În anul 1521 la Câmpulung-Muscel, vechea capitală a Ţării Românești, a fost redactat primul document scris, compact și unitar, din câte sunt cunoscute până astăzi în limba română: Scrisoarea lui Neacșu ot Dlăgopole (Câmpulung Muscel). Scrisoarea conține un secret de mare importanță, avertizându-l pe Johannes Benkner, judele Brașovului, despre o invazie a turcilor asupra Ardealului și Ţării Românești ce tocmai se pregătea la sudul Dunării.

Textul scrisorii:

Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).
I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.
I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.
I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.
I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i)
den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin.
(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin) 

(Apud Hurmuzachi – Iorga. Documente, XI, 843)

Oameni, locuri și evenimente menționate în scrisoare

Expeditorul: Neacșu Lupu din Câmpulung
Autorul ei este un Neacșu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaștem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menționează ca având un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Se pare că el însuși făcea negoț cu mărfuri turcești şi avea oameni (printre alții chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Țara Românească şi de aici în orașele din Transilvania. Așa s-ar explica legătura lui cu junele Brașovului care şi-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turcești.

Destinatarul: Hans Benkner
Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăş, Benkner, Bengner, Beagnăr – în funcție de pronunțiile română, germană sau maghiară ale acestui nume – știm că era județul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetății Brașovului. Documentele arată că ocupa această funcție și în 1511, dar și multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacșu din Câmpulung, în 1545 și în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Braşovului cu acest nume, tată și fiu, știut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetății se moștenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creștinească, care nu este altceva decât traducerea Catehismului luteran. Împreună cu alți doi fruntași ai comunității săsești, Fuchs și Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator și cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Brașov o „moară” de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Știa bine românește și încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbrățișarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl și pomenește în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Soliman al II-lea Magnificul
Împăratul despre care Scrisoarea informează că „au eşit den Sofiia”, nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit și Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui, imperiul atinge culmea puterii militare și politice. În vremea de care ne ocupăm aici, pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârșit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obișnuia să pună să i se țină un jurnal de campanie foarte amănunțit. Grație acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacșu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieșirea armatelor sale din Sofia. De altminteri privind pregătirile lui Soliman și ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeași vreme, în latinește, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei și Poloniei, ca și vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg
Mehamet-beg, „lotrul”, era sângeapul Nicopolei, cunoscut și sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Românești pe Mihnea zis „cel rău”, peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduț, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveştilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administrația turcească, cu paşale şi subpaşale, numiți să guverneze orașele și satele țării etc.

Neagoe Basarab
„Băsărăb” este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Românești în 1512 și avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim.

Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pp. 62-65.

Spre deosebire de primele documente ale altor limbi, cum ar fi, spre exemplu, Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, (texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum și în timp), limba scrisorii lui Neacșu este foarte puțin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepție fac numai formulele de introducere și de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune și claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanță. Din capul locului trebuie observate precizia și laconismul expresiei.

Slavonismul „I pak” ( =și, și iarăși, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceeași natură. Această concluzie duce și adaosul din atributiva: „că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia ta”. Formula „I pak” este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar și, în lipsa regulilor și semnelor de punctuație, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele șapte fraze care compun textul.

Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcția în dativ „dau știre domniei tale”, ori prin expresia la pers. I și a III-a „cum am auzit eu”, „au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii”, „cum am auzit de boiari şi de genere-miiu Negre”. Orală, garantând autenticitatea știrilor, este și expresia parantetică „și aimintrea nu e”.

Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înțelesurile celor două cuvinte slavonești, textul prezintă totuși câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eşit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câştig) are aici înţelesul de lucrare, faptă, acţiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: „Aimintrilea era om întreg la fire, neleneş, şi lucrul său îl ştia a-l acoperi”); aimintrea fiind forma veche şi populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanţa morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meșter(i), megiiaş(i), forme scriptice populare mult frecvente și astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât neşte, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic și popular de asemeni, are loc și în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil şi un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari”, de genere-miiu”; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunțat şi astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: „genere-miiu”, mai marele-miu”; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă şi azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu „Cu greu şi cu strimt iaste neştine a da cap şi începătură fieştecăruia lucru”, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: „se-au dus”; pre în loc de pe: „pre Dunăre în sus” etc.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacşu este datorată şi elementelor latine. Fondul latin, arată lingviștii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvență absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unităţi ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate şi în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariţiei ei în scris, era pe deplin şi de multă vreme participantă la panromanismul european.

Descoperirea scrisorii

Ca multe alte documente privind istoria culturii naţionale, Scrisoarea boierului Neacşu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga (De fapt, documentul a fost descoperit de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner in 1894), la începutul secolului nostru, în Arhivele Braşovului.

Semnificația documentului

Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turceşti. Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.


Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, Bucureşti, 1981, pg. 62-65.

Copernic, (Kopernik Mikolaj),1473-1543, astronom polonez care a fundamentat ştiinţific teoria heliocentrică a lumii. A publicat în 1510 lucrarea „Commentariolus” (Mic comentariu), în care şi-a expus ideile legate de formarea sistemului solar afirmând că planetele şi sistemul solar se rotesc în jurul Soarelui (situat în centrul Universului) şi în jurul propriilor axe. Ideile le-a dezvoltat în lucrarea „De revolutionibus orbium coelestium” (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti),1543, care mai cuprinde şi un catalog de stele.

