de Anton-Maria del Chiaro

Unul din cele mai preţioase daruri pe care ni le-a făcut Italia în domeniul cunoaşterii trecutului nostru e cartea secretarului brâncovenesc Del Chiaro pe care acum râvna d-lui Cristian o strămută în româneşte.

Avem a face cu altceva decât arată titlul. În secolul al XVIII-lea istoria se prezenta adesea, supt influența curentului „filosofic“ de preschimbare ca „Revoluții“. I s-a părut acestui Florentin că lucrarea lui va întâlni mai mulți cetitori dacă o va întitula „Revoluțiile Valahiei”.

De fapt e și o istorie a țerii, mai scurtă întăiu, dar pe urmă ajungând la amănumțimi pentru Domniile pe care le-a apucat ori despre care i se putea da lămuriri orale. Nu e de nevoe să subliniez importanța acestor pagini care sînt adevărate memorii ale unui om inteligent și capabil de nepărtinire.

 Dar, cu toată valoarea ei, nu partea istorică e cea mai însemnată. Pe acest străin care ne înțelege și ne iubește – ce rar ne-am împărtășit noi de iubirea acelora pe cari i-a îmbrățișat larga, naiva noastră ospitalitate! îl interesează toată viața dela noiToată – de la ceremoniile Curții, de la petrecerile ei simple până la căsuța țeranului, pe care o laudă pentru curățenie, până la elementele de credință și superstiție ale sufletului acestuia.

 Opera corespunde astfel pentru Țara Românească, pentru principatul muntean aceleia pe care, cu mai multă învățătură, dar nu cu mai putină simpatie și pricepere, a închinat-o Moldovei domnescul autor care e Dimitrie Cantemir („Descrierea Moldovei”).

Ambii par a veni ca să însemne pe paginile lor aspectul țerilor noastre înnainte de epoca fanariotă, care, și nu pentru caracterul ei pretins grecesc, ci pentru metodele ei, și turcești, și „filosofic” apusene, a introdus schimbări de suprafață așa de mari, dar și, prin ele, transformări de principii așa de adânci.

Şi, adaug, alături de acești doi cel mai învățat boier muntean al vremii, Constantin Stolnicul Cantacuzino, cel crescut și la Veneția și Padova, încerca tot în acel moment caracteristic, o descriere în românește a aceleiași țeri românești de la Dunăre, descriere din care s’au salvat – cu lămuririle în italienește pentru contele Marsigli, publicate în operele Stolnicului, ediția mea – paginile pe care le-am tipărit în volumul III din Studiile şi Documentele mele.

Ca unuia care am reeditat textul italian al lui Del Chiaro în 1914, traducătorul îmi cere câteva rânduri de introducere. Sunt bucuros să le dau D-lui Cristian care, fără a fi un profesor şi un erudit a pus atâta muncă şi atâta dragoste, adaug şi o oarecare jertfă bănească, în cartea pe care o oferă publicului românesc.

N. Iorga

Alteţei Sale Serenissime Antonio Ferdinando

Gonzaga, Duce de Guastala şi Sabioneta,

Principe de Bozolo etc.

ALTEŢĂ SERENISSIMĂ,

Vechii locuitori ai Arcadiei, pentru a-și apăra de furiile furtunilor și ale vânturilor copacii ce-i erau. mai dragi, obicinuiau să încresteze în coajele acestor copaci numele unei zeități binevoitoare, crezând că această invocare îndatorează divinitatea de a-și însuși arborele încrestat, și a-l apăra în mod public de orice pericol.

Cu toată superstiția ei, această datină a vechii păgânătăți mă îndeamnă, cu drept cuvânt, Alteță Serenissimă de a înscrie numele Domniei Voastre, în fruntea cărții mele, Istoria modernelor revoluții ale Valahiei.

Această provincie, care de trei veacuri geme sub greul jug al Împărăției otomane, se mângâie de trecutele ei restriști, văzând o parte din pământul ei cuprinsă în puterea Cezarului, și se înfățișază apoi voioasă și mulțumită, nu numai că prin aceasta a mea Istorie, nescrisă încă de nimeni altul, ea e scoasă din întunericul uitării, dar şi prin faptul că Istoria acestei ţări, rămâne mobilată şi apărată de autoritatea ocrotitoare a Alteţei Voastre. Şi într-adevăr, Istoria acestei provincii, care nu a încetat să râvnească momentul fericit de a se putea adăposti sub aripele Vulturului Austriac, cui altul s-ar putea închina, decât Alteţei Voastre Serenissime, care prin legături de rudenie sunteţi atât de aproape de Augusta Casă Domnitoare Austriacă?

Secolul trecut, ca şi cele viitoare. a glorificat, şi vor glorifica ilustrele însuşiri ale împărătesei Eleonora Gonzaga, pe care Atotputernicul a învrednicit-o s-o înalţe pe tronul Chesăresc, pentru a o încorona apoi cu glorie (o credem cu evlavie) în Cer, unită acolo cu nenumăraţii eroi ai Serenissimei Voastre Familii, cari revarsă, ca şi stelele strălucitoare, necontenită splendoare. Oricine va ceti atâţia autori vestiţi, cari au scris în diferite timpuri Istoria Serenissimei Case Gonzaga, lesne va afla, că la generaţiile acestei Case s-au cultivat cu fală şi fără întrerupere evlavia, virtuţile militare şi cele mai frumoase ştiinţe.

Se cuvine deci, cu deplină dreptate, ca această Istorie întocmită de mine după stăruitoare îndemnuri din partea atâtor literaţi consacraţi din Italia, să fie închinată Domniei-Voastre care, cu atâta renume şi în admiraţia tuturora, întruneşte cele mai alese însuşiri ale Iluştrilor Voştri Strămoşi, cari se pot mândri că urmaşul lor întruneşte toate acele calităţi, care împărţite, străluceau în ei înşişi. Dintre aceştia fie-mi îngăduit să proslăvesc numai unul (cel mai măreţ, căci e cel mai rar în veacul nostru): promotorul ştiinţelor şi proteguitorul cărturarilor, Mi-ar rămâne multe de spus despre elogiile Domniei-Voastre, Alteţă Serenissimă, dar în afară că mă simt cu totul nevrednic faţă de o atare sarcină, ea îmi este interzisă şi de una din virtuţile Domniei-Voastre – modestia.

Aşa dar, umila mea tăcere va învedera lumii toată mărturia smeritei mele supuşenii, şi să pot spera în urmă, de a putea obţine deosebita onoare de a rămâne în veci, ceia ce sunt, cu cel mai profund respect

Al Alteţei Voastre Serenissime,

Cel mai umil, mai credincios şi mai îndatorat servitor

Antonmaria del Chiaro

Veneţia, 22 August, 1718

Ad futuram rei memoriam, Cum sicut dilectus filius Antonius Maria de Chiaro, Florentinus, Nobis nuper exponi fecit, ipse quemdam librum a se compositum, cui titulus : Istoria delle moderne Rivoluzioni della Valachia, con la descrizione del Paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti, con la tavola geografica di quella provincia, in civitate Venetiarum, typis dilecti eliam filii, Antonij Bartoli, in dicta civitate librorum impressoris, suis sumptibus ad publicam utilitatem mandaverit, seu mandare intendat, verealur autem ne, postquam in lucem prodierit, alij, qui ex alieno labore lucrum quaerunt, dictum librum in ipsius Antonii Mariae praeiuditium iterum imprimi facere curent, Nos, eiusdem Antonii Mariae indemnitati providere ipsumque Antonium Mariam specialibus favoribus et gratiis prosequi volentes, et a quibusvis excommunicationis, suspensionis et interdicti aliisque ecclesiasticis sententiis, censuris et paenis a iure vel ab homine quavis occasione vel causa latis, si quibus quomodolibet innodatus existit, ad effectum praesentium dumtaxat consequendum, harum serie absolventes et absolutum fore censentes, supplicationibus eius nomine Nobis super hoc humiliter porrectis inclinati, eidem Antonio Mariae ut, decennio proximo a primaeva libri huiusmodi impressione compufando durante. dummodo tamen ab ordirlario loci ac haereticae pravitatis inquisitore prius approbatus sit, nemo, tam in Urbe, quam in reliquo statu ecclesiastico mediate vel immediate nobis subiecto, librum praedictum sine speciali dicti Antonii Mariae, aut ab eo causam habentium licentia imprimereaut ab alio vel aliis impressum vendere aut venalem habere aut proponere possit apostolica auctoritate tenore praesentium concedimus et indulgemus. Inhibentes propterea utriusque sexus Christi fidelibus, praesertim librorum impressoribus et bibliopolis sub quingentorum ducatorum auri de camera et amissionis librorum, operum et typorum omnium, pro una camerae nostrae apostolicae et pro alia eidem Antonio Mariae ac pro reliqua tertiis partibus accusatori et iudici exequenti irremissibiliter applicandorum et eo ipso absque ulla declaratione incurrendis paenis, ne, dicto decennio durante, librum praedictum seu aliquam eius partem, tam in Urbe, quam in reliquo statu ecclesiastico praedictis, sine huiusmodi licentia imprimere, aut ab aliis impressum vendere seu venalem habere vel proponere quoquomodo audeant seu praesumant, mandantes propterea dilectis filiis nostris et Apostolicae Sedis de latere Legatis seu eorum Vicelegatis aut praesidentibus, gubernatoribus, praetoribus et alijs iustitiae ministris provinciarum, civitatum, terrarum et locorum status nostri eclesiastici praedicti quatenus eidem Antonio Mariae seu ab eo causam habentibus, praedictis in praemissis efficacis defensionis praesidio assistentes, quandocumque ab eodem Antonio Maria requisiti fuerint, praedictas contra quoscumque. inobedientes irremissibiliter exequantur, nonobstantibus constitutionibus et ordinationibus apostolicis ac quibusvis statutis et consuetudinibus, etiam iuramento confirmatione apostolica vel quavis firmitate alia roboratis, privilegiis quoque indultis et litteris apostolicis in contrarium praemissorum quomodolibet concessis, confirmatis et innovatis. Quibus omnibus et singulis illorum tenores praesentibus pro plene et sufficienter expressis ac de verbo-ad verbum insertis habentes, illis alias in suo robore permansuris ad praemissorum effectum hac vice dumtaxat specialiter et expresse derogamus, caeterisque contrariis quibuscumque. Volumus autem ut praesentium transumptis seu exemplis etiam impressis, manu alicuius notarii publici subscriptis et sigillo personae in dignitate ecclesiastica constitutae munitis, eadem prorsus fides adhibeatur quae ipsis praesentibus adhiberetur, si forent exhibitae vel ostensae. Datum Romae, apud Sanctam Mariam Maiorem, sub annulo piscatoris, die duodecima iulii, millesima septingentesimo decima octavo, Pontificatus noştri, anno decimo octavo.

F- Cardinalis Oliverius.

1718, în 2 Iulie, Senatul

După cele expuse de reformatorii studiului din Padova asupra petiţiei lui Antonmaria del Chiaro, autoritatea acestui consiliu concede lui Antonio Bortoli, tipograf, supusul nostru, privilegiul de a tipări şi vinde cartea Istoria revoluţiilor Valahiei pe timp de 10 ani, neavând alţii în acest timp dreptul de a retipări atât cartea cât şi harta geografică, sub pedeapsa legilor,

Bartolamio Giacomazzi

Noi, reformatorii studiului din, Padova

Având în vedere, că după revizuirea şi aprobarea Părintelui Tomaso Maria Gennari, inchizitor, ale cărţii intitulate Istoria revoluţiilor Valahiei, compusă de Antonmaria del Chiaro, Florentin, nu se găseşte nimic contra sfintei credinţe catolice, de asemenea, după arătarea secretarului nostru, nimic contra principiilor şi bunelor moravuri, acordăm lui Antonio Bortoli, tipograf, dreptul de a tipări cartea, observând ordinele în materie de tipărituri, şi prezentând cuvenitele exemplare pentru bibliotecile publice din Veneţia şi Padova.

Dată în 18 Iulie 1718.

Francesco Soranzo

Z. Piero Pasqualigo

Michael Morosini

Ageslino Cadaldini, secretar

Francesco Farnese, prin graţia lui D-zeu,

Duce de Parma, de Piacenza, de Castro, etc.,

Confalonier perpetuu al Sfintei Biserici, etc.

Fiind gata să apară cartea intitulată “Istoria modernelor revoluţii ale Valahiei, compusă de Antonio Maria del Chiaro, Florentin şi tipărită pe spezele autorului în Veneţia cu aprobare şi privilegiu, de către Antonio Bortoli, în 1718, bucuros interzicem, în virtutea acestui privilegiu oricărui tipograf atât din oraşul Parma, cât şi din oricare altă localitate din Statele noastre, tipărirea sau retipărirea sus zisei cărţi pe timp de zece ani neîntrerupţi, sub pedepsele ce vom hotărî, în afară de pierderea volumelor tipărite. Ordonăm deci preşedinţilor şi magistraţilor Camerelor noastre din Parma şi Piacenta, să dispună observarea cu sfinţenie a acestui privilegiu acordat de noi, pentru toată durata de mai sus, şi a se urma întocmai cele acordate prin el.

Căci aşa e voinţa noastră.

Dată în Colorno, 26 August 1718.

Francesco Farnese

Locul + ştampilelor

CAPITOLUL I

Alcătuirea, situațiunea și produsele provinciei

Orice eveniment important şi vrednic de reţinut, survenit în ultimul timp în principatul Valahiei, adică în acel timp petrecut de mine, fie din dor de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lângă cei doi din urmă domnitori ai provinciei, am hotărât de a înregistra cu bună credinţă şi fără nici o patimă, spre ştiinţa urmaşilor, sperând că, opera mea nu va fi nici prea neplăcută nici prea inutilă publicului. Am stăruit asupra acţiunilor şi evenimentelor importante, şi nu asupra intrigilor şi ştirilor oculte ce s-au ivit şi împrăştiat printre naţiunile străine. Voi sprijini descrierea mea pe conştiinţă, ţinând seamă şi de ceia ce am văzut, şi de ceia ce mi-au încredinţat persoane care au luat parte la evenimentele acestei ţări. Pentru o mai bună înţelegere însă, îmi voi permite unele însemnări asupra alcătuirii ţării, asupra obiceiurilor, riturilor şi religiei locuitorilor, asupra felului ocârmuirii politice şi a dependenţei ei de Poarta Otomană, care este stăpână absolută a acestei provincii.

Toată întinderea de pământ ce astăzi se numeşte Valahia, e o parte din vechea Dacie, în care se cuprindeau provinciile, denumite de geografii de azi Transilvania, Valahia şi Moldova, Armele romane le-au cucerit destul de tîrziu, căci numai lui Traian fu sortită gloria de a cuceri Dacia şi de o a anexa la celelalte provincii ale Imperiului roman, obţinând porecla glorioasă de Dacicul. Când a căpătat ţara numele de Valahia e greu de aflat, şi n-ar fi poate de ultimă importanţă interesul de a-l afla. Unii însă, printre cari Enea Silvio di Piccolomini (mai târziu Papa Pius II), au scris că, după supunerea ei de către romani, Dacia a fost redusă la rangul de colonie de către aceştia, sub un oarecare căpitan de oşti Flacco, de unde denumirea de Flachia şi că, odată cu scurgerea timpului, prin corupţiunea cuvântului, fu numită Valahia, după cum valahi locuitorii ei, în loc de flachi. Antonio Buonfini însă, vestitul istoric al Ungariei, de pe timpul lui Matei Corvin, nu împărtăşeşte părerea lui Piccolomini, şi crede mai curând că Valahia îşi trage numele de la cuvântul grec, ce însamnă arta de a trage cu săgeata, în care aceşti locuitori erau foarte dibaci. Nici părerea aceasta n-a fost împărtăşită în mod definitiv, ca şi alta care, fără sprijinul vreunui document antic, ar vrea să ne încredinţeze că aceiaşi provincie fu chemată Valahia după numele unei fiice a lui Diocleţian, dată de soţie principelui care domnea aci. Dar e de prisos a stărui prea mult în atari investigaţii.

Vom spune numai că turcii au dat provinciei numele de Kara Vlahia, care în limba noastră înseamnă Valahia neagră. Moldova au dat numele de Bogdania, adică în limba slavă dăruită de D-zeu, din cauza fertilităţii pămîntului, care e mai mare de cît a Valahiei.

Provincia aceasta se împarte în 17 părţi, sau teritorii, care sunt numite de valahi, în limba lor, judeţe, adică judecătorii, sau vicariate sau autorităţi şi numele lor sunt: Olt, Ribnic, Buzău, Argeş, Teleorman, Vlaşca, Ilfov, Ialomiţa, Săcureni, Prahova, Dâmboviţa, Muscel, Jiul de sus, Jiul de jos, Vâlcea, Mehedinţi şi Romanaţi; aceste din urmă 5 judeţe sunt actualmente în puterea nemţilor, cari pretind, şi nu fără motive temeinice, că din vremuri foarte vechi aceste judeţe au aparţinut Transilvaniei, deci regatului Ungariei.

Ungurii şi transilvănenii au dat Valahiei numele de Transalpina. În partea ei cea mai septentrională Valahia se află pe al 46 grad de latitudine şi, în părţile ei mai meridionale, înspre Dunărea, pe gradul 45 şi jumătate. Spre miază noapte se mărgineşte cu Transilvania, spre răsărit cu Moldova, spre apus şi miazăzi are Dunărea care o înconjoară şi o separă de Serbia şi Bulgaria, ceia ce se poate uşor vedea pe harta geografică anexată la începutul acestei cărţi, care va fi, sper, spre uşurarea cetitorului, cu atât mai mult, cu cît după cercetarea celor mai buni cunoscători, ea nu putea fi mai exactă şi mai fidelă. Lungimea înconjurătoare a Valahiei a fost socotită la 700 mile italiene. Pămîntul ţării e tot ce poate îi mai fertil şi mai desfătător.

De la Dunăre până la Bucureşti (care se află în mijlocul Valahiei,), şi de la Bucureşti până la Târgovişte, care se află la o depărtare de 14 ore de drum, nu se vede de cît o vastă şi delicioasă câmpie, în care nu se găseşte nici cea mai mică piatră. Se văd multe şi foarte frumoase păduri; mai ales de stejari aşezaţi cu atâta simetrie, şi păstrate atât de curate, că de la un capăt la celălalt al pădurii se pot uşor descoperi persoane ascunse. De aici, precum şi din ori care altă ramură de activitate, se poate deduce geniul incomparabil al Principelui Constantin Brâncoveanu. De cît belşug e în ţară, ajunge constatarea că din Transilvania se trimet la păşunat în Valahia turme de cai, de porci şi de oi. Din Valahia se îndestulează Veneţia cu ceară, vite, precum şi depozitele sultanului cu unt şi miere, cu prisosinţă.

În Valahia albinăritul e foarte răspândit, iar stupii se aşează în anumite locuri desfătătoare, feriţi de vânt şi expuşi la soare. Timpul hotărât pentru scoaterea albinelor din stupi, e după 15 Martie, fără însă să fie o Duminecă. Cam pe timpul sărbătoarii înălţarea Domnului, se nasc noile albine, care părăsind mamele lor, îşi iau zborul şi intră în stupi noi, pregătiţi anume pentru ele de cultivatorii, cari stropesc stupii cu apă sărată, pentru ca noile albine să rămâie în ei. După ce albinele nasc a treia oară, îngrijitorul lor taie fagurii din stup şi astfel, acele albine nu mai produc şi sunt lăsate astfel până la 8 Septembrie. Când stupii sunt plini de faguri proprietarul lor ucide albinele, lăsând totuşi în viaţă 30 până la 35 de fiecare stup, expuşi la aer până la 25 Octombrie, după care sunt adăpostiţi în locuri mai calde şi feriţi de frigul iernii.

Negustorii cumpără înspre toamnă mierea, care se vinde cu o măsură, numită în limba valahă vadră, şi care echivalează cu 48 livre italiene. Preţul unei vedre e de un galben, cel mult un galben şi un sfert. Negustorii se ocupă apoi cu mierea, separând-o de ceară etc.

În sfârşit, cea mai mare parte a Transilvaniei se îndestulează din Valahia cu cele mai bune vinuri albe şi roşii, cu gust delicat şi sănătos pentru stomac. Caii de aici sunt iarăşi foarte căutaţi, nu numai de ofiţeri din Transilvania, ci şi de negustori din Polonia; aceştia îi dresează în ţările lor, debarasându-i de năravurile şi de defectele ce aveau în ţara de origine. Vânătorii găsesc din abundenţă mistreţi, capre sălbatece, cerbi, căprioare, lupi, urşi, vulpi etc. precum şi păsări sălbatece şi domestice. Am observat cu mare curiozitate cum apar berzele primăvara, făcând în grupe ocol prin aer, cercetând parcă locul căutat pentru aşezare, îşi repartizează apoi locurile şi, perechi-perechi – bărbat şi femeie – se adăpostesc prin sate liniştite, departe de zgomot, şi pe vârfuri de case ţărăneşti reînvie vechile cuiburi, sau clădesc altele noi. Nu odată am observat eu însumi, lucru vrednic de văzut, cum barza aruncă afară unul din pui, imediat ce iesă din ouă. Ceilalţi sunt crescuţi apoi cu mare grijă, până încep a sbura şi atunci, prin Septembrie, pleacă cu toatele să ierneze în ţări mai calde.

Spun ţăranii din Valahia că împreună cu berzele pleacă atunci şi rândunelele, iar când acestea obosesc, sunt luate în spate de berze până îşi pot relua din nou zborul. Nu pot asigura certitudinea acestui lucru foarte curios, cu toate repetatele mărturii.

Animalele de vânat sunt lăsate în toată voia de către locuitorii ţării, doritori de trai liniştit, nu însă până într-atât, ca valahii să fie lipsiţi de curajul şi vrednicia ca să ţie piept oricărei naţiuni războinice, dar asupririle şi dările necontenite ce plătesc de câteva ori pe an, într-atât i-a deprimat, că din vechea faimă romană nu le-a rămas de cât numele. În limba lor ei îşi zic români, patriei lor, adică Valahiei, ţara românească, iar limbii, limba românească, şi cu drept cuvânt, căci dacă e vre-o îndoială că valahii sunt urmaşii coloniştilor romani, limba lor înlătură acea îndoială, şi convinge, că valaha nu este alta de cît o directă şi curată derivaţie din idiomul latin. Limba valahă totuşi conţine şi cuvinte turceşti, greceşti, slave, ungureşti etc., dar trebuie ţinut seamă de vecinătatea ţărilor, şi de relaţiile ce au avut valahii cu acele popoare.

La sfârşitul acestei descrieri voi adăuga un mic alfabet de cuvinte valahe, latine şi italiene, ca adaus la acele cuvinte notate de Giovanni Lucio în opera sa: De regn., dalm, lib, 6, cup. 5 p. 285. Edit. Amstelo-dami, apud Joan. Blaeu, 1668, pe care le-a copiat, după cum spune, după fratele Francisc Şolmirouici, episcopul bulgar ochridan. Din cauza continuelor asupriri, au devenit atât de deprimaţi şi nepăsători, că o bună parte din locuitorii ţării, disperaţi, au părăsit căminurile, găsindu-şi adăpost în Turcia de dincolo de Dunăre, sau în Transilvania, unde numărul lor e chiar mai mare de cît al ţării româneşti. Trecerea în Transilvania prin trecătoarele munţilor nu e prea grea, dar căderea unui refugiat fără paşaport în mânile păzitorilor, cari în Valahia se numesc plăieşi, ar însemna inevitabila pierdere a vieţii.

Toată Valahia e o ţară deschisă, fără întăriri, fără cetăţi şi fără înconjur de ziduri. Bucureştiul este actualmente reşedinţa obicinuită a principelui şi e oraşul cel mai frecventat. El e situat într-un loc foarte jos şi mocirlos, şi ar fi cu totul impracticabil din cauza noroiului, dacă de o parte şi de alta ale străzilor sale principale, nu s-ar fi pus scânduri groase de stejar, în formă de punte. Casele principale din Valahia au în jurul lor garduri din bârne de stejar, groase şi rotunde, bine înlănţuite între ele, înalte de la 6 până la 7 coţi, şi în stare să dureze 30 până la 40 de ani.

Numai curtea Principelui din Bucureşti e înconjurată cu zid, ridicat de Prinţul Brâncoveanu cu câteva luni înaintea mazilirii sale. Curtea din Târgovişte e înconjurată cu o centură întărită, din pământ şi pietroaie, care se numesc în Valahia, bolovani.

Bucureştiul e aproape rotund, având o circonferinţă destul de mare; numărul locuitorilor însă – care nu trece de 50.000, – nu corespunde întinderii locului, căci casele sunt rare şi izolate unele de altele, în formă de insule, cu câte o curte, bucătărie, grajd şi deosebit grădină cu arbori fructiferi, ceia ce dă un aspect plăcut şi vioi. Cişmele nu se găsesc, ci numai câteva fântâni cu apa rea; în schimb Dîmboviţa, care udă Bucureştiul prin 2 ramificaţii, conţine o apă uşoară şi sănătoasă. Acest râu izvorăşte din munţii Rucărului, lângă hotarul Transilvaniei, şi apele sale cristaline, care udă poalele acestor munţi, conţin păstrăvi foarte gustoşi. Mai sunt şi alte râuri cunoscute care, izvorând din munţii Transilvaniei, străbat Valahia şi se varsă în Dunărea: Jiul, Oltul, Ialomiţa, Prahova, Argeşul şi Buzăul. Toate aceste râuri conţin destule variaţii de peşti, dar nu atât de abundent cît nenumăratele iazuri, căci nu e domeniu boieresc care să nu-şi aibă heleşteul său şi care desface peştele în zilele de post, care sunt foarte dese la valahi, după cum vom arăta la locul lor. Din Dunăre se aduc în Bucureşti cantităţi de peşti de mărimi neobicinuite, mai ales cega şi moronul, din cari se scot icrele, foarte mult gustate de boieri, cari le mănâncă proaspete, preparate cu untdelemn, piper şi zeamă de lămâie.

Munţii mai cunoscuţi din Valahia sunt Buceciul, foarte renumit în popor şi de unde izvorăşte râul Prahova, cu două ramificaţii: una curge în Ungaria şi cealaltă în Valahia, vărsându-se apoi în râul Ialomiţa, care şi el izvorăşte din muntele Bobul. Un alt munte se numeşte Lăuta, al patrulea Pietroasa, şi al cincilea, muntele Craiului; se cunosc apoi munţii Buzăului şi în sfârşit muntele Istriţa. De Rucăr am amintit mai sus. Toţi aceşti munţi sunt vecinie verzi şi acoperiţi de brazi. Sarea se găseşte în cantităţi enorme în adâncimele miniere ale acestei ţări, şi se exportă în ţările de peste Dunăre. Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti; numai obştia ţiganilor e obligată, de Crăciun, să aducă domnitorului în loc de tribut, 15 ocale de aur, scoase din nisipurile râului Argeş, deosebit o livră marelui armaş; aurul trebue să aibă valoarea de 2 galbeni dramul, iar dacă întâmplător nu au vărsat cuvenita cantitate de aur, ţiganii trebuie să o complecteze, cumpărând-o, după cum şi prisosul rămâne în beneficiul lor, dacă cantitatea scoasă din râu e mai mare. Minele de aramă sunt de asemenea pe întinderi mari, iar locul de unde se scoate arama, se numeşte madan, cuvânt turcesc ce înseamnă mină; apoi mine de fer, care se văd pe drumul ce duce de la Brădiceni la Târgovişte.

Să ne întoarcem privirea către Bucureşti, la clădirile mai impunătoare ale palatelor şi bisericilor, cu toate că architectura lor nu e tocmai de samă. Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase, din care prima – pridvorul – e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sunt săli de audienţă, care duc în apartamentul Principelui şi de aci în al Principesei, cari se reducea la două odăi şi un iatac, până ce Principele Ştefan Cantacuzino clădise, de câteva luni, un mic palat cu 8 odăi, într-un colţ al grădinii, care e de toată frumuseţea, şi are forma pătrată, în stil italian. În mijlocul ei, Principele Constantin Brâncoveanu clădise un foişor unde lua prânzul, şi-şi făcea siesta după masă, în mijlocul straturilor de flori.

Toate clădirile din Valahia sunt acoperite cu şindrila, nefiind obiceiul ţiglelor. Între alte biserici din Bucureşti, se află trei pe culmea unui deal: biserica şi mănăstirea Mitropoliei, bisericile Radu-Vodă şi Mihai Vodă. Două hanuri mari şi frumoase sunt demne de văzut în Bucureşti. Hanul e un loc înconjurat cu ziduri, făcut după modelul marilor mănăstiri catolice, Iar împrejur sunt dugheni boltite, de apărare contra focului şi ţinute de negustori creştini sau turci, cari plătesc o chirie lunară intendentului, care are şi însărcinarea să încuie, sară, porţile hanului pentru siguranţa mărfurilor. Primul han poartă numele fondatorului Şerban Vodă, iar veniturile sale sunt dăruite mănăstirii Cotrocenilor, zidită de acelaş ctitor, la o milă şi jumătate de Bucureşti. Al doilea e hanul Sft. Gheorghe, zidit de Principele Brîncoveanu, avînd la mijloc o foarte frumoasă biserică, purtând acelaş nume, iar veniturile hanului sunt dăruite Patriarhiei din Erusalim.

N-aşi vrea să obosesc cetitorii cu descrierea amănunţită a topografiei Valahiei, un rezumat ar fi totuşi necesar pentru locurile mai renumite. Târgoviştea a fost în vechime reşedinţa domnitorilor, într-o vreme când aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu a fost mutată, din ordinul stăpânitorilor, la Bucureşti, care mai aproape de Dunăre şi de graniţa lor. Totuşi Principele Brîncoveanu locuia la ţară cel puţin 6-7 luni pe an, ceia ce nu convenea boierilor, nici negustorilor, căci trebuiau să urmeze Curtea, cu mare cheltuială. Turcii priveau şi ei cu ochi răi această preferinţă a Voevodului, căci Târgoviştea era mai aproape de munţi decât de malurile Dunărei, şi vom vedea mai departe efectul catastrofal al acestor nemulţumiri.

La distanţă de o zi de drum de Târgovişte, către graniţele Transilvaniei, se găseşte Câmpulungul, oraş renumit pentru bâlciul anual ce are loc pe la mijlocul lui Iulie, şi la care iau parte negustori din toate părţile, înspre şes se află oraşul Piteşti, renumit pentru vinurile sale albe şi dulci; de aici e un drum spre Ribnic, care e reşedinţă episcopală. Mai e un oraş cu acelaş nume Ribnic, pe lingă Buzău. Craiova e un oraş mare, situat între Cerneţ, extremitatea ţării, şi Bucureşti, şi e reşedinţa Banului, care e prima demnitate după Domnitor. Se află aci, în partea principală a oraşului, un han frumos, zidit acum doisprezece ani de stareţul mănăstirii Horez, pentru venituri.

