Comentarii pe baza unei note informative, de Dragoș Ungureanu

NVOVO AVVISO

Della resolutione fatta per il Serenissimo Prencipe di Transiluania

di restituire quella Prouincia all’Impero Romano

Per auuiso certo che si ha d’Alba Giulia delli 6 d’Aprile 1598

Publicato per Domenico Amici Anconiteno

Con licenza de’Superiori

In Roma, Appresso Nicolò Mutio, 1598

Il Prencipe di Transiluania, che confina da vna parte con la Polonia, da vn’altra con il Moscouito & da vn’altra parte con il Turco, essendosi chiarito & hauendo scoperti vna congiura, ò (per di meglio) tradimento, che alcuni delli suoi più intimi gli machinauano contra, di voler dare al Turco la Sua principal Città, & Stato, Alli quattro dell presente mese di Aprile del presente anno 1598 due hore doppò giorno comandò S.A. che si douesse congregare & raccogliere tutta la nobiltà & Prencipi del Suo Stato nel Suo Palazzo, per douere trattare con esso loro delle più importanti cose & negotij appartenenti à detto Stato & doppò questo impantinente fece mettere prigione il Gran Cancelliero, però nelle sue proprie stanze; & di poi diede ragguaglio alli Stati, che già si erano congregati & raccolti, secondo l’ordine hauuto, di ciò & egli haueua ciò fatto per sua giustificatione, essendosi scoperto il trattato di colui, che teneua di tradire lo stato del Suo Signore & che lo giudicaua inimico & traditore dell’Impero romano & della Sua Patria insieme, si come faceua instanza à essi Prencipi, che per tale douesse essere dechiarato & sententiato si come esso intendeua & commandaua, che come di tale si douesse prender supplitio & fusse castigato, come richedeuano li suoi demeriti, accioche fosse in perpetuo essempio alli pastori & terrore insieme & che non hauessero ardire più di aspirare à simili sceleraggini & impieta nell’auuenire. Doppò che hebbe fatto questo, se n’entrò in vn’altra stanza; & iui con molta magnificenza fece vna bellissima Oratione & ragionamento alli deputati sopra li Stati animandoli & essortandoli con molte belle ragioni a voler hauer riguardo alla fideltà, che doueuano hauere verso il loro Prencipe & al giuramento, che gli haueuano prestato dell’obedienza & vassallaggio, che doueuano all’Imperatore Romano: & insieme verso tutta la christianità fede & Republica & nel fine di esso ragionamento haueudogli domandato per tre volte se la osseruarebbero sino alla morte, gli fu con vno vniuersale applauso & da tutti prontissimamente risposto di si & che sariano stati sempre apparechiati per il loro Signore & Principe volentieri esporre la robba & il sangue, ogni volta che fusse stato di bisogno: Il che poi ricercò oncho in particolare ad alcuni delli più principali Signori dello Stato: che prontamente anchor essi risposero il medesimo & che di nuouo ne faceuano & rinouauano il giuramento di fideltà & obedienza nelle mani delli Deputati di Sua Maestà Cesarea; & essi alli loro sudditi di douergli sempre mantenere & conseruare nelli loro priuiulegij & costumi soliti & consueti. Et doppo fatto questo alle 14 hore in circa commandò che si douesse eseguire la giustizia, & fece subito impiccare per la gola il suo Cauallerizzo maggiore & insieme vn’altro suo officiale parimento consapeuole, & partecipe del trattato & tradimento. Il suo Maggiordomo si saluò con la fuga, essendo anche egli nel numero de partecipi & consapeuoli di tal trattato e tradimento. La onde doppo fatto questo Sua Altezza hà ripartito frà tutti gli altri suoi familiari & offitiali fideli molte robbe & caualli & gioie di gran valore; & insieme hà licentiato da la sua Corte & Città tutta quella gente, che gli è parsa inutile & incommoda al suo Stato fra quali ci sono stati Musici & Cantori, Comici, Histrioni, Ciarlatani, Parasiti, Assentatori & Buffoni & simil gente; restando il suddetto Principe per gouernatore di quella Prouincia: la quale per volontà & mera prouidentia del Signore Iddio si è conseruata à questo buono Imperatore; cosa che non poterono ottenere gli Imperatori Ferdinando & Massimiliano hauendolo procurator con infinita spesa & sangue. Che è quanto è successo in questi paesi à laude & gloria del Signore Iddio.

Il Fine

Con licenza de’ superiori

In Roma

Appresso Nicolò Mutio     M.D.XCVIII

Unul dintre personajele cele mai controversate ale istoriei Principatelor Române este Sigismund Bathory, de patru ori principe al Transilvaniei şi anume: mai 1581 – 1597; 22 august 1598 – martie 1599; februarie – august 1601 (până la bătălia de la Guruslău); şi ultima dată în 1602 când în urma convenţiei de la Cluj din 29 iunie va ceda definitiv Principatul în favoarea împăratului Rudolf, în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unui venit de 50.000 ducaţi anual, propunere a habsburgilor încă din 1597.