Erasm din Rotterdam, (Erasmus Desiderius Rotterdamus), pseudonimul lui Gerhard Garhards,1466-1536, umanist olandez din epoca Renașterii. În pamfletele şi în scrierile sale satirice, dintre care cea mai cunoscută este Elogiul nebuniei (1509), Erasm a satirizat societatea feudală, a condamnat fanatismul religios şi a demascat ignoranța clerului. Prin atacurile sale la adresa papalităţii, a bisericii şi a teologiei oficiale, prin programul său de reformare a religiei creştine, care preconiza întoarcerea la izvoarele evanghelice iniţiale, prin editarea Noului Testament în limba greacă şi comentarea filologică a textului acestuia, Erasmus a contribuit la pregătirea Reformei. Este şi autorul unor scrieri pedagogice prin care revendica o disciplină blândă şi încurajarea activităţii independente a copiilor.

Machiavelli Niccolo, (1469-1527), gânditor politic, istoric şi scriitor. A fost cancelar şi secretar de stat al Consiliului seniorilor din republica Florenţa (1488-1512), participând activ la toate marile evenimente ale timpului său. În 1512 o dată cu revenirea la putere, în Florenţa, a familiei Medici, a fost exilat la San Casciano (1512-1519) unde şi-a scris cele mai de seamă lucrări. În opera sa fundamentală „Il Pricipele” (Principele) Machiavelli a susţinut necesitatea unificării Italiei sub egida monarhiei absolute; el considera că pentru realizarea acestui scop suveranul poate folosi orice mijloc inclusiv înşelăciunea, violenţa şi crima. De aici expresia de machiavelism pentru desemnarea lipsei de scrupule în alegerea mijloacelor folosite în atingerea unui scop. În ultimii ani ai vieţii a scris „Istorii florentine”, în 8 cărţi, operă care îl situează printre creatorii istoriografiei Renaşterii în Italia.

Morus, Thomas (1478-1535), gânditor umanist şi om de stat englez, unul dintre întemeietorii socialismului utopic. A fost preşedinte al Camerei Comunelor (1523-1529) şi lord cancelar (1529-1532). Împotrivindu-se reformelor bisericeşti ale lui Henric al-VIII-lea a fost închis şi executat. În lucrarea „Utopia” (1516) arată că proprietatea privată este izvorul tuturor relelor sociale. Descrie o societate ideală în care munca este obligatorie pentru toţi, iar producţia şi consumul sunt reglementate raţional de stat. Timpul liber este consacrat ştiinţelor şi artelor; copii de ambele sexe primind o educaţie egală.

După moartea lui Vlăduț a fost înscăunat pe tronul Ţării Românești Neagoe, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu. Ocupând înalta demnitate, care, după datină, revenea descendenților lui Basarab I, Neagoe, ca să poată fi recunoscut de țară ca domn al ei, și-a creat, având în vedere anumite legături dintre Craiovești și familia domnească, o genealogie de natură să-i legitimeze ocuparea tronului.


În actele emise de cancelaria sa, el s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Țepeluș) și și-a luat numele de Basarab, nume ce evoca el însuși descendența din Basarab, „întemeietorul” țării.

După Neagoe, urmaşii din familia sa, urmaşii boierilor Craioveşti, şi-au zis Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească.

După Ștefan Ștefănescu, Țara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, București, Editura Academiei RSR, 1970, p. 87-91

Domnia lui Neagoe Basarab a însemnat pentru Ţara Românească un oarecare echilibru social-politic, facilitat în parte de tulburările ce se manifestau în ţările vecine. Domnul şi-a putut îndrepta atenţia spre opera de organizare internă a ţării, continuând în această privinţă cele mai bune tradiţii ale predecesorilor. În domeniul economic, administrativ, cultural şi politic, el a luat măsuri în pas cu ceea ce însemna progres în acea vreme, s-a străduit şi a reuşit în parte să redea Ţării Româneşti strălucirea ei de odinioară, s-o readucă cu tact diplomatic în rândul statelor europene care puteau să-şi spună cuvântul şi de la care se aşteptau acţiuni cu semnificaţii ce depăşeau caracterul local.

Faptul că sultanul Selim îşi avea îndreptată atenţia în special asupra problemelor din Asia şi Africa i-a permis lui Neagoe să lichideze în bună măsură infiltraţiile turceşti la nordul Dunării.

Om de întinsă cultură, el însuşi scriitor, Neagoe Basarab s-a dovedit un mare protector al artei şi culturii.

El a ştiut, ca şi alţi suverani europeni contemporani lui, să facă din acestea nu simple ornamente, ci mijloace suplimentare de acţiune şi de putere care să-şi orbească rivalii. Chemat în Ţara Românească cu ocazia sfinţirii bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, o capodoperă arhitectonică a acelei vremi, Gavril Protul (cel dintâi dintre egumenii de la Athos) a întocmit între 1517 şi 1519 o scriere, care, deşi privea Viaţa lui Nifon, fost mitropolit al Ţării Româneşti în vremea lui Radu cel Mare, nu era altceva decât un elogiu al figurii lui Neagoe, insistent prezentat ca fiind din „neamul cinstiţilor şi preacucernicilor Basarabi”. 