Buzăul care poartă numele râului ce curge acolo, e tot reşedinţă episcopală. Urmând aceiaş cale, dăm de Focşani, care e udat de râul Milcov, şi desparte Valahia de Moldova, iar pe ambele părţi ale podului de peste Milcov sunt punctele de vama. Oraşele mai principale care sunt ocârmuite de către căpeteniile alese dintre marii boieri sunt: Târgovişte, Cerneţ, Focşani, Ploieşti, Gheorghiţa, Roşiorii de Vede. Minele de sare mai cunoscute sunt: Ribnic, Telega şi Slănicul. Pentru delicte grave, Principele trimete pe condamnaţi la saline, în valahă ocne, şi unde mor unii din condamnaţi, fără a se mai cerceta cauza. Sunt cazuri de condamnări la moarte, când Domnitorul, printr-un act de clemenţă, schimbă această-pedeapsă cu ocna, după ce taie întâi urechile condamnatului.

Cred că acest supliciu să fie aceiaş, pe care-l întrebuinţau romanii cu condamnaţii ad metalla, precum şi cu primii martiri ai bisericii primitive. Salinele se arendează celui ce oferă mai mult Principelui, cărui aparţin arendele, care ajung până la suma de 20.000 galbeni pe an, în care se cuprind însă şi tutunăritul, oieritul şi taxele de export pentru Transilvania; pentru acest scop sunt destinate două trecători, Cîmpina şi Dragoslavele, iar o parte din taxele ce se percep la Dragoslavele, aparţin mănăstirii Sft. Ilie din Câmpulung, unde are loc vestitul bâlci anual, de care am mai pomenit.

În ce priveşte bâlciul din Câmpulung, trebuie pomenit vechiul privilegiu de care s-au bucurat aci preoţii franciscani, cari veneau aci din Bulgaria să supravegheze parohia catolicilor, în majoritate negustori din Chiprovaci şi Copilovaci şi cari trăiesc împrăştiaţi în diferite oraşe ale Valahiei. Aceşti preoţi franciscani aveau acest privilegiu, întărit cu pecete domnească de un voevod al Valahiei, în virtutea căruia încasau o anumită dare din mărfurile ce se aduceau anual la Cîmpulung, şi care servea pentru întreţinerea lor; dar privilegiul cu sigil, ca şi alte multe hrisoave de mare-importanţă, s-a pierdut în ultimul război dintre nemţi şi turci, când tătarii au jefuit Târgoviştea şi mai ales; mănăstirea franciscanilor, din cari unii au fost luaţi ca sclavi, dar răscumpăraţi din mila Principelui Brîncoveanu, Se văd până azi rămăşiţele unei biserici cu clopotniţa ei, care a fost a saşilor catolici, cari trăiau atunci în Valahia şi lucru probabil, căci am văzut la intrarea bisericii noastre, a Sf. Ion cel Mare din Câmpulung, următoarea inscripţie sepulcrală: hic requiescit in pace generosus dominus Johanes P. . . ., hujus saxonicalis ecclestae custos, qui obiit MCCCLXXIII. Alte urme sau inscripţii nu se găsesc în Valahia, din cauza continuelor perturbări, şi unde bogăţia ţării, n-a fost ultimul motiv al ruinii sale. În ce priveşte fertilitatea pământului, e de notat, că-n toamnă se fac 2 arături, şi apoi se samănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime până la căderea zăpezii, după care, în primăvară, iesă din nou până se coace.

Meiul se samănă primăvara şi se culege în Iulie; porumbul tot în primăvară, dar se culege în August. Viţa de vie se îngroapă după culesul viilor şi rămâne astfel până la timpul ridicării.

Să ne întoarcem la preoţii franciscani. Ei trăiesc şi din venitul câtorva terenuri mici, şi mai ales din vânzarea unei cantităţi oarecare de vin, din pomenile catolicilor, şi dintr-o cantitate de grâu ce le dăruieşte în fiecare an Domnitorul, care, deosebit, mai varsă gardianului franciscan din Târgovişte şi o parte din vinărit şi din alte impozite.

Se ştie că mănăstirea şi biserica din Târgovişte au fost zidite de Sfântul Ioan de Capistrano.

Biserica catolică din Bucureşti e o biată casă de lemn închinată Sf. Fecioare, a cărei icoană cu copilul în braţe, frumos pictată în stil grecesc, e aşezată între alte două icoane, dar scandalos zugrăvite. Una e icoana Sf. Ştefan şi alta al Sft. Sixt (Papă şi Martir), dar care e legată şi de numele lui Ştefan Sisto, un chirurg sas, cunoscut de mine, care a făcut pe cheltuiala sa altarul bisericii, în cimitirul căreia e şi înmormântat. Biserica posedă odoare sacre, 6 candelabre cu cruce şi piedestale, cădelniţă şi lampă, totul în argint, şi care fură apoi toate transportate, spre mai bună siguranţă, în Transilvania, de către părintele Biagio Marinovici, împreună cu argintăria capelei din Brădiceni; de aici oarecari neînţelegeri acum 5 ani, între zisul părinte şi negustori catolici din Chiprovaci şi Copilovaci, cari se plânseră Papii, dar odoarele n-au fost încă înapoiate, din cauza actualelor împrejurări de război.

Împăratul Leopold, de vecinică şi glorioasă amintire, dărui preotului Elia Mettejanici 1500 galbeni de aur, pentru clădirea bisericii din Bucureşti, dar o parte din sumă a fost întrebuinţată în alte scopuri, rămânând un rest de 1200 galbeni în mâni sigure, până ce îndurarea divină va îngădui să se îndeplinească dorinţa Augustului Binefăcător.

În părţile unde locuiesc familii de negustori catolici se află un paroh, ales dintre fraţii franciscani; în Bucureşti, Târgovişte şi Câmpulung însă, ei se întitulează gardiani, cu toate că numai cele din urmă două oraşe posedă biserici propriu zise, cu altare şi clopote, cu călugări, cu paraclise, după modelul micilor mănăstiri. În biserica din Târgovişte se află şi o orgă care atrage în timpul slujbii curiozitatea valahilor, cari n-au în bisericile lor nici un fel de instrumente muzicale.

În Craiova, Brădiceni, Suţeteşti, Ribnic, Ploieşti, Aninoasa şi Perieni, se află câte o mică capelă, iar slujbele bisericeşti sunt îndeplinite de înşişi credincioşii.

Preotul, care e schimbat la fiecare trei ani, capătă tain zilnic, plată pentru liturghie, afară de unele avantaje din partea autorităţii parohiale. Cu toate astea, ei trăiesc în mizerie, şi lucru grav e că bieţii, catolici sunt câte odată lipsiţi săptămâni întregi de slujba liturghiei, cum ni s-a întâmplat anul trecut în Bucureşti, când mai bine de trei luni a lipsit preotul gardian Michel Iavich, fost custode al provinciei, însărcinat fiind cu o înaltă misiune în Ungaria din partea Principelui Nicolai Mavrocordat, şi numai îndurarea Domnului a cruţat de boală sau de moarte pe enoriaşii comunităţii catolice, rămasă fără asistenţă religioasă, şi evitând astfel indignarea valahilor, riguroşi observatori ai purtărilor noastre, mai ales în ce priveşte religia catolică.

Sunt cinci ani când chiar Sfântul Mir lipsea, până ce părintele Antonie Gunghici, pe atunci şeful catolicilor din Valahia, a arătat Papii, printr-o scrisoare, starea rea a catolicilor din ţară, unde sunt câţiva tineri convertiţi, fără a poseda Uleiul Sfânt pentru miruirea lor. Papa a expediat repede două epistole Monsignorului Paul Iosici, arhiepiscop de Sofia, poruncindu-i – în prima – să treacă Dunărea în Valahia şi Transilvania şi, cu delegatul Sf. Scaun Apostolic, să viziteze mănăstirile şi parohiile preoţilor franciscani, ceia ce nu-i fu îngăduit de aceştia pînă atunci. În a doua îl autoriză, dându-i depline puteri, de a exercita funcţiunile arhiepiscopale unde va crede necesar, spre mântuirea sufletelor şi pentru a servi Sf. Scaun.

În acelaş an 1715, cam prin mijlocul postului Paştelui, el ajunse în Bucureşti întovărăşit de Marco di Raguşi, vicarul său, şi de monsignorul Paul Iosici, vrednic apostol al vremurilor noastre, care înfruntă persecuţii continue din partea turcilor din Nicopol, Sofia sau Filipopol, cu vecinicile lor stoarceri de bani de la catolici, ori de cîte ori li se prezintă ocazia.

Arhiepiscopul fu primit de noi toţi cu mare bucurie şi veneraţie, cuvenite unui atare prelat. Principele Ştefan Cantacuzino, care îi acordă mai târziu audienţă, sărutându-i chiar mâna, mă însărcină a-i ura bun venit, şi în tot timpul şederii sale la Bucureşti, îl întreţinu cu alimente şi vinuri alese. În săptămâna Patimilor s-a amenajat paraclisul nostru, ridicându-se tronul arhiepiscopal, cu baldachin şi toate cele necesare pentru sfinţirea Sf. Mir de Joia Mare, iar slujba fu oficiată cu pompă de însuşi Arhiepiscopul, înconjurat de preoţii franciscani. În zilele următoare Paştelui, avu loc ceremonia miruirii de însuşi Monsignorul, care plecă apoi în celelalte oraşe din Valahia şi Transilvania, pentru executarea poruncii Sf. Scaun.

Reşedinţa arhiepiscopului de Sofia e actualmente în Filipopole, iar înainte era în Chiprovaci, unde locuiau catolici în număr destul de mare, având o mare mănăstire a lor, aşezată într-o poziţie încântătoare, cu alte trei schituri alături, dar toate fură prefăcute în cenuşă de către turci, în ultimul război, când mulţi dintre ai noştri au fost măcelăriţi, iar alţii luaţi ca sclavi. Cu toate astea zeloşii prelaţi din Bulgaria întreţin misionari, îmbrăcaţi turceşte, pentru a putea mai uşor asista pe bieţii creştini. Sunt îndreptăţite rugile creştinilor către D-zeu, pentru a scăpa creştinătatea de apăsătorul jug otoman, şi a râvni la protecţia austriacă. Dacă în actualul război armele creştine vor ieşi victorioase, e lucru neîndoelnic, că majoritatea bulgarilor şi a sârbilor nu vor mai recunoaşte ca stăpân, de cît pe împăratul şi pe Sft. Papa. Cit priveşte de convertirea valahilor, voi vorbi cu prilejul descrierii religiei lor.

CAPITOLUL II

Obiceiurile și moravurile valahilor

Valahii sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală, şi obişnuiţi din copilărie cu călăria.

De multe ori am remarcat curiosul spectacol, cum băieţi între 7-8 ani, călări, conduceau grupe de cai la adăpat, iar dacă vre-un cal se abătea din grup, băiatul îl striga rechemîndu-l cu înjurături triviale, iar dacă nu izbutea, începea să plângă continuând totuşi pomelnicul de înjurături obscene, fără însă să cunoască înţelesul lor. În popor părinţii însă-şi deprind copiii cu înjurături, şi se delectează când aceştia descurcă primele silabe din expresii triviale, măgulindu-se chiar când combină noi înjurături. În timpul celor 7 ani de şedere în Valahia n-am avut ocazia să aud ca cineva să fi fost pedepsit pentru înjurături, fie de către instanţele judiciare sau de cele bisericeşti.

În general valahii nu prea sunt evlavioşi, totuşi nu uită să-şi facă cruce ori de câte ori trec dinaintea unei biserici, ori a unei icoane, şi sunt atât de riguroşi observatori ai zilelor de post, că nici nu vor să audă de scutirea lor în timpul unei boli sau altei nevoi; de aici convingerea lor că ne pot ataca pe noi catolici, imputându-ne uşurinţă în nepăzirea posturilor, şi considerându-se de buni creştini, că în postul Paştelui nu mănâncă de cît de două ori peşte, adică prima şi ultima săptămână ce ei numesc Săptămâna Mare abţinându-se de la vin şi de la mâncăruri cu untdelemn, dar cu mai puţină rigoare în celelalte zile ale Păresimii. În Valahia nu se află ospătarii ca în celelalte ţări din Europa, mai ales ca în Italia, astfel că dacă cineva vrea să capete vin, trebuie să-l cumpere de la nişte cantine subterane, numite crâşme. Vinul e vândut de femei desfrânate, şi de aici ruşinea mare; pentru un străin că să intre în crîşmă, unde-l aşteaptă beţia, desfrânarea şi chiar furtul. Persoane vrednice de crezut mi-au povestit, că se întâmplă ca un ţăran să vie la oraş înainte de sărbătoare să-şi desfacă produsul muncii, pentru întreţinerea familiei sale sau plata dărilor, şi să se abată la acele crâşme, în mijlocul acestor femei şi altor indivizi, cari-l antrenează la beţie până în noapte, iar a doua zi, când se desmeticeşte, îşi vede banii furaţi, iar pentru plata chefului, mai lasă haina amanet, blestemând momentul în care a pus piciorul în crâşmă. Asemene cazuri; sunt însă puţin frecvente, şi numai pe alocuri, şi trebuie să recunoaştem că valahii sunt iubitori de străini, ospitalieri şi vrednici de laudă.

Spuneam mai sus că-n Valahia nu se găsesc ospătării; totuşi, când un străin ajunge noaptea la vreo crâşmă de tară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte de caii săi, şi la urmă se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fin, fără a pretinde ceva pentru găzduire. Dacă soseşte un străin în vre-un oraş, şi mai ales în Bucureşti, e primit cu multă curtoazie, după importanţa sa, chiar când nu posedă scrisori de recomandaţie, E găzduit fără plată, iar dacă rămâne pentru un timp mai lung şi e cunoscător al uneia dintre limbile italiană, latină, germană, etc., găseşte loc pe la vre-un boier pentru instrucţiunea fiilor săi. Cu atât mai mult dacă străinul este chemat anume în ţară fie de domn sau vre-un mare boier; în acest caz este primit chiar de căpitanul de graniţă, care e prevenit prin ordin; îi se ataşază o călăuză care se numeşte ţimiraş, adică un soldat grănicer, care poartă o placă de argint având stema Valahiei pe ea. Fiecare sat sau oraş de popas e dator să asculte de acest ţimiraş, şi să aibă grijă de găzduire, provizii, cai şi căruţă până la etapa următoare, până ajung la locul de reşedinţă al Principelui. Aici se iau măsuri pentru găzduirea străinului, dându-i-se imediat tain zilnic de carne, pâne şi lumânări, sau chiar pâne şi vin de la Curte, şi chiar plată lunară de la Visterie dacă e persoană cu vază.

Afară de darurile ce obicinueşte Principele să facă de zile mari, străinul chemat în ţară capătă de Paşti postav şi atlas, pentru a se îmbrăca după obiceiul ţării, spre a fi ferit de privirea duşmănoasă a turcilor ce zilnic vin în ţară, şi cari nu privesc cu ochi buni portul şi obiceiurile străine de ei; cu toate astea, 5 sau 6 dintre noi, străini ce avem actualmente servicii la Curte, cu toată îmbrăcămintea valahă, purtăm perucă şi palane, cravată şi baston de India, îmbrăcămintea valahilor e aceiaşi ca şi a turcilor, exceptând căciula în formă poloneză, adică având în jurul ei o bandă din blană de astrahan, de 4 degete lăţime, ce se importă din Rusia, iar cele mai scumpe sunt purtate de boieri. Boierii de rangul întâi poartă în loc de astrahan, samur. Locuitorii ţării poartă părul scurt în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinele Bisericii Ortodoxe.

Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai musteţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă adusă în jurul bărbiei, şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu împletit în cosiţă, din care apoi formează un coc prins în ace. În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaieruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10 galbeni Fetele mai sărace poartă salbe de argint după punga lor. Jupănesele se plimbă în oraş în rădvane trase de câte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar nici odată roşie, culoare rezervată numai familiei domnitorului. Vizitiul nu şade în faţă, pe capră ca la noi, ci călare pe calul din stânga. Înlăuntrul trăsurii, când nu e de modă nemţească, nu se află: locuri de şezut, dar se improvizează uşor cu covoare şi perne mari, acoperite cu catifea. Servitoarea, de obicei femeie bătrână, care însoţeşte jupăneasa, şade; în dosul stăpânei pe scândura fără perne. Boierii umblă-în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi după demnitatea ce ocupă, iar la intrarea în curtea palatului descălecă, şi înainte de a sui scara Curţii îşi scot ghetele, punând în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaş obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri.

Dacă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, îi se oferă loc de şedere la capătul divanului, loc de cinste, unde se aşează cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul oriental şi cu spatele rezemat de perne, care sunt înşirate de-alungul peretului, în toată lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat de perete. Patul nu se desface de cât noaptea, pentru dormit, aşa încât saltelele umplute cu bumbac şi plapumele, sunt strânse înfoiat şi îndoite la capete, formând o masă patrată şi înaltă, şi .acoperită cu un cearşaf alb şi subţire, cu flori de mătase şl terminată apoi cu perne din aceiaşi pânză.

Fiecare odaie are câte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o eşire pentru fum, iar partea inferioară transmite căldura prin una sau 2 coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, de cit doar vre-o icoană încadrată şi atârnată într-un loc înalt, pe postav de Damasc sau brocard. Măsuţa (când nu e de lemn scump) e totdeauna acoperită cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăiei; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sunt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la Curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii până la oarecare înălţime, servind de razim. Odaia de mâncare se numeşte casa mare. 

Casele boiereşti însă au şi terase spre grădini, unde se ia .masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănâncă e în felul celor din sălile de mâncare din mănăstirile catolice, neuzitându-se la valahi mese ovale, sau rotunde, în mijlocul odăiei. Comesenii se aşează de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi, cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei e rezervat stăpânului casei, sau unei persoane cu vază. Faţa de masă e din pânză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar când acestea nu ajung pentru .numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de, obicei farfuriile şi tacâmurile, şi cu care comesenii îşi potrivesc câte o porţiune în loc de şervet. Până se serveşte masa invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mânilor; îşi scot apoi antereele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămănând mânicile atârnate în lung, la spate.

Acesta e un act de bună cuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obiceiu nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte, şi binecuvintează masa. Fiecare se aşează apoi după rang, şi după cepreotul moaie o bucată de pâne în mâncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi înclinându-se uşor spre gazdă începe masa. Dacă e zi de sărbătoare îşi urează reciproc sănătate şi aceiaşi întâlnire pentru anul viitor după care stăpânul casei, după ce-şi face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaş pahar, care trece din mână în mână; străinul deprins cu altă igienă se; acomodează cu greu la acest obicei.

Mesele lor sunt foarte îmbelşugate, dar mâncărurile nu sunt bine gătite şi ceea ce e mai rău, e că sunt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sunt în; fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mâncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, cari se mănâncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelur şi se trimit chiar soldaţi la Târgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa Domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou mânile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă, şi aduse special din oraşul Serai din Bosnia, unde m-am oprit 2 săptămâni, în Martie 1710, în călătoria mea, prin Belgrad, spre Valahia. După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua e oferită odată cu cafeaua. În sfârşit boierii îşi pun antereele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi. Cucoanele sunt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei, când se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 ore ţesă, torc şi coasă o cămaşă de cânepă, cărei îi dau foc în mijlocul curţii, şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.

Copiii sunt îmbăiaţi zilnic pînă la vrîsta de 7-8 ani. Doica nu uită să facă copilului un semn negru pe frunte contra deochiului; leagănele sunt necunoscute în Valahia, dar se întrebuinţează un fel de cutie de lemn, pătrată, cu fund de pânză tare, peste care e aşternut un postav roş, apoi perna şi învelitoarea copilului. Cutia e prinsă de un piron în tavan, prin patru coarde roşii în formă de piramidă, iar dădaca, din patul ei, leagănă cutia când copilul se deşteaptă. Casele sunt foarte curate, şi prin odăi sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mintă, cimbru Şi alte ierburi, care împrăştie un miros plăcut şi sănătos. Valahii detestă obiceiul de a ţine în casă vase pentru necesităţi de noapte, şi în toiul iernii se duc la locul comun, situat departe, la extremitatea clădirii.

De asemene sunt indignaţi contra chirurgilor cari se servesc de cadavre omeneşti pentru anatomie ; chirurgii au apărut în ultimul timp în Valahia, şi trebue să fie atenţi faţă de această prejudecată a valahilor, care merge până a-i numi contaminaţi, în limba lor spurcaţi, şi în acest caz, medicul e boicotat chiar în cazuri urgente, ca luare de sânge sau altă operaţie chirurgicală. Valahii, mai ales femeile, pretind a cunoaşte mai simple şi mai practice leacuri medicale pentru vindecarea bolnavilor, cari mor, cred ei, numai în urma intervenţiei medicilor. Oamenii înţelegători însă respectă pe medic.

Medicul Prim e foarte bine plătit de Visterie (Tezaurul public), cu două mii de galbeni pe an, afară de tain zilnic, de pâne pentru servitori, de carne, lumânări de său şi de ceară etc., deosebit daruri din toate părţile; mai ales medicului care a reuşit să redea sănătatea vreunui boier bolnav, răsplata e cu atât mai mare, în bani şi un cal de preţ. Valahii sunt deci mărinimoşi, mai cu seamă faţă de străini, dar sunt şi răsbunători şi nu uită insulta nici odată, nici faţă de proprii părinţi. Sunt plini de curtoazie între ei, şi începutul şi sfârşitul unei urări e sănătatea; când se întâlnesc valahi de aceiaşi situaţie socială, îşi strâng mâna dreaptă, scoţând pălăriile, şi fac gestul, simulând sărutarea reciprocă a mânii. Când unul e de o situaţie socială inferioară, sărută mâna boierului, atingând apoi cu fruntea mâna sărutată.

Femeile din clasa de mijloc sunt deasemenea foarte respectuoase, sărută şi ele mâna boierului pe care o ating apoi de obrazul lor. Cucoanele din clasa boierească trăiesc foarte rezervate, neavând relaţiuni sociale. Servitorul pedepsit de boier cu bătaia, vine şi el de sărută mâna boierului, promiţând că nu va mai repeta greşala făcută. Femeile, la trecerea unei persoane mai de seamă, se ridică repede, în semn de respect. Ocupaţia obicinuită a femeilor în Valahia e ţesutul. Războaiele de ţesut se ţin în subsolurile caselor boiereşti, iar din pânza lucrată, care e îngustă de 3/4 de cot, se fac cămăşi, cari se poartă lungi până la pământ şi sunt brodate cu flori de matasă, şi ismene cu brâu brodat de care nimeni nu se poate lipsi, nici ziua nici noaptea. Fetele .şi ţigancele roabe lucrează în odaia jupânesei năframe brodate cu flori de matasă şi cu fire de aur, care se oferă apoi la ocazii solemne, sau la vizite de feţe bisericeşti, când jupâneasa oferă preotului năframa .şi-i sărută mâna. O credinţă superstiţioasă de care ţin şi catolicele născute în Valahia, este că Vinerea Mare e oprită orice lucrare cu acul, căci în acea zi Fiul Domnului a suferit atîtea înpunsături.

Valahii sunt foarte meşteri în ori care meserie. Sunt sprinteni la călărie, ageri în mânuirea săbiei şi arcaşi dibaci; dacă ar fi instruiţi în ştiinţa militară ar face mari progrese. Cât priveşte de meserii mecanice ei reuşesc admirabil. Deprind uşor tot ce văd, şi nu e lucrare manuală pe care să n-o imită, fie de industrie turcă sau veneţiană: am văzut un tânăr servitor din casa Cantacuzinilor care deprinsese atât de bine desemnul, că lucrările sale păreau clişeie în aramă. Un altul, fratele unui negustor cunoscut în Veneţia, din acei ce importează aci mărfuri din Valahia, a copiat atât de bine unele picturi bisericeşti din Veneţia, că întorcându-se în ţară, a pictat diverse icoane, între care pe sfântul Francisc îngenunchiat, primind stigmatizarea, care, se poate vedea pe altarul bisericii catolice din Târgovişte.

Cât priveşte industria sticlăriei, era o fabrică la 2 mile italiene departe de Târgovişte, care producea o sticlă foarte transparentă şi curată, cu toate că era de culoare albastră ; se aducea din Polonia o sticlă mai albă, dar plină de pete şi alte defecte, care nu suporta comparaţia cu cea fabricată în Valahia. Boierii însă, ca şi străinii, obişnuiţi cu risipa, importau cristaluri din Ungaria şi din Boemia, care erau aduse de două ori pe an, de negustori ce vin din Lipsca şi cu alte mărfuri. Dar stărui mai ales asupra dibăciei cu care valahii izbutesc în orice meşteşug de provenienţă italiană, nemţească, franceză etc., mai curând ca în cea turcească. Am văzut clişeie în lemn şi aramă pentru trebuinţele tipografiei, a cărui director pe timpul meu, era Antim, Mitropolitul Valahiei, de naţionalitate georgiană care, sclav în tinereţă, ajunse graţie; talentului ce-i dăruise D-zeu până la cea mai înaltă treaptă eclesiastică, de unde, mai apoi, avu un sfârşit tragic, cum vom vedea la finele acestei lucrări. Tipografia e instalată în Mănăstirea Mitropoliei Valahiei, şi; posedă litere arabe, greceşti, româneşti şi slave. Lucrătorii tipografi sunt valahi, instruiţi în această artă de meşteri, elevi ai însuşi Mitropolitului Antim.

Între alte lucrări, tipărite până azi în Valahia, sunt şi următoarele:

Vechiul şi noul Testament, după versiunea celor; 70, traduse în valahă de doi boieri, fraţi Greceanu (unul din ei fu tatăl Principesei Păuna, care trăieşte; acum în Veneţia). Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, cam pe la anul 1688, şi s-a terminat după câţiva ani sub domnia lui Brâncoveanu. Opera formează un volum în folio, pe hârtie bună, cu marginea lată, cu coperta artistic; tipărită, după care urmează p pagină cu stema Valahiei, adică o pasăre cu aripele desfăcute, cu crucea în plisc, având la dreapta şi la stânga soarele şi luna urmează apoi dedicaţia adresată Principelui Constantin Brîncoveanu.

Epistole şi Liturghii, pentru uzul Bisericii, tipărite în valahă.

Psaltirea, în slavoneşte şi valahă.

Vieţile Sfmţilor, de S. Ion Damaschin, traduse şi tipărite în valahă.

Antifoane, Tropare şi Imnuri, pentru tot anul, tipărite întăi în slavoneşte şi apoi în greceşte.

Diverse cărţi de Rugăciuni, tipărite în greceşte şi valahă.

Alexandriile sau Istoria lui Alexandru Machedon, în valahă. Această Istorie e într-adevăr foarte interesantă, prin, multele şi variatele legende ce conţine.

Pildele Orientalilor, traduse din franceză în italiană de mine, şi dedicată Principelui Constantin Brîncoveanu, care însărcina pe părintele Ioan Abrami, predicator în serviciul Domnitorului, a le traduce în greceşte. Mitropolitul Antim le traduse din greceşte în valahă, cu însemnate schimbări, şi tipări apoi ultimele două traduceri pe cheltuiala lui Apostol Mano, în Bucureşti, în, anul 1713.

Panegirice diverse, despre Sft. Ştefan şi Împăratul Constantin cel Mare, compuse de preotul Maiota Candiotul, care era profesorul de greacă al lui Constantin ; şi Ştefan, cei doi fii ai lui Brîncoveanu. Panegiricile erau recitate pederost de fiii Domnitorului, în prezenţa tatălui lor, în zilele de patron, şi erau în acelaş timp un exerciţiu şi un examen de cele învăţate. Preotul-profesor era apoi răsplătit de Domnitor cu bani şi onoruri, ceia ce n-a împiedicat ca, în schimb, Maiota să se arate vajnic duşman al lui Brîncoveanu pe lângă turcii din Constantinopole.

Istoria Judeilor, în greceşte, operă postumă a faimosului Alexandru Mavrocordat, tipărită în Mitropolia din Bucureşti cu spezele Principelui Nicolai Mavrocordat, Domnitorul Valahiei, fiul autorului, în anul 1716, luna August. Conţine şi o scrisoare închinată Sfintei Treimi, din care se distinge marea înţelepciune a Principelui Nicolai Mavrocordat, care se află azi prizonier de război în Transilvania, după cum vom vedea mai departe.

S-ar cădea, ca pe lângă această înşirare de cărţi tipărite, să fie şi o Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa tiparului, o astfel de Istorie, obiectivă, e greu de închipuit, căci fiecare boier posedă câte-o cronică făcută după placul său, în care laudă sau ponegreşte voevozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la aceştia.

Unii boieri pătrund pe fiii lor din copilărie cu acest soi de istorii, astfel că conţinutul ziselor cronici devine tradiţie în familiile lor.

CAPITOLUL III

Riturile valahilor

Să nu se pară de prisos cetitorului că voi descrie jocurile copilăreşti ale valahilor, căci va vedea în ele încă o dovadă că ei sunt urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după cucerirea Daciei, şi cari au transmis generaţiilor, până în ziua de astăzi, aceleaşi jocuri mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de a caii, scrânciobul baba oarba şi altele, toate întrebuinţate la anotimpul lor. Au copiii şi alte jocuri turceşti, deprinse de la copiii negustorilor turci stabiliţi în Valahia. Boierii, joacă tablele. şi, am remarcat că numără punctele de la zaruri în limba persiană. Ultima sară de carnaval, la ortodoxi, Duminecă, boierul oferă familiei şi comesenilor o distracţie la sfârşitul mesei. Aduc 3-4 ţigani, rândaşi de bucătărie, unşi cu funingine pe obraz, şi stăpânul pune înaintea lor o farfurie cu făină, în care sunt băgate câteva monete; ţiganii cu mâinile la spate sunt puşi să scoată cu dinţii monetele, şi stârnesc mare veselie, privind feţele lor cu funingine şi făină.

Urmează şi alte distracţii: să prinză cu gura, alergând, un ou suspendat în aer, sau să tragă cu dinţii o monetă înfiptă într-o lumânare lângă flacără, fără să o atingă. Evident că se aleg cu părul ars şi buzele fripte. Se mai punea o lumânare aprinsă în mijlocul unei grămezi de făină, în care erau ascunşi bani, şi pe cari ţiganul trebuia să-i scoată cu dinţii, stingând lumânarea cu nările. Flacăra suflată aprindea făina şi aprindea şi părul ţiganului.