Controversa constă în modul diferit în care personajul este descris de către istoriografia catolică a primei jumătăţi a secolului XVII, (în principal italiană şi maghiară) faţă de istoriografia românească; în modul diferit în care contemporanii personajului îl văd: ca pe un principe destoinic (colaboratorii apropiaţi ai săi [1] ; marea majoritate a membrilor Dietei ardelene); ca pe un nestatornic, schimbăcios şi uşuratic [2] (Curtea de la Praga, Mihai Viteazul şi anturajul său); ca pe un exponent de seamă al taberei prigonitorilor (secuii).

În mare parte, această controversă se datorează şi faptului că a abdicat de trei ori la rând, număr neobişnuit de mare pentru un monarh fără prea mari realizări în vreunul din acele planuri care pot revoluţiona şi prin acestea să fi fost pus în acele situaţii încât pentru a putea salva sau realiza ceva, să aleagă calea exilului şi renunţarea la putere. Aceasta cu atât mai mult cu cât politica sa externă era – desigur, după ce a fost luată hotărârea de a intra în războiul cel lung de partea Ligii Creştine şi până la revenirea de la Ratibor în scaunul principatului – în deplină concordanţă cu cea a habsburgilor, lucru atestat nu numai de către izvoarele istorice ale timpului dar şi de către nota studiată în articolul de faţă.

Prima abdicare a principelui este subiectul unei note publicate la Roma, în anul 1598 de către Domenico Amici. Nu cunoaştem amănunte despre autorul notei decât că era originar din Ancona şi că a scris o operetă în perioada pontificatului lui Clement VIII [3] . Putem deduce după stilul telegrafic în care scrie că este vorba mai degrabă de un mirean şi nu de un cleric.

Nota tratează evenimentele petrecute în luna aprilie a anului 1598, la aproape un an după vizita pe care Sigismund a făcut-o la Praga la curtea lui Rudolf de Habsburg, prilej cu care principele Transilvaniei a oferit principatul, Imperiului habsburgic în schimbul ducatelor Oppeln şi Ratibor şi a unei pensii de 50000 de ducaţi. Nu reiese din notă motivul acestei stranii renunţări aşa cum de altfel acest motiv nu reiese clar nici din alte izvoare narative sau diplomatice. Un motiv ar putea fi înfrângerea armatei habsburgo-transilvane de la Keresztes de la 26 octombrie 1596, unde Sigismund a participat personal alături de arhiducele Maximilian de Habsburg şi unde pierderile au fost puse pe seama prea marii sale grabe şi a urmăririi dezordonate a turcilor tocmai puşi pe fugă [4] .

Este posibil ca după această înfrângere, poziţia lui Sigismund să fi fost destul de şifonată în ochii principalilor săi susţinători externi, familia imperială de Habsburg, însă ca această poziţie, oricât de şifonată ar fi fost în urma unei înfrângeri militare care, oricum, nu a schimbat radical soarta războiului cel lung, să constituie motiv de abdicare pentru un principe suveran, este prea puţin. În al doilea rând, victoria otomanilor nu a fost urmată de vreo agresiune majoră asupra Transilvaniei, de genul aceleia contra Ţării Româneşti din august 1595, aşa cum se va vedea ulterior şi nici nu fusese descoperită vreo astfel de intenţie a otomanilor de către factorii de decizie ai Ligii Creştine. Din contră, otomanii au fost aceia care au solicitat alianţa Transilvaniei şi colaborarea cu Sigismund aşa cum rezultă din scrisoarea din 7 ianuarie 1597 adresată din Belgrad de Hassan-paşa prin care principale Transilvaniei era îndemnat să încheie pace cu Înalta Poartă, garantându-i-se recunoaşterea domniei din partea sultanului: „Pe când mă aflam la Razgrad mi-ai scris Măria Ta mie, cu ştirea lui Mihai Voievod că Măria Ta nu ai vrut să greşeşti faţă de puternicul împărat ci că la acest lucru ar fi dat Sinan-paşa prilej. Murind el acuma, cu credinţa şi cu îngăduinţa cu care aţi fost faţă de Poarta Sublimă, plecându-vă capul şi de acum înainte puternicului împărat, să fiţi cu aceiaşi credinţă către el şi să fiţi vrăjmaşul vrăjmaşilor săi şi prieten ai prietenilor săi” [5] .