Un foarte bun cercetător al istoriei artei din Ţara Românească, Pavel Chihaia, a făcut observaţia că reprezentarea figurilor domnilor din neamul lui Basarab în „biserica lui Neagoe” de la Curtea de Argeş este expresia în imagini a efortului Craioveştilor de a stabili legături cu voievozii de mare reputaţie în trecut, cu scopul de a-şi mări prestigiul politic.

Socotindu-se descendent şi căutând apropieri de reprezentanţii iluştri ai Basarabilor, Neagoe se considera, totodată, continuatorul lor şi, prin ei, a tradiţiei imperiale bizantine.

În vremea lui, Ţara Românească a devenit, într-adevăr, un centru al lumii ortodoxe şi un important focar cultural de tradiţie bizantină. Pe fresca de la Snagov, Neagoe este înfăţişat cu vulturul bizantin de aur cu două capete, cusut pe hainele lui de brocart roşu. După modelul împăraţilor bizantini, Neagoe a scris Învăţăturile, destinate fiului său Teodosie, nume care aminteşte pe cel al împăratului bizantin Teodosie cel Mare.

Învăţăturile lui Neagoe constituie o operă de compilaţie, dar cuprinde şi părţi originale, care reflectă o mare profunzime de gândire şi un strălucit talent literar. Elemente ale politicii bizantine, însuşite de Neagoe prin lectura sa largă, sunt completate în Învăţături cu concluziile experienţei sale politice de o viaţă, ţinând, desigur, seama de principiile politice contemporane vremii sale. În partea lor originală, Învăţăturile constituie prima afirmare scrisă mai largă, de gândire politică românească, prima consemnare cu oarecare detalii a principiilor diplomaţiei româneşti.

Starea de prosperitate a Ţării Româneşti în vremea domniei lui Neagoe Basarab, înlesnită de o conjunctură politică internaţională favorabilă şi de o înţeleaptă cârmuire internă şi care se reflectă în diferite domenii de activitate cu realizări ce se situau la nivelul cuceririlor din ţările supuse mai puţin unor condiţii istorice vitrege, sugerează ce ar fi putut însemna pentru Ţara Românească şi pentru celelalte provincii româneşti o pace prelungită. Cu moartea lui Neagoe Basarab, echilibrul social-politic realizat în vremea sa s-a rupt. În momentul în care turcii au început în 1521 marea ofensivă împotriva Ungariei, punând la încercare nu numai regatul maghiar ci şi Ţara Românească, o gravă criză politică întreţinută din afară s-a dezlănţuit la nordul Dunării.

Desele răsturnări de domni ca şi jafurile oştilor străine care pătrundeau pe teritoriul ţării, au creat o stare de insecuritate pentru populaţie, care s-a văzut adesea nevoită să-şi părăsească căminele, aflate în plin câmp de luptă sau pe drumul de acces al oştilor ce aveau să se înfrunte.

Neagoe Basarab, după firea lui evlavioasă şi plecată către sărbătorirea clerului şi înfrumuseţarea bisericilor, nu prea avea răgazul trebuitor pentru a se mai îndeletnici şi cu alte afaceri, încât domnia lui nu înfăţişează decât o lungă urmare de ceremonii religioase.
Cu toate că e pus de turci în domnie, el se pune bine şi cu ungurii. Aşa îl vedem întâi în bune legături cu saşii, după cum răsare lucrul din mai multe scrisori de afaceri, trimise de domnul Munteniei sfatului orăşenesc din Braşov. Tot aceste scrisori dovedesc apoi şi plecarea lui Neagoe Basarab către unguri, deoarece domnul spune în una din ele, că am jurat să „fim domnului nostru, Înălţimei sale Craiului Laeş (Lajos sau Ludovic), credincioşi şi drepţi şi cu dreaptă slujbă, căci domnul meu, Înălţimea sa Craiul Laeş, ne-a întărit în ţara domniei noastre şi ne-a făcut dreptate întru toate”.

Ba această închinare este îndreptată chiar în contra turcilor, adăugând mai departe „că dacă s-ar întâmpla ca păgânii şi vrăşmaşii sfintei cruci şi ai sfintei coroane să vree să treacă peste plaiuri, spre părţile ungureşti, ca să prade, domnia mea şi cu boierii domniei mele şi cu toată ţara, dacă ni se va părea că putem sta înaintea lor, să-i oprim şi să stăm să o facem; iar dacă vom vedea că nu putem, să dăm de ştire domnului nostru, Înălţimei sale Craiului şi braşovenilor şi Ţării Bârsei” (Bogdan, Doc. şi Reg., p. 151). Dar în acelaşi timp Neagoe Basarab cultiva pe turci, aşa precum se vede din arătarea unei alte scrisori în care spune că a venit la mine un negustor turc cu marfă bună şi multă şi e un bun prieten al domniei mele”. Neagoe Basarab era ca şi predecesorul său un principe foarte bigot care-şi întărise încă această plecare sufletească fiind în tinereţe „socotitorul” (secretarul) patriarhului Nifon, acel care se refugiase în Muntenia.