Odată terminate distracţiile, înainte de culcare, comesenii îşi cer iertare pentru greşelile făcute unul altuia în cursul anului, şi îşi urează reciproc să ajungă sănătoşi Paştele. Aceiaşi urare se obicinueşte la Curte cu oarecare solemnitate, în aceiaşi sară de Duminecă. Se adună acolo boierii şi feţele bisericeşti, în numele cărora Marele Logofăt citeşte o mică alocuţiune Principelui, cerându-i iertare, iar acesta răspunde „dorim tuturor sănătate pentru Paştele viitor”, după care îi concediază.

Paştele se celebrează cu mari petreceri şi multe distracţii, ca scrânciobul depildă, care se ridică nu numai în fiecare sat, dar şi în piaţa de lângă Palatul domnesc, unde se instalează şi alte distracţii sub cerul liber, plătindu-se doi gologani de persoană pentru un loc. Aceşti bani se împart apoi între paici, slujitori ce au însărcinarea de a susţine de braţ pe Principe când suie scările, sau vre-o personalitate turcă când vine în audienţă. Paicii sunt în număr de 12, sau mai mulţi, după voinţa Domnitorului, şi sunt aleşi dintre bărbaţi înalţi şi bine făcuţi. În săptămâna Paştelui paicii străbat oraşul cu mici vase de argint sau de porcelan fin, conţinând apă mirositoare, cu care stropesc pe trecători pe faţă şi pe mâni, spunându-le: Christos anesti. 

E vrednic de notat acest obicei păstrat la toate naţiunile de rit ortodox că, din Paştipână la înălţarea Domnului, nu se salută altfel de cât cu: Christos anesti, la care se răspunde: alitos onestii ceea ce înseamnă, Cristos a înviat : Adevărat că a înviat. Acei ce nu ştiu greceşte, se servesc de slavonescul: Cristos vascris, vaissena uascris. Toate aceste distracţii, jocuri, ca şi datina cu apă parfumată, sunt în profitul paicilor şi al celorlalţi slujitori ai Principelui, cari în zilele de Paşti mai întind un covor în anticamera şi sălile Palatului, pentru demnitarii şi funcţionarii cari vin de sărută mâna Domnitorului, şi cari sosesc cu fişicuri cu bani, pe care îi împart în dreapta .şi în stânga. Mai ales noi străinii trebuie să fim mai darnici, pentru a nu ni se imputa sgârcenia.

Trebuie pomenit şi despre darurile ce revarsă Principele cu ocazia Paştelui. Boierul capătă o blană de sobol, patru jumătate coţi de postav şi 10 coţi de atlas. Străinii însărcinaţi cu instrucţia fiilor Domnitorului, sau secretarii acestuia, în loc de blană capătă postav, atlas şi o sumă de bani: 25, 30, 40, până la 60 galbeni, şi aceşti bani obicinuia Principele Ştefan Cantacuzino a-i dărui cu 10 sau 12 zile înainte de Paşti, pentru ca profitorii să-şi îngrijască din timp de cele necesare.

Principesa dăruia instructorului copiilor săi o cămaşă lungă până la pământ, după moda turcească, cusută cu flori de matasă albă, o pereche de indispensabili cu brâu colorat, şi o basma de asemeni cu flori de matasă. Principesa Maria Brâncoveanu, soţia fostului Domnitor Constantin Brâncoveanu decapitat acum trei ani la Constantinopol, obicinuia să înfăşure în batistă un număr de galbeni ungureşti de aur. Jupânesele dăruiesc de Paşti o batistă şi două ouă încondeiate, artă în care valahele sunt foarte inscusite, şi acest obicei se întrebuinţează şi între rude şi amici. În special sunt foarte atenţi valahii cu străinii, pe care nu-i uită când e vorba de daruri, şi mai ales faţă de acei ce sunt în serviciul boierilor. Afară de darurile aproape zilnice, străinii capătă de Paşti de la boieri, un miel sau un ied viu, la toamnă un vas cu vin, şi de Crăciun un porc viu, găini şi vânat, aşa că. străinul îşi strânge uşor un mic depozit, din care să. trăiască fără mare cheltuială.

Găsesc util să descriu masa oferită boierilor, de Paşti, de către domni, după care cetitorul va putea deduce despre cheltuelile celorlalte festivităţi de la Curte.

După slujba religioasă, la ora mesei, trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea mare mâncărurile, Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mânile, îşi desbracă hainele care rămân prinse la gît numai în copcă, cu mânicile atârnate la spate, după care, prânzul este anunţat. În frunte cu Principele se îndreaptă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile, după demnitatea fiecăruia, afară de cei ce stau în picioare la spatele Principelui pentru a-l servi. De se întâmplă un Patriarh la masă. (cum a fost cazul pe timpul meu, cu cel din Erusalim. sau Alexandria), acesta ocupă capul mesei, la dreapta Principelui. În lipsa Patriarhului, Mitropolitului Valahiei ocupă un fotoliu cu spătar, lângă Domnitor, în capul, mesei. Urmează apoi marii dregători, după rang, unul. în faţa altuia, în ordinea următoare:

Banul, care e prima demnitate după Domnitor şi. guvernează aproape jumătate din ţară, făcînd şi judecăţile.

Vornicul, adică primul judecător.

Logofătul, primul ministru.

Spătarul, comandant al cavaleriei.

La banchete Spătarul stă în picioare, ţinînd sabia şi cuca domnească. În atare ocaziune el, ca şi ceilalţi boieri cari servesc în astfel de zile, poartă caftane. Demnitatea spătăriei se oferă fratelui domnitorului sau, în lipsa acestuia, celei mai apropiate rude.

Vistiernicul, Ministrul de finanţe.

Clucerul, comisarul proviziilor.

Postelnicul, Mareşalul Curţii. Stă şi el în picioare, gata a da ordine în Curte.

Paharnicul, care toarnă vin domnitorului.

Stolnicul, care serveşte bucate domnitorului.

Comisul, supraveghetorul grajdurilor domneşti.

Slugerul, însărcinat cu aprovizionarea armatei şi a Curţii cu carne.

Medelnicerul, serveşte principelui ligheanul pentru spălat minele.

Serdarul, comandant de cavalerie.

Pitarul, care are grija rădvanelor Curţii.

Camaraşul de ocne, inspector general peste minele de sare.

Aga, general de infanterie, stă-n picioare gata a da ordine miliţiei şi

Armaşul, comandantul dorobanţilor şi a zbirilor.

Boierii însărcinaţi a servi pe domnitor, după un ceas de serviciu la masă care durează 5-6 ore, se retrag în altă odaie, unde la rândul lor sunt serviţi cu aceleaşi onoruri şi cu aceleaşi bucate, şi se reîntorc la masa domnitorului, când încep toasturile însoţite mereu de sloboziri de tunuri.

În apartamentul doamnei are loc aceiaş masă, cu aceiaşi orânduială, cu jupănesele care ocupă locurile, sau servesc ca şi respectivii lor bărbaţi, îndată ce domnitorul îşi ocupă locul la masă, orchestra compusă din trâmbiţe şi tobe, cântă în curte, până ce principele rădică primul toast, ascultat în picioare de toţi; afară de mitropolit, care de obicei închină înaintea domnitorului, în sănătatea, acestuia. Principele bea în sănătatea fiecărui boier în parte, şi toasturile continuă trei ore în şir. Paharnicul toarnă din nou câte un pahar domnitorului şi mitropolitului, care rosteşte următoarea rugăciune, ascultată în picioare:

În onoarea şi slava lui Dumnezeu, care prin mila sa am ajuns sănătoşi această sfântă zi, ne rugam să; ajungem la anul, aceiaşi zi sfântâ, cu sănătate şi pace; se slobod cele 12 tunuri întovărăşite de salve de puşti, care în timpul lui Constantin Brâncoveann, erau în număr de 2000 şi mai bine. După salve, se pornesc muzicele, adică trâmbiţile, tobele, ţimbalele, flautele etc. iar înăuntru cântă muzica bisericească. Se dă poruncă şi celei ţigăneşti cu vioară şi cobză, şi se cântă şi din gură, după dorinţa principelui. Al doilea toast e pentru Împărat, (termin echivoc, cu care turcii înţeleg pe Sultan, iar domnitorul pe împăratul creştin) e urmat iarăşi de tunuri, salve şi muzici. Al treilea toast, e cel ridicat de patriarh pentru domnitor, apoi pentru boierii ţării etc..

Acest banchet se repetă la zile mari, cu mica deosebire că la 1 Ianuarie, de Sft. Vasile, dacă strănută un boier, i se oferă repede un pahar cu vin, iar domnitorul îi dăruieşte postav şi atlas pentru haine, iar dacă domnitorul strănută, visteria îi oferă brocard aurit pentru haină. Ca desert, se serveşte plăcintă, în care sunt băgaţi băni şi bilete cu conţinut amuzant. Fiecare boier e dator să cetească tare conţinutul foaiei sale de plăcintă şi se nimeresc cuvintele: beţie, îngâmfare, făţărnicie, râvnitor de domnie, la care domnitorul :adăoga câte un cuvânt de duh care stârnia entuziasmul comesenilor.

Aceiaş masă cu aceleaşi amuzamente e în, apartamentul doamnei, cu jupânesele pomenite. Odată terminate toasturile şi salvele, armata pleacă spre căzărmi, fiecare companie cu steagul ei. Masa însă urmează tot mai aprinsă de vinurile cele mai bune, şi licherurile, care, la mesele lui Constantin Brîncoveanu erau din cele mai alese din Europa. Mâncărurile erau gustoase şi preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană. Era o veche datină, ca la zile solemne sau la nuntă boierească, farfuriile să nu se ridice de pe masă, ci se puneau una peste alta, şi se formau coloane de farfurii atât de înalte, că boierii, chiar în picioare, nu vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei. Domnul şi chiar boierii, trimiteau zilnic de la masa lor, Câte unui protejat, mai ales străinilor, câte un fel de mâncare sau câteva sticle cu vin.

Din Paşti până la înălţarea Domnului, în fiecare Joi, băieţi îmbrăcaţi din cap până-n picioare, cu pir sau alte ierburi, pe care le zmulg cu pământul prins de rădăcini, joacă şi cântă în faţa uşilor locuitorilor şi nu pleacă, până ce gospodina nu-i udă cu cofa cu apă. Cântecul lor vesel şi glumeţ se cheamă în româneşte: Paparudele.

În săptămâna Rusaliilor, cete de ţigani colindă târgul mascaţi şi cu foi de tablă sunătoare la călcăi, care produc un sunet bizar în timpul dansului, cu sărituri care ţin până ce cad leşinaţi de oboseală şi fac spumă la gură. Aceşti dansatori se numesc de către români, căluşari.

Interesant este iarăşi reprezentaţia de Sf. Ion Botezătorul, când fetele îmbrăcate bărbăteşte, iar una din ele cu o sabie în mână, umblă pe la casele oamenilor, unde joacă şi reprezintă pe Irodiada cu călăul, care taie capul Sft. Precursor, ceea ce mai curând ar trebui potrivit pe ziua de 29 August. Fata care dansează cu sabie în mână, e numită de români Drăgaica.

Mai are loc în Decembrie o altă reprezentaţie cu măşti respingătoare, tolerată şi în casele boiereşti. Acţiunea e reprezentată de 2 personaje, unul cu un plisc de barză cu care ţine tactul muzicii, ca un fel de castanete şi sărind din când în când pe spatele celuilalt, care poartă o mare barbă falşă. Primul e cloanţa, iar al doilea, cel cu barba, e unchiaşul.

De Crăciun, demnitarii aduc la Curte, în semn de omagiu, daruri, constând din covoare persiane sau potire turceşti, cu capace de argint aurit, lucrate artistic, cu flori în filigrană. Ceremonia înmânării darurilor lui Vodă, e întovărăşită de discursul logofătului, care în numele tuturor, luând ca temă un pasaj din Evanghelie referitor la sărbătoarea Crăciunului, urează Principelui şi familiei sale toate fericirile pentru binele patriei, guvernată de el cu dreptate şi părintească milă. După discurs, boierii sărută pe rând mâna Voevodului care le mulţumeşte în puţine cuvinte, asigurându-i de dorinţa sa, de a guverna patria ca părinte şi nu ca stăpân, după care ceremonia ia sfârşit.

De Crăciun, de Anul Nou şi de Bobotează, casele sunt cutreerate de servitorii Curţii, cu urări de sărbători fericite şi strângând bacşişuri; călăreţi cu harapnicele, rândaşi de grajd cu ţesalele, cei de bucătărie cu mici piuliţe şi piluge, însfârşit darabani, trâmbiţaşi, cobzari şi alţi muzicanţi, creştini şi turci,, astfel că trebue ţinută sau uşa încuiată, sau punga deschisă.

Bobotează, care e zi foarte solemnă pentru Biserica Orientală, pentru botezul lui Cristos, paicii stropesc cu apă mirositoare obrazul celor în stare a mulţămi cu bacşiş şi chiar în ziua următoare, de Sf. Ioan, în cel mai straşnic ger, mulţimea se îmbrânceşte în râu, care în acea zi simbolizează Jordanul; unii amici mi-au povestit, că pentru a se răzbuna împotriva cuiva, se plătia să fie aruncat în apă, iar dacă adversarul oferea mai mult, se arunca celălalt în apă.

Toate acestea descrise, în ce priveşte datinile valahilor la diversele ocazii în cursul anului, se cuvine a spune ceva despre nunţile lor, aşa că cine va ceti descrierea noastră, să rămâie convins de grija de a nu fi neglijat tot ce ar putea interesa pe cititor.

CAPITOLUL IV

Solemnitatea nunților la români

În Valahia, nu numai că nu e obiceiul ca un tînăr să fie în dragoste cu o fată, pentru a o lua apoi în căsătorie, cum se obicinueşte la noi, ci în cele mai multe cazuri, mai ales în familiile boiereşti, partida e hotărâtă de către părinţii tinerilor, fără ca aceştia să se fi văzut vreo dată, şi acest obicei lăudabil, se obicinuia altă dată şi în unele oraşe din Italia şi până în ziua de azi se menţine încă în cele mai însemnate familii nobile din Veneţia.

Părinţii convin asupra zestrei şi prepară cele necesare pentru nuntă, care totdeauna va cade Duminică; se întind mese mari, trei zile înainte de nuntă, în casele ambilor logodnici, câte 2 zilnic, una pentru bărbaţi şi alta pentru cucoane. Joia înaintea nunţii, în zori de zi, tarafe de lăutari cântă în curţile logodnicilor timp de aproape o oră şi continuă, zilnic, în zori de zi până Duminică, ziua nunţii. La nuntă de vlăstar domnesc, banchetele încep de Luni înaintea nunţii. După concertele de mai sus, urmează altele în cursul săptămânii cu alţi lăutari, cu viori cu cobze şi alte instrumente. În acele zile se invită comesenii în aşa fel, că în cele trei zile ce preced nunta, să nu fie omis nici un invitat la una din cele două case ale logodnicelor:

Cucoanele nobile, fie rude sau amice, se duc la nuntă în rădvane precedate de o numeroasă ceată de slugi, cu daruri de nuntă din partea stăpânilor:

Un mare berbec viu, purtat pe umerii unui servitor.

Doi miei sau iezi, deasemenea vii, purtaţi în braţe.

O cuşcă mare, purtată de doi servitori pe stinghii, cu găini, curcani şi gâşte, toate vii.

Una sau două balerce cu vin ales. Unul sau 2 coşuleţe rotunde, cu cozonaci gustoşi, făcuţi din nişeştea, lapte, zahăr şi gălbenuş de ouă; alte coşuleţe cu fructe de sezon. Coşuleţele sunt acoperite cu câte o basma de mătasă, cu delicate flori brodate pe la colţuri.

În general sunt surprinzător de mari darurile în mâncăruri, ce se revarsă din toate părţile, afară de plocoanele ce sosesc din satele de pe moşiile însurăţeilor. Mare e însă şi numărul invitaţilor, ca şi a bucatelor care ajung la 60 şi chiar 70 de feluri.

Solemnitatea nunţei are loc în sala mare, dar vara ea se serbează într-o palatcă mare împodobită cu ramuri şi frunze, în mijlocul curţii, sau a grădinii, într-un decor admirabil. Am asistat personal ca invitat, la multe ocaziuni de acestea. Înainte de începerea banchetului, la un semnal de trâmbiţă şi în timp ce feciorii întind farfuriile, se servesc invitaţilor licheruri şi dulceaţă, boierii îşi scot antereele şi se aşează fiecare după rang. Dacă se află vreun fiu de domnitor, el ia loc în capul mesei; dacă e un patriarh sau arhiepiscop, acesta în picioare, cu toţi asistenţii, pe la mijlocul mesei, rosteşte rugăciunea amintită la banchetele Curţei, de astă dată fără descărcări de tunuri nici de puşti, însă în curte, răsună tarafe de lăutari nemţi sau turci, iar în sala banchetului, cîntec de psalţi. Trei ceasuri ţin mesele de Joi şi Vineri (aceasta din urmă e servită cu mîncare de peşte), dar cel de Sâmbătă, se prelungeşte, din cauza unei frumoase ceremonii, a cărei descriere, sper că nu va fi displăcută.

Cam pe la sfârşitul celui de al doilea banchet în casa logodnicului, o rudă sau prieten de al acestuia, însoţit de amici şi de slugi, cu lăutari în frunte, se pornesc spre casa logodnicei, ducându-i după datina ţării, în numele viitorului soţ, o frumoasă broboadă de cap, ornată cu pietre scumpe şi broderii, deosebit un inel de preţ, o centură bătută în monede de câte 5 şi 10 galbeni ungureşti, precum şi o pereche de pantofi de atlas alb, ornaţi cu perle şi cu flori brodate ; aceşti pantofi sunt deschişi la mijloc, cu cătărămi şi butonaşi fini, în stil turcesc, şi încalţă piciorul până la talpă.

Mireasa şade pe ceva mai ridicat, în formă de pat de nuntă, având de ambele părţi şase fetiţe în haine vaporoase, în chip de îngeraşi, cu cunune în cap.

În timpul mesei, în mijlocul veseliei, îşi face apariţia călţunarul, primit cu aclamaţii de boierii veseli, pe cari îi amuză cu câte un compliment potrivit; în schimb, i se răspunde cu câte un toast, iar el e dator să golească de fiecare dată, un pahar mare cu vin. Înainte de sfârşitul mesei de Sâmbătă, din casa mirelui, având în cap căciula cu panaş şi întovărăşit de amici, mirele în frunte cu lăutari, se porneşte spre casa cuscrului, unde e primit în salon. El îi sărută mâna, închinându-se şi îi prezintă în dar, două piei de lup şi un covor, pe care se aşează cu toţii şi se cinsteşte câte un pahar cu vin, trecut din mână în mână, după care se întorc acasă, în felul cum au venit.

Duminica, ziua nunţii, de dimineaţă, drumul de la casa mirelui spre cea a miresei şi apoi spre biserică, e gătit cu ramuri de brad. În curtea mirelui se strâng-fete din, popor gătite, şi-n cântecul lăutei şi a cobzei, se prind în horă, şi smerite, cu ochii în jos, dansează lin, nemişcate parcă din loc. Soseşte şi o companie sau chiar două de soldaţi călări, în uniformă roşie, numiţi seimeni, cari sunt plătiţi de Sultan şi cari servesc de gardă personală a Domnitorului. În frunte cu seimenii şi toţi boierii, mirele cu căciulă de preţ şi dulamă pe umeri, călări pe cai superbi şi scumpi, merg de ridică pe cuscru, cărui mirele sărută mâna şi în mijlocul alaiului, cu cuscrul în dreapta şi alt boier în stânga, cortegiul ajunge la casa miresei, unde aşteaptă în trăsura cu şase cai, mama mirelui.

Toţi afară de mire, care stă călare în curte; intră în casă, unde aşteaptă mireasa cu un voal de mătasă brodată; soacra o conduce de mână, jos în curte, către mire, şi atunci se varsă o cofă cu apă înaintea lui. Mirele descalică şi ambii se întorc în casă, ţinuţi de mână de părinţi şi, îngenunchi, ascultă o rugăciune şi primesc binecuvântarea preotului, care îşi primeşte, în dar, năframa de preţ. Mireasa se ridică apoi, îşi ia rămas bun de la părinţi, vărsând lacrimi, care înduioşează pe asistenţi şi alaiul, în-aceiaşi ordine, cu seimenii în frunte, ţinând fiecare o ramură de brad în mână, se îndreaptă spre biserică. În biserică, socrii ţin lumânări aprinse în mână, iar preotul, după rugăciunile conform ritului ortodox, împreunează mânele mirilor în formă de cruce şi le pune câte o cunună pe cap. Se aruncă apoi bani prin biserică, iar dacă mirii sunt de condiţie mai modestă se aruncă nuci, alune, castane etc.

Odată terminată cununia în biserică, mireasa e condusă în casa soţului, unde lumea ia loc la o masă bogat gătită, afară de însurăţei, cari se retrag; fiecare în altă odaie, întovărăşiţi de rude.

La nunţile celor mai nevoiaşi şi chiar la negustori, când se serveşte la masă friptura, se obişnuieşte a se împărţi invitaţilor câte o basma ce li se pune pe umăr. Atunci fiecare comesan, aruncă în farfurie câte o sumă de bani, pe care îi strânge apoi cuscrul într-o basma legată şi o încredinţează miresei, care e adusă în sala de masă, cu faţa acoperită şi unde sărută mâna cuscrului. Se înapoiază apoi în odaia ei, fiind tot timpul nelipsită de soacră. Acelaş obicei e în uz şi la boieri, înspre seară, când cheful continuă încă, se aduce zestrea miresei, aşternutul de pat, hainele, lingeria, bijuteriile şi altele. Masa cea din urmă terminată, invitaţii se întorc acasă, iar mireasa doarme pentru prima oară în casa mirelui.

Luni, înaintea prânzului, tot cu alai, însurăţelul face vizită naşului, unde e primit cu toţi ai lui şi cinstit cu licher, cozonac şi dulceaţă, după care se întoarce acasă unde e aşteptat cu masa întinsă, la care iau parte numai însurăţeii şi părinţii lor. Soţia are faţa descoperită şi pentru întâia oară testemel pe cap, semnul femeiei măritate în Valahiai.

În timpul acestui prânz intim, sosesc servitori cu alai de lăutari din partea socrului şi încărcaţi cu restul zestrei, cu argintărie, sticlărie, servicii de masă, vase de aramă în toate mărimile, pline cu bucate, sticle cu vin şi vutcă şi altele.

Joia ce urmează, soţul cu nevasta iau dejunul în casa socrului său care-i dărueşte un cal de preţ de care se serveşte pentru întâia oară, la întoarcerea spre casă, iar soţia sa, capătă caretă cu şase cai, care rămâne pentru uzul ei personal.

Cel ce cunună, se cheamă în limba valahă naş, sau nun, iar cucoana sa, naşă, sau nună; cununatul se numeşte ginere (de la latinescul gener), iar tovarăşa sa mireasă.

După descrierea nunţei la valahi, rămâne a mai aminti oarecari datini de botez.

Naşii sunt deobicei şi cumătrii la primul născut. În ce priveşte descrierea ceremoniei religioase, cetitorul o poate vedea la biserica grecească (Sf. Gheorghe din Veneţia); voi .aminti numai că copilul, după câteva luni de la botez, e adus în casa cumătrei cu un dar din partea lui, constând din cafea nerăşnită, cozonac şi altele. Cumătră îl primeşte în braţe, îl desbracă şi îl îmbăiaza în apă călduţă, îl şterge şi îl găteşte cu hăinuţe noi. Îi taie câte o şuviţă de păr din trei părţi ale capului – în faţă şi la tâmple – îi pune apoi o scufiţă nouă, cu câteva monede de aur cusute, şi-l retrimete părinţilor.

Copilul botezat e numit de către cumătrii, fin sau fină, care cuvânt pare să-şi tragă origina din latinescul affinis.

CAPITOLUL V

Înmormântările la valahi

Aşi descrie în primul loc înmormântările la boieri şi în urmă la oameni de rând, fără a mă întinde prea mult, dar reţinând exact, ceea ce poate interesa pe cetitori. Întămplându-se însă moartea unei principese domnitoare (ceea ce de mult nu s-a văzut în Valahia) cred că nu pot trece peste acest eveniment, fără a-l pomeni.

În 1716, Vinerea înaintea Duminicei Rusaliilor, în faptul zilei, muri în Bucureşti, puţine zile după naştere, Domniţa Pulheria, născută la Constantinopol şi a doua soţie a lui Nicolai Alexandru Mavrocordat, fost în două rânduri Domnul Moldovei şi apoi al Valahiei, iar actualmente, prizonier de răsboiu la nemţi, în Sibiu. Moartea a fost anunţată prin sunetele clopotelor tuturor bisericilor iar condamnaţii civili şi chiar unii criminali, liberaţi din închisori, spre a se ruga de sufletul celei moarte, ceace se obicinuieşte la moartea oricărei rude apropiate de domn.

Acelaş lucru a făcut şi Principele Ştefan la moartea fratelui său, Spătarul Radu Cantacuzino, în Februarie 1915, Corpul Principesei frumos gătit, a fost întins pe o masă acoperită cu covoare, într-una din sălile de audienţă, având în jur lumânări mari aprinse, Avea pe piept o icoană a Sft. Fecioare, cu copilul în braţe. Sala era plină cu soţiile marilor boieri, venite să formeze cortegiul defunctei lor Doamne şi păstrau o atitudine maiestoasă, de adâncă tăcere.

Sâmbătă dimineaţă, înmormântarea a avut loc cu mare pompă, în biserica mitropolitană din Bucureşti, în ordinea următoare:

La ora 12, toată garda seimenilor care aştepta în curtea palatului în două şiruri, se porneşte pe jos, în rând câte doi, fără arme, ţinând fiecare câte o lumânare aprinsă.

După gardă, urma o trupă de cazaci în aceiaş orânduire, după care veneau breslele de meseriaşi şi în urmă, corpul neguţitorilor.

Urmau preoţii tuturor bisericilor din Bucureşti în patrafire, de asemenea stareţii mănăstirilor, cu prapurele desfăşurate. Corpul defunctei care fusese pus intr-un sicriu căptuşit cu atlas roş, fu ridicat şi purtat de 6 dintre primii mari demnitari ai ţării, adică de Marele Ban, Marele Vornic, Marele Logofăt, Marele Spătar, Marele Vistier şi Marele Clucer, schimbaţi din timp în timp cu alţi boieri, care le luau locul. La scoborârea de pe scară, Domnitorul apărut dintr-o odaie unde se întreţinea cu Patriahul Alexandriei şi avându-l pe acesta la dreapta, luase loc în urma sicriului şi îl urmă pe jos, îmbrăcat în uniformă roşie ca şi fiul său de la prima soţie. Urma o cămărăşiţă bătrână, cu faţa acoperită de un lung voal negru, apoi jupânesele boierilor, urmate de 14 sau 15 roabe despletite, cari boceau, după stăpâna lor.

La urmă veneau rădvanele defunctei, trase de câte şase, cai albi, În sunetele clopotelor, procesiunea ajunge la Mitropolie, unde începe slujba religioasă, terminată cu rugăciunea funebră făcută de Mitropolitul Valahiei, care din cauza podagrei, nu putuse urma procesiunea, după care Patriarhul şi înalţii prelaţi sărută icoana de pe pieptul; moartei. La urmă, Domnitorul urmat de fiul său, se apropie să-şi ia rămas bun de la foasta sa tovarăşă, ceea ce stârni plănsetele şi bocetele întregei asistenţe, cari asurziră urechile. În sfârşit, sicriul fu ridicat de primii şase mari demnitari şi adus lângă cavou, fu acoperit cu capacul ce-n timpul procesiunei era dus pe umeri de un ofiţer şi apoi depus în gropniţă. Patriarhul apucă cu o sapă pământ din patru părţi, în formă de. cruce, şi-l aruncă peste sicriu, intonând psalmul al 23-lea. Principele îngenunchie, ca şi fiul său, aruncă şi el câte un pumn de ţarină, după care şi alţii urmară la fel până se umplu gropniţă.

După terminarea slujbelor, preoţii căpătară câte o năframă de preţ, iar cei mai de frunte, având şi bani înfăşuraţi întrânsa; Domnitorul încălecă apoi şi urmat de boieri, se întoarce la Curte unde bogate pomeni, stau: pregătite pentru săraci, de sufletul defunctei.

Din descrierea înmormântării acestei Principese, cetitorul va putea cunoaşte, felul acestei ceremonii la boieri, notând numai că la cucoane, sicriul e aşezat pe trăsură. Rudele mortului, fie boieri sau servitori, nu obicinuiesc a lua parte la înmormântare, ca-n alte ţări, în haine negre, făcute anume pentru această ocaziune, ci îşi vopsesc în negru hainele uzate.

După înmormântare au loc praznice copioase şi se împart săracilor pomeni. Zilele hotărâte acestor pomeni, sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi a treia, a şasea şi a noua lună şi un an-după moarte. În fiecare din aceste zile, se trimite la biserică un colac mare, o lumânare de ceară şi o farfurie, mare cu grău copt în apă, din care apoi fiecare ia câte o lingură, adăugând în limba valahă; D-zeu să-i ierte sufletul. Aceleaşi cuvinte repetă şi săracii, cari capătă câte o lumânare, un covrig, o căniţă cu vin şi bani. Deosebit, se slujeşte de către patriarh, mitropolit sau episcop, o liturghie la 40 zile, care se numeşte sarandar, de la cuvîntul grec saranda, ce însamnă 40, iar slujitorul primeşte, după importanţa gradului, o basma de preţ, în care e strânsă o sumă de galbeni.

Cei nevoiaşi fac şi ei, după puterea şi credinţa lor, ca amintirea celor morţi să nu fie dată uitării. Îmi amintesc, că-n timpul şederei mele la Târgovişte, locuinţa mea se învecina cu o biserică, în cimitirul căreia era înmormântat preotul acelei biserici. În fiecare dimineaţă, timp de un an de zile, preoteasa văduvă, venea să aprindă tămâie în jurul montantului şi punea o lumânare aprinsă la partea unde era capul mortului şi şezând la pământ, bocea pe cel mort şi povestea cântând viaţa defunctului, iar în zile de sărbătoare, nu uita să adaoge în lungul ei pomelnic, cum obicinuia răposatul să-şi petreacă acea zi Calicimea care nu poate aduce zilnic nici tămâie, nici luminări-uşurează sufletele celor morţi prin diverse pătimiri, timp de un an întreg umblând cu capul gol pe ploaie ninsoare, sau sub arşiţa soarelui.

