit şi inaugurat în grabă – de aici preluarea unor elemente decorative de la alte edificii (în special Forul lui Traian dar şi altele). Lipsa vreunui element creştin (inscripţia INSTINCTV · DIVINITATIS nu face trimitere directă la Cristos, ci la divinitate în general, ceea ce putea să însemne şi Marte sau Sol Invictus) poate să se datoreze lipsei de tradiţie comparativ cu vechile obiceiuri romane (triumful acordat învingătorilor, de pildă), creştinismul fiind o religie nouă.
De altfel însuşi arcul de triumf face referire la vechiul sistem de valori, păgân. Este cunoscut faptul că triumful era acordat învingătorului într-un război împotriva duşmanilor Romei (duşmani exteriori, străini, nu interni) ori Maxenţius era cetăţean roman, prin urmare arcul trebuia să evoce victoriile lui Constantin în general (cele contra germanilor printre care strecurată şi cea împotriva lui Maxenţius) pentru a nu da ocazie la murmure sau proteste, romanii păgâni fiind cu siguranţă sensibili la un edificiu considerat al lor.
Chiar dacă nu s-a convertit la creştinism, Constantin a sprijinit biserica creştină şi pe creştini scutind bunurile bisericii de impozite şi alocând fonduri imperiale pentru cei 318 episcopi participanţi la Conciliul ecumenic de la Niceea. Mama sa Elena (cu aprobare imperială) demolează templul Afroditei de la Ierusalim pentru a căuta Sf. Cruce – acţiune cu totul părtinitoare, ce nu putea decât să lezeze pe membrii cultului venusian, cult important de la Iulius Caesar încoace.
Aflarea Sfintei Cruci (recunoscută după placa de lemn pusă de Pilat cu inscripţia Iisus Nazarineanul împăratul Iudeilor) a avut un ecou important în rândurile creştinilor. Ulterior, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, împreună vor fi reprezentaţi exclusiv alături de Sfânta Cruce, aşa cum vom vedea mai jos. După descoperire, lemnul Sfintei Cruci (inclusiv inscripţia) avea să fie împărţit în mai multe părţi şi trimis bisericilor mai importante din Imperiu. Faţă de alte culte din Imperiu în acea perioadă, creştinismul a avut un sprijin mult mai consistent – Constantin fiind creştin prin faptele sale – rezultatul fiind că în mai puţin de 70 de ani biserica creştină s-a impus definitiv sub Teodosius, celelalte culte fiind interzise. Nu s-a înregistrat vreun protest major din partea părţii păgâne, ceea ce ne poate duce cu gândul la o moarte naturală a păgânismului.
Sistemul politic instituit ulterior de Constantin cel Mare conferea împăratului puteri pe care împăraţii anteriori nu le-au posedat niciodată. Este rezultatul unei noi ideologii. Nu putem fi siguri dacă noul sistem politic a fost rodul dorinţei sale de putere sau a dorinţei „liderilor de opinie” creştini (Eusebiu din Caesareea). Mai curând, se poate spune că interesul a fost comun. Cert este că începând cu Constantin cel Mare şi Eusebiu din Caesareea avem un sigur stăpânitor în Cer – Iisus care este Panthocrator sau Atoateţiitor – şi un singur stăpânitor pe pământ – Constantin (împăratul roman în general) care este Autocrator adică Singurţiitor.
Nu există decât o singură împărăţie aşa cum în cer avem doar o singură împărăţie. Împăratul roman este oglinda împăratului ceresc iar împărăţia romană, oglinda celei cereşti. Împăratul roman este Caesarul din vremea lui Iisus căruia oamenii trebuie să-i dea ascultare (daţi Caesarului ce-i al Caesarului). Tot împăratul roman este de la Constantin cel Mare şi până la Constantin Dragases, ultimul împărat al romeilor isapostolos sau una cu apostolii, al treisprezecelea apostol, el neputând fi niciodată afurisit (aşa cum în occident vom vedea împăraţi/regi afurisiţi, aşteptând desculţi în ploaie, jalnic, iertarea papală – împăratul romano-german Henric IV la Canossa cu Grigore al VII-lea, explicaţia fiind faptul că toţi aceştia erau monarhi făcuţi – Dei graţia – titulatură niciodată întâlnită la un împărat roman, basileii romeilor neavând nevoie de un asemenea argument).