Un suflet atât de temător de Dumnezeu trebui să se căiască în curând de asprimea ce o arătase în primele momente ale izbânzii sale, ucigând pe Vlăduţ şi pe Bogdan. De aceea ne spune un cronicar, că „Basarab Vodă căindu-se de moartea lui Vlăduţ, au chemat pe patriarhi, arhiepiscopi, episcopi şi târgoveţi, ca prin gătirea sfântului mir să îmblânzească mânia lui Dumnezeu” (Filştih, în Şincai, II, p. 133).

Patriarhul Pahomie, luând clerici şi mireni (bine înţeles greci), au mers în Valahia şi în Moldova. Acolo l-au primit cu toată evlavia şi prinţii acelor ţări şi boierii şi tot norodul” (Malaxa în Şincai, II, p. 132). Cu prilejul acestei înalte vizite a patriarhului, Neagoe pune să se sfinţească de către mitropolit pe Macarie (Anon. românesc, în Mag. Ist., IV, p. 256. Biogr. în Arh. Ist., I, 2, p. 143).

De-abea se sfârşise ceremonia aceasta, făcută pentru iertarea păcatelor lui Neagoe, şi în mintea domnului se născu ideea unei alteia şi mai pompoasă şi minunată, împăcarea memoriei lui Nifon care fusese alungat cu ocară din Ţara Românească şi murise în surghiun la muntele Athos. El îşi puse în gând să aducă moaştele sfântului înapoi în Muntenia. Trimise deci la Sfântul Munte pe mai mulţi boieri care, când ajunseră la mormântul sfântului, fură cuprinşi, atât ei cât şi călugării ce-i însoţeau, de o tainică groază, neîndrăznind nimeni să pună sapa în pământ spre a dezgropa moaştele. Unul din ei îşi luă inima, şi începu a săpa până ajunse la moaştele sfântului pe care le puse într-o raclă de lemn mirositor. Împreună cu oasele lui Nifon plecară spre Ţara Românească şi „kir Neofit şi alţi călugări de la mânăstire”.

Neagoe adună clerul şi boierii aşteptând rămăşiţele părintelui său sufletesc. Când domnul văzu coşciugul, se repezi la el, îl cuprinse în braţe sărutându-l cu lacrimi de bucurie şi tot poporul plângea împreună cu el, emoţiune desigur sinceră, deşi astăzi ne vine greu a ne-o închipui. Este curios însă de a constata că un boier de la curtea lui Neagoe nu sărută moaştele sfântului, dar neîndrăznind a da necredinţa lui pe faţă, se strecură cu meşteşug printre închinători, ca să nu-l bage nimeni în seamă. Păcat că nu ni s-a păstrat numele acestui Volterian din Muntenia de la începutul veacului al XVI-lea! Domnul dete să se facă un sicriu de argint împodobit cu aur, mărgăritare şi pietre scumpe, pe care puse să se zugrăvească chipul sfântului şi al său, rugându-se lui în genunchi, şi-l trimise la mănăstirea Dionisiou din Sfântul Munte, ca mulţumită pentru preţiosul dar al moaştelor lui Nifon (Biografia lui Nifon, Arh. Ist., I, 2, p. 144-145).

Călugării de la Sfântul Munte, văzând pe Neagoe atât de bine dispus în favoarea lor, nu întârziară de a-l cerceta cu rugăminţile lor, pentru deosebite înfrumuseţări sau zidiri de trebuinţă, pe care Neagoe se grăbi a le îndeplini. Biografia patriarhului Nifon conţine o lungă enumerare a darurilor, lucrărilor folositoare şi de împodobire pe care Neagoe le făcu din banii Ţării Româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte. 
Vom aminti din ele pe cele mai de căpetenie: El săvârşeşte de zidit mănăstirea Coltumuzului, cea începută de Radu Vodă, care deveni marea lavră românească. Zideşte din temelie biserica Sfântului Neculai cu trapezare, pivniţă, bolniţă şi ospătărie, chilii în jurul ei, grădină, etc. Sapă un port în Ascalon la mare, întărind portul cu tunuri ca să fie de pază. La lavra Iverului aduce apă pe urloaie depărtare de o milă de loc. De asemenea şi la lavra Chilindarului. Pe toate aceste biserici zidite de dânsul, precum şi pe celelalte, le împodobeşte cu icoane îmbrăcate în argint, cu vase de aur, veşminte cusute cu sârmă şi la unele din ele mai face şi mertic (dare anuală) câte o sumă de bani (Arh. Ist., I, 2, p. 147). „Şi fu ctitor mare a toată Svetagora” sfârşeşte biografia lui Nifon enumerarea acestor lucrări, însemnate pentru acele timpuri. Şi într-adevăr demult nu dăduseră călugării din Sfântul Munte peste o mână aşa de darnică de domnitor, care pentru ei sta pururea deschisă, nerefuzându-le nici o cerere.