Fiindcă e vorba de morţi, voi pomeni şi de nenorociţii cari sunt condamnaţi la moarte prin spînzurătoare.

Spânzurătoarea se află într-un loc, la o jumătate de poştă afară din oraş, numit Târgul de afară şi aci se ţine bâlci de două ori pe săptămână: Mercuri şi Sâmbătă Condamnatul e condus pe jos, .până la acel loc, iar celor întâlniţi în cale, le strigă: iertaţi-mă; fraţilor, iar aceştia îi răspund: iertat să fii. Din crăşme, femeile îi iesă în cale cu vin, îndemnându-l să bea pentru a nu simţi tortura morţii, iar mama sau soţia condamnatului care-l însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă şi ele, aşa că nenorocitul nu-şi prea dă samă la ce moarte e sortit.

Cei condamnaţi pentru furt sunt purtaţi prin uliţele populate, şi cu dugheni, legaţi cîte doi de braţe, bătuţi cu biciul şi obligaţi să strige „aşa se cuvine celui ce fură” şi să strige singuri delictul comis.

CAPITOLUL VI

Religia valahilor

Valahii, ca şi moldovenii, ţin de Biserica Orientală, numită de ei ortodoxă, deosebindu-se de latini, cari-şi zic catolici. Epoca creştinării lor, e greu de aflat. Unii susţin că datează din vremuri foarte îndepărtate, înainte ca bulgarii, sârbii şi alte popoare vecine să fi îmbrăţişat religia creştină, ceea ce, după părerea mea, nu e fără temei, dacă ţinem seama, că valahii întrebuinţează alfabetul chirilic şi mai ales, că termenii bisericeşti nu sunt luaţi din limba lor şi nici din cea grecească, ci din cea ilirică şi sunt întrebuinţaţi aproape în toate bisericile la servicii divine şi liturghii. În unele biserici se slujeşte şi în limba valahă, şi la surprinderea mea, de faţă cu unii boieri, mi s-a răspuns că această inovaţie a fost introdusă în timpul din urmă, căci preoţii cei tineri nu cunosc altă limbă decât valaha, şi susţin că asistenţii înţeleg mai bine slujbele în limba ţării de cât în cea slavonă sau grecească, cu totul străine de ei. Acesta e şi motivul pentru care Mitropolitul Valahiei s-a hotărât a tipări în limba ţării, câteva cărţi bisericeşti de care am pomenit mai sus.

Alţii susţin însă că valahii s-au creştinat pe timpu creştinării ungurilor, după pilda Regelui lor Apostolic, Sfântul Ştefan. Cât priveşte de întrebuinţarea limbii greceşti în unele biserici, nu văd altă explicaţie, decât că odată cu stăpânirea turcilor, s-au ivit călugării şi preoţii greci, cari n-au venit în această bogată provincie numai cu gândul de a introduce limba lor, ci, cum e notoriu, de a se sustrage tributului şi impozitelor ce-i sufocă în Turcia. Arhiepiscopul Valahiei poartă titlul de Mitropolit, e ales de Domn şi de Sfatul Domnesc şi confirmat de Patriarhul din Constantinopol. El are sub ascultarea sa 2 episcopi, pe cel de Buzău şi Ribnic. Actualul episcop de Ribnic e cel ce a fost anul trecut în solie la Viena cu alţi 5 boieri, la Maestatea Sa împăratul, care i-a dăruit o cruce de aur încrustată cu diamante.

Mitropolitul Valahiei pretinde a avea jurisdicţie spirituală şi în Ungaria. În serviciile divine numele lui e pomenit cu titlul de Arhiepiscop Mitropolit al Ungro-Vlahiei. În timpul slujbei, poartă-n cap o mitră scumpă, purtată numai de el şi cei 4 Patriarhi.

Serviciile divine se fac în Valahia cu mare fast şi deosebită strălucire, mai ales în prezenţa Domnitorului. Bisericile, mai toate de aceiaşi arhitectură, trebuie să aibă altarul cu faţa spre Orient, cum se poate vedea şi în Veneţia, în biserica ducală San Marc şi-n Sft. Gheorghe a grecilor sau alte multe biserici vechi din diferite ţări creştine. Fiecare biserică are un altar, iar slujbele au loc cel puţin odată pe zi.

Ritualul ceremonialului în bisericile valahe, găsesc de prisos a-l descrie, căci este la fel în toate bisericile de rit grecesc şi destul de cunoscut prin cărţile de rugăciune, tipărite în greceşte şi latineşte. Toate bisericile se află izolate, nefiind lipite de nici un fel de clădire, afară doar de vreo mănăstire. În Valahia bisericile sunt zugrăvite în interior cu chipurile Sfinţilor, şi unele din aceste icoane sunt admirabile, fiind lucrate de meşteri, cari au deprins arta de la pictorii moscoviţi, cari sunt desăvârşiţi în această artă. Faţadele sunt la fel pe din afară.

Partea superioară are zugrăvită Sfânta Treime, adică D-zeu aşezat pe tron, Fiul la dreapta şi Sfântul Duh, în formă de porumbiţă, deasupra, iar de ambele părţi ale Domnului şi Sft. Duh, 12 alte tronuri mai mici cu cei 12 Apostoli, având la spatele lor îngeri, cu câte o lancie în mână. La dreapta şi la stânga, imediat după Cristos, sunt icoanele Sft. Fecioare şi Sft. Ioan, ambii în picioare. La intrarea în biserică, pe stânga faţadei, e înfăţişat Paradisul, cu înconjur de zid şi cu o singură poartă încuiată, iar Sft. Petru, gata s-o deschidă, are îndărâtul lui nenumăraţi Sfinţi şi Sfinte, cari stau să intre în slava cerească, după credinţa ortodoxă, că cei drepţi nu vor intra în Cer, nici păcătoşii în Infern, până-n ziua Judecatei, când Mântuitorul va pronunţa sentinţa, cu cuvintele Evanghelistului: veniţi cei binecuvântaţi şi cei păcătoşi.

Pe un loc care corespunde cu Paradisul, adică la dreapta intrării în biserică, e zugrăvită o balenă, care aruncă flăcări dintr-o gură de infern şi provenite dintr-un fulger care porneşte de lângă picioarele Atotputernicului, unde apare deasemenea un şarpe cu coada în gură, care simbolizează Vecinicia. Aproape de gura balenei stau diavolii cu furcile în mână, zmulgând sufletele pe care le aruncă în gura infernală a balenei. Ceva mai jos sunt înfăţişate câteva Păcate mortale, din acele ce trimet pe făptuitori în Infern, iar de partea opusă, Virtuţi, prin care se dobândeşte Paradisul. Sfintele icoane lucrate în relief sau în basrelief sunt atât de detestate de valahi, că le privesc chiar ca semn de idolatrie. Îmi amintesc că la Târgovişte, nişte valahi veniţi din curiozitate în biserica noastră şi apropiindu-se ca să asculte mai bine orga, au refuzat să sărute Imaginea Sfântă de pe un mic crucifix în relief, aşa că pentru viitor, pentru evitarea unor astfel de inconveniente, s-a hotărât întrebuinţarea unei cruci obicinuite.

În privinţa. mâncării, sunt foarte riguroşi în abţinerea de la orice fel de carne de animal mort; aversiunea însă pentru, broaşte, şi pentru cei ce le mănâncă, e de neînchipuit, De asemenea au groază de broaştele ţestoase, fie de uscat sau de apă, iar cel ce le mănâncă, e numit de vulg „spurcat” şi nevrednic să primească Sfânta Grijanie. Aceiaş aversiune aveau şi pentru melci, dar au început a se obicinui, după cum am amintit mai sus.

CAPITOLUL VII

Despre posturile valahilor

Patru posturi pe an sunt observate de valahi. Postul cel mare numit Păresime, care se ţine 40 zile şi postul Sf. Petru, care începe după Duminica Sft. Treimi şi n-are zile fixe de calendar. În acest post se poate mânca peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând ziua de Sft. Ion Botezătorul dacă cade în una din aceste 2 zile. Al treilea post e cel al Adormirii Prea Curatei şi ţine 14 zile, fără mâncăruri de peşte, exceptând ziua Schimbării la Faţă. Preoţii franciscani, ca şi mulţi catolici din Valahia, Bulgaria şi Transilvania, păzesc postul acestor 14 zile, împreună cu ortodocşii. În sfărşit, al patrulea post e cel înaintea Crăciunului, de 40 zile, când se mănâncă peşte, afară de Mercuri şi Vineri, exceptând însă sărbătorile Sft. Neculai şi Sft, Spiridon. De ajunul Crăciunului ca şi al Bobotezei, alte posturi, când se mănâncă o singură dată, sară, târziu, dar fără peşte. De asemenea mai sunt alte 2 zile, în care se abţine şi de la peşte cu sânge, adică în 29 August, Tăerea Capului Sft. Ion şi în 14 Septembrie, înălţarea Sft. Cruci.

În schimb, ortodoxii, deci şi valahii, spre deosebire de noi catolicii, au multe zile când mănâncă carne, ca depildă din ziua Crăciunului până în ajunul Bobotezei. Demnităţile eclasiastice pot fi ocupate numai de preoţi călugăriţi. Preoţii se pot însura, dar murind soţia, aceştia rămân celibatari. Mirenii rămaşi văduvi după a doua căsătorie, cu greu capătă dispensă pentru o a treia. În mănăstirile de călugări, nu e oprită intrarea femeilor. În cele de călugăriţe nu sunt ca la catolici, fete tinere, ci femei vrâstnice, care, rămase văduve, se retrag la mănăstiri şi pot ieşi când vor, fie pentru interese proprii sau ale mănăstirei. În caz de delicte grave se taie părul călugărului care e exclus din tagma monastecă.

Cele 7 Taine se deosebesc puţin de cele ale catolicilor. Botezul se face, cufundându-se de 3 ori şi pomenindu-se de fiecare dată câte un nume din Sft. Treime, la care asistenţa răspunde amin.

Mituirea se face şi de către preoţii obicinuiţi, dar cu autorizarea Patriarhului care prepară Uleiul Sfânt, cu mare solemnitate, pe care îl împarte apoi bisericilor.

Sfânta împărtăşanie pentru tot anul nu se face decât în dimineaţa Joiei Sfinte, iar prescurile anului trecut se dau celor ce se împărtăşesc în acea zi.

Spovedania se face în picioare şi nu în genunchi ca la catolici; după spovedanie, credinciosul dă confesorului o sumă, după puterea pungii, şi împarte pomeni la săraci. Prinţul Constantin Brîncoveanu, cînd se spovăduia de Paşti, dădea confesorului său, Arhiepiscopul Nisis, actualmente Mitropolitul Valahiei, 2000 de galbeni, iar în ziua Joiei Sfinte, acorda o largă amnistie, şi cu generositate creştinească ierta pe boerii disgraţiaţi. înaintea grijaniei, ortodoxul ţine post câteva zile, abţinându-se dela vin, mâncăruri de peşte şi cu untdelemn şi făcând zilnic sute de mătăni înaintea unei icoane, şi rugându-se pentru iertarea păcatelor. Sft. Maslu e făcut de oricare preot, iar ungerea se face cu rugăciuni din partea clerului, după care pronunţă cuvîntul ;grecesc axios, ceea ce însamnă vrednic.

Valahii ar fi mai blânzi faţă de biserica catolică, dacă n-ar fi înveninaţi cu învăţăturile unor refugiaţi unguri, eretici, cari-şi câştigă existenţa aci, predând limba latină fiilor de boieri.

Anumite solemnităţi religioase, sunt celebrate cu atâta fast şi strălucire în Valahia, că, în afară de Moscovia, nici o ţară creştină orientală nu o egalează.

Sărbătorile lor se celebrează după calendarul vechi, 10 zile după cel catolic, şi vom descrie unele ceremonii religioase începând cu Bobotează, văzută de mine la Târgovişte 3 ani consecutivi, pe când trăia Principele Constantin Brîncoveanu, adică în anii 1711, 1712 şi 1713.

CAPITOLUL VIII

Ceremoniile eclesiastice în Valahia

În curtea cea mare a palatului, în faţa bisericii, iera improvizat un altar cu sfeşnice, cruce şi cele necesare botezului apei. În faţa acestui altar, la 20 de paşi, pe o estradă exagonală cu trei trepte, acoperită cu postav roş, se afla tronul Principelui, îmbrăcat în catifea roşie, cu franjuri de aur şi bătut cu ţinte mari de argint aurit. La stânga acestui tron stau alte 4, mai mici, destinate celor 4 prinţi Brâncoveni, adică lui Constantin Ştefan, Radu şi Mateiaş. După aceste 4 urma cel al arhiepiscopului care slujea, şi era numai cu 2 trepte. La dreapta Domnitorului, dar perpendicular, pe o banca lungă cu spătar acoperită cu covoare, şedeau, erarhic, demnitarii ţării şi căpiteniile oastei. În faţă, de cealaltă parte, o altă bancă, la fel, pentru prelaţii străini şi pentru egumenii principalelor mănăstiri din ţară, după cari veneau călugării, preoţii şi psalţii, toţi în odăjdii. Lângă Domnitor, stau în picioare, în caftan, la stânga, Postelnicul, ţinând bastonul lung de argint, în forma cărjii de pelerin, la dreapta, Marele Spătar, care ţinea atârnat pe umăr iataganul Stăpânului, iar pe palma dreaptă avea întinsă o năframă brodată, pe care Principele punea cuca, ori de câte ori o scotea din cap.

Mitropolitul, în odăjdii pontificale, după ce corul psalţilor a intonat antifonele, botează apa cu o cruce mică, după care porneşte în procesiune spre râul Ialomiţa, nu departe de Curte, precedat de prapurele mănăstirilor şi ale bisericilor, şi urmat de cler. În urmă venea armata cu steagurile desfăşurate. Credincioşii întâlniţi în cale, îngenuncheau în faţa cortegiului, plecând smeriţi capul până la pământ. Mitropolitul cufundă crucea în apă; se cufundă apoi şi prapurele şi drapelele militare.

Înapoiată la Curte procesiunea, Mitropolitul se îndreaptă de la altar către Domnitor, care se grăbeşte a-i eşi în cale. Mitropolitul îi atinge fruntea cu aghiasmatarul, iar Domnitorul îi sărută mina şi apoi crucea. În acest timp, se slobod 12 tunuri şi salve de puşti, după care începe muzica cu trâmbiţe, timpane, cobze şi flaute etc., care ţine până începe sărutatul crucii. Întăi se îndreaptă spre ea, cei 4 fii ai Domnitorului, apoi clerul şi în sfârşit boierii, fiecare după importanţa rangului. Mitropolitul îşi reocupă locul şi, în picioare, ţinând aghiazmatarul, urmăreşte defilarea fiilor de boieri, înaintea Domnitorului, călări pe cai domneşti. În şir câte unul, cu capul descoperit şi numai în dulama scumpă, acest mândru corp de cavaleri ajuns în dreptul Domnitorului, face o profundă reverenţă, plecând respectos capul, iar ajuns în dreptul Mitropolitului, acesta îi binecuvântează stropindu-i cu aghiazmatarul.

La urmă, tot călare şi în caftan, defilează şi Marele Maestru de călărie, în Valahia Comisul-Mare, după care, urmat de acelaş cortegiu, Principele intră în biserică pentru slujba solemnă, iar la ora dejunului începe banchetul, cu aceleaşi detalii amintite de noi mai sus.

Voi trece acum la descrierea slujbei de Joia Mare când se face spălarea picioarelor Apostolilor. Cam pe amiază, toată asistenţa de la solemnitatea Bobotezei mai sus descrisă, se află prezentă în curtea Palatului, în aceiaşi ordine. Acei ce reprezintă persoanele Apostolilor trebuie să fie stareţii celor mai însemnate mănăstiri din ţară şi dacă e de faţă unul dintre cei doi Episcopi sufraganţi, al Ribnicului şi Buzăului, acesta reprezintă pe Sf. Petru şi în schimb, locul lui Iuda e ocupat de un preot care nu slujeşte.

Corul cântă antifoanele şi versetele necesare, după care primul capelan al bisericii Curţii ceteşte din Evanghelie. Apoi Patriarhul sau Mitropolitul care slujeşte, începe să depuie sfintele odăjdii, până la stihar, astfel cum, după Evanghelie, ar fi făcut Cristos cu acea ocaziune şi încins cu un ştergar, varsă apă într-un lighian de argint şi, începând cu Iuda, urmează spălarea picioarelor Apostolilor până ajunge la Sf. Petru care zice: Doamne, tu îmi speli mie picioarele? la care Mitropolitul sau Patriarhul, care reprezintă pe Crist, răspunde cum e scris în Evanghelie pentru acea solemnitate. După spălare, prelatul îşi pune sfintele odăjdii şi reocupându-şi locul, ţine o mică predică pentru discipoli. Apoi clerul prezent îşi unge fruntea cu apă din lighean făcând semnul crucii; acelaş lucru face şi Domnitorul şi boierii, şi se întră apoi în biserică pentru serviciul solemn.

Uzul de a nu se trage clopotele la liturghia de Joia Mare până la acea de Sâmbăta Mare, ca la noi catolicii, nu este în Valahia, ca şi pretutindeni unde se practică ritul ortodox, de asemenea e de notat că ortodoxii nu omit nici odată în slujbele lor religioase „Slavă Tatălui” şi Aleluia fie în Săptămâna Mare, ca şi în slujbele funebre. În dimineaţa Sâmbetei Mari, în zorii, zilei, în paraclisul Curţii ca şi în toate celelalte biserici, se face procesiunea funerară cu icoana Mântuitorului mort, şi se trag toate clopotele în oraş. Ceea ce impresionează în schimb, e datina veche cu larma asurzitoare ce fac băieţii toată noaptea spre Duminica Peştelui, umplând clopotniţile şi trăgând clopotele pentru grăbirea Paştelui, care stă gata să sosească.

În dimineaţa Paştelui, în zorii zilei, se face aceiaşi pregătire în curtea Palatului, cu aceiaşi asistenţă, cu mai mult fast însă, ca de pildă în timpul şederii mele, când luase parte şi Patriarhul de Erusalim. Pe altar era aşezată o icoană a Învierii şi o evanghelie cu încheetoare. Logofătul împărţi asistenţei lumânări de ceară, oferite de Domnitor.

Prelatul care slujea, apropiindu-se de altar, îşi face cruce şi spune cu voce tare: Pre Tatăl, pre Fiul şi Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită… după care cântă Cristos a înviat, urmat de replica corului, iar Prelatul cu cădelniţa în mână, tămăiază pe Domnitor şi apoi întreaga asistenţă. După aceasta, Mitropolitul ridică cu ambele mâni evanghelia şi o duce către Principe, care o întâmpină şi o sărută şi primeşte binecuvântarea, în timp ce se slobod 12 tunuri, iar muzicile încep a cânta.

Fiecare îşi reocupă apoi locul. Cămăraşul, închinându-se adânc şi sărutând mâna Domnitorului, îi oferă o cruce mică bătută în diamante şi cu o năframă atârnată la capătul de jos. Arhiepiscopii şi episcopii, cu câte o cruce în mână, se îndreaptă spre altar să sărute Evanghelia şi se întorc apoi cu Mitropolitul spre Domnitor, care, în picioare întinde crucea de o sărută fiecare.

Domnitorul sărută şi el crucea şi apoi mâna Mitropolitului, care-i întoarce sărutul pe frunte. Aceiaş frumoasă ceremonie se face şi cu fiii Domnitorului. Stareţii vin şi ei în ordinea amintită, pentru acelaş schimb de sărutări, cu diferenţa că Domnitorul nu le sărută mâna, ci numai crucea şi aşezându-se, îşi pune cuca de samur cu surguciu în dreapta, format dintr-un panaş de pene de bâtlan şi ornat cu o rozetă de diamante, şi pe care persoane de încredere l-au evaluat la 40,000 galbeni. După stareţi vine rândul boierimii şi slujba se termină, iar Domnitorul se urcă în palat şi, în sala de audienţă, pe tron primeşte sărutul mânii de la persoanele cu vază, (în special de la străini care nu luaseră parte jos, în curtea Palatului). Principesa primeşte şi ea în apartamentul ei pe prelaţi, cărora le sărută mâna, stând în picioare, şi le dărueşte câte o năframă brodată ca şi străinilor cu vază, şezând însă. Boierilor ca şi jupăneselor, cari vin de sărută mâna, Doamna le dărueşte câte un ou roş, sau încondeiat cu flori şi alte desene bizare.

După toate aceste datini, vom trece la descrierea liturghiei solemne din biserica Curţii, care începe două ore după slujba mai sus descrisă.

În sunetul clopotelor, Patriarhul sau Mitropolitul urmat de cler, întrând în biserică, scoboară şi Domnitorul urmat de boierime şi se aşează pe tronul său din faţa altarului, la dreapta, înspre strană. Tronul are două trepte şi e făcut din lemn cu dantelerii şi înflorituri sculptate artistic, iar vârful se termină în formă de baldachin. În faţă nu e loc de îngenunchiare, căci ortodoxii stau în picioare în biserică, şi nu în genunchi. La dreapta e un alt tron mai mic, destinat prelatului care slujeşte, lângă care stau înşiraţi celelalte feţe bisericeşti. În rând cu clerul stau, Marele Vistiernic, primul medic al Domnitorului, care pe atunci era Bartolomeo Ferrati, conte de Ungaria, şi Logofătul, după cari veneau psalţii. La stânga Principelui stau îmbrăcaţi în caftan, Marele Spătar ţinând sabia pe umăr şi buzduganul răzimat de mâna stângă, ambele ale Domnitorului, iar cea dreaptă acoperită cu o năframă, ţinea cuca domnească. La stânga marelui Spătar, stătea Marele Postelnic cu bastonul de argint, după care stau înşiraţi alţi 12 Postelnicei, toţi boieri tineri, ţinând fiecare câte un baston de lemn, şi ocupau spaţiul între dreapta şi stânga stranei. La capătul stranei, stau cei 4 fii ai Domnitorului, apoi ceilalţi boieri şi la urmă, corul psalţilor. La uşa bisericii sunt postaţi, îndată după intrarea Domnitorului, 2 suliţaşi pentru a opri îmbulzeala poporului şi alţi 2 soldaţi la intrarea în strană, îndărâtul pajilor şi lacheilor domneşti.

Îmbrăcaţi în hainele sacerdotale se aflau Patriarhul, arhiepiscopii, episcopii, preoţii şi diaconii cari vor oficia împreună, iar cel ce va sluji Sfânta Liturghie înaintea altarului, un diacon, spune cuvintele: „bine cuvântează Doamne” la care Patriarhul răspunde cu voce tare : Lăudat fie Împărăţia Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin… Urmează apoi Sf. Liturghie, cu rugăciunile şi stihurile cântate în bisericile ortodoxe, până la Evanghelie, care, în ziua de Paşti e următoarea: „la început era Cuvântul”…

Patriarhul stă la altar iar prelaţii cari oficiază împreună, stau în ordine, unul la spatele celuilalt, până la uşa de intrare a bisericii, cu faţa spre altar. La cetirea din Evanghelie, fiecare stih început de Patriarh, e repetat de fiecare prelat în parte, până la ultimul de la uşă. Se poate ceti în această zi Evanghelia, în limbele arabă, greacă, slavonă, latină şi valahă, dacă printre clerul oficiant sunt dintre acei ce cunosc aceste limbi. În timpul acestei liturghii trei diaci de Curte, vin în spatele tronului şi scriu pe întrecute sus zisa Evanghelie „la început era Cuvântul”.

Cel ce a terminat-o întâi, o prezintă Domnitorului cu o profundă reverenţă, şi capătă ca recompensă o bucată de postav de 4 coţi şi jumătate, care se dă apoi şi celorlalţi doi diaci, dar de o calitate mai inferioară. După liturghie, preotul cutare din cor sărută icoana învierii aşezată într-un dulăpior tapisat cu brocat, ceia ce face apoi şi Domnitorul cu cei 4 fii ai săi şi preoţii din cor, cari înaintează spre icoană închinându-se, la ducere şi întoarcere, în faţa Domnitorului şi a Principilor. Patriarhul, după oficiare, îşi reocupă tronul, de unde împarte anafura preoţilor, ce n-au oficiat cu el, precum şi Domnitorului. Apare şi Marele Paharnic cu o cupă de argint aurit, acoperită cu o năframă brodată. În cupă e vin şi felii de pâne, din care gustă el intîiul, pentru încredinţarea Domnitorului că o poate mânca, ceia ce şi face împreună cu fiii săi şi boierii din jurul lor. Patriarhul depune apoi odăjdiile la altar, iar corul cântă, după care Patriarhul binecuvintează pe Domnitor, pe Principi şi restul asistenţei. În timpul binecuvântării corul din strana dreaptă intonează în greceşte o rugăciune pentru viaţa Domnitorului şi a familiei sale, iar cel din stânga pentru viaţa Patriarhului, cu care serviciul solemn din acea zi a luat sfârşit, şi eşirea din biserică începe în ordinea următoare:

Preoţii se înşiră pe stânga, lăsând intrarea liberă. Ies întii înaltele feţe bisericeşti, care rămân apoi pe loc, afară până trece Principele şi Patriarhul, susţinuţi amândoi, la scoborârea de pe trepte, de paici. De pe prima treaptă Domnitorul salută, plecând capul de 3 ori, clerul, boierimea şi armata în ţinută de paradă, iar Patriarhul îi binecuvântează. Domnitorul se urcă cu acesta în sala de audienţă, unde sosesc şi ceilalţi prelaţi cari sunt trataţi cu cafea; se întreţine cu ei până la ora mesei, la care iau parte 70 până la 80 invitaţi dintre-cler şi boierime. După masă toţi scoboară din nou în biserică, unde se ceteşte Liturghia învierii, după care lumea se salută cu Un „Cristos a înviat” şi se întoarce acasă: boierii cu muzica în frunte, Patriarhul se înapoiază în rădvan de Curte, cu şase cai, în care ia loc, în fund, şi un postelnic de Curte, iar de ambele părţi, încadrat cu câte un lung şir de seimeni, în uniformă roşie, cu sabia pe flanc şi buzdugan în mână. Ceilalţi prelaţi se înapoiază în alte trăsuri.

A doua zi de Paşti, Luni, are loc al doilea banchet, la care iau parte boierii de mâna a doua şi acei ce-n ziua întâia au servit în caftan. Nu se slobod tunurile ci numai salve de puşti. În Joia Paştelui se face în curtea Palatului botezul apei, obicinuit în toate bisericile de fiecare zintâi al lunii când parohul vizitează casele enoriaşilor pe cari-i aghezmuieşte. În toate zilele de Joi, din Paşti până în Rusalii, se fac procesiuni religioase, implorând cerul pentru recoltă bogată şi cîntindu-se anumite litanii.

Cit priveşte despre alte naţionalităţi, de altă religie de cât cea ortodoxă şi catolică, mai sunt multe familii de evrei. Trăiesc destul de prost, ocupându-se cu vânzarea rachiului şi cu altele, pentru a-şi susţine existenţa. În afară de limba valahă, vorbesc germana, şi poloneza. Nu au voie să poarte haine de cât de culoare neagră sau violetă, nici ghete galbene sau roşii, ci numai negre. Mai sunt câteva familii de saşi transilvăneni de religie luterană, unii de profesiune argintari, sau negustori de braşovenii, pe care le importează din Braşov (în nemţeşte Cronştadt). Acestor saşi, precum şi ungurilor calvinişti, nu le e permis să aibă biserici sau vre-un alt loc de adunare pentru practica religiei lor. Mai sunt, dar numai în trecere, şi negustori armeni, dar cei mai mulţi negustori sunt greci şi chiar turci, dintre cari unii foarte bogaţi. Vând diverse mărfuri, în special coloniale, pe care ţara nu le produce, de asemene stofe, atlasuri, covoare persiane, importate din Constantinopol.

Se pun multe piedici turcilor pentru aşezarea lor în Valahia, şi stau mai mult ca străini de cât ca stăpâni ai ţării. Procesele lor civile şi criminale sunt supuse judecăţii Divanului. În cele religioase sunt judecaţi de Besli-aga şi Cadiu.

În toată Valahia, ca şi în Moldova, nu se găseşte nici o moscheie cât de neînsemnată, aşa că pentru rugăciunile lor, turcii sunt nevoiţi a se aduna într-un loc mai retras, unde şi le fac cu toată discreţia. De aici se poate deduce rafinamentul politicii Imperiului Otoman, pentru a câştiga devotamentul popoarelor supuse şi a le uşura uitarea libertăţii pierdute.

CAPITOLUL I

Trecerea Valahiei sub dominația turcilor

Valahii erau tributarii ungurilor, şi graţie bogăţiei ţării trăiau în pace şi nimic nu-i făcea sa râvnească la o fericire mai deplină; dar nestatornicia şi discordiile lor interne au fost cauza nenorocirilor şi au aţăţat pofta vecinilor de a-i stăpâni. Trecutul şi hrisoavele lor, ale căror veracitate sunt în unele privinţi suspecte, sunt mărturia vinovăţiei lor. Pentru, confirmarea celor de mai sus voi pomeni scrisoarea lui Michel Bocignoli din Ragusi către Gerardo Planio,secretarul împăratului, datată în anul 1524, 29 Iunie. Această scrisoare e într-o frumoasă latinească şi pentru scopul arătat, o voi traduce cu toată exactitatea, cuvenită.

„Naţiune (spune el despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile publice; iubitori de gâlceava şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor”. Iar ceva mai departe, scrisoarea urmează: „avut-au ei un principe (în limba lor voevod) pe care-l chema Dracul, om curajos şi foarte iscusit în ştiinţa militară; nu numai că acesta îşi apără ţara vitejeşte, dar iarna, când îngheţa Dunărea, ataca marginile Turciei pe care le trăcea prin foc şi sabie. Mahomet, străbunul actualului sultan, mâniat, pentru a răsbuna insulta, trecând Dunărea, intră în Valahia.

Dracul evacuase din calea năvălitorului nu numai oamenii şi vitele, dar ori-ce i-ar putea fi folositor şi se retrase în păduri dese, înconjurate cu smârcuri, astfel că turcii, pentru întreţinerea oştilor, erau nevoiţi să-şi aducă de aiurea proviziile. Dracul cu o ceată de călăreţi, în timpul nopţii şi chiar al zilii, pe drumuri şi poteci cunoscute numai lui, ieşea din pădure şi ataca cetele de turci ce se îndepărtau de tabăra lor, în căutare de nutreţ. Alteori ataca în plin, prin surprindere, ucigând mulţi din ei, după care se retrăgea cu ai săi în păduri, nedând răgaz duşmanului de a-l ataca în aceleaşi condiţii.