Desigur, împăraţii romani, anteriori lui Constantin deţineau putere sacerdotală, alături de cea politică, militară şi civilă (pontifex maximus, tribunicia potestas, consul, imperator), existând şi un cult al împăratului. Deosebirea este că începând cu Constantin, persoana împăratului avea locul său special şi bine determinat în ansamblul societăţii şi religiei creştine, acum universale, cu un corp al credincioşilor infinit mai bine organizat, mai puţin corupt şi care îi conferea un sprijin mult mai puternic. După cum se va vedea, puterea de influenţă a creştinismului asupra conducerii laice va fi infinit mai mare decât a fost vreodată influenţa unui cult păgân asupra politicului în antichitatea clasică.
Sistemul politic instituit ulterior de Constantin cel Mare conferea împăratului puteri pe care împăraţii anteriori nu le-au posedat niciodată. Este rezultatul unei noi ideologii. Nu putem fi siguri dacă noul sistem politic a fost rodul dorinţei sale de putere sau a dorinţei „liderilor de opinie” creştini (Eusebiu din Caesareea). Mai curând, se poate spune că interesul a fost comun. Cert este că începând cu Constantin cel Mare şi Eusebiu din Caesareea avem un sigur stăpânitor în Cer – Iisus care este Panthocrator sau Atoateţiitor – şi un singur stăpânitor pe pământ – Constantin (împăratul roman în general) care este Autocrator adică Singurţiitor.
Nu există decât o singură împărăţie aşa cum în cer avem doar o singură împărăţie. Împăratul roman este oglinda împăratului ceresc iar împărăţia romană, oglinda celei cereşti. Împăratul roman este Caesarul din vremea lui Iisus căruia oamenii trebuie să-i dea ascultare (daţi Caesarului ce-i al Caesarului). Tot împăratul roman este de la Constantin cel Mare şi până la Constantin Dragases, ultimul împărat al romeilor isapostolos sau una cu apostolii, al treisprezecelea apostol, el neputând fi niciodată afurisit (aşa cum în occident vom vedea împăraţi/regi afurisiţi, aşteptând desculţi în ploaie, jalnic, iertarea papală – împăratul romano-german Henric IV la Canossa cu Grigore al VII-lea, explicaţia fiind faptul că toţi aceştia erau monarhi făcuţi – Dei graţia – titulatură niciodată întâlnită la un împărat roman, basileii romeilor neavând nevoie de un asemenea argument).
Desigur, împăraţii romani, anteriori lui Constantin deţineau putere sacerdotală, alături de cea politică, militară şi civilă (pontifex maximus, tribunicia potestas, consul, imperator), existând şi un cult al împăratului. Deosebirea este că începând cu Constantin, persoana împăratului avea locul său special şi bine determinat în ansamblul societăţii şi religiei creştine, acum universale, cu un corp al credincioşilor infinit mai bine organizat, mai puţin corupt şi care îi conferea un sprijin mult mai puternic. După cum se va vedea, puterea de influenţă a creştinismului asupra conducerii laice va fi infinit mai mare decât a fost vreodată influenţa unui cult păgân asupra politicului în antichitatea clasică.


Un moment important al creştinismului în perioada domniei sale a fost Sinodul ecumenic de la Niceea. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susţinea că Isus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut mai înainte de veci, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus şi l-ar fi înfiat.