Dar nu numai la Muntele Athos întinse Neagoe Basarab îndurătoarea sa liberalitate. De dânsa se folosi şi biserica sobornicească din Ţarigrad, pe care o acoperi toată de iznoavă cu plumb, reînnoi toate chiliile patriarhiei şi o îmbogăţi cu mai multe daruri. Numai puţin mănăstirile de pe muntele Sinai, acele din cetatea Ierusalimului cu muntele Sionului; apoi alte mănăstiri, cum exclamă cu entuziasm biografia patriarhului Nifon, „la toate câte sunt în Europa, în Tracia, în Elada, în Achaia, în Illiriu, în Cambania (?), în Elispont, în Macedonia, în Titulia (?), în Sirmia, în Lugdunia, în Paflagonia, în Dalmaţia şi în toate laturile, de la răsărit până la apus şi de la miază-zi la miază-noapte”.
Frumoasă dărnicie, dar mare risipă a banilor ţării pentru interese străine! Dar ce era ţara pe atunci, decât o porţie din marele întreg ce se numea Creştinătatea? De aceea încă înainte de Neagoe Basarab, întâlnim de aceste lucrări făcute de domnii români la mănăstirile din Răsărit şi mai ales la cele atât de slăvite din Sfântul Munte al Athosului. Aşa am văzut mai sus că Radu Vodă cel Mare începuse să zidească mănăstirea Cotlumuzului, şi câteva inscripţii, cercetate de curând, arată că şi Ştefan cel Mare ridicase mai multe construcţii şi făcuse dăruiri la acele sfinte aşezăminte, toate însă întunecate şi lăsate în urmă de bogata şi părăduitoarea dărnicie a lui Neagoe.
Neagoe însă îngriji şi de bisericile şi mănăstirile ţării. 

El acoperi cu plumb mănăstirea Tismana, împodobi cu preţioase daruri Nucetul, aducând aici cu multă cheltuială o icoană „făcătoare de minuni” din Constantinopole, împodobind-o cu cunună de aur bătută în pietre scumpe; zidi o mare mitropolie în Târgovişte unde strămută scaunul mitropolitan ce până atunci stătea în Argeş; în sfârşit, ridică frumoasa mănăstire din acest oraş, care străluceşte şi astăzi ca monumentul cel mai de fală al întregei noastre ţări, mănăstirea de la Curtea de Argeş. În 1520 când fu să se sfinţească această biserică care era privită chiar de neculţii contemporani ca o adevărată minune, Neagoe Basarab se hotărâ să facă iarăşi o serbare strălucită, găsind prilejul de a mulţumi din nou gustul său pentru ceremonii religioase. El pofti mai întâi pe iubiţii săi egumeni de la mănăstirile Athosului, prin o invitare îndreptată către Gavril Protul, autorul biografiei lui Nifon, de la care împrumutăm aceste preţioase amănunte: „şi acesta chemă pre toţi egumenii de la mănăstirile cele mari, de la Vatoped, de la Iver, de la Chilandar, de la Xeropotam, de la Caracal, de la biserica lui Alintie, de la Coltumulz care este lavră românească, de la biserica lui Filoteiu, de la Xenof, de la Zograf care este lavră bulgărească, de la Simenca, de la Dochiar şi de la lavra rusească Pantocrator, de la Costamunit, de la Sf. Pavel, de la Dionisie, de la biserica lui Sf. Grigorie şi de la Simion Petra”.

Extras din A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IV, Institutul de Arte Grafice şi Editura „Librăriei Şcoalelor” C. Sfetea, Bucureşti, 1914, p. 242 – 248.

1504, sfârșitul lunii iunie

Ștefan cel mare impune ca succesor pe Bogdan, fiul său și al Mariei munteanca

1504, sfârșitul lunii iunie
1504, iulie 2

Moare Ștefan cel Mare. Cu însemnarea morții lui Ștefan cel Mare se împlinește prima creație literară laică a culturii române: Letopisețul de când cu voia lui Dumnezeu s-a început Țara Moldovei.
Redactată din porunca, sub supravegherea, la curtea și, în unele pasaje, sub dictarea lui Ștefan cel Mare, această scriere deschide marea galerie a operelor istorice cu valoare literară care va face din cronică genul major al literaturii din epoca feudală. A fost copiată și prelucrată în mănăstiri (în limba slavonă, cele două variante putnene), în germană (cronica moldo-germană, încă din 1502) și polonă (cronica moldo-polonă). A fost utilizată pentru însemnările de istorie moldovenească; din Voskresenskaia Letopis (cronica moldo-rusă).

1504, iulie 2
1508, aprilie

Mihnea este instalat domn al Ţării Româneşti de către Mehmed-beg, paşă de Nicopole

1508, aprilie
1508, noiembrie 10

Apare din inţiativa lui Radu cel Mare Liturghierul slavon tipărit de călugărul Macarie, prima carte tipărită în Ţara Românească şi urmează un Octoih (1510) şi un Evangheliar (1512)

1508, noiembrie 10
1510, februarie

Vlăduţ, fiul lui Vlad Călugărul, devine domn al Ţării Româneşti, cu concursul boierilor Craioveşti. Noul domn şi Craioveştii îşi jură reciproc credinţă luând garant pe Mehmed-beg.