Mahomet văzând pierderile de oameni şi lipsit de alimente, neîndrăznind să atace pe Dracul, ascuns în păduri, fu nevoit să se retragă cu oştile sale pe aceiaşi cale, fără pradă şi fără victorie. Dar boierii valahi, scăpaţi de pericolul năvălitorilor şi uitând foloasele aduse de Dracul, uneltiră prin conspiraţii perverse uciderea acestuia; defăimând faptele sale, lăudau pe turci şi, susţineau că victoria le va aduce intr-o zi mai multă pagubă decât învinşilor. Susţineau că nu pot avea de duşmani pe turci şi hotărâră să lege prietenie cu ei, plătind chiar un tribut. Dracul, din contra, se sili a-i convinge să nu ceară pacea de la învinşi, ci să-şi apere cu armele libertatea şi că atât cât va trăi el, nu va permite, nici odată, ca ţara să fie tributară turcilor. Perzistând în această hotărâre, boierii îl atraseră într-o cursă şi-l măcelăriră, punând pe altul în domnie.

Noul voevod cumpără pacea de la turci cu preţul unui tribut anual de 12.000 galbeni ungureşti. Fiii lui Dracul, cu mulţi din partizanii săi, se refugiară la turci, unde fură bine primiţi şi aveau permisiunea de a trăi în religia creştină, fiind de altfel de rit catolic. Dar valahii, vecinic nemulţumiţi, nu suferiră mult timp domnia noului voevod şi uciseră şi pe acesta, dar neînţelegându-se în alegerea unui nou principe, încredinţară turcilor această alegere. Aceştia aleseră pe unul din acei crescuţi la Constantinopol, şi împuternicindu-l cu insignele domniei, îl trimiseră în noua provincie şi hotărâră că nimeni nu mai poate fi domnitor în Valahia decât ales sau confirmat de către dânşii.

Mai mult chiar, că ori de câte ori noul domnitor va primi ordin de a merge la Constantinopol, se va supune fără întârziere, ca şi guvernatorii celorlalte provincii. Urmarea acestei hotărâri fu că valahii căzură cu totul sub dominaţiunea turcilor. Cu timpul sultanul cuceri şi Belgradul. Basarab, Principele valahilor, pe care îl cunoscui ca boier privat, pe când eram în Valahia, muri lăsând un fiu în etate de 7 ani.

Trebuie să notez cetitorului că din acest Basarab, de care menţionează Bocignoli în scrisoarea sa, scoboară familia Principelui Constantin Brâncoveanu Basarab, acela care în anul 1714, la 26 August, fu mişeleşte decapitat în Constantinopol, după ce a asistat la măcelărirea celor 4 fii ai săi, după cum vom pomeni mai departe. Familia totuşi nu e stinsă, fiind în viaţă actualmente, în Noembrie 1717, Principele Constantin Basarab de Brâncoveanu, având titlul de Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, unicul nepot al celui de mai sus, în vrâstă de 10 ani şi locuieşte în Bucureşti, împreună cu Principesele văduve, mama şi bunica.

Să urmăm cu traducerea scrisoare:

Acestui unic descendent al fostului domnitor, turcii încredinţează tronul Valahiei, numindu-i tutori turci pentru guvernarea ţării până la majoratul său, şi a-ceasta cu scopul ascuns de a deprinde ţară cu prinţi de ai lor şi de a o ocupa cu totul la primul prilej. Ocuparea ţării trebuia să uşureze şi trecerea oştilor, turceşti contra ungurilor, cu cari turcii începuseră războiul precum şi de izvor de aprovizionare, ca oricare altă provincie a imperiului. Dar valahii nu acceptară întronarea nevristnicului prinţ nici a tutorilor turci, şi trimiţând solie la Sultan, îl rugară să confirme pe Domnitorul ales de ei în locul celui decapitat, invocând că cel numit de turci nu are nici vrâsta necesară unei guvernări, nici tradiţia ţării nu îngăduie predarea ei în mânele turcilor, ceia ce nici strămoşii lor n-au îngăduit vre-o dată. Sultanul mâniat ordonă, contrar dreptului şi legilor, spânzurarea solilor valahi, iar suitei lor le taie urechile şi-i întoarce în Valahia. Ordonă deasemenea paşalelor din Nicopole, Vidin şi Silistra, să strângă oaste şi să pustiască Valahia, Aflând despre aceasta, valahii chemară în ţară pe Ioan Conte de Sepusio [Zapolia] voevodul Transilvaniei, şi încredinţându-i cauza lor se răsculară pe faţă contra turcilor. Ioan strânse oştire, intră in Valahia, şi respinse pe turcii cari se pregătiseră a jefui ţara. Sultanul la auzul acestei ştiri, temându-se ca ungurii să nu ocupe provincia, începu a trata pacea cu valahii, oferindu-le vechile condiţii. Valahii primiră bucuros pacea, după sfatul contelui care nu se încrezu în statornicia lor fiind vecinic înclinaţi spre răscoală. Se stabiliseră următoarele condiţii de pace: turcii să proclame domnitor pe unul din valahii aflători la Curtea Sultanului, iar valahii să plătească tributul ca şi înainte, precum şi cele rămase în urmă, iar turcii ne mai având alt drept asupra Valahiei. Noul voevod trimes de Sultan sosi în ţară, primit de boieri, iar contele de Sepusio se înapoi în Transilvania. Dar valahii, nemulţumiţi cu noua stare de lucruri, căutară a o schimba şi alungară pe domnul trimes de Poartă, punând în scaun pe un altul, ceea ce înfurie pe Sultan, care totuşi îşi ascunse mânia şi trimese chiar în ţară un ambasador cu 300 călăreţi cu insignele domniei, pentru noul ales, adecă buzduganul ţintuit, stindardul (ce se întrebuinţează, în timp de război, de către guvernatorii cu titlul de Sangiaci) cu coada de cal, deosebit cuca domnească cu surguci. Ajuns în ţară, trimisul Sultanului fu primit cu cinste de noul voevod, dar în timp ce se prefăcu, de faţă cu boieri şi popor de a pune cuca pe capul noului ales, îi izbi cu buzduganul în cap şi-l ucise, după ordinul Sultanului. Soldaţii turci repezindu-se apoi asupra boierilor, uciseră mulţi din ei şi fără a întâmpina vre-o rezistenţă, încălecară şi plecară în spre cetatea Giurgiului, de pe malul Dunărei, la 12 ore depărtare de Bucureşti, pe care valahii, după moartea lui Dracul, deveniţi tributari, o-predară turcilor. Contele de Sepusio, Principele Transilvaniei, aflând despre aceasta, sosi în grabă în ajutorul ţării, pentru a preîntâmpina pericolul comun, căci prin ocuparea Valahiei, pierderea Transilvaniei era de neînlăturat.

Aceasta e scrisoarea lui Boccignoli în ce priveşte-pe valahi, şi am menţionat-o pentru a servi ca bazai fundamentală la cele ce vor urma.

CAPITOLUL II

Politica Turciei față de Principatul Valahiei

Moldova şi Valahia trebuiesc privite ca două corbii pe o mare furtunoasă, unde rare ori se bucură cineva de linişte şi odihnă.

Prima se mărgineşte cu Polonia, iar cealaltă cu Transilvania. Fără îndoială că aceste provincii ar fi un adăpost sigur pentru un domnitor care ar dori să scuture jugul turcesc, dar încercarea unei astfel de întreprinderi ar însemna expunerea la mare pericol de nenorociri.

Uciderea unora din prinţi, în special ai Valahiei, au deschis din nefericire ochii turcilor, cari, cunoscând imensele bogăţii ale ţării, au găsit că tributul e prea mic faţă de veniturile tot mai mari ale Valahiei. Aceste bogăţii aţâţau poftele lor şi-şi întăreau tot mai mult ocupaţia în această provincie tributară, cu atât mai mult, cu .cât această stăpânire uşura pregătirile lor contra Ungariei.

Turcii nu uitaseră încă lungul şi crâncenul război ce Mihai Viteazul, în alianţă cu prinţul Moldovei şi cel al Transilvaniei, i-a făcut să suporte, şi care nu s-ar fi sfârşit fără ruina lor, dacă pasiunile interne şi nestatornicia valahilor n-ar fi întrerupt acel război, din care ţara s-ar fi descătuşat de lanţurile sclaviei otomane. De asemenea e vestit în Istoria Valahiei numele lui Matei Basarab, care a domnit în pace peste 20 ani (unele cronici valahe spun 40), şi care cu numeroase oşti de bulgari şi sârbi atacase vitejeşte pe turcii ajutaţi de tătari, şi numai părăsit de oştile sale Matei fu nevoit să se dea învins. Unii spun că a plătit cu preţul vieţii cutezanţa sa, alţii susţin însă că, graţie bogăţiilor sale şi a prieteniei cu unii din miniştrii Porţii, obţinu iertarea. El fu înmormântat în mănăstirea Arnota, zidită pe un loc râpos, unde nu pot ajunge nici trăsurile, nici caii, de către Negru Vodă care o înzestrase cu bogate venituri.

Acest Matei Vodă zidi şi el mănăstiri, ca Plumbuita, în marginea Bucureştiului, la depărtare de o oră de drum, Brebul, nu departe de Câmpina unde spuneam că se află una din vămile spre Transilvania, mai zidi mănăstirea Strehaia, 6 ore depărtare de Cerneţ, care e primul punct de graniţă, la distanţă de 4 ore de Orşova. Mai zidi Hotăranii, lângă Olt, şi mai înzestră cu mari venituri vestita mănăstire de la Sfetagora, adecă Sf. Munte, de lângă Salonic.

Mai este ştiut că pentru răscoala lui Matei Basarab, ţara a fost impusă la un tribut, urcat la 300 pungi, adecă 150.000 de galbeni, pentru a fi scutită de jaf şi ruină. De atunci, urmaşii lui Matei au trebuit să renunţe la Târgovişte ca reşedinţă de scaun, pentru a o stabili la Bucureşti. Nu e deci de mirare, că-n hărţile geografice, mai ales cele vechi, nu apare Bucureştiul, ci numai Târgovişte cu denumirea: Sedes Voevodae. Mi se povesti de către persoane demne de încredere, că după părăsirea Târgoviştei ca reşedinţă domnească, localitatea se prefăcu într-un fel de pădure sălbatecă, de unde nu se mai zăreau casele de odinioară, ceea ce, cred, ar fi adevărat, cunoscând faptul descris mai sus, că casele din Bucureşti formează mici insule, înconjurate cu arbori fructiferi, foarte plăcute în timpul verii.

Chiar acum douăzeci de ani, când Constantin Brâncoveanu a hotărât să vină la Târgovişte pentru vilegiatură, ar fi găsit în pivniţa Curţii domneşti un cuib de urşi, mari şi mici, prăsiţi şi crescuţi acolo. Se spune iarăşi că într-un loc ascuns al Curţii, s-a găsit în timpul restaurării o piatră cu inscripţia următoare: Facă Voevodul Matei să cadă blestemul ceresc asupra oricărui prinţ ce va găsi această piatră, dacă nu va reclădi Târgoviştea şi repopula ca odinioară.

De aici şi legenda că Principele Constantin Brâncoveanu ar fi găsit mari grămezi de monete. Dar lăsând domnitorii cari au urmat lui Matei Basarab, cu atât mai mult cu cât nu avem nimic deosebit de la dânşii, vom aminti însă despre un oarecare Graţian, Principe de Valahia şi Moldova, care e pomenit de Uberto Mireo, autorul cărţii intitulate: De Bello Bohemico Ferdinand II. caesaris auspicius feliciter gesto comentarius, ecc. Aceste sunt cuvintele sale, traduse de mine în limba italiană:

Toamna anului trecut 1819 a fost funestă polonejilor. Aceştia au fost chemaţi în ajutor contra turcilor şi tătarilor, de către Graţian Principe creştin al Moldovii şi al Valahiei. După prima şi a doua luptă, victoria înclinase spre partea lui Scander – Paşa, Turcul, şi a lui Galga, Sultanul tătarilor. Au fost ucişi în aceste lupte două mii cinci sute poloni, între cari floarea nobilimii lor, şi fu ucis de asemene şi Graţian însăşi, ecc.

Cu toată silinţa mea, nu am putut da de urma acestui prinţ în hrisoavele valahilor, şi cât e de greu aflarea unor ştiri mai vechi, când nu se pot găsi acele de un secol încoace.

CAPITOLUL III

Antonie, Grigore, Radul şi Duca, Domni ai Valahiei

Antonie Vodă, strămoş, din partea tatălui, al Principesei Maria, văduva Principelui Constantin Brâncoveanu, a fost un domnitor blajin şi iubitor de pace. Ducea o viaţă foarte simplă şi departe de uneltirile boierimei sale, ceia ce într-adevăr e lucru rar în viaţa domnitorilor din aceste provincii. Muri după o domnie liniştită, lăsând poporului său dorinţa unui urmaş la fel. Din nefericire se învederară din nou cunoscutele tulburări, de oarece pe la anul 1600, Grigore Voevod, de origină grec (naţiune vecinic fatală Valahiei), prin puterea banilor şi a prieteniilor, obţinu tronul, nu atât din ambiţia de a domni, cit din dorinţa de a se răzbuna contra unor boieri, în special contra Cantacuzineştilor, una din cele mai puternice şi însemnate familii care trăise atunci în Valahia.

Toţi istoricii cari amintesc de împăraţii greci pomenesc familia Cantacuzineştilor, vestită mai ales prin împăratul Ioan Cantacuzino care se călugări, şi care fusese autor al câtorva opere erudite. Actualii Cantacuzini pretind a fi descendenţii acestuia, cu toate că blazonul lor reprezintă Vulturul Imperial, întărit de diploma împăratului Leopold, care-le oferă titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman.

Din ordinul acestui Antonie Vodă, bătrânul Constantin Cantacuzino fu închis în mănăstirea Snagov, unde fu ucis. El zidi vestita şi bogata mănăstire Mărgineni, a cărei biserică poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril, şi avea o bibliotecă frumoasă care nu ştiu însă dacă conţinea ceva privitor la urmările fatale turburărilor din Valahia,

De la acest Cantacuzino au rămas 6 fii, adică Şerban, care ajunse Principele Valahiei, Drăghici, Spătarul Iordache, Matei tatăl lui Toma Cantacuzino care locuieşte acum în Moscova, Constantin Stolnicul şi Spătarul Mihai. Aceşti doi ultimi fraţi, bine cunoscuţi de mine şi cari de multe ori au degnat să mă invite la masa lor, au fost în anul 1716, luna Iunie, ucişi, primul, împreună cu prinţul Ştefan, fiul său, în Constantinopol, lângă Bostangi-Paşa, iar celălalt în Adrianopol, după puţine zile, împreună cu Radu-Dudescul, care avea de soţie o soră a suszisului prinţ Ştefan.

Prinţul Grigore, din ordinul Sultanului, porni un corp de armată la atacul cetăţii Neuheisel (Hui-War), în Ungaria, contra nemţilor, depărtându-se însă de la grosul armatei Vizirului, fără permisiunea acestuia, trupele sale au fost complect nimicite de nemţi, după care, de frică, se refugiase în ţările împărăteşti. Fuga sa a fost îndemnată şi de un Dumitru Cantacuzino din Constantinopol, care era mare visternic în Valahia; acesta cu viclenie îi dase a înţelege, că Vizirul furios că s-a depărtat mişeleşte, a jurat să-i taie capul şi, să fugă deci, cât timp mai are putinţa. Se adăpostise un timp în Viena, de unde plecă apoi spre Veneţia urmărind desfăşurarea evenimentelor. În acest timp, un oarecare Radul, poreclit Stridiagiul, adică vânzător de stridii, grec din Epir, luând cu camătă o mare sumă de bani, anume 400.000 de galbeni, obţinu cu ei tronul Valahiei.

Pentru a putea plăti această datorie puse mari biruri pe ţară, care nu mai putea face faţă atâtor angarale, astfel că, fiind ruinată, se plânse Porţii.

Aceasta avu loc în anul 1664, pe timpul înverşunatului asediu al Candiei de către turci. Poarta avea faţă de naţiunele subjugate, mai ales în timp de război, o anumită politică, adică de a-şi tunde turmele, dar a nu le jupui; de a ţine seamă de nevoile vasalilor pentru a evita răscoale şi, în sfârşit, de a trage foloase din discordiile interne ale supuşilor săi, mai ales ale valahilor şi moldovenilor, cari îşi schimbă întruna domnii, fără a observa răul ce pricinuesc tării.

Voevodul Grigore, refugiat în Italia, prin legăturile sale cu paşalele şi unii miniştri ai Porţii din Constantinopol şi Candiei, ştiu să se desvinovăţească cu atâta îndemânare, că fusese rechemat de Poartă şi numit din nou în scaunul Valahiei. Cunoscuse el dinainte, şi aflase şi prin amicii săi turci, intrigile unor boieri, în scopul de a-l distruge, dar primul lui gând era suprimarea celor 5 fraţi Cantacuzini, fiii bătrânului care fusese ucis, din ordinul său, în mănăstirea Snagov. Şerban, unul din aceşti fraţi, fugi la auzul întoarcerii lui Grigore Voevod, dar acesta impuse celorlalţi 4 fraţi plata unei enorme sumi de bani, după care poruncise închiderea lor şi bătaia. (In Valahia se întrebuinţează bătaia, după sistemul turcesc, adică la tălpi, cu vărgi lungi şi verzi.

O săptămână au fost bătuţi la tălpi cu câte 100 lovituri zilnice. Constantin Cantacuzino, cel ce a fost ucis cu fiul său Ştefan, în 1716, mişcat de fratele său mai mic şi plăpând, a cerut graţia de a suporta, el, şi bastonadele acestuia, ceea ce i s-a admis; acest fapt generos mi s-a comunicat de către persoane vrednice de încredere, care erau de faţă la acel spectacol. A suportat bătaia, fără a scoate un geamăt sau o lacrimă. Minunat exemplu de mărinimie, care distinge inimile nobile de cele josnice. Dar ura nestinsă a lui Grigore Voevod nu se opri aci, ci continuă răsbunarea prin a stoarce bani şi a pedepsi pe acei ce erau suspectaţi de el. Surghiunise apoi în satele lor mulţi boieri, ceia ce în Valahia e lucru obicinuit, căci la suirea pe tron a Principelui Ştefan Cantacuzino, care urmase lui Constantin Brâncoveanu, au apărut la Curte boieri şi străini de samă, foşti exilaţi, ce nu văzusem până atunci. Sunt de altfel boieri vrednici să ocupe înalte posturi la Curte, dar cari preferă să ducă o viaţă liniştită pe moşiile lor, ocupându-se de gospodărie.

Ne întoarcem la Cantacuzini, începând cu Şerban, care fusese exilat în Candia, cucerită acum de turci. Fiind foarte manierat şi de o statură frumoasă şi impozantă, a ştiut să-şi căştige graţia unor însemnate paşale, şi să ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre liniştea familiei sale, care începuse a respira de când în locul persecutorului lor Grigore Voevod, fu numit pe tronul ţărei Duca-Vodă. Acest Duca a fost de neam prost, dar mulţumită imensei sale averi, ajunse la strălucita situaţie de a ocupa tronul Valahiei, care nu a mai fost ocupat de persoane de neam atât de mic.

Era albanez creştin, născut în satul Polidani. A fost un tânăr de toată frumuseţea, inteligent şi iscusit, şi fusese trimes de părinţii săi în Valahia pentru a învăţa o meserie. Ajunse în Bucureşti, unde se băga băiat de prăvălie la un negustor de postavuri. Se povesteşte că într-o noapte, izbucnind focul la o casă vecină de Curte, Principele care era treaz începu să dea alarma, şi intrând in odaia pajilor cari lipseau, fiind duşi în oraş la petreceri, Domnitorul, furios, a ordonat pedepsirea şi alungarea lor de la Curte, iar în locul lor să fie numiţi tineri, de orice condiţie, dar chipeşi la vedere. Între aceştia a fost ales şi Duca, care se împotrivi la început, părându-i-se mai profitabilă meseria sa. Norocul se ţinuse însă de dânsul până ajunse pe tronul ţării.

Aduse atunci în ţară câteva rude, căror le încredinţa diferite posturi înalte, iar altor rude trimise daruri între care şi costume naţionale, după portul jupăneselor valahe, şi de atunci acest port s-a întins şi în ţara lor. Cum guverna ţara e uşor de înţeles. Tremurau de mânie boierii, văzându-se substituiţi cu străini, cari ocupau primele demnităţi la Curte, pe când ei fură impuşi la biruri grele. Între alţii, făcea însă umbră lui Duca Vodă, Şerban Cantacuzino, întors din exil şi cu mari legături de prietenie cu puternicii de la Constantinopol. Pusese la cale Duca Vodă suprimarea acestui Şerban, prin diferite planuri care se zădărniceau însă, căci Şerban fusese totdeauna avertizat de soţia lui Duca Vodă cu care întreţinea legături de dragoste, mai ales în lipsa lui Duca Vodă plecat la război cu polonii, alături de turci.

Şerban, care era Mare Logofăt şi supraveghea nişte construcţii la Curte, avu prilejul să râvnească nu numai la doamna lui Duca, ci şi la tronul său. Voevodul, aflând de uneltirile dublului său rival, trimise ordin să fie arestat, cu gândul de a-l spânzura. Doamna lui Duca, aflând însă de acest ordin, îl comunică lui Şerban, care se hotărâ să fugă. Era în ziua Adormirii Maicii Domnului, când Şerban invitase la prânz mai mulţi boieri. În timpul mesei, se refugiase la Cotroceni, (două mile de Bucureşti, unde se vede frumoasa mănăstire, zidită apoi de el, la suirea sape tron) chemă 12 servitori din cei mai credincioşi şi îndrăzneţi şi, bine înarmaţi, fugiră călări, şi trecuseră Dunărea, urmând calea până la Adrianopol, unde se găsea atunci Sultanul şi Curtea sa.

CAPITOLUL IV

Șerban Cantacuzino obține tronul Valahiei

Cu ajutorul protectorilor săi puternici, susţinut şi de multe pungi de bani, Şerban obţine tronul Valahiei şi mazilirea lui Duca Vodă. În amintirea însă a serviciilor aduse de soţia acestuia, reuşi ca Duca Vodă să fie numit pe tronul Moldovii, în locul unui domnitor care nu prea era prietenul Cantacuzinilor. I se încredinţă deci insignele domniei şi luându-şi rămas bun de la Vizir, binefăcătorul său, acesta se retrase în camera unde era şi Sultanul, care privind de la fereastră cu câtă abilitate încălecase Şerban, cu toată statura sa masivă, atrase atenţia Vizirului cu aceste cuvinte de admiraţie: Cantacuzin Şerban-Oglu, adică Cantacuzino e fiul diavolului, nume ce-a rămas, la turci, până azi, acestei familii.

Porecla era potrivită căci, în zece ani de domnie, Şerban Vodă dăduse de gândit Porţii ca nici odată de când Valahia e tributară turcilor. Ajunse în Bucureşti (de unde plecase spre Moldova, cu câteva zile mai înainte, Duca Vodă), unde îşi face intrarea în aclamaţiile poporului, bucuros de a vedea pe unul de al lui pe tron, şi începe a pune ordine în afacerile ţării.

Urmărea cu străşnicie împărţirea dreptăţii, îndrăzneţ în hotărâri şi nemilos la neexecutarea ordinelor, trecea chiar peste stăruinţele mamei sale. Pe cât de sever cu cei vinovaţi, pe atât de mărinimos era cu cei vrednici. Astfel îşi asigură credinţa şi dragostea miniştrilor săi, mai ales a capichihaielor ce ţinea la Poartă, doi boieri înrudiţi de aproape cu el. Pentru a-şi putea servi domnul şi a-l salva la nevoie, era necesară o vigilenţă deosebită şi o supraveghere la cele ce se petrec în jurul afacerilor Prinţului şi ale ţărei.

Pentru a-l ţinea în curent, expediau ştirile prin curieri numiţi călăraşi, îmbrăcaţi tătăreşte şi prevăzuţi cu cai buni, şi înarmaţi cu sabie, arc şi săgeată. Cunoscând bine oamenii şi obiceiurile de la Curtea Sultanului, Principele. Şerban punea preţ pe tot ce se petrecea la Constantinopol şi pe lângă capichehaiele, care dispuneau de însemnate sumi de bani pentru mituirea celor din jurul Vizirului, cultiva legăturile cu vechii protectori şi căuta favoarea altora mai noi.

Turcii însă, cu toată reputaţia de barbari, au totuşi marele merit de a păstra recunoştinţă amicilor, fără deosebire de religie, şi a-i apăra la nevoie cu preţul vieţii. Prinţul Şerban avea de protector pe lângă Marele Vizir, care era pe atunci, Cara-Mustafa-Paşa şi pe Sultana-Valide, adică pe mama Sultanului. Era pe timpul asediului Vienei, când Şerban primise ordinul, ca şi Voevodul Moldovii, de a porni în fruntea unui corp de 6 până la 7000 de valahi, ceea ce execută în grabă, şi-şi stabili lagărul în marginea Vienei, unde se vede până azi o cruce care aminteşte de acest Principe mărinimos, care tributar Porţii, îmbrăţişase cauza creştină.

Tunurile sale nu-şi trimeteau ghiulelele în lagărul creştin, iar activitatea sa militară contra nemţilor, ştia s-o neutralizeze. Sub pretextul de a trimite spioni să cerceteze situaţia asediaţilor, el comunică creştinilor ştiri din lagărul turcesc. Toate aceste servicii au fost apreciate de împărat, care conferi lui şi urmaşilor săi titlul de Conte al Sft. Imperiu Roman. Am văzut câteva tunuri şi un clopot, cumpărate de Prinţul Şerban de la tătarii întorşi de la asediul Vienei, şi aduse pe Dunăre n Valahia, pentru a încredinţa pe turci, că şi ai săi s-au distins prin prădarea nemţilor.

CAPITOLUL V

Principele Șerban înfricoșează pe turci

Întors din război, Şerban Cantacuzino găsi ţara în ordine, şi din învăţămintele culese din cele văzute, atât de la turci cit şi de la nemţi, se hotărî de a pune-în aplicare grandiosul său plan politic. Strânse pe cheltuiala sa vre-o 40.000 sârbi şi bulgari, viteji şi războinici, cari, cu toată supuşenia turcească, făceau deseori atacuri contra lor. Îi ţinea afară de ţară, gata la primul semnal.

Pentru întreţinerea acestei armate, Şerban, ca să nu puie noi biruri pe ţară, recurse la următorul mijloc tributul se trimetea Porţii escortat de soldaţi de ai ţării până la Dunăre, de unde se întorceau cu chitanţă de primire din partea turcilor însărcinaţi să. ducă tributul până la locul destinat. În drum spre Adrianopol, haiducii sârbi plătiţi de Şerban atacau convoiul, şi-l prădau de pungile cu bani. Repetându-se acest sistem, turcii ameninţau pe Şerban, dar acesta răspundea răspicat, că orice s-ar întâmpla pe teritoriul turcesc priveşte numai Poarta Otomană.

Turcii veniţi; la Bucureşti pentru a cere lămuriri în această privinţă, au plecat atât de înspăimântaţi de Şerban care răcnea la ei, că nu se prea zoriau a mai veni la Bucureşti, Pe când înainte agalele se îmbulzeau a veni în ţară cu diverse treburi din partea Porţii, ştiind că voevozii sunt darnici, şi nu se întorceau cu mânile goale, sub Şerban lucrurile s-au schimbat. Odată, fiind nevoie de a trimite un ordin la Bucureşti pentru a pregăti care cu provizii, nu se găsea nimeni să se grăbească a primi sarcina. Un agă mai curajos se oferi el să înfrunte pe neînfricatul Şerban, care aflând prin agenţii săi de sosirea lui, dase ordine căpitanilor de la Dunăre să fie primit şi escortat de o companie de călăraşi până :în Bucureşti, pe drumuri întortochiate, pentru a-i lungi cât mai mult calea.

Turcul ajunse la Bucureşti şi se aşteptase să fie primit la Curte şi pus la tain. Ofiţeri de ai lui Şerban însă – Portarii – însărcinaţi cu primirea străinilor, îl vizitară pentru a-i ura bun venit, şi a-l întreba de scopul sosirii sale. Aga venit cu firman, ameninţa, cerând să fie primit în audienţă, dar primi răspuns, că se va avertiza pe Vodă de sosirea sa, şi el va da ordinele cuvenite, după obiceiul Curţii. Şerban Vodă îi puse la dispoziţie cuartir şi tain, şi-i trimite vorbă că nu va putea fi primit decât a doua zi. Boierii se aflau prezenţi la Curte, iar poporul umpluse împrejurimile Palatului pentru a afla scopul venirii Turcului. Un cortegiu de paici şi suliţari aduseră pe agă pe un cal superb ales din grajdurile lui Vodă, care-1 aştepta în sala de audienţă, în mijlocul boierilor.

La intrarea agăi, Vodă, în picioare, nu ridică privirea spre el decât după ce termină rezolvarea câtorva hârtii care i se părură mai importante, se întoarse apoi de urează bun venit agăi, şi-l pofti să şază, poruncind să se aducă cafea, şerbet şi odogaci, după moda turcească. Se întoarse apoi către boieri şi prefăcându-se a nu fi mulţumit de executarea unor ordine, începu a răcni către ei cu atâta străşnicie, încât Turcul, care-şi pusese capul la Constantinopol că el va înspăimânta pe Vodă, la-vederea acestui Prinţ de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru, într-atâta tremura de frică că-şi fripse degetele cu cafeaua ferbinte, şi căuta să scurteze repede audienţa. Şerban Vodă atent la această scenă, îl întrebă apoi de rostul venirii.

Acesta scoase din sân firmanul, şi îl înmână lui Vodă care sărută hârtia şi o duce la frunte. În picioare, Vodă şi boieri ascultară-cetirea de către Divan-Effendi şi aflând conţinutul ordinului, Şerban începuse de astă dată a răcni către Turc, imputându-i îndrăzneala de a fi adus ordinul Sultanului cu atâta întârziere, ordin executat de către ţară-de 2 zile, şi va comunica Porţii incapacitatea sa, pentru care va plăti cu capul. Fu recondus în urmă la cuartir cu acelaş ceremonial, cu obicinuitul dar: o sumă de bani, o bucată de postav şi atlas, iar a doua zi., îl porni din ţară, speriat şi confuz de cele păţite.

Aş avea multe de relatat de asprimea cu care Şerban Vodă guverna ţara, dar fiind încă în viaţă persoanele care mi le-au comunicat, nu voi nota de cât faptul, că înainte de a cere audienţă şi a intra la Domn, boierii obicinuiau a da bacşiş pajului de la uşă, pentru a afla dacă Vodă e bine dispus şi atunci, înainte de a intra, îşi făceau cruce, ca să poată trece spaima din care unii ieşeau chiar bolnavi.