Scrisoarea lui Hassan-paşa către Sigismund se încheie cu o ameninţare în situaţia în care nu se dădea curs cererii ei, ameninţare a cărei periculozitate era umbrită de situaţia de solicitant în care se afla demnitarul otoman, indiferent dacă acesta vorbea de pe poziţia unui învingător. În anul următor – 1598 – armata otomană a asediat Oradea dar a înregistrat înfrângeri severe la sud de Dunăre în faţa lui Mihai Viteazul, victorii care au obligat pe asediatori să renunţe la asediu [6] .

În ceea ce priveşte problemele interne ale lui Sigismund şi ne referim la relaţiile cu nobilii ardeleni membrii ai Dietei transilvane, cu saşii şi secuii, acestea nu pot fi în măsură să-i pericliteze poziţia, indiferent de rezultatul unei bătălii de genul celei de la Keresztes. Venirea la tronul principatului s-a făcut cu consimţământul întregii nobilimi transilvane neexistând contestări importante pentru prezenţa sa pe tron. Nu a existat nici un pretendent care să-i fi primejduit tronul, singurele fapte care ar putea fi trecute la categoria contestări fiind legate mai mult de politica externă şi anume de alegerea uneia dintre taberele aflate în „războiul cel lung”:

Poarta otomană şi Imperiul romano-german, decât de contestarea lui Sigismund ca principe al Transilvaniei iar partida pro-otomană – partidă mai mult de conjunctură – din care făceau parte cei trei veri ai săi, fraţii Balthazar, Ştefan şi Andrei Bathory a fost înlăturată foarte repede şi fără nici un fel de probleme pentru Sigismund personal. Execuţia conjuraţilor prinşi în frunte cu Balthazar şi fuga precipitată a celorlalţi doi, Ştefan şi Andrei au avut darul de a descuraja din start orice altă încercare de a organiza vreo lovitură contra principelui [7].

Andrei Bathory, aflat acum în rândurile clerului, nu a revenit în Transilvania decât în momentul când a fost chemat personal de către Sigismund, cu mari garanţii din partea acestuia, iar revenirea s-a produs cu mare teamă din partea lui Andrei care se aştepta în orice moment să fie arestat. De asemenea, trebuie menţionat şi faptul că Sigismund a fost primit şi recunoscut ca principe al Transilvaniei, fără nici un fel de problemă de fiecare dată când a revenit asupra abdicării, indiferent de consecinţele externe.

O motivare a primei abdicări a lui Sigismund este dată de către Nicolae Bălcescu în momentul descrierii vizitei pe care Mihai Viteazul a făcut-o la Alba Iulia în lunile decembrie 1596 – ianuarie 1597. Astfel: „principele făcu cunoscut lui Mihai-vodă că inima lui e foarte amărâtă, căci autoritatea papei şi făgăduielile ce a dat împăratului îi leagă mâinile şi nu-l lasă a-şi lua satisfacţia şi răzbunarea ce i se cuvine despre poloni; că Polonia nu numai că e hotărâtă a ţine supt protecţia ei pe Moldavia dar încă voieşte a o întinde şi asupra Valahiei; că împăratul nu-i dă agiutoarele făgăduite în bani şi oameni şi astfel el se află în nevoia sau de a se ruina cu totul sau de a face pace cu turcii; că într-o asemenea poziţie şi ostenit de atâtea griji ale puterii, a hotărât a abdica şi a-şi lăsa ţara în stăpânirea Austriei după tractatul încheiat cu această putere în ianuarie 1595” [8] . Tot ce afirma principele era perfect adevărat în privinţa intenţiilor polonezilor de a-şi extinde influenţa asupra celor două principate române – argument servit cu oarecare satisfacţie lui Mihai, având în vedere politica de pace pe care Polonia o cultiva cu Înalta Poartă – ca şi în privinţa promisiunilor neonorate ale habsburgilor [9] .