1510, februarie
1510, martie 12

Mihnea este asasinat la Sibiu de rivalul său Danciul şi de sârbul Dimitrie Iacşici.

1510, martie 12
1511, august 17

Vlãduț, domnul Țãrii Româneşti, depune jurãmânt de credințã regelui Vladislav al Ungariei şi-i cere sprijinul în lupta antiotomanã.

1511, august 17
1511, decembrie 27

Conflict între Vlăduţ şi Craioveşti. Boierii Craioveşti, scoşi din sfatul domnesc trec Dunărea şi fac apel la Mehmed-beg.

1511, decembrie 27
1512

Pe latura de nord a catedralei din Alba Iulia, a fost construită capela Lazo, cel mai reprezentativ edificiu transilvănean în stilul renaşterii.

1512
1512, ianuarie 23

Mehmed-beg şi boierii Craioveşti îl înfrâng pe Vlăduţ la Văcăreşti; domnul este prins şi decapitat.

1512, ianuarie 23
1512-1517

Din porunca lui Neagoe Basarab, s-a construit biserica episcopală din Curtea de Argeş. Construită în întregime din piatră făţuită, ea prezintă un plan complex rezultând din dezvoltarea spaţiului funerar care încadrează pronaosul; are patru turle şi o foarte abundentă decoraţie sculptată de inspiraţie caucaziană şi musulmană.
Reconstruirea mănăstirii Snagov, important monument al epocii lui Neagoe Basarab, edificiul de tip athonit, cu o remarcabilă decoraţie de cărămidă aparentă

1512-1517
1514

Neagoe Basarab sprijină încercarea pretendentului Trifăilă de a lua domnia Moldovei. Războiul ţărănesc din Transilvania de sub conducerea lui Gheoghe Doja.

1514
1518-1521

Neagoe Basarab redactează Învăţăturile către fiul său Teodosie, cea mai importantă operă a literaturii române în limba slavonă. Adevărată enciclopedie a evului mediu românesc, ea este una dintre cele mai importante scrieri europene din sec. XVI.

1518-1521
1520

Gavriil Protul scrie din porunca lui Neagoe Basarab Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon Patriarhul Ţarigradului, aparând ca gen literar hagiografiei, dar fiind în realitate o scriere cu scopuri politice, un pamflet împotriva adversarilor lui Neagoe şi un panegiric al domniei acestuia.

1520
1520, iulie 9

Prima hotãrnicie pãstratã privind fixarea hotarului dintre Transilvania şi Þara Româneascã în nordul Olteniei.

1520, iulie 9
1521, iunie 29-30

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către Johannes (Hans) Benkner, judele Braşovului; primul text care s-a păstrat în limba română.

1521, iunie 29-30
1521, octombrie

Pretendentul Dragomir Călugărul, care îşi ia numele de Vlad Voievod dispută domnia lui Teodosie şi îl înfrânge la Târgovişte. Mehmed-beg intervine, înfrânge pe Vlad şi îl decapitează.

1521, octombrie

În sec. XIV-XVI, legăturile economice dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, au fost intense. Acest fapt se datorează dezvoltării lor economice şi aşezării de-a lungul drumurilor comerciale de tranzit, care legau în această perioadă apusul şi centrul Europei de gurile Dunării şi Marea Neagră; pe aceste căi se scurgeau de la apus spre răsărit produsele meşteşugăreşti – postavuri, unelte, arme, „mărunţişuri” ale Ţărilor de Jos, Germaniei, Cehiei, iar de la răsărit spre apus mărfurile orientale – mirodenii, ţesături, obiecte de podoabă, ale Orientului Îndepărtat şi Apropiat. Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania a determinat o puternică interdependenţă economică între cele trei ţări române.

Legăturile comerciale dintre cele trei ţări, inclusiv comerţul de tranzit, se realizau îndeosebi prin cele trei mari centre meşteşugăreşti şi comerciale de hotar ale Transilvaniei: Sibiul, Braşovul şi Bistriţa, a căror dezvoltare economică, privilegii comerciale şi aşezare geografică favorabilă le-a dat posibilitatea să joace un rol însemnat în relaţiile economice. Precizare: în privinţa relaţiilor comerciale transcarpatice, Sibiul era orientat aproape numai spre Ţara Românească, Bistriţa numai spre Moldova, iar Braşovul, prin aşezarea sa geografică, în sud-estul Transilvaniei, avea strânse legături de negoţ atât cu Ţara Românească cât şi cu Moldova. Drept urmare, Braşovul a jucat rolul economic de piaţă comună pentru cele trei ţări române şi de loc de întâlnire a participanţilor la negoţ, munteni, moldoveni şi transilvăneni.

