În anul 1521 la Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Românești, a fost redactat primul document scris, compact și unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi în limba română: Scrisoarea lui Neacșu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conține un secret de mare importanță, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Brașovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului și Ţării Românești ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.
Textul scrisorii:
Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).
I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.
I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.
I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.
I bog te veselit. Amin. (=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)
(Apud Hurmuzachi – Iorga. Documente, XI, 843)
Oameni, locuri și evenimente menționate în scrisoare
Expeditorul: Neacșu Lupu din Câmpulung
Autorul ei este un Neacșu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaștem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menționează ca având un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Se pare că el însuși făcea negoț cu mărfuri turcești şi avea oameni (printre alții chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Țara Românească şi de aici în orașele din Transilvania. Așa s-ar explica legătura lui cu junele Brașovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turcești.
Destinatarul: Hans Benkner
Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcție de pronunțiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – știm că era județul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetății Brașovului. Documentele arată că ocupa această funcție și în 1511, dar și multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacșu din Câmpulung, în 1545 și în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată și fiu, știut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetății se moștenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creștinească, care nu este altceva decât traducerea Catehismului luteran. Împreună cu alți doi fruntași ai comunității săsești, Fuchs și Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator și cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Brașov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Știa bine românește și încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbrățișarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl și pomenește în predoslovia Evangheliarului de la 1560.
Soliman al II-lea Magnificul
Împăratul despre care Scrisoarea informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit și Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui, imperiul atinge culmea puterii militare și politice. În vremea de care ne ocupăm aici, pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârșit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obișnuia să pună să i se țină un jurnal de campanie foarte amănunțit. Grație acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacșu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieșirea armatelor sale din Sofia. De altminteri privind pregătirile lui Soliman și ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeași vreme, în latinește, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei și Poloniei, ca și vasalilor săi din Transilvania.
Mehamet-beg
Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut și sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Românești pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduț, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administrația turcească, cu paşale şi subpaşale, numiți să guverneze orașele și satele țării etc.
Neagoe Basarab
„Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Românești în 1512 și avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim.
Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pp. 62-65.
Spre deosebire de primele documente ale altor limbi, cum ar fi, spre exemplu, Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, (texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum și în timp), limba scrisorii lui Neacșu este foarte puțin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepție fac numai formulele de introducere și de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune și claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanță. Din capul locului trebuie observate precizia și laconismul expresiei.
Slavonismul „I pak” ( =și, și iarăși, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceeași natură. Această concluzie duce și adaosul din atributiva: „că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar și, în lipsa regulilor și semnelor de punctuație, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele șapte fraze care compun textul.
Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcția în dativ „dau știre domniei tale”, ori prin expresia la pers. I și a III-a „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea știrilor, este și expresia parantetică „și aimintrea nu e”.
Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înțelesurile celor două cuvinte slavonești, textul prezintă totuși câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: „Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea fiind forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meșter(i), megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente și astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic și popular de asemeni, are loc și în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari”, de genere-miiu”; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunțat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: „genere-miiu”, mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu „Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: „se-au dus”; pre în loc de pe: „pre Dunăre în sus” etc.
Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviștii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvență absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.
Descoperirea scrisorii
Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga (De fapt, documentul a fost descoperit de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner in 1894), la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.
Semnificația documentului
Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti. Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.
Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.
Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pg. 62-65.