W.St. Teutschländer insistă asupra caracterului principelui Transilvaniei, subliniind ca fiind destul de slab ca să facă faţă unor greutăţi. Sunt menţionate şi aici sprijinul redus al lui Rudolf de Habsburg ca şi îngrijorarea lui Sigismund că ar putea fi biruit mai devreme sau mai târziu de către turci. Nu înţelegem cum se împacă atunci caracterizarea pe care di Cesare Campana [10] sau Giorgio Tomasi i-au făcut-o lui Sigismund şi chiar descrierea din această notă informativă a lui Domenico Amici, cu personajul care la prima dificultate legată de problemele domniei se gândeşte de bunăvoie şi nesilit de nimeni la abdicare? În opinia noastră, cea mai bună explicaţie este dată de către istoricul sas Teutschländer: „Cheia pentru [a înţelege] modul său de acţiune ar putea fi găsită mai cu seamă în slăbiciunea sa morală şi în lipsa lui de caracter. În această privinţă Sigismund era un produs trist şi un exemplu respingător al artei pedagogice iezuite; plin de cunoştinţe şi nu lipsit de însuşiri, firii sale îi lipsea în întregime armonia interioară. La fel ca şi în viaţa publică, el era în cea privată ezitant şi capricios; la aceasta a putut contribui, nu în mică măsură anturajul său. Soţia sa, educată de iezuiţi şi rămasă şi mai târziu în întregime sub influenţa lor, avea o vorbă: «Cum vrea Dumnezeu» şi intenţia de a nu zămisli nici un copil cu Sigismund Bathory, ci, dimpotrivă, să-l convingă pe el însuşi să renunţe la domnie şi să treacă în rândul clericilor. Contactele cu ea i-ar fi repugnat lui Sigismund în aşa măsură încât în vecinătatea ei era cuprins aproape de crampe şi totuşi – separat fiind de ea – îi resimţea dorul sau simula că ar simţi un astfel de dor. Acest fapt s-ar datora neputinţei sale naturale” [11] . O descriere cât se poate de dură, explicabilă poate printr-o aversiune a autorului faţă de tot ce înseamnă catolicism, contrareformă, Compania lui Iisus cu toate abuzurile acestora, dar foarte greu de combătut. Cunoaştem desigur dedesubturile căsătoriei lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, căsătorie de formă, în spatele ei fiind dorinţa lui Sigismund de a lega persoana sa de dinastia imperială de Habsburg şi de a avea un punct de plecare către o carieră militară strălucită, aşa cum reiese citind rândurile şi printre rândurile Bathoriadei lui Giorgio Tomasi, lucrare scrisă în mod cert la comanda sa [12] . Probabil că se şi vedea în fruntea armatelor creştine eliberând Constantinopolul şi alungând duşmanii lui Christos din Europa şi din Sion, aşa cum neinspirat a încercat să facă la Keresztes provocând disensiuni între el şi Maximilian de Habsburg. De partea cealaltă factorii de decizie de la Praga nu aveau decât un singur gând, binecuvântat de către biserica romano-catolică: să lărgească graniţele Sfântului imperiu roman de neam german (Sacrum Imperium Romanum Nationis Teutonicae), prin achiziţionarea Transilvaniei, potrivit devizei Bella gerunt alii, tu felix Austria nubes iar Sigismund era un element excepţional pentru asta [13] . Presiunile la care era supus Sigismund din partea iezuiţilor şi a soţiei sale, principesă a imperiului înainte de toate, nu au fost altceva decât ordine venite din spatele uşilor închise ale castelulului Hradčany din Praga. De aici şi hotărârea bruscă a lui Sigismund de a abdica (după ce, conform tratatului din iarna lui 1595, hotărâse să abdice în favoarea Casei de Austria) în 1597 în favoarea unor demnitari ardeleni, – Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi la urmă lui Ştefan Jósika – hotărâre venită din dorinţa cu iz de revoltă interioară, de a nu face pe placul celor în mâinile cărora se simţea a fi un simplu pion. Ioannis Bisselius, istoric german, apropiat al evenimentelor menţionează următorul motiv al dorinţei de abdicare a lui Sigismund: „deoarece el nu mai putea spera să aibă moştenitori de la soţia sa Christina” [14] , adică exact ceea ce vroia şi Casa de Austria.

Caracterul slab al lui Sigismund, influenţabil, aflat la cheremul anturajului, incapabil să-şi impună punctul de vedere, se vede foarte clar din faptele sale cu prilejul primei încercări de abdicare. Nota lui Domenico Amici pomeneşte de arestarea, chiar în camerele sale a lui Ştefan Jósika, cancelar al Transilvaniei şi unul din cei mai destoinici oameni din Transilvania acelei perioade. Ce se întâmplase? Aşa cum afirmam mai sus, după hotărârea de a abdica în favoarea Casei de Austria, Sigismund s-a răzgândit – în mod cert, influenţat de colaboratorii săi, într-o perioadă când, probabil, anturajul iezuiţilor şi al soţiei sale lipsea de la apel – şi a promis separat la trei dintre principalii săi colaboratori – Gáspár Kórnis, Ştefan Bocskay şi Ştefan Jósika – recomandarea pentru alegerea ca principe, în faţa dietei transilvane. Intenţia lui Sigismund în momentul când a promis principatul celor trei demnitari era de a-i putea controla, stârnind zâzanie între ei – dovadă clară de slăbiciune. De pildă lui Gáspár Kórnis îi spunea: „Iată voinţa mea: când voi ieşi din Transilvania, tu să nu laşi domnia la nimeni altul, ci s-o iei pe seama ta; pentru asta te-am făcut cap peste armiile ţării„. În altă zi, luă deoparte pe unchiul său Ştefan