Braşovul era piaţă de desfacere pentru produsele naturale moldo-române şi centru de aprovizionare cu unelte meşteşugăreşti şi agricole şi cu arme a Ţării Româneşti şi Moldovei. Iată cum înţelegeau oamenii vremii, importanţa economică a Ţării Româneşti pentru Braşov şi Ţara Bârsei – avem scrisoarea din 1558 a marelui vornic muntean Stănilă, în care acesta scrie braşovenilor: „ştiţi bine că fără noi, voi nu puteţi fi şi ţara voastră, Ţara Bârsei, fără ţara noastră, nu poate.” Alte câteva date sunt grăitoare: la începutul sec. al XVI-lea, valoarea comerţului Braşovului cu Ţara Românească şi Moldova, se ridica, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la 167.000. de florini aur, iar la mijlocul sec. XVI, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la Braşov s-au întâlnit 1.070 de participanţi la negoţ din 171 de localităţi, din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, care au efectuat 2.866 de transporturi.

Chiar lupta pentru piaţă, din secolele XV-XVI, între negustorii braşoveni pe de o parte şi cei moldo-munteni pe de altă parte, este una din formele de manifestare a înlănţuirii intereselor lor economice. De pildă, prin 1431-1432, Vlad Dracul, pe atunci pretendent la tronul Ţării Româneşti, cerea braşovenilor să-i îngăduie să poprească la Braşov negustori moldoveni pentru mărfurile sale confiscate în Moldova. Astfel, Braşovul a devenit pivotul de bază în relaţiile economice existente între cele trei ţări; el a dobândit în sec. XV-XVI rolul de piaţă comună, devenind primul element constitutiv al pieţei interne în formare a celor trei ţări române.

La mijlocul sec. XVI, în 1550, Gheorghe Reichersdoffer caracteriza Braşovul, pe bună dreptate, „piaţa principală a popoarelor vecine şi asemenea unui loc de desfacere comun al tuturor bunurilor”, iar în 1565, Giovanni Andrea Gromo relata că la Braşov „se adună toate popoarele vecine, ca într-o piaţă comună de mărfuri”.

Text dupa Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI).

În sec. XIV-XVI, legăturile economice dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, au fost intense. Acest fapt se datoreşte dezvoltării lor economice şi aşezării de-a lungul drumurilor comerciale de tranzit care legau în această perioadă apusul şi centrul Europei de gurile Dunării şi Marea Neagră; pe aceste căi se scurgeau de la apus spre răsărit produsele meşteşugăreşti – postavuri, unelte, arme, „mărunţişuri” ale Ţărilor de Jos, Germaniei, Cehiei, iar de la răsărit spre apus mărfurile orientale – mirodenii, ţesături, obiecte de podoabă, ale Orientului Îndepărtat şi Apropiat. Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania a determinat o puternică interdependenţă economică între cele trei ţări române.

Legăturile comerciale dintre cele trei ţări, inclusiv comerţul de tranzit, se realizau îndeosebi prin cele trei mari centre meşteşugăreşti şi comerciale de hotar ale Transilvaniei: Sibiul, Braşovul şi Bistriţa, a căror dezvoltare economică, privilegii comerciale şi aşezare geografică favorabilă le-a dat posibilitatea să joace un rol însemnat în relaţiile economice. Precizare: în privinţa relaţiilor comerciale transcarpatice, Sibiul era orientat aproape numai spre Ţara Românească, Bistriţa numai spre Moldova, iar Braşovul, prin aşezarea sa geografică, în sud-estul Transilvaniei, avea strânse legături de negoţ atât cu Ţara Românească cât şi cu Moldova. Drept urmare, Braşovul a jucat rolul economic de piaţă comună pentru cele trei ţări române şi de loc de întâlnire a participanţilor la negoţ, munteni, moldoveni şi transilvăneni.

Braşovul era piaţă de desfacere pentru produsele naturale moldo-române şi centru de aprovizionare cu unelte meşteşugăreşti şi agricole şi cu arme a Ţării Româneşti şi Moldovei. Iată cum înţelegeau oamenii vremii, importanţa economică a Ţării Româneşti pentru Braşov şi Ţara Bârsei – avem scrisoarea din 1558 a marelui vornic muntean Stănilă, în care acesta scrie braşovenilor: „ştiţi bine că fără noi, voi nu puteţi fi şi ţara voastră, Ţara Bârsei, fără ţara noastră, nu poate.” Alte câteva date sunt grăitoare: la începutul sec. al XVI-lea, valoarea comerţului Braşovului cu Ţara Românească şi Moldova, se ridica, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la 167.000. de florini aur, iar la mijlocul sec. XVI, potrivit datelor registrului vigesimal din 1554, la Braşov s-au întâlnit 1.070 de participanţi la negoţ din 171 de localităţi, din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, care au efectuat 2.866 de transporturi.

Chiar lupta pentru piaţă, din secolele XV-XVI, între negustorii braşoveni pe de o parte şi cei moldo-munteni pe de altă parte, este una din formele de manifestare a înlănţuirii intereselor lor economice. De pildă, prin 1431-1432, Vlad Dracul, pe atunci pretendent la tronul Ţării Româneşti, cerea braşovenilor să-i îngăduie să poprească la Braşov negustori moldoveni pentru mărfurile sale confiscate în Moldova. Astfel, Braşovul a devenit pivotul de bază în relaţiile economice existente între cele trei ţări; el a dobândit în sec. XV-XVI rolul de piaţă comună, devenind primul element constitutiv al pieţei interne în formare a celor trei ţări române.