Patima sa-ştiu să lovească şi în duşmanii de departe. A ştiut să convingă pe Ioan Sobieschi, Regele polonilor, mâniat pe Duca Vodă al Moldovei, fostul său persecutor, ca să fie ridicat, chiar în ziua Crăciunului, din Mitropolia din Iaşi, capitala Moldovii, şi dus în Polonia ca prizonier de război, unde muri după câtva timp la Lemberg. Să recunoaştem însă şi partea bună a lui Şerban Vodă, care nu condamna la moarte fără judecata Divanului şi fără consimţimântul boierilor. Era un om vesel şi civilizat şi iubitor de străini, pentru cari era foarte generos, întreţinea şi încuraja talentele şi artele frumoase. Ajuta pe dascălii de limba greacă, în care fii de boieri învăţau gramatica, retorica şi filozofia. Introduse la Curte un sistem de viaţă mai civilizat; a fost primul care întrebuinţa tacâmuri de argint la masă. Zidi în Bucureşti un han, pentru tot felul de negustori, care poartă numele Hanul lui Şerbau Vodă şi ale cărui venituri sunt destinate mănăstirii Cotroceni, zidită şi înzestrată cu mare cheltuială tot de dânsul.

Pe locul acestei mănăstiri Cotroceni se afla înainte o bisericuţă cu hramul Sfinţilor Martiri Cozma şi Damian, şi unde Şerban Vodă se ascunse de ordinul de arestare al lui Duca-Vodă; fiindcă acea zi se întâmplase a fi 15 August, clerul care avea să sfinţească mănăstirea, a convins pe Şerban să o închine Adormirii Maicii Domnului, ceea ce făcu. În general faptele sale erau călăuzite de idei generoase. Introduse în ţară ordine şi linişte, dorite de multă vreme de locuitori, întreţinea corespondenţă secretă cu diverşi prinţi creştini, şi maieu seamă cu împăratul Leopold al Austriei, cărui a trimis în misiune secretă la Viena o deputaţiune de boieri, cu daruri. A murit Şerban Vodă puţine zile după asta, otrăvit de ai săi, cum susţin unii, după o domnie de 9 l/2 ani Au rămas văduva, care trăieşte şi astăzi cu trei copii, două fete şi un fiu, adică Principele Gheorghe Cantacuzino, care locueşte cu nobila sa familie în Braşov, oraş în Transilvania, iubit şi respectat de toată lumea, în special de ofiţerii austriaci, pentru memoria părintelui său, ca şi pentru calităţile sale cu adevărat princiare.

CAPITOLUL VI

Constantin Brâncoveanu e ales Principe al Valahiei

Moartea neaşteptată a lui Şerban Vodă puse pe boieri în frica de a nu se trezi cu un străin pe tronul ţării. Pe de altă parte poporul, de frica năvălirii oştilor haiduceşti întreţinute de defunctul Domn, începu să aclame pe străzi pe Constantin Cantacuzino, fratele lui Şerban, cerându-l de Domn; acesta însă refuză cu hotărâre, nevoind să atragă urgia Porţii contra sa şi a ţării.

Dar dorinţa generală de a vedea pe tron un Constantin, făcu ca noul Domnitor să fie ales în persoana lui Constantin Brâncoveanu, un nepot de soră al defunctului Voevod. Era atunci în vârstă de 34 ani, bărbat frumos şi iubit de popor. Ocupase înainte demnitatea de Mare Spătar şi, în urmă, de Mare Logofăt şi ducea o viaţă fastuoasă, având în jurul său, înainte de domnie, o suită de 30-40 boieri de primul rang. Unchiul său, Şerban, îl iubea mult pentru caracterul şi distincţia manierilor sale, şi-l lăuda faţă de boieri, susţinând că nimeni nu i-ar putea continua domnia cu aceiaşi pricepere.

Se susţine chiar că în ultimele ceasuri, Şerban Vodă l-ar fi chemat la patul său de moarte, şi, încredinţându-i pecetea domnească, l-ar fi rugat să-şi asume sarcina domniei, pentru liniştea sa şi a ţării. Aceiaşi rugăminte i-o făcură şi boierii strânşi. la sfat în Mitropolia din Bucureşti. Brâncoveanu îi refuză cu toată hotărârea şi se rugă de a fi lăsat în: pace, căci situaţia şi veniturile sale îi permit să ducă o viaţă princiară, pe când splendorile domniei sunt vecinic supuse prăbuşirii. Bietul prinţ, care a avut presimţirea tragicului său sfârşit, a cedat insistenţelor rudelor, prietenilor şi aclamaţiunilor poporului, cari i-au jurat credinţă şi ascultare.

Intrară deci toţi în biserică, unde Mitropolitul îl încinse cu sabia, îi puse cuca domnească pe cap, şi, îmbrăcat în hlamidă domnească, fu condus pe tron, unde i se dădu primul omagiu – sărutatul mânii. După ceremonie urmară funerariile lui Şerban – 3 zile după. moarte – urmat de boierime şi de noul Domn, pe jos, până la Cotroceni, unde fu îngropat, iar pe mormânt se înfipse un steag roş ce se vede până azi. Sfatul Ţării a comunicat Porţii alegerea lui Constantin Brâncoveanu, cerut de popor, şi rugă ca toate prerogativele domniei să fie recunoscute de Poartă, căreia atât ţara cît şi noul Domn rămân credincioşi, mai ales în acele vremuri de război.

Turcii aprobară alegerea şi trimiseră lui Constantin Brâncoveanu insignele domniei. Pe de altă parte Brâncoveanu înştiinţează de suirea sa pe tron şi pe împăratul Leopold al Austriei, printr-o scrisoare omagială, expediată în grabă cu doi boieri, cu ordinul de a ajunge pe cei patru boieri trimeşi în misiune de Şerban Vodă. Aceştia au fost ajunşi nu departe de Buda, unde li se comunică moartea lui; Şerban şi ordinul lui Brâncoveanu de a ii se remite lor darurile, ce vor fi duse de ei împăratului, în, numele noului domn.

La început solii lui Şerban opuseră împotrivire, dar ajunşi la Viena, predară darurile celor 2 boieri, iar ei se întoarseră şi rămaseră în Transilvania, de frica lui Brâncoveanu, ca fiind partizanii lui Şerban.

Principesa văduvă, cu fii ei, care luase parte la înmormântarea soţului, a rămas la Mănăstirea Cotroceni pentru a îngriji de slujbele religioase, dar Brâncoveanu o puse sub supravegherea unei gărzi de 50 soldaţi, şi-i ceru 300 pungi pentru propria ei salvare, Brâncoveanu intenţiona să întrebuinţeze aceşti bani pentru a tempera pe puternicii de la Poartă, cari căutau cu tot dinadinsul să puie mâna pe prinţul Gheorghe, fiul lui Şerban, care era atunci în vrâstă de 8 ani. Văduva lui Şerban ceruse atunci în grabă ajutor de la Constantin Bălăceanu, ginerele ei, care se afla în Transilvania, şi care făcuse parte din prima solie a celor 4 boieri. Îl informă prin emisari de pericolul în care se găsesc, atât ei cît şi bogăţiile lor, dacă vor cădea în mâna turcilor, cari considerau pe Şerban ca rebel faţă de Poartă.

Bălăceanu avea de soţie pe o fiică a lui Şerban, şi nu era deci partizanul noul Domn; reuşise chiar să convingă pe nemţi de a trimite în Valahi a 7 – 8 regimente sub comanda Generalului Heisler, care eliberă pe Principesa-văduvă cu fii ei, şi rădică avuţiile care nu prea erau de dispreţuit, şi-i conduse până la Braşov, unde se găsesc până azi. Brâncoveanu strânse oştire, dar nu se grăbi să dea piept cu regimentele nemţeşti, ci se retrase în ţară, dând însă de ştire turcilor de intrarea lor.

La aflarea acestei ştiri, turcii, foarte furioşi, învinuiră pe Brâncoveanu de incapacitate, dar acesta se apără cu abilitate, că nu se putea opune unui duşman superior ca număr. Şase săptămâni rămaseră nemţii în Bucureşti, dar aflând de apropierea unei armate de 50.000 de turci şi tătari, precum şi de ajutorul de 10.000 – unguri răsvrătiţi, sub comanda contelui Tekeli, proclamat de turci la Alba Iulia Principe al Transilvaniei, nemţii se retraseră în munţii Valahiei şi ceruseră ajutor din Transilvania.

Ajunşi însă în munţii Branului, nemţii se văzură anticipaţi de turci, cari sosiseră înaintea lor pe un drum mai scurt dar mai răpos, dar fără a-şi pierde cumpătul şi cu toată inferioritatea numerică, nemţii dădură piept cu turcii şi victoria ar fi fost de partea lor, dacă ungurii sosiţi în ajutorul lor n-ar fi fugit chiar la începutul luptei. Generalul Heisler fu făcut prizonier, iar Bălăceanu, pe când se sili să descalice de pe cal care se afundase într-o mocirlă, fu ucis. Ştirea fiind adusă lui Brâncoveanu care urmărea lupta, împreună cu câţiva ofiţeri turci, de pe vârful unui munte vecin, el ordonă să i se aducă capul lui Bălăceanu. Fu adus înaintea sa şi generalul Heisler, cărui trimise însă vorbă în taină, să fie încredinţat, că prinţul Brâncoveanu va lucra pentru eliberarea sa, ceea ce şi făcu.

Turcii semeţindu-se după victorie, înaintară în Transilvania şi intrară în Alba Iulia, unde proclamară de Principe al Transilvaniei pe Tekeli. Dar bucuria lor nu fu de lungă durată, căci la ştirea că un corp de armată austriac se afla în apropiere, o luară la fugă înapoi cu atâta iuţeală, că ajunseră în Făgăraş, care fusese atunci în puterea lor, după o zi şi o noapte, în loc de cel puţin 3 zile. Turcii şi tătarii se înapoiară apoi în ţările lor, iar Brâncoveanu şi Tekeli cu ungurii săi rămaseră în Valahia, unde fură cartiruiţi prin sate, unde se purtară ca în ţară duşmană, cauzând mari neajunsuri populaţiei. Aici arătase Brâncoveanu isteţimea sa politică, recunoscută de turci ca şi de nemţi, cît şi de populaţia ţării care se văzu liberată de oaspeţii unguri. Se plânse Porţii că tekelianii ruinează ţara prin jafurile lor, şi că supuşii săi fug peste graniţă, şi dacă starea aceasta va continua îi va fi imposibil să plătească tributul.

Răspunsul Porţii sosi, că: Cine, sub pretext de refugiu prietinesc, se poartă ostil în ţara voastră, merită să fie tratat ca inamicaveţi autoritatea şi aplicaţi-o după nevoie. Brâncoveanu scrise în secret şi nemţilor, că va extermina pe rebelii unguri şi va îndepărta pe Tekeli. împărţise deci oştire prin satele unde se aflau ungurii, şi ucise o mare parte din ei, iar restul scăpă prin fugă în Moldova sau Turcia. Tekeli văzându-se singur şi fără putere, plecă la Constantinopol, de unde Poarta îl îndrumează cu familia sa spre Nicomedia, unde-şi sfârşi zilele, uitat de lume. Restabilind liniştea în ţară, spre mulţumirea cel puţin aparentă a turcilor, Brâncoveanu cultivă relaţiile cu austriacii şi cu potentaţii creştini, întreţinând cu ei intimă corespondenţă şi informându-i de planurile turcilor. În acest scop el ţinea la Constantinopol doi din cei mai fideli boieri, afară de alţi partizani, cari-l costau sumi considerabile,

Valahia e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă: Principele trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească, după pilda cu Nicolai Mavrocordat, de care vom vorbi mai departe. În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine, va pierde domnia şi viaţa dinspre partea turcilor. E vie încă amintirea tragicului sfârşit, din anul trecut, al Principelui Ştefan Cantacuzino, şi doi ani mai înainte cel al lui Brâncoveanu. Detronarea acestuia s-a mai putut evita odată, numai cu puterea aurului, distribuit atunci puternicilor de la Curtea Otomană

CAPITOLUL VII

Chemarea lui Brâncoveanu la Adrianopol

La relatarea acestui fapt, trebuiesc ţinute în samă informaţiile procurate de Dl. Iacopo Pilarino – cetăţean al republicii veneţiene – fost Prim medic în Valahia al Principelui Şerban Cantacuzino, şi apoi al lui Brâncoveanu. În anul 1703, luna April, soseşte la Dunăre un Imbrohor, trimis de Sultan. Sosirea sa neaşteptată surprinse pe toată lumea şi mai ales pe Vodă, care nu fusese informat de Capichihaelele sale de la Adrianopol, unde se afla atunci reşedinţa Curţii Imperiale.

La marginea Bucureştiului îl întâmpină Brâncoveanu cu cuvenitele onoruri, şi îl conduse până la Palat, unde Imbrohorul îi prezintă firmanul de a porni fără zăbavă la Adrianopol, pentru a prezenta omagiile cuvenite Suveranului său. A doua zi însă Principele, îmbolnăvindu-se, capătă febră, iar a treia zi faţa i se umflă. Doctorul Pilarino, cu experienţa sa, văzu imediat că e vorba de un erizipel, şi în scurt timp, în două săptămâni, vindecă tumoarea şi durerile Principelui pe care lumea îl credea pierdut, iar după alte două de convalescenţă, Brâncoveanu era gata de drum.

În acest timp Imbrohorul, încurcat de situaţie şi bănuind că boala e simulată, ceruse să vază pe Prinţ, dar rămase uimit văzându-l umflat la cap, obraz şi gât, de abia recunoscându-l. Odată restabilit, Brâncoveanu urmat de suită pompoasă compusă din oşteni, boierime, slugi şi alţi curteni, făcuse drumul, după indicaţiile medicului Pilarino care îl întovărăşise, cu mare .băgare de seamă, în timp de 30 zile, în loc de cele 10 obicinuite. Scopul trăgânărei însă era să câştige timpul necesar, în care amicii săi să obţie la Poartă ca totul să se sfârşească cu bine.

Dar Marele Vizir, Rami Paşa, şi sfetnicul său favorit bătrânul Mavrocordat, duşmanii săi neîmpăcaţi, nu se lăsau înduplecaţi de nimic, şi ţinteau la marea avere a lui Brâncoveanu şi la depunerea sa de pe tronul Valahiei, Brâncoveanu cunoştea de mult gândul rău al Vizirului şi uneltirile lui Mavrocordat, şi nu se hotărî a executa firmanul de a pleca din Bucureşti, de cît după ce primise scrisori de încurajare din partea altor puternici din jurul Sultanului, ca muftiul Kislar AgaAli-Silictar Aga (mai târziu mare vizir), Hasan Paşa, cumnat cu Sultanul, cari-l îndemnau să vie neapărat la Adrianopol, încrezându-se în puterea lor.

Brâncoveanu ajunse la Adrianopol şi-şi întinse corturile la două mile de oraş. Aici primi vizita lui Mavrocordat, şi după lungi convorbiri, Brâncoveanu reuşeşte să-l câştige de partea sa. Apoi, cu câţiva boieri, se mută în oraş în casa Mitropolitului grec, iar după 8 zile e primit în primă audienţă de Marele Vizir, care după sfatul lui Mavrocordat îl îmbracă cu caftan împreună cu principalii boieri din suita sa, şi-l asigură de reconfirmarea tronului. Cunoştea Vizirul dispoziţia Sultanului în urma intervenţiilor muftiului şi ale celorlalţi binevoitori ai lui Brâncoveanu, şi fu silit să-şi ascundă gândul şi să asigure pe Brâncoveanu că chemarea sa la Adrianopol, nu avea alt scop decât de a convinge personal pe Sultan de neadevărurile inamicilor, carv-l acuzară de nesupunere faţă de Poartă. Fu introdus apoi în audienţă la Sultan, care îi confirmă tronul şi-l îmbracă, ca şi pe boieri, cu. caftan, şi fu condus cu mare pompă la locuinţa sa, pe un cal de rasă ales din grajdurile împărăteşti şi cu surguciul pe cap, semnul demnităţii şi al investirii.

Se cuvine, a reaminti că Poarta exercită drepturi absolute asupra Valahiei şi Moldovii, asupra domnitorului şi a boierilor, dispunând de viaţa şi averile lor. De notat că numai Principele are voie să întrebuinţeze sigiliul cu ceară roşie, iar scrisorile adresate lui, fie chiar de miniştrii săi, trebuie să aibă pe plic câte o cruce în cele patru colţuri, şi o a cincea la mijloc.

Brâncoveanu odată reconfirmat, se grăbi a se întoarce în ţară, făcând drumul numai în şase zile, pentru a-şi revedea cât mai repede familia şi supuşii săi şi a eşi din painjenişul de intrigi care avea să-l coste averea, libertatea şi chiar viaţa, îndată după plecarea sa însă, izbucni revolta ienicerilor în Constantinopol, cari porniră în marş spre Adrianopol, sub pretextul de a înlocui pe noi miniştrii, mai cu seamă pe muftiu, precum şi pe Sultanul Mustafa. Revolta se întinse şi în rândurile gărzii Sultanului, care cu steagurile desfăşurate intrară împreună în Adrianopol, asediară Palatul şi puseră la închisoare pe Sultan, unde şi muri după puţină vreme, iar în locul lui fu scos din închisoare fratele acestuia, Ahmet, care fu proclamat împărat.

Dacă Principele ar fi fost surprins de aceste evenimente, sfârşitul său era inevitabil, ca partizan al lui Mustafa Dar ajuns în ţară şi aflând de schimbările de la Poartă, scrise capichihaelor, de a se adapta noii situaţii, şi în locul foştilor protectori să-şi procure alţii-mai cu seamă să câştige favoarea Sultanei Valide. Pentru cumpărarea noilor potentaţi impuse ţării noi biruri, dar suportabile, ceea ce făcu poporul să spuie că: „Principele Constantin Brâncoveanu jumuleşte ţarea fără s-o facă să ţipe“. Mai stărui în politica externă de apropriere cu suveranii creştini, întreţinând cu ei corespondenţă prin secretari pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă, afară de greceşte şi turceşte.

Secretarii erau puşi sub ordinele lui Constantin Cantacuzino, unchiul lui Brâncoveanu, care dirija corespondenţa, cu toată fricţiunea între aceste două familii întreţinută de uneltirile unor boieri, cari au dus la ruină ambele dinastii. Fapt este că Principele Brâncoveanu acordă Cantacuzinilor cele mai de seamă demnităţi, şi păstra un respect deosebit pentru cei doi unchi ai săi, Constantin şi Mihai, fraţii lui Şerban Cantacuzino, cari fură spânzuraţi în anul 1716, unul Ia Constantinopol şi celălalt la Adrianopol, după cum vom arăta mai departe,

Din cauza acestei discordii, moscoviţii, cari ajunseră în 1711 până la hotarele Valahiei, s-au văzut înşelaţi în speranţa lor de a căpăta proviziile promise de către ţară, Cu ocazia acestei intrări a ruşilor, Poarta ordonă lui Brâncoveanu să fie gata de război. Comandant al oştilor fu numit Spătarul Toma Cantacuzino, nepot de frate al lui Şerban Vodă, care-şi stabileşte tabăra la Gura Urlaţilor, 8 ore de drum de Târgovişte. Era acel spătar om ales şi curagios, cunoscând la perfecţie limbile latină şi italiană, şi posedând o cultură variată. Aici, la Gura Urlaţilor, ţinu Brâncoveanu sfat cu boierii în privinţa aprovizionării ruşilor. Se hotărî să li se comunice, că nu li se poate da merinde, decât după ocuparea ţării şi apărarea ei contra turcilor, cari ar pustii-o în caz de ajutorarea inamicului lor.

Ruşii, lipsiţi de cele necesare, încheiară pacea cum putură. Dimitrie Cantemir, Domnul Moldovii, trecuse de partea ruşilor, iar spătarul Toma Cantacuzino sub pretextul de a se odihni noaptea în conacul său de pe o colină învecinată, lăsase ordinele necesare ofiţerilor săi, şi părăsindu-şi soţia, cărei lăsase anume instrucţiuni, trecu cu câţiva partizani frontul, punându-se la ordinele ţarului, unde fu primit şi răsplătit pentru devotamentul său. Brâncoveanu, consternat de fapta nebănuită a spătarului, plângea de durere, aşteptându-se la răzbunarea turcilor. De frica unei nenorociri obţinu prin capichihaelele de la Adrianopol, cu preţul unei sumi considerabile, permisiunea de a merge la Târgovişte, unde ajunse în ajunul Sft. Petru, după stilul vechi.

Nenorocitele împrejurări ale ultimului timp îl făcură să se gândească serios la găsirea unui adăpost mai sigur, unde să se retragă cu numeroasa sa familie. Investise dinainte o parte din averea sa la băncile din Viena şi Veneţia, şi cumpără şi în Transilvania moşii, între cari două cari se numesc Sâmbăta, unde începu clădirea unui palat, căci amintirea groazei din anul 1703, când fu chemat la Adrianopol, nu-i dădea linişte, şi ţintea la unicul scop de a fugi. Totuşi nu se putea hotărî să părăsească ţara şi imensa avere strămoşească pentru a trăi în ţări străine, cu sarcina unei grele familii compusă din soţie, patru fii şi şase fiice, toate măritate, afară de prima care era văduvă. Ar fi putut totuşi birui greutăţile, dacă avea mai buni miniştri şi mai puţini duşmani, înlăuntrul ţării cât şi în afară, cari intrigaseră până la exterminarea sa.

Brâncoveanu era de o fire atât de naivă, că nu credea în posibilitatea unei trădări. Observai cu surprindere că la Curtea sa nu se ştia ce e secret de Stat. De abia descălecau curierii sosiţi din Constantinopol, şi se şi colportau prin dughenile oraşului noile ştiri venite de la Poartă, iar zvonurile se întindeau până peste hotare, îmi amintesc să fi cetit eu însu-mi, la Târgovişte unde se afla Prinţul, o gazetă, în 1713, tipărită la … … cu următoarea ştire: Aflăm din Valahia, că în. Constantinopol etc. etc. O ştire de mică importanţă, dar urmări funeste au dovedit însă că turcii, căror duşmanii lui Brâncoveanu trimeteau acele gazete, dădeau toată atenţiunea acelor ştiri. Dar acestea nu însemnau mare lucru pe lângă cursele întinse de acei ce rod ca viermii rădăcina ţării, şi cari erau invidioşi de mărinimia şi strălucirea lui Brâncoveanu.

Era aproape de al 60-lea an al vieţii şi al 25-lea al guvernării sale, când hotărâse căsătoria celui de al treilea fiu al său, prinţul Radu, cu fata lui Antioh, fostul Domnitor al Moldovei care trăia la Constantinopol, şi frate cu Dimitrie Cantemir care a fugit la ruşi. Printr-o scrisoare respectuoasă comunică hotărârea sa lui Ali Paşa, Marele Vizir, care căzu apoi în lupta de la Petervaradin ucis de nemţi la 5 August 1716, zi glorioasă pentru lumea creştină, şi triumfătoare pentru Serenisimul Principe Eugen. Iată conţinutul: „Că din graţia divină având patru fii, şi fiind hotărâtă de soţie, de multă vreme, celui de al treilea fiu, fiica lui Antioh Cantemir; de oarece însă Dimitri, Principele Moldovei, unchiul ei, s-a declarat rebel faţă de Poartă, părăsind ţara şi trecând la ruşi, deci fidelitatea sa fără prihană faţa de Sultan, Suveranul său, îl face, cu drept cuvânt, să se teamă ca această căsătorie proiectată să nu pricinuiască vre-o bănuială. Dacă astfel este cazul, e gata să anuleze contractul de căsătorie, cu toate că e contra datinilor“.

Scrisoarea era întovărăşită de un dar de 4000 galbeni şi o frumoasă blană de samur. Turcul rămase surprins de atâta generozitate, şi discutând cu un subaltern, îi zise: «Eu nu ştiu ce trebuie să cred de Voevodul Valahiei – Brâncoveanutrebue să-l apreciez ca pe un om bun, de vreme ce adesea îmi trimite daruri; în afară de tributul plătit la timp, îngrijeşte apoi de-care de provizii, şi tot ce-i cere stăpânul nostru; pe de altă parte am şi motive să-l cred de om rău, constatând acuzările ce-mi parvin din Valahia. Va trebui deci supraveghiat bine, pentru a putea lua măsuri potrivite». Nu acceptă decât blana, asigurând pe Brâncoveanu de solicitudinea şi protecţia sa. În privinţa căsătoriei, Vizirul îi trimite o scrisoare de felicitare spunându-i: «Ca să trimeată cu cea mai mare pompă cum se cuvine unui prinţ de rangul său, a se lua soţia, care să fie condusă din Constantinopol până în Valahia cu un cortegiu măreţ; să celebreze nunta cu fastul şi veselia cuvenită, căci, prin graţia lui Dumnezeu, Poarta fiind în pace cu toată lumea, se poate bucura şi el de aceiaşi linişte în ţara sa, fără a se teme de război».

Cine examinează bine senzul acestei scrisori, şi ceia ce se întâmplă lui Brâncoveanu câteva luni mai târziu, uşor va apreţia sistemul politicei turceşti. Memoria lui Şerban Cantacuzino e încă vie în mintea lor. Maxima lor politică e prefăcătoria, de care au uzat şi la întronarea lui Brâncoveanu, ales fără avizul Porţii, şi dacă n-a fost depus la chemarea sa în Adrianopol, la 1703, singurul motiv a fost că turcii aşteptară de la el o acumulare de mai mari averi.

Lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierdea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altin-Bei adică Prinţul Aurului, numit astfel pentru dărnicia faţă de oricare turc care obţinea favoarea să fie trimis în “Valahia, pentru a putea strânge avere. În schimb se imputa lui Brâncoveanu zgârcenia, acolo unde nu era nevoie. Să ne întoarcem la Ali Paşa, marele vizir, care luase toate măsurile, ca să fie înlăturat orice obstacol în vederea războiului ce pusese la cale contra principilor creştini.

Se ştia de persoane iniţiate că, îndată după pacea cu ruşii, în 1711, Sultanul, de acord cu Marele Vizir, a hotărât o năpraznică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celora ce trebuiau să piară ca rebeli faţă de Poartă. Vestitele bogăţii ale lui Brâncoveanu şi politica rafinată a Cantacuzinilor erau un obstacol pentru succesul războiului, pregătit în secret contra veneţienilor: nu erau sigur turcii de sinceritatea rivalităţii între aceste două familii. Puseră deci totul în mişcare pentru a urmări activitatea lor.

Nu a fost prea greu Vizirului să afle chiar mai mult de cât spera. Cunoscuta nestatornicie a valahilor, rămasă aproape ereditară la unele familii, dăinueşte până azi, şi numai din respect pentru ele trec numele lor sub tăcere. Marele vizir plănuia să fie readuse în Valahia bogăţiile lui Brâncoveanu şi ale boierilor, care au fost evacuate în Transilvania de frica turcilor şi a tătarilor, în războiul lor cu ruşii.

Acel ce a procurat toate informaţiile Vizirului asupra bogăţiilor evacuate, era persoană din sferele înalte, şi, se afla refugiat în Transilvania în urma evenimentelor ruseşti; nu era valah, dar numele lui se trecea sub-tăcere. El primea instrucţiuni din Valahia pentru urzirea infamei sale trădări. A comandat, sub pretextul unei însărcinări, câteva sigilii de ale marilor boieri, de care se servi mai târziu, ca să poată dovedi următoarele acuzări contra bietului Principe Brâncoveanu.

CAPITOLUL VIII

Capetele de acuzare trimise Porţii Otomane contra Principelui Brâncoveanu

Întâiul. Că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu Republica Veneţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci.

Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena in 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene.

Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.

Al patrulea. Ca, sub pretextul de a schimba aierul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cît şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania, unde spre acest scop.

Al cincilea, a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.

Al şaselea. Că a depus sumi mari, nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele aceste locuri.

Al şaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimtimîntul său.

Al optulea. Că şi-a procurat din Viena timpane şi trimbiţe de argint, ceia ce era insolent, căci însăşi Marele Sultan nu le poseda.

Taler de argint din perioada lui Constantin Brâncoveanu

Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monete de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 pină la 10 galbeni una.

Iată aci tiparul unei astfel de monete, ce mi-a căzut întâmplător în mână, şi pe care am crezut nimerit a o reda. Din aceste monete s-a trimis una la Constantinopol pentru dovedirea existenţii lor. Restul monetelor a fost găsit în tezaurul lui Brâncoveanu după depunerea sa, împreună cu multe juvaieruri de o valoare considerabilă. Pentru scopul acestor medalii, părerile sunt diferite, dar cea mai curentă e următoarea: în ziua Adormirii; Maicii Domnului, în anul 1714, intrând în al 6O-lea aa. de vrâstă şi al 26-lea de domnie, Brâncoveanu proiectase pentru acea zi un banchet solemn, la sfârşitul căruia avea să ofere floarei nobilimii sale medaliile de mai sus, dar vai! exact în acea zi, văzu căderea capetelor celor 4 fii ai săi, după care căzu şi capul său la picioarele călăului, cum vom vedea în capitolul XI.

Acestea au fost principalele capete de acuzare trimise Porţii cu scopul de a extermina, împreună cu toată familia sa, pe unul din cei mai buni domni ce a avut Valahia. Marele Vizir ştia că Brâncoveanu trimise la Constantinopol pe una din fiicele sale cu soţul ei, să aducă în Valahia pe Doamna sa şi pentru a nu pierde timpul, luase toate măsurile ca cel însărcinat cu detronarea – capugiul – să ajungă la Bucureşti în Săptămâna Sfântă, când creştinii sunt ocupaţi cu slujbele bisericeşti. Cu toată tăinuirea Marelui Vizir, un grec, prieten al lui Brâncoveanu, află de cele puse la cale, şi iată cum:

Un turc din familia caimacamului din Constantinopol îmbolnăvindu-se, fu vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de noutăţile zilei secretarul împărtăşeşte bolnavului, între altele, că Vlach-beiul (Principele Valahiei) a fost declarat rebel, şi în scurt timp va fi adus la Constantinopol cu familia sa, iar imensele sale avuţii vor fi depuse în tezaurul Sultanului. Rămase numai, desemnarea capugiului pentru executarea ordinului.