Discuţia centrală a acestui sinod s-a purat în jurul termenului de homoousios (ὁμοούσιον – cosubstanţial, de aceeaşi fiinţă). Arius propunea formula homiousios (ὁμιούσιος – de fiinţă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o fiinţă asemănătoare Tatălui şi nicidecum aceeaşi fiinţă. De asemenea, doctrina ariană susţine că a fost o vreme când Fiul nu exista, adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuşi doar o creatură. Sinodul a lămurit această problemă, Iisus Christos este de o fiinţă (homoousious) cu Tatăl iar Fiul este născut, iar nu făcut. Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic Credo-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra ereticilor arianişti pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman necesitatea recunoaşterii Sfintei Trinităţi (Dumnezeu, Iisus Christos şi Duhul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului.
Arianismul era potrivnic acestei dogme şi a fost adoptat iniţial de triburile germanice ce intrau în contact cu civilizaţia romană. Constantin cel Mare a participat la toate dezbaterile dar n-a intervenit decât rareori, ca să-i invite pe adversari la calm şi ponderaţie atunci când discuţiile se încingeau. Impactul conciliului de la Niceea în lumea creştină (şi în special în ortodoxia română) a fost imens, însemnătatea lui ca piatră de temelie pentru dogma creştină era atât de mare încât în tot Evul Mediu românesc se făcea apel la el atunci când domnii Ţărilor Române căutau să întărească o anume hotărâre printr-un hrisov, aceasta chiar şi după 1400 de ani.
Şi tot de la Constantin cel Mare – este vorba de titulatura sa imperială, aşa cum apare în legenda de pe aversul monedelor emise de el (DNCONSTANTINVSPPAVG – DN = prescurtare de la DOMINUS NOSTER – stăpânul nostru) – s-a păstrat şi titulatura folosită de principii Ţărilor Române: DOMN al Ţării Româneşti/Moldovei şamd, ceea ce nu există la nici un alt regat/principat occidental de tradiţie sau fond lexical latin. Tot de la el (prin urmaşii lui) în documentele de cancelarie medievale, noua capitală a Imperiului (noua Romă) era numită Ţarigrad (oraşul împăratului).

În frescele din bisericile ortodoxe din Ţara Românească şi Moldova, Costantin cel Mare are o poziţie aparte faţă de alţi sfinţi, indiferent de profilul lor (sfinţi militari, civili, clerici şamd). A fost luat ca model de către unii domni ai Ţărilor Române dată fiind poziţia şi funcţia sa de împărat creştin, mai ales de către cei omonimi – Constantin Brâncoveanu de exemplu. Ctitoria sa de la Hurezi (unde Brâncoveanu dorea să fie înmormântat) poartă hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena iar picturile sale prezintă scene din viaţa împăratului Constantin cel Mare precum şi scene de la sinoadele ecumenice (în pridvor, inclusiv cel de la Niceea).
Un alt domnitor care îl ia ca model pe Constantin cel Mare este Ştefan cel Mare. Modul în care împăratul roman este reprezentat în picturile de la Pătrăuţi şi Arbore este aparte, unic nu doar în iconografia românească medievală ci şi în întreaga lume creştină. Scena înfăţişează o armata de sfinţi militari martirizaţi în timpul persecuţiilor anticreştine, conduşi de Arhanghelul Mihail şi de Constantin cel Mare – care aici apare în poziţia a doua, de secund al conducătorului oştilor îngereşti care era Arhanghelul Mihail.
În urma lui Constantin se disting sfinţii militari Gheorghe şi Dimitrie, apoi un grup mai mare şi mai dificil de identificat, probabil Sfinţii Theodor, Procopie, Mercurie, Nestor, Artemie, Mina si Eustratie. Arhanghelul Mihail îi arată lui Constantin cel Mare pe cer, o cruce – referire binenţeles la viziunea împăratului ce a precedat bătălia de la Pons Milvius. Avem de-a face şi cu un mesaj propagandistic, o chemare la luptă împotriva necredincioşilor otomani care atacau Moldova – poartă a creştinătăţii, în viziunea lui Ştefan cel Mare – domnul Moldovei fiind atlet al lui Crist şi val de apărare al creştinătăţii pentru papa Sixtus al IV-lea şi cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi mai ales funcţiunea de comandant şi conducător în contra turcilor, pentru cronicarul polonez Jan Dlugosz.