La mijlocul sec. XVI, în 1550, Gheorghe Reichersdoffer caracteriza Braşovul, pe bună dreptate, „piaţa principală a popoarelor vecine şi asemenea unui loc de desfacere comun al tuturor bunurilor”, iar în 1565, Giovanni Andrea Gromo relata că la Braşov „se adună toate popoarele vecine, ca într-o piaţă comună de mărfuri”.

Text dupa Radu Manolescu, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI).

Activitatea tipografiei în limba română condusă de Coresi la Braşov se explică în mare parte prin legăturile acestui centru meşteşugăresc şi comercial cu Ţara Românească şi cu Moldova, mai ales cu cea dintâi. Publicarea cărţilor bisericeşti în limba română nu este o problemă de pură istorie ardeleană, ea se leagă de istoria Ţării Româneşti şi în parte şi de a Moldovei.
Nu este o întâmplare că, dintre toate oraşele româneşti ardelene, acela în care s-a dezvoltat în forme consecvente şi mai importante răspândirea cărţii româneşti în a doua jumătate a veacului al XVI-lea a fost Braşovul. Aceasta înseamnă că principalul centru al revoluţiei culturale din acea vreme a fost, ca să zicem aşa, un centru interromânesc, un centru de legătură între ţările române. Tipografia condusă de Coresi a fost adusă la Braşov din Ţara Românească, el însuşi era un meşter tipograf din acea ţară, şi avem dreptul să afirmăm, ţinând seama de poziţia economică a Braşovului, că şi cărţile tipărite de dânsul au fost deopotrivă destinate şi Transilvaniei şi ţărilor de peste munţi.

Nu este necesar să refacem aici istoria legăturilor comerciale ale Braşovului cu Ţara Românească şi cu Moldova. Ele sunt bine cunoscute, ceva mai puţin cunoscute pentru a doua jumătate a veacului al XVI-lea, faţă de prima jumătate, pentru care avem un studiu foarte bun şi o documentare mult mai bogată. Din cercetarea acestor legături reţinem următoarele trăsături caracteristice, care ne pot folosi la explicarea fenomenului cultural, pe care îl studiem. În primul rînd, avem dreptul să afirmăm că, în privinţa frecvenţei cercetării negustorilor, a volumului comerţului, Braşovul este cel mai important centru comercial de legătură cu Ţara Românească şi cu Moldova.

Acest comerţ are şi a avut şi în veacurile precedente, un carater special; este vorba de schimbul între produse meşteşugăreşti, arme de metal, unelte şi alte fabricate, frânghii, căruţe etc., vândute de meşteşugarii şi negustorii din Braşov, în schimb pentru produse brute ale bogăţiei animale din Ţara Românească; vitele, pieile, peştele, ceara.

Activitatea tipografiei în limba română condusă de Coresi la Braşov se explică în mare parte prin legăturile acestui centru meşteşugăresc şi comercial cu Ţara Românească şi cu Moldova, mai ales cu cea dintâi. Publicarea cărţilor bisericeşti în limba română nu este o problemă de pură istorie ardeleană, ea se leagă de istoria Ţării Româneşti şi în parte şi de a Moldovei.
Nu este o întâmplare că, dintre toate oraşele româneşti ardelene, acela în care s-a dezvoltat în forme consecvente şi mai importante răspândirea cărţii româneşti în a doua jumătate a veacului al XVI-lea a fost Braşovul. Aceasta înseamnă că principalul centru al revoluţiei culturale din acea vreme a fost, ca să zicem aşa, un centru interromânesc, un centru de legătură între ţările române. Tipografia condusă de Coresi a fost adusă la Braşov din Ţara Românească, el însuşi era un meşter tipograf din acea ţară, şi avem dreptul să afirmăm, ţinând seama de poziţia economică a Braşovului, că şi cărţile tipărite de dânsul au fost deopotrivă destinate şi Transilvaniei şi ţărilor de peste munţi.

Nu este necesar să refacem aici istoria legăturilor comerciale ale Braşovului cu Ţara Românească şi cu Moldova. Ele sunt bine cunoscute, ceva mai puţin cunoscute pentru a doua jumătate a veacului al XVI-lea, faţă de prima jumătate, pentru care avem un studiu foarte bun şi o documentare mult mai bogată. Din cercetarea acestor legături reţinem următoarele trăsături caracteristice, care ne pot folosi la explicarea fenomenului cultural, pe care îl studiem. În primul rînd, avem dreptul să afirmăm că, în privinţa frecvenţei cercetării negustorilor, a volumului comerţului, Braşovul este cel mai important centru comercial de legătură cu Ţara Românească şi cu Moldova.

Acest comerţ are şi a avut şi în veacurile precedente, un carater special; este vorba de schimbul între produse meşteşugăreşti, arme de metal, unelte şi alte fabricate, frânghii, căruţe etc., vândute de meşteşugarii şi negustorii din Braşov, în schimb pentru produse brute ale bogăţiei animale din Ţara Românească; vitele, pieile, peştele, ceara.