La această mărturisire a fost de faţă şi medicul turcului, doctorul Antonio Corect, care a trăit în Valahia acum câţiva ani, şi care mi-a declarat că a studiat la Roma şi cunoaşte limbile latină şi greacă. Doctorul se prefăcu a nu băga în seamă convorbirea dintre turci, şi prepara un medicament pentru bolnav. Ieşind de la bolnav găsi pe celălalt grec, amicul său, cărui împărtăşi tot ce auzise, conjurându-l a nu destăinui numele său. Acesta scrise în toată graba lui Brâncoveanu, informîndu-l de toate cele puse la cale, pentru a lua măsurile necesare, situaţia sa fiind foarte gravă. Principele cetise scrisoarea în prezenţa câtorva miniştri şi le ceru părerea dacă scrisoarea trebuie luată ca atare, întrucât Vizirul îi scrisese de curând, îndemnându-l a trimite după mireasă şi a celebra nunta în toată voia. Unii dintre aceşti miniştri, între cari unul care muri decapitat sub ochii Voevodului, răspunseră:

„Alteţă, Pastele e aproape. Grecul neavând bani de sărbători, s-a servit de acest pretext ipocrit şi zelos, ca să stoarcă bani. Atunci Principele, aruncând scrisoarea cu dispreţ, zise: ducă-se dracului acest cobitor de veşti rele! Dacă n-a găsit decât un astfel de pretext, nu va căpăta nici un ban.

Principele avea motiv de a nu da crezare ştirii, mai ales că nu primise confirmarea ei de la agenţii săi din Constantinopol. Doamna Măria însă era de părere ca o astfel de veste trebuie să aibă o bază adevărată, şi propuse mutarea lor, pentru câtva timp, la Târgovişte (de unde sosiseră de abia câteva săptămâni înainte) aşteptând acolo desfăşurarea lucrurilor.

Grecul scrise din nou Principelui dar fără folos, căci vicleana scrisoare a Vizirului adormise vigilenţa Principelui, până nu simţi sabia tăind capetele celor patru nevinovaţi feciori ai săi, şi aceiaş sabie pe grumazul său. În aceste zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmunceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore.

Acest fapt mi-au povestit surorile defunctei, înainte de detronarea tatălui lor. În ziua înmormântărei Principesei, care avu loc în biserica metropolitană din Bucureşti, aflai de un alt caz memorabil, vrednic de a fi notat. Mitropolia e pe vârful unui deal. În vale e palatul Brâncovenesc. În afara porţii palatului se află o cruce de piatră albă, cu o inscripţie în limba valahă, că-n acelaş loc tatăl Principelui a fost tăiat în bucăţi de dorobanţii răsculaţi contra sa. Principele Constantin scoborând călare de la Mitropolie, cu tot alaiul pompos, în dreptul aceleiaşi cruci, o găină îi zbură pe braţ; acest semn a fost atribuit unei iminente nenorociri, căci întâmplările cele mai simple sunt efectele misterioase ale Providenţei.

CAPITOLUL IX

Detronarea Principelui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel față de Poarta Otomană

Era în ziua de Marţi 4 Aprilie a anului 1714, a treia zi de Paşti după calendarul nostru latin, şi în 23 Martie după cel vechi, în Marţia Sfântă la ortodoxi, când ajunse în Bucureşti, de la Constantiaopol, capugiul Mustafa-aga. Era unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir, pentru ca sosirea sa să nu înspăimânte pe Domnitor. Acesta îi trimese, după obicei, ofiţeri pentru a-l saluta şi a îngriji de tot ce avea nevoie, întrebîndu-l dacă doreşte a fi primit imediat, la Curte, în audienţă.

Turcul răspunse cu fineţă că nu are nici o afacere urgentă, fiind însă în trecere spre Hotin, şi fiind obosit, iar ziua fiind spre sfârşite, ar dori să vadă pe Principe a doua zi dimineaţă. A doua zi, Mercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă.

Turcul răspunse că nu este timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sultanului, şi scoţând o năframă de mătasă neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron.

Fură chemaţi în grabă principalii boieri şi Mitropolitul, şi-n prezenţa lor fu citit firmanul, în virtutea căruia Voevodul Constantin Brâncoveanu e declarat cu toată familia sa hain, adică rebel, şi deci detronat. De notat că Mustafa-aga, înainte de a pleca de la Marele Vizir, îl întrebă umil ce măsuri se ia în cazul unei provocări de răsvrătire a poporului de către Brâncoveanu, prin aruncare de bani prin ferestre, în momentul cetirii firmanului de detronare. Vizirul îi puse la dispoziţie câţiva slujitori din cei mai fideli şi curajoşi, şi bine înarmaţi, cari vor păzi la uşa sălii de audienţă în timpul cetirii firmanului, şi cari la cel mai mic tumult vor ucide pe Principe şi pe toţi acei ce vor încerca să-l apere.

Am văzut eu însu-mi şase din slujitorii cari nu lăsau pe nimeni să pătrundă în sală, ca să nu comunice cu. bietul Brâncoveanu, şi nu plecară de la uşă până ce acesta nu fu dat în paza boierilor cari aveau Ordin straşnic din partea Sultanului, ca prin semnătură cu sigiliul lor, să se declare răspunzători, cu viaţa şi averea, de fuga lui Brâncoveanu. Într-atâta era grija turcilor! Pentru mai mare precauţiune fu chemat corpul negustorilor, cărui se aduse la cunoştinţă prin formulă solemnă, ca să se constituie garant pentru boieri. În urma acestor precauţiuni capugiul porni să sigileze vistieria şi apoi tezaurul privat al Principelui, adecă Cămara, şi după ce mai dăduse anumite ordine se înapoiază la locuinţa sa.

Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste: îndoială, gelozie, frică şi speranţe. îşi aminti de scrisoarea amicului său din Consiantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşită era însă jalea când se înapoiră acasă Doamna sa cu cei 4 fii şi tot atâtea fiice, care erau consternate, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de compătimirea lor şi persoanele cari, din curiozitate, intrară în odăile lor.

În Bucureşti era mare agitaţie. Fel de fel de versiuni circulau. Se zvonea de o încercare de fugă a lui Brâncoveanu, ceea ce nu corespundea adevărului, căci însu-şi el convinse pe fiul său Prinţul Ştefăniţă de a renunţa la intenţiunea sa de a fugi în Transilvania, iar de acolo, prin Viena, în Italia, căci, fără îndoială, turcii au dat ordine riguroase tuturor punctelor de graniţă pentru a opri pe oricine va încerca să treacă fără paşaport, iar reuşita fugii ar îndârji şi mai mult pe turci. Inamicii lui Brâncoveanu, pe de altă parte, pentru a-i sugera că fuga i-ar fi imposibilă şi pentru a înfricoşa populaţia, au lansat ştirea în Bucureşti că un corp de 12,000 turci stă gata de marş pentru a trece ţara prin foc şi sabie, în cazul unei încercări de rebeliune.

Adevărul era că venea imbrohorul, adecă şeful grajdurilor împărăteşti, cu oareşicare suită, pentru a asista la alegerea noului Domnitor. Primise ştirea din partea capugiului că detronarea s-a săvârşit fără nici un incident, şi poate porni spre Bucureşti pentru a executa ordinele Porţii. În dimineaţa zilei următoare, care era de două ori solemnă, fiind Joia Mare şi Buna-Vestire, boierii ieşiră călări în întâmpinarea imbrohorului, care fu salutat respectos şi condus la locuinţa, pregătită. Aici, înainte de a se despărţi de boieri, îi ordonă în mod sever ca la ora prânzului să fie din nou prezenţi, pentru a se pune de acord asupra, persoanei noului ales.

CAPITOLUL X

Ștefan Cantacuzino ales Principe al Valahiei

La ora fixată boierii se adunară la locuinţa capugiului, care se interesă de numele şi titlul fiecărui în parte, încercară ei să aleagă pe unul dintre ai lor, dar niciunul nu fu aprobat de Turc. La urmă, adresându-se boierilor, întrebă care din ei e Marele Spătar Ştefan Cantacuzino şi, punând mâna pe umărul acestuia, îl declară Domnitor al Valahiei şi ordonă boierilor să încalece şi să-l conducă la Curte. Unii începură a bănui că totul a fost pus la cale, în ţară, de Cantacuzini, şi înfăpuit apoi la Constantinopol.

Neavând pe loc caftanul de domnitor, care se afla sub sigiliu în tezaur, Turcul scoase propria lui haină pe care o puse pe umerii lui Cantacuzino. Dar înainte de a se porni alaiul, se aduse caftanul de mare spătar, de care noul voevod se servia înainte în funcţiunile solemne şi, la sunetul muzicii şi cu un ceremonial repede improvizat, fu condus la Curte. Fu primit în biserică de către Mitropolit şi prelaţi, cari oficiară slujba cuvenită situaţiunii, şi condus apoi sus, în palat, în marea sală a Divanului, şi aşezat pe tronul acoperit cu catifea roşie, Turcul ceti firmanul care declară pe Ştefan Cantacuzino Domn al Valahei în locul lui Constantin Brâncoveanu, declarat rebel faţă de Poarta Otomană. Se sloboziră şi tunurile, iar boierimea îi prezintă omagiile cu sărutatul mânii.

Ce privelişte rară! ce schimbare unică! în acelaş-timp, doi Voevozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru două scene cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare, cu nesfârşite gânduri negre.

Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu In apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţa sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin. După acest schimb de politeţe, Principele Ştefan se retrase în apartamentul său, şi aşezându-se pe tron începu împărţirea demnităţilor care erau până acum ocupate de oamenii lui Brâncoveanu, ceiace impresiona neplăcut pe mulţi, cuvenindu-se ca, cel puţin până la plecarea lui Brâncoveanu şi în vederea rudeniei cu el, să nu fi făcut nici o schimbare.

A doua zi, Vinerea Mare, la ora 9 sară, Principele Brâncoveanu cu cei 4 fii fură duşi la Constantinopol către o moarte fără milă. Nu putuse obţine amânarea plecării până după sărbători. Inamicii săi sugerară imbrohorului pericolul unei astfel de amânări prin sosirea nemţilor, cari l-ar putea elibera. Principele Ştefan îl conduse cu capul gol până la carată. La scoborârea scării din Curte, Brâncoveanu îi adresă următoarele cuvinte precise: Finule Ştefan dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.

Porni deci bietul Principe, cu Doamna sa, cu cei 4 fii, Doamna celui mai vrâstnic cu un băeţaş al lor, precum şi 4 gineri, rămânând în Bucureşti soţiile a-cestora cu copiii. Capugiul conduse convoiul, care parcurse drumul noaptea, până la Rusciuc, dincolo de Dunăre, unde ajunse a doua zi dimineaţă, prima zi de Paşti.

În aceiaşi zi de Paşti avu loc la Constantinopol arestarea fiicei lui Brâncoveanu, care sosise de curând cu soţul ei să conducă în Valahia fata lui Cantemir, logodnica fratelui ei. Neştiind de detronarea părintelui ei, ştire parvenită la Constantinopol după patru zile, Principesa, înapoiată de la Patriarhie unde ascultase liturghia de Paşti, găsi casa plină de turci cari o despoiară de toate bijuteriile, rădicară tot ce găsiră şi o închiseră în apartamentul femeilor din închisoarea Ceauş-Emini, iar pe soţul ei la Başbaclnculi, adică la executorul debitorilor Sultanului.

După aproape trei săptămâni de drum ajunse la Constantinopol şi Brâncoveanu cu toată familia sa, şi în loc de a fi condus la unul din palatele sale, cum spera, fu condus direct la închisoarea „Cele şapte turnuri”, într-un loc întunecos, exceptând pe Doamna, nora cu copilul şi fiica, care fură închise într-un loc mai înalt şi mai luminos. Bagajele au fost depuse în altă parte, din ordinul tefterdarului.

Şi iată deci un prinţ bogat, obicinuit din copilărie cu fast şi strălucire, redus, după 25 ani de domnie, la o haină mizerabilă, căci turcii l-au dezbrăcat de cele domneşti cu care plecase din Bucureşti. Percheziţii severe se făcură tuturor pentru a găsi lucruri de preţ, iar imbrohorul, rămas în acest scop în Valahia, dase severe înştiinţări publice de a se denunţa, sub pedeapsă de moarte, până la data cutare, orice cunoştinţă despre averea lui Brâncoveanu.

Mulţi se supuseră proclamaţiei; unii pentru a intra în graţiile noului domnitor sau de frica pedepsei, alţii în fine din dorinţa de a grăbi desfiinţarea lui Brâncoveanu, Dintre boierii mai intimi fură arestaţi şi trimişi la Constantinopol, vistiernicul secret al lui Brâncoveanu şi primul său ministru, Văcărescu, căruia se tăie capul în prezenţa fostului său domnitor, iar celălalt fu trimes în exil împreună cu Doamna, după ce rămase văduvă, şi cu ginerii ei.

Imbrohorul deschise la Bucureşti tezaurul privat al lui Brâncoveanu sigilat de capugiu, şi făcu inventarulbogăţiilor găsite: bani, bijuterii de mare valoare, vestminte superbe, în mare parte căptuşite cu sobol, şi alte blănuri de preţ aduse din Moscova. Tacâmurile, mobilele şi toate de ale casei fură vândute la mezat de către turci, sub ochii Principeselor rămase, iar noul domnitor găsise cu cale să interzică, prin ordin sever, orice ajutor, fie chiar al medicilor în caz de boală, dat familiei celui detronat.

În dezastrul lor Principesele rămase izolate găsiră un mare ajutor în asistenţa doctorului Gheorghe Trapezundul, un fost bursier al părintelui lor, care-l întreţinu la Padova până la terminarea studiilor sale medicale, sub direcţiunea faimosului Antonio Vallisnieri. Acest Gheorghe Trapezundul, cu pericolul vieţii sale îşi arătă recunoştinţa faţă de familia binefăcătorului său, iar la întoarcerea în ţară din exil, Doamna lui Brâncoveanu îi încredinţa misiunea de a pleca la Vena şi Veneţia, unde devine agentul ei pentru afacerile ei private.

În trecerea imbrohorului prin satele lui Brâncoveanu pentru a le lua în primire, inamicii lui Brâncoveanu puseră pe ţărani să iasă în calea Turcului şi. să strige răzbunare şi dreptate contra lui Brâncoveanu, care era nenorocirea ţării. Turcul se prefăcu a-i compătimi, dar înţelese de cine se puse la cale. Terminându-şi misiunea, Turcul se înapoia la Constantinopol ducând cu sine bogăţiile confiscate care uluiseră pe Sultan, şi-i aţâţară mai mult pofta de a le poseda.

CAPITOLUL XI

Decapitarea Principelui Brâncoveanu și a celor 4 fii ai săi

Imbrohorul, după ce comunică lui Brâncoveanu gravele acuzaţiuni din partea Sultanului, ascultate cu demnitate de el, ordonă supunerea lui ca şi a fiului cel mare la grele torturi, pentru a zmulge mărturisirea averii lor. După ce mărturisiră toate, după 5 zile, Duminecă în 26 August, Adormirea Sft. Fecioare, în prezenţa Sultanului care sta la o anumită distanţă, imbrohorul supuse pe Voevod la un nou interogator, la care Brâncoveanu răspunse fără frică, după care, la un semn, se apropie gealatul. Când Brâncoveanu ii văzu că se apropie cu sabia în mână, făcu o scurtă rugăciune, şi se adresă fiilor săi cu următoarele cuvinte: fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Primul decapitat fu Văcărescu, apoi prinţişorul cel. mic Mateiaş, şi al treilea fiu Răducanu, (care urma, să facă nunta după învoirea Vizirului), după care fură. decapitaţi Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare, iar la urmă, nenorocitul Voevod, părintele lor, care a fost spectator la această cruzime şi barbarie.

După tragedie Sultanul se îndepărtă iar capetele celor ucişi fură purtate prin oraş, pe prăjini. Se strânse lume multă în jurul acestor cadavre iar Marele Vizir, temându-se de vre-o răscoală, căci însă-şi turcii se îngroziseră de atâta nedreptate, ordonă aruncarea cadavrelor în mare, de unde, pe ascuns, fură pescuite de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire numită Calchi, nu departe de Constantinopol.

În ce chinuri se zbătea nenorocita Doamnă, când i se aduse vestea uciderii iubitului ei soţ şi a scumpilor ei fii, îşi poate oricine imagina. Eu, care 4 ani neîntrerupţi am avut onoarea de a fi în intimitatea acestor prinţi, nu-mi pot aminti această teribilă catastrofă fără a vărsa lacrimi. Doamna Măria se găsea atunci închisă cu nepotul, nora şi ginerii ei. Câţiva binevoitori se înterpuseră pentru a obţine de la Vizir, în schimbul sumei de 50.000 galbeni, eliberarea acestor nenorociţi, sperând că sângele vărsat va fi slăbit furia turcilor.

Banii fură împrumutaţi cu enorma dobândă de 30°/Dar câtă eroare! Neîmpăcaţii lor duşmani din Valahia, găsind noi calomnii, trimiseră Vizirului 40.000 galbeni pentru anularea liberării celor închişi, cari fură exilaţi la Kutajeh, de unde, după 3 ani, fură liberaţi şi înapoiaţi în Valahia, câteva luni după uciderea de către nemţi la Petervaradin, a aceluiaş vizir, Ali-Paşa.

Să ne întoarcem în Valahia pentru a urmări purtarea Principelui Ştefan Cantacuzino.

Puţin după întronarea sa trimete 2 boieri ca agenţi la Constantinopol, şi obţine în schimbul unei mari sume de bani confirmarea alegerii sale. Îşi face intrarea solemnă în ziua de Sft. Gheorghe, într-o Vineri dimineaţă, având marele penaci pe cap şi celelalte însemne pentru astfel de ocaziuni trimese de Poartă. Era surprinzător faptul că Principele Ştefan alese, între agenţii săi, pe un boier, dintr-o familie a cărei descendenţi au fost, faţa de toţi domnitorii, intriganţi şi nestatornici.

Fără îndoială că împrejurările politice l-au îndemnat la acea alegere pentru a grăbi exterminarea Brâncovenilor, ceia ce acel reprezentant îndeplini fără greş. Cantacuzino, pe de altă parte, voia să-şi inaugureze domnia cu o acţiune însemnată, care să preocupe populaţia şi să o distragă de la convingerea obştească, de vina sa în destituirea lui Brâncoveanu. Adună deci, a treia Duminecă după Paşti, în Mitropolia din Bucureşti, boierimea, clerul monastic si mirean şi populaţia, şi după liturghie se comunică asistenţei decretul, prin care, sub severe afurisenii confirmate de Patriarhul din Constantinopol ca şi de Mitropolitul ţării, e interzis oricărui voevod de a mai putea impune, în viitor, darea numită văcăritul, ca şi oricui va cuteza să mai propuie acest impozit.

Văcăritul a fost o dajdie, de o treime de galben de fiecare cal sau vită, introdusă cu mult înaintea lui Şerban Cantacuzino, şi care producea anual o mare sumă de bani, cunoscând nenumăratele cirezi şi herghelii din Valahia. Scuti apoi de orice impozit preoţimea, cu impunerea însă de a celebra, în fiecare an, o liturghie pentru domn. Jubilase, cu drept cuvânt, clerul pentru această operă evlavioasă, şi binecuvânta pe Şerban, dar se folosi prea puţin de ea cum vom arăta mai departe. Mai ordonă dărâmarea sinagogii evreilor, cu toate că se afla pe un loc retras, interzicându-le de a se mai putea ruga în adunări.

Astfel de demonstraţiuni zeloase faţă de cele religioase erau de natură să impresioneze mintea poporului. Se arătase foarte drăgăstos şi faţă de preoţii franciscani, mărturisindu-mi chiar într-o dimineaţă, când avui onoarea de a lua masa cu el, ceea ce se întâmpla ori de câte ori lua masa în mod privat, intenţiunea de a dărui materialul necesar restaurării bisericuţei noastre din Bucureşti, care sta să se dărâme, cu condiţia de a nu ridica clopotniţă, pentru a nu isbi în ochii turcilor. Îi răspunsei că va face o faptă pioasă, cu atât maimult cu cît biserica e închinată Sft. Ştefan, Primul. Martir, al cărui nume poartă şi înălţimea Sa.

Avea în sfârşit planuri mari, neîndoindu-se că domnia, avea să-i fie de lungă durată.

Obicinuia odată pe săptămână cel puţin, să viziteze pe părintele său, Constantin Stolnicul, cu care se întreţinea până în miezul nopţii, întreţinea corespondenţă cu nemţii, moscoviţii şi polonii, din ordinul Marelui Vizir, care socotea să afle, pe această cale, activitatea acestor trei puteri.

Opri mai cu seamă pe noi străinii, sub straşnice pedepse, şi sub orice pretext, de a corespunde cu amicii noştri. A interzis intrarea în ţară a foglietelor (gazete) tipărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar intrarea calendarelor din Veneţia. Era o provocare, ieşită dintr-o minte confuză şi coruptă, socotită drept sistem politic, care nu avea alt scop decât intenţia urăcioasă de a traduce gazetele din limba, italiană în cea grecească, şi a reda, după capriciul său, chiar în mod falş, acele ştiri cari puteau influenţa mintea cetitorilor.

În acest timp Marele Vizir pregăti, grabnic şi în taină, războiul Moreiei. Porunci Principelui Ştefan ca, sub pedeapsă de moarte, să pregătească, în cutare termen, două mii de care cu câte patru boi şi tot atâţi oameni de fiecare car, deosebit atâtea mii de saci de făină de orz, precum şi unt, şi miere în mare cantitate. În plus ceruse şi plată anticipată a tributului pe un an. De la începutul domniei încă, Principele Ştefan închide agenţii lui Brâncoveanu cari administrau imensele sale venituri şi, prin bătăi şi alte maltratări, isbuti să le stoarcă mari sumi de bani.

Totuşi sumele acestea neajungând să astâmpere necontenitele cereri de bani din partea turcilor, Principele Ştefan decretează câteva împrumuturi, care aveau să fie acoperite de către boieri şi negustori; împrumuturi pierdute, căci zilele guvernării, ca şi ale vieţii sale, erau numărate.

Crudul Vizir nu se da înlături de la orice ar fi putut satisface lăcomia şi ambiţia Sultanului. El declară într-o zi acestuia că vrea să facă război creştinilor, fără a atinge tezaurul împărătesc. Demnitarii turci, cari se întoarseră din campania de la Petervaradin, îmi comunicară, în trecerea lor prin Valahia, că nici un alt Vizir n-a zugrumat atâtea paşale, în scopul de a le confisca averile. Faptul de a fi bogat era de ajuns motiv pentru pierderea vieţii şi averii, cu atât mai mult când cineva era în graţiile Sultanului.

Unul din aceştia a fost imbrohorul însărcinat cu aducerea bogăţiilor lui Brâncoveanu la Constantinopol. Vizirul cunoştea dragostea Sultanului pentru acesta, a cărei fiică în etate de 7-8 ani, era crescută la Curtea împăratului şi destinată a-i fi soţie, când va ajunge vrâsta necesară. Împăratul obicinuia să viziteze în acest scop pe imbrohor de două ori pe săptămână, şi totuşi Vizirul puse la cale pierirea lui. Se întâmplase la Bender o răscoală care reclama prezenţa unui şef iscusit care să o înăbuşe, şi Vizirul, în semn de mare cinste, numise paşă de Bender pe imbrohor, cu gândul viclean de a scăpa de un rival. Noul paşă îşi ocupă postul la Bender, dar după câteva luni Vizirul ordonă în taină unor demnitari de acolo, de a-i trimite o plângere cu diferite acuzaţiuni contra paşei.

Plângerea ajunse în mânile Sultanului, care chemă pe Vizir să o cetească. Vicleanul Vizir se prefăcu a fi uimit de conţinut, zicând că nu se îndoise nici odată de fidelitatea paşei şi de meritul său de a se bucura de înalta favoare a Sultanului, dar ceea ce e regretabil, e că paşa împreună cu Principele Ştefan şi-au însuşit multe bijuterii din inventarul lui Brâncoveanu, ceia ce ştie în mod cert de la câţiva boeri din Valahia. Sultanul, atins în lăcomia sa, furios, porunceşte uciderea lor. Vizirul dădu atunci ordin grabnic de spânzurarea paşei de Bender, iar capul său să fie trimes la Constantinopol. În acest fel scapă de un rival, dar lipseşte pe Principele Ştefan de un puternic protector.

Domnitorul fu întristat la aflarea ştirii de pierderea amicului său, dar nu se gândea nici de cum la o eventuală pierdere a tronului şi a vieţii, cu toate că un amic credincios (şi am fost personal martor la aceasta) îi atrase atenţia în mod curajos, că astfel de împrejurări trebuie să-i servească de învăţământ pentru propria sa cauză. Totul era însă de prisos, căci depunerea lui Cantacuzino era hotărâtă de Vizir, rămănând numai alegerea noului domn într-o persoană de încredere. Câteva rude apropiate de ale Principelui Ştefan, împreună cu o parte din boierime, lucraseră sotto mano în favoarea numirii lui Mihai Racoviţă, detronatul Domn al Moldovei. Dar Vizirul, în urma războiului nedrept şi crud contra Moreei, considerând inevitabil războiul cu nemţii, găsise cu cale să numească în scaunul Valahiei, pe Principele Nicolai Domnul Moldovii, fiul vestitului Alexandru Mavrocordat, şi trimeterea în Moldova în locul acestuia pe Mihai Racoviţă, actualul Domnitor.

CAPITOLUL XII

Detronarea lui Ștefan Cantacuzino și înlocuirea sa cu Nicolai Mavrocordat

Marţi în 21 Ianuarie anul 1716, sosi în Bucureşti un capugiu pentru executarea destituirii. Principele Ştefan, nefiind avizat de agenţii săi din Constantinopol, socoti venirea Turcului în scopul de a cere bani asupra tributului. Chemă atunci pe Marele Spătar, Radu Dudescul, cumnatul său şi pe Marele Vistiernic şi le porunceşte pregătirea sumii; aceştia însă sfătuiră pe Domn să afle mai întâi scopul venirii capugiului. Dimineaţa următoare Turcul apare înaintea Domnului şi, după cuvenitele politeţe schimbate, îl întreabă dacă se va supune bucuros, voinţii suverane a Sultanului. Domnul răspunse afirmativ.

Turcul scoate atunci firmanul şi i-l înmânează. Domnul sărută firmanul, îl duce la frunte, şi-1 trece lui Divan-Efendi spre a-l citi. Conţinutul era următorul: deoarece a ocupat îndeajuns tronul Valahiei, voinţa Marelui Sultan este înlocuirea sa cu Mavrocordat, Domnul Moldovii, iar Principele Ştefan va pleca la Constantinopol, unde va trăi în tihnă din mila Măriei Sale Sultanul.

După această solemnitate se aleseră în grabă 2 caimacami, adică locţiitori, cari să guverneze ţara până la sosirea noului domn. În oraş circulau fel de fel de zvonuri; se arătase mare nemulţumire mai cu seamă de către acei cari acoperiseră împrumutul forţat. Dealtfel Principele Ştefan părea a nu înţelege cauza, destituirii sale, şi căuta chiar a grăbi plecarea care urmase în după amiaza zilei a Sâmbetei următoare, în 25 Ianuarie. În această călătorie era însoţit de tatăl său, Constantin Stolnicul, de Doamna sa Păuna cu cei doi fii, Radu şi Constantin, cari din cauza timpului aspru se îmbolnăviseră grav pe drum, întârziind călătoria la Constantinopol, unde ajung abia după patru săptămâni.

I se permise să descindă în palatul, proprietatea ţării sale, unde îl vizitară necontenit prieteni, şi creştini şi turci, făgăduindu-i fiecare în parte sprijinul său, şi făcând pe Voevod să aibă toată nădejdea de a-şi întocmi din nou situaţia, neştiind că voinţa Vizirului, care-i hotărâse pieirea, era îndemnată şi de anumite rude apropiate, care nu erau poate decât unelte ale Justiţiei Divine cum îi prevestise Brâncoveanu la plecarea din Bucureşti.

La 10 Februarie 1716, Principele Nicolai Mavrocordat, care sosise repede din Moldova, îşi face intrarea solemnă în Bucureşti, cu obicinuitul cortegiu de boierime ieşită în întâmpinarea sa, unde fu primit cu salve de tunuri, înfăţişarea sa măreaţă şi jovială dădu credinţă tuturora de a fi un stăpân bun, drept şi iubitor de linişte pentru această ţară care, de la detronarea lui Brâncoveanu, decăzuse cu totul din situaţia ei înfloritoare. Puse în adevăr toată silinţa pentru a repune în ordine afacerile economice şi politice din ţară, ajutat şi de zelul şi sfatul boierimei binevoitoare, începură însă să curgă şi pârile boierilor contra Voevodului detronat, numindu-l tiran şi distrugător de ţară, şi cerură ca acuzările lor precum şi unele scrisori din partea Generalului Comandant al Transilvaniei, cari au fost interceptate de boieri, să fie denunţate Porţii. Fiindcă aceste scrisori nu conţineau lucruri grave contra Principelui Ştefan, se ticlui o traducere, făcută de o anumită persoană, cu adăugiri agravante, care face pe Merele Vizir să dea grabnică poruncă caimacanului din Constantinopol, să spânzure atât pe Domn cît şi pe tatăl său.

Bieţii oameni, cari erau închişi la Başbachiculi, fură conduşi în carcerile de la Bostangi-Başi unde, în Duminica Sfintei Treimi, în 7 Iunie 1716, la ora patru de noapte, fură spânzuraţi, întâi Principele Ştefan, şi apoi părintele său, iar capetele lor tăiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol.

După puţine zile fură aduşi în Constantinopol, sub bună pază, Mihai Cantacuzino, fratele Stolnicului Constantin, şi Radu Dudescul, a cărui soţie era sora Domnitorului şi ambii îşi sfârşiră zilele pe spânzurătoare. Doamna Păuna, aflând de moartea soţului şi a socrului, ca să-şi salveze copii, se ascunde împreună cu ei, travestiţi, într-un loc sigur, ajutaţi de prieteni, cu toată silinţa turcilor de a pune mâna pe ei. Închiriă apoi o corabie şi porni din Constantinopol, cu mare pericol, spre a debarca după patru săptămâni la Messina. De aici trecu cu copiii la Napoli şi prin Bologna şi Ferrara, ajung la Veneţia, unde fură găzduiţi, cu toată îngrijirea, în casa D-lui Nicolai Caragiani şi după cinci zile luară drumul spre Viena.

Puţine săptămâni în urmă fugise din Bucureşti şi Doamna Marin, a lui Toma Cantacuzino, acel care luase vrednica hotărâre de a se pune în serviciul ţarului, şi care se găseşte actualmente în Ucraina, având gradul de general. Se travestise în ţărancă şi împreună cu un băeţaş al ei, înşelând grănicerii, trecu în Transilvania, unde e primită cu cinstea cuvenită de către nemţi; din Transilvania îşi urmează apoi, cu uşurinţă, călătoria spre soţul ei. În acest timp membrii familiei Cantacuzino sunt urmăriţi cu străşnicie în ţară.

Lucrurile lor sunt vândute la mezat ca şi la Brâncoveanu, iar ei estorcaţi de mari sumi de bani. închisoarea şi bătaia erau pedepsile cele mai uşoare. Numele Cantacuzino, sau a fi rudă cu astfel de nume, erau delicte susceptibile de pedeapsa cu moartea. Unii din aceştia, văzându-se urmăriţi fără cruţare, cu preţul vieţii, încearcă fuga în Transilvania. Pe de altă parte Mavrocordat, Domnitorul, deveni tot mai aspru: destituie din demnităţi pe boierii fostului regim, pe cari îi înlocueşte cu rude şi prieteni cari se îmbulzeau din Constantinopol să strângă avere. Le înparte acestora satele Cantacuzinilor şi ale boierimei partizane, pe cari îi lipseşte de orice venituri cu atâta cruzime şi tiranie, că mama Principelui Ştefan, după ce perdu fiul şi soţul, fu redusă în mizerie, neavând chiar pentru traiul zilnic.

Am fost de faţă, şi am servit de tâlmaci, când sărmana femeie trimite rugăminte la unul din noii miniştri greci, deţinător silnic al satelor ei, să o miluiască cu o mică cantitate de făină. Casa Cantacuzinilor, care era adăpostul săracilor si al străinilor, ajunse într-o stare de plâns. Grecii, mai cu seamă cei din Constantinopol, au fost totdeauna fatali Valahiei ori de câte ori deţineau frânele guvernării. Ambiţia şi orgoliul unora din ei n-au slăbit de loc. Vrând nevrând ţara suferea. Jalba la Poartă ar fi înăsprit situaţia, căci Domnitorul se bucura de toată încrederea turcilor. Se cercase altă cale: înţelegerea cu nemţii prin mijlocirea secretă a boierilor refugiaţi în Transilvania, înţelegerea era uşoară, căci vechea armonie între Ardeal si Valahia era întreruptă. Dase Principele Mavrocordat un ordin, după instigarea vicleană a unor boieri, să se confişte cirezile de vite care treceau munţii în Valahia pentru păşune, în schimbul obicinuitei dijme.

Confiscarea se făcuse în folosul turcilor cari şi-au pornit oştile spre Belgrad, de unde avea să pornească atacul spre Petervaradin. Confiscarea pricinuind mare lipsă de came în Transilvania, huzarii împărăteşti făcură câteva incursiuni peste munţi, mai cu samă în ţinuturile unde păşunau cirezile confiscate, si fură bine primiţi de ţărani, după porunca secretă a boierilor proprietarii acelor ţinuturi. Miliţia lui Mavrocordat trimeasă să alunge pe huzari fiind dată peste cap, mănia Domnitorului se revarsă peste capul populaţiei prin noi biruri şi asupriri. Mavrocordat aştepta cu nerăbdare succesul armelor otomane chiar la primul lor atac asupra Petervaradinului. Aflând însă de înfrângerea lor, la 7 August, cu moartea lui Ali Paşa, Marele Vizir, Domnul se sili zadarnic să ascundă victoria creştinilor, căci boierimea ţării o aflase şi puse la cale o festă ciudată Voevodului şi grecilor săi, cari ocupau demnităţile principale la Curte.

CAPITOLUL XIII

Fuga lui Mavrocordat din București spre Dunăre

O companie a unui regiment nemţesc trecu Oltul, sub comanda unui locotenent, şi ocupă fără rezistenţă Căinenii, sat de vamă şi de hotar, dincoace de Sibiu. Ştirea ajunse sub o formă exagerată la Curtea lui Mavrocordat. Vineri, 4 Septembrie 1716, o oră înainte de apus de soare, lumea alerga pe uliţele Bucureştiului strigând: nemţii nemţii! Domnitorul, înspăimântat, îşi făcu în grabă bagajele şi împreună cu ai săi încalecară şi o luară repede spre Giurgiu, cetate turcească aşezată pe malul Dunării, la depărtare de 15 ore de drum de Bucureşti, cum se poate uşor vedea pe harta geografică.

Către miezul nopţii, spre a mai odihni caii, se opri. într-un sat, Odaia, şi poposi în bordeiul unui ţăran unde ceru de băut. Se încinse aici o discuţiune între el şi Antim, Mitropolitul Valahiei, care numai vroia să-l urmeze, susţinând că sub nici un preţ nu-şi poate părăsi turma, mai cu samă în împrejurări nenorocite ca acestea, când se putea ivi vre-o răscoală din lipsa Domnitorului şi a Mitropolitului. În timpul discuţiunii Mitropolitul fu chemat afară din bordei, şi i se înmână o scrisoare sosită cu poşta din Bucureşti. După ce o citi, intră în casă şi se adresă Voevodului cu următoarele cuvinte: Alteţă, nu mai este vreme de pierdut aci, vine Principele Gheorghe, fiul fostului Domnitor Şerban Cantacuzino, din Transilvania, cu 12.000 de turci să ocupe Valahia.

Mavrocordat cuprins de spaimă, porunceşte repede pregătirea cailor. Din nou îndeamnă pe Mitropolit să-l urmeze, căci înapoierea sa la Bucureşti n-ar avea alt scop decât întronarea noului domn, şi-l ameninţă că peste câteva zile se va reîntoarce în ţară cu o armată numeroasă de turci şi tătari, care o va distruge ca rebelă faţă de Poartă. Mitropolitul socotea însă că Mavrocordat nu va mai revedea ţara, şi se întoarse deci la Bucureşti. În dimineaţa următoare – Sâmbăta – către răsăritul soarelui, grupul lui Mavrocordat ajunge în Giurgiu.

Turcii, suprinşi de neaşteptaţii oaspeţi, credeau pe nemţii în apropiere, si se retraseră parte în cetate iar alţii se îmbulzeau să treacă Dunărea la Rusciuc. În graba fugii câteva bărci se înecară în Dunăre, cu 25 până la 30 de ai lor, iar cei salvaţi băgaseră spaima în oraş. Ajunse şi Domnitorul cu ai săi, cu multe care cu bagaje preţioase pe care le îndrumează în grabă spre Constantinopol. Cadiul, mullaliul şi alţi turci de samă veniră să-l vază, şi să afle motivul fugii sale grabnice.

În Giurgiu curieri sosiţi din Bucureşti aduseră însă ştirea că nici un neamţ nu se află acolo; că zvonul nesocotit a cauzat mare panică în popor, care şi-a părăsit casele de frica sosirii tătarilor, căutând adăpost în hanul lui Şerban Vodă, în cel al Sft. Gheorghe şi în mănăstirea Cotrocenilor. Turcii din Rusciuc, mai ales cei înrudiţi cu bejenăriţii din Bucureşti, se îndârjiră contra Voevodului fugar, acoperindu-l cu insulte şi acuzându-l de ticăloşie şi trădare faţă de Marele Sultan, şi erau gata să-l zugrume, sau să-l trimeată legat la Adrianopol unde se aflase atunci Poarta.

Mavrocordat ştiu să împace pe turci, explicând fuga. sa ca fiind rezultatul unei alarme falşe, puse la cale de câţiva răsvrătiţi. Turcii consimţită a se comunica ştirea Sultanului într-o formă mai moderată, iar Mavrocordat ceruse pentru garda personală un număr de turci, fiind părăsit de seimenii săi. Posedase el un firman care-l declara serascher peste provinciile vecine Valahiei; ceru în baza acestui titlu a i se trimete grabnic câteva sute de tătari şi turci, cu cari porni spre Bucureşti unde sosi Joi, în 10 Septembrie.

Se opri la locul numit Făntâna lui Radu-Vodă, unde porunceşte tăierea în bucăţi a unui boier, Brezoianu, sub pretext că-n absenţa sa se adunase cu alţi boieri la Mitropolie pentru a fi ales domn, şi băgase mare frică în locuitori, mai ales în boierii cari nu-l urmaseră, întors la Curte porunceşte să fie chemat Mitropolitul Antim care, de frica turcilor, se hotărâse să asculte de ordin, şi era gata să fie ucis de aceştia în momentul scoborârei din rădvan pentru a sui scările palatului. Nu fu dus în faţa Domnitorului, ci fu închis sub pază straşnică împreuna cu preotul Giovanni Abrami, veneţian de rit grec şi predicator la Curte, şi cel ce anunţase pe Mitropolit de sosirea Principelui Gheorghe Cantacuzino.

Se luase măsuri de pază, repartizându-se pe turcii sosiţi cu Domnitorul în diferite puncte ale Curţii, şi se scoaseră cele 14 tunuri aduse de Şerban Vodă de la asediul Vienei, care fură postate câte 7 la cele 2 porţi; ale palatului. Peste puţine zile sosiră încă 500 tătari, cari se împrăştiară prin ţară până la hotarul Transilvaniei, ceia ce făcu pe nemţi să fie veghetori, cu toată silinţa lui Mavrocordat de a-i convinge de prietenia sa. Trimise chiar în acest scop pe preotul catolic Michel Iavich să negocieze cu Generalul Steinville, Comandantul Transilvaniei, şi cu Prinţul Eugeniu care tocmai asedia Timişoara.

În puterea imperialilor căzuse la Petervaradin, odată cu bagajele turcilor, şi corespondenţa de război a Marelui Vizir. S-au găsit acolo scrisori şi rapoarte de ale lui Mavrocordat către Marele Vizir contra intereselor nemţilor, şi s-au prins curieri de ai lui cu scrisori către cei doi vestiţi răsculaţi unguri, Aruat Ferenz şi Pappa Ianos,

Miniştrii, pe de altă parte, impuneau pe boieri şi negustori la grele biruri, iar cine nu le vărsa la termenul hotărât era condamnat la închisoare şi bătaie. Un copil de 8 ani, fiu al lui Radu, fratele Principelui Ştefan Cantacuzino, fu smuls din braţele mamei sale, în mănăstirea Mihai Vodă unde era închisă, şi cu sabia în mână fu ameninţată cu uciderea copilului în faţa ei, dacă nu va plăti imediat cinci pungi, adecă 2.500 galbeni. Un membru al familiei Bălăceanu, supus torturii pentru neplata imediată a sumei impuse, s-a rugat lui D-zeu în gura mare „să vie odată nemţii, ca să scape nenorocita ţară de jugul aspru“.

Pentru aceste cuvinte, din ordinul lui Mavrocordat, i se taie capul, şi nu obţine altă graţie de cât a se spovădui şi a fi înmormântat ca de moarte naturală. Mă aflam în camera Principelui când dase sentinţa de moarte şi discutând cu armaşul greceşte, îmi traduse în latineşte convorbirea, adăugându-mi că, cu toţii cei 6 ani trăitori în Valahia, nu cunosc încă firea lor ticăloasă. Am dat din umeri fără să răspund, dar mărturisesc ca nu-mi puteam explica cruzimea acestui prinţ erudit şi mare iubitor de talente şi mai cu seama generos cu străinii, faţă de cari avea o purtare atât de civilizată şi le purta grija de cele necesare traiului; un om care ar merita toată lauda, dacă n-ar fi dat administraţia ţării pe mâna câtorva miniştri, duşmani ai propriei lor ţări pe care o ruinară, punând patimile lor înaintea interesului şi liniştei publice, pe când ceilalţi dregători, cari nu erau valahi, presimţind parcă ce aşteaptă pe Domnitor şi pe ei înşişi, se întreceau în a strânge avere, chiar fără ştirea stăpânului lor, cum arată cazul următor cunoscut personal de mine.

În urma fugii în Transilvania cu toată familia ei a văduvei lui Radu Dudescul, spânzurat la Adrianopol împreună cu Spătarul Mihai Cantacuzino, şi care era-soră cu Principele Ştefan, Marele Armaş, un neîmpăcat duşman al casei Dudescul, fierbea de mânie din cauza-acestei fugi şi căuta răzbunare prin orice mijloc. Puse la închisoare pe foastele slugi, între care era şi vătaful Curţii lui Dudescul, cu toate că nu-şi urmase stăpânii, şi-i ceru 300 galbeni pentru eliberarea sa. Implorat de soţia acestuia pentru a interveni la eliberarea soţului ei, care era ameninţat cu 200 lovituri zilnice până la plata sumei, şi mişcat de plânsetele ei, am intervenit în favoarea acelui nenorocit, care nu avea altă vină decât de a nu fi urmat pe fugarii săi stăpâni.

Rugai pe armaş să facă din milă ceea ce e dator să facă din datorie, adecă să elibereze pe vătaf. îmi ceru însă pentru eliberare o garanţie pentru cei 300 galbeni ceruţi ca preţ al rescumpărării. Am protestat, asigurând-l că voi interveni imediat la Domnitor de a cărui îndurare nu mă îndoiesc. Armaşul mă asigură atunci repede de eliberarea prizonierului, rugându-mă ca Alteţa Sa să nu afle nimic, Din acest fapt, ca şi din altele, se vede că aceştia guvernează ţara numai pentru satisfacerea ambiţiunii şi a lăcomiei lor, de cari n-am scăpa nici noi, străinii, dacă n-am avea protecţia Principelui. Insolenţa şi cruzimea ajunse la culme, nu cruţau nici pe clericii cari se bucură de obicei de mare veneraţiune la ortodocşi.

Mitropolitul Antim închis la Curte a fost constrâns, prin ameninţări, să renunţe, prin scris, la Arhiepiscopat şi în locul său a fost ales de către Domn şi miniştri, Achiepiscopul Mitrofan, fost duhovnicul lui Constantin Brâncoveanu. Fu apoi despopit, acuzat de vrăjitorie şi înşelăciune, şi i se puse potcap roş în locui celui de mitropolit. I se ridică şi dreptul de a purta numele de Antim, dându-i-se numele său laic, Andrei. I se ceti apoi sentinţa de închisoare pe viaţă în mănăstirea Muntelui Sinai, şi pornit în miez de noapte cu carul, sub paza câtorva turci, ajunse în Galipoli, lăngă râul Dulcia, care trece prin Adrianopol, unde fu ucis şi aruncat în râu.

Astfel fu sfârşitul acelui arhiepiscop, de care multe se spuneau, dar de care nu voi spune decât, că mă supun Justiţiei Divine fără a cerceta. Era dotat cu rare talente, cunoscând sculptura, pictura şi broderia. Ridicase la perfecţiune arta tipografiei, şi înzestrase tiparniţele, în afară de litere greceşti şi slavone, cu litere arabe, cu care tipări Liturghiile Sft. Ioan Crisostom, ale Sft. Vasile şi ale Sft. Grigore, precum şi Evanghelia, ca şi alte opere bisericeşti. Zidi din temelie, în Bucureşti, o măreaţă mănăstire, cu o frumoasă biserică în slava tuturor Sfinţilor, înzestrând-o cu odoare pentru serviciile pontificale, care, bietul, nu le putuse întrebuinţa la sfinţirea noii biserici, unde spera să fie chiar înmormântat.

Uciderea sălbatica a Mitropolitului Antim, pe care lumea îl credea ajuns la Muntele Sinai, aruncase Valahia într-o mare spaimă. Preotul Giovanni Abrami, veneţianul, aştepta să fie şi el ucis. Mavrocordat îlînchise într-o carceră întunecoasă în mănăstirea Snagov, de unde nu scăpa nimeni cu viaţă, dar din mila lui D-zeu, fiind încă în viaţă când Mavrocordat fu prins de către huzarii nemţi, şi aflându-mă atunci la Târgovişte pe lăngă Domnitor, am stăruit la comandantul husarilor, domnul Dettin, de faţă fiind şi Mitropolitul Mitrofan, care ordonă eliberarea preotului. În afară de acesta se mai aflau închişi la Curtea din Bucureşti mulţi boieri, sub straşnică pază, condamnaţi la plată de mari sume de bani, iar. alţii se aflau în pericol de moarte. Marele Han al tătarilor, în capul unei armate de 14.000 – 15.000 de oameni, venind în ajutorul, zadarnic, al Timişoarei şi în trecere prin Valahia, conform obiceiului, Domnitorul îl întâmpină, prezentându-i omagiile, şi-l rugase să oprească dăunarea ţării de către tătarii săi. Întâlnirea avu loc în satul Cornăţel, la începutul lui Octombrie 1716, unde ţinură sfat asupra evenimentelor curente.

Tătarii îşi urmaseră drumul spre Timişoara, iar Domnitorul se înapoia la Bucureşti, unde sosi curând şi fratele său, Ioan Mavrocordat, marele dragoman al Porţii. Venea din Belgrad, deabia scăpat cu viaţă, în urma morţii Marelui Vizir şi a înfrângerii turcilor la Petervaradin. Domnitorul cu toată boierimea îl aşteptară la 10 mile distanţă de Bucureşti, de unde îl conduseră la Curte, unde rămase 12 zile în dese consfătuiri cu fratele său, cărui făcu mustrări pentru purtarea unora din miniştri în administrarea ţării. Plecă apoi spre Adrianopol, după ce primi însă din partea guvernului subsidii în bani.

CAPITOLUL XIV

Principele Mavrocordat prins de sârbi și condus în Transilvania

Principele Mavrocordat stăruise pe lângă fratele său, marele dragoman, să rămâie la Bucureşti câteva săptămâni, ceia ce nu consimţi cu nici un preţ, spre marele său noroc, căci câteva zile după plecarea sa Domnitorul fu prins de sârbi. Un număr de 1.200 sârbi îşi făcu apariţia în Bucureşti, în dimineaţa zilei de Mercuri, 25 Noembrie 1716, sub comanda domnului Dettin, bavarez, după un marş făcut prin surprindere şi tăinuit de ţăranii din cale, şi cu ajutorul călăraşilor valahi cari se alăturaseră cătanelor cu steagurile lor.

De cu noapte ajunseră la Ferăstrău, nu departe de Bucureşti, unde dădură de un lagăr de 400 de tătari pe care-i măcelăriră în mare parte, iar restul scăpă prin fugă. Avură cătanele şi marele noroc de a ajunge aci în ultima noapte de Carnaval, când începe postul Crăciunului la valahi, aşa că zgomotul pustelor lor se confunda cu cel al locuitorilor, cari intră în post cu chiote şi descărcări de pistoale, datină obişnuită şi la celelalte posturi. Ajunşi la Bucureşti, sârbii s-au împărţit în 3 detaşamente: unul ocupă punctele principale ale oraşului, al doilea porneşte în căutare de case şi prăvălii turceşti, unde mulţi din turci fură aruncaţi, goi, în stradă, iar al treilea detaşament ocupă Curtea, fără împotrivire, mai ales că şi cele 14 tunuri de gardă erau, de câteva zile, închise în magazii.

Domnitorul, surprins în haină de casă şi gata de fugă, încremenise la vederea pistoalelor întinse spre el, şi încercă a deruta pe năvălitori ascunzându-şi identitatea, dar zărind între ei câţiva boieri, din cei refugiaţi în Transilvania, avu curajul să înfrunte trădarea lor, dojenindu-i că nu „e prima oară când valahii îşi pângăresc mânile cu sângele voeuozilor lor“. Unul din boieri îl asigură cu cuvintele: Alteţa Sa să nu aibă nici o teamă de viaţă, căci avem ordine severe de a vă duce, nevătămat în Transilvania. Veţi sta în camera D-voastră, bine păzit şi ferit de orice injurie. Alte cete de năvălitori jefuiau prin Curte, fără a cruţa cele 2 biserici, cea mare şi cea de jos.

Marii dregători ai ţării, greci constantinopolitani, se aflau în mare spaimă; unii se ascunseră, alţii, între cari Portarul, Beşli-aga, Divan-Effendi-ul şi un alt agă de samă, venit de câteva zile din partea Sultanului pentru chestiuni de mare importanţă, fură ucişi iar alţii nu găsiră scăpare decât urmând pe Domnitor în exil. Locuitorii, înspăimântaţi de cele întâmplate, se , găseau nehotărâţi între speranţa de a vedea ţara în mâni de creştini, sau teama de a o vedea nimicită de tătari şi turci. Între aceste 2 rele locuitorii aleseră fuga, părăsindu-şi casele de frica tătarilor, şi urmând trupele năvălitoare cari se retraseră în aceiaşi zi, spre apusul soarelui, spre Transilvania, unde fu pornit în aceiaşi zi, după amiază, şi Principele cu toată familia sa.

Era un spectacol jalnic convoiul de bejănari cu copii în braţe, făcând drumul pe jos timp de 4 zile şi 4 nopţi, din lipsă de căruţe şi cai cari nu se găseau cu nici un preţ, şi fără merinde, când mulţi mureau de foame şi oboseală. Noi, cari eram prevăzuţi cu cai, ajunserăm după 2 zile la Târgovişte unde sosi, după câteva ore, Comandantul Dettin cu Voevodul prizonier şi cu cei 4 fii ai săi, dintre cari 2 fiind de vrâstă fragedă, iar timpul fiind friguros, Domnitorul obţinu favoarea ca restul drumului să fie făcut ziua cu mici popasuri, După amiaza zilei de Luni, 7 Decembrie, grupul domnesc ajunse la Sibiu, escortat de o companie de cuirasieri eşită în întâmpinare din ordinul Generalului Şteinville, Comandantul Transilvaniei.

I se destinase an cuartir în piaţa oraşului, lângă clădirea corpului de gardă, păzit de 3 sentinele: la uşa din stradă, la intrarea şi la eşirea camerei prizonierului, întreaga sa familie se bucura de toată libertatea prin oraş, dar Principele se mulţumea a lua din când în când prânzul în oraş cu Generalul Şteinville, şi se bucura din parte-i, ca şi din cea a ofiţerilor săi, de toate onorurile până-n ziua de azi.

Înainte de a lua drumul spre Viena, am avut de câteva ori onoarea să vizitez pe Principe, care binevoi să mă primească cu toată politeţa. Era îngrijat de soarta fraţilor Dumitru şi Joan Crisoscoleo, verii săi după mamă, şi neavând nici o ştire despre ei îl consolai cu speranţa de a-şi fi găsit salvarea în provinciile turceşti, împreună cu ceilalţi boieri greci. Regreta de a nu fi fost urmat de verii săi în Transilvania, unde viaţa le-ar fi în siguranţă, pe când în Valahia sunt expuşi la moarte sigură, ceia ce se şi întâmplă.

Dar înainte de a povesti amănuntele acestei morţi, căpătate de la o înaltă personalitate, socotesc a aminti din viaţa lui Ioan Crisoscoleo, şi voi îndrăzni de a mă folosi în acest scop de informaţiile vrednice de încredere ale părintelui Antonio Soffietti, actualul episcop din Chioggia. Ioan Crisoscoleo din Constantinopol veni la Roma la vârsta de 30 ani, şi fu admis în colegiul Sft. Atanasie, de unde după 2 ani, având înclinaţiuni religioase, fu acceptat în ordinul jesuiţilor, trecând peste stăruinţele mamei sale care se împotrivea hotărârii sale.

Aci studiase retorica şi filozofia. Nu prea dovedise destulă smerenie în viata ce-şi alese, arătând chiar un sentiment de vanitate în legătură cu origina sa. În 1714 ajunse în Veneţia, unde cunoscu pe părintele Soffietti care căuta cu prudentă să afle motivul plecării sale din Roma. Crisoscoleo îi mărturiseşte intenţiunea de a se înapoia la Constantinopol pentru a consola pe mama sa, şi a pune în ordine unele chestiuni familiare cu fraţii săi, după care, peste şase luni, se va reîntoarce la Roma. Părintele îl prevenise de rezultatul la care se expune părăsind vocaţia religioasă şi obligaţia solemnă ce-şi luase înaintea lui D-zeu, la intrarea în ordinul jesuitilor. Crisoscoleo protestă cu jurăminte că nu are altă intentiune de cît a se înapoia după 6 luni.

După o lună de întârziere îşi luă rămas bun de la cercul preoţesc din Veneţia, zicând că pleacă spre Padova pentru a lua apoi drumul Constantinopolului, dar după două zile fu zărit în Veneţia, în haine de laic, arătându-şi deci nestatornicia. La Constantinopol nu găsi însă averea închipuită, şi după un an soseşte din nou în Veneţia, fără a mai da ochi cu părintele Soffietti sau cu ceilalţi jesuiti. De aici pleacă la Padova unde studiază medicina cu vestitul Antonio Vallisnieri, rectorul universităţii de acolo, şi-şi ia doctoratul la Siena, de unde se întoarce prin Livorno la Constantinopol, iar de aici pleacă spre Valahia şi ajunge în Bucureşti, în August 1716, primit cu dragoste de Principele Nicolai Mavrocordat, vărul său, şi de fratele său Dumitru Crisoscoleo, care ocupase atunci demnitatea de Mare Postelnic la Curte, schimbată în urmă cu cea de Paharnic, dătătoare de mari câştiguri. Cei doi fraţi se puseră să strângă avere. Căpătară veniturile câtorva sate bogate, care aparţineau de drept familiei Cantacuzino, între care era şi satul Afumaţi, depărtare de 4 ore de Bucureşti.

Surprinşi însă de năvălirea cătanelor nemţeşti şi de prinderea Domnitorului la care nu se aşteptau, şi rău sfătuiţi, se refugiară la mănăstirea Archimandritului, care se afla lângă palatul Cantacuzinilor din Bucureşti, unde se ascunseră până după plecarea noastră cât şi a cătanelor cu prizonierul lor domnesc, şi travertiţi apoi în haine ţărăneşti luară drumul spre Giurgiu, prin poteci neumblate. Nu departe însă de Bucureşti au fost jefuiţi şi oribil masacraţi. Iată tragicul sfârşit al lui Ioan Crisoscoleo, care a nesocotit pacea sufletească religioasă, schimbând-o cu măririle şi onorurile de la nestatornica Curte a Valahiei.

Marele Sultan aflând de prinderea lui Mavrocordat era foarte abătut, dar, în aparenţă, învinuise pe însuşi Principele Mavrocordat de a nu fi dovedit destulă îndemânare faţă de acele împrejurări. Puse în locul său pe scaunul domnesc pe fratele acestuia, pe Ioan Mavrocordat, şi trimese boierilor şi locuitorilor ţării un manifest, care era un amestec de cruzime şi înduioşare, de blândeţă şi ameninţări, care însă, pe lângă instrucţiunile date noului domnitor, a avut efectul de a întoarce din pribegie multe familii din Transilvania, precum şi pe Doamna Măria, văduva lui Brâncoveanu, cu ginerele şi nepotul ei; cari se bucurau de dragostea poporului, care mărturisea că singura cauză a revoluţiilor şi nenorocirilor Valahiei a fost detronarea şi uciderea lui Brâncoveanu.

Dau aici traducerea fidelă a manifestului, făcută cu multă pricepere de domnul Panajotti fiul vestitului Nicu Saraffi, cunoscut între negustorii oraşului:

Către voi boieri, căpitani, odda-başi, ceauşi şi seimeni, cari mâncaţi pâinea Marelui vostru Sultan. Iată ce vă zic vouă: întoarcă-se fiecare în ţară la casa sa; înapoiaţi-vă şi veţi trăi în pace. Sunteţi iertaţi voi, femeile voastre şi copii voştri; vă sunt iertate casele şl satele voastre, vitele voastre şi tot ce aveţi. Vă sunt iertate toate greşelile făptuite. Voi avea îndurare pentru voiscutindu-vă timp de un an de orice tribut, dăjdie şi contribuţie de orice fel; dovediţi însă supuşenie poruncilor mele, şi nu abuzaţi de mila ce încerc cu voi.

Ajuns în Bucureşti, unde avu loc înscăunarea ca toată solemnitatea cuvenită, Principele Ioan comunică Generalului Comandant al Transilvaniei, în termeni curtenitori, alegerea sa pe tronul Valahiei în locul fratelui său prizonier. Oferi o sumă de bani pentru tot timpul armistiţiului, menţinând relaţiuni de bună vecinătate cu Transilvania, cultivate de ambele părţi. Cu toate acestea, în timp de câteva luni, biata ţară a fost într-una călcată de continue năvăliri, fie din partea nemţilor sau ale turcilor şi tătarilor. Aceştia din urmă. trecură de trei ori, în Noembrie trecut, prin părţile Oltului, unde arseră satele, robiseră locuitorii, şi uciseră pe bătrâni.

Principele Ioan, uimit că tara e prăpădită de cei ce trebuiau să o apere, strânse o mică oaste cu care porni contra tătarilor, şi desrobi cu forţa pe mulţi locuitori. Hotărârea această îndrăzneaţă băgase groaza în multă lume, de teama unei răzbunări din partea turcilor contra Domnitorului, mai cu samă că fusese chemat la Adrianopol fără a cunoaşte cauza. Susţineau unii că Marele Han al tătarilor îl părâse la turci de părtinire cu nemţii, prin cutezanţa sa de a ataca pe tătari, dar Domnitorul ştiu să justifice cu abilitate îndrăzneala sa, şi în Decembrie trecut recapătă din nou tronul Valahiei.

Iar eu la sfârşitul anului 1717, termin Istoria nesfârşitelor Revoluţii ale Valahiei, căci această nefericită ţară nu ştie încă pe cine să, dorească de stăpân, pe Turcul sau pe Augustul împărat.

Terminând această Istorie, mă văd îndatorat să satisfac curiozitatea cetitorului în privinţa limbii valahe care are strânsă legătură cu cea latină, după cum arată şi Joan Lucio în cartea sa de Regno Dalmatiae. Dar observ cu uimire că conţine nu numai cuvinte italieneşti, dar după o practică de 6 ani, remarc că şi verbele, în special la trecut, au forma exactă a celor italieneşti, şi că într-adevăr limba valahă se trage din cea latină, întrebuinţând la trecut, ca şi cea italiană, verbul auxiliar a avea. Iată câteva exemple:

Ce ai scris ? Che cosa hai scritto ?

N-ai făcut bine. Non hai fatto bene.

Adam părintele Adamo Padre nostre ha peccato.

nostru a păcătuit.

Cristos a păţit Cristos ha patito per li peccati noştri

pentru pacatele noastre.

Etc.

Şi alte multe exemple la fel a-şi putea da, dar pentru a nu obosi pe cetitori, voi adaogă numai că limba valahă conţine şi alte cuvinte străine, Iată de pildă o frază scurtă, care conţine cuvinte din patru limbi: greceşte, latină, slavonă şi italiana.

Toţi ucenicii au lăsat singur pe dascălul lor.

Iată şi începutul lui Tatăl nostru:

Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău etc…

Numerele de la unu până la zece se pronunţă astfel:

Un, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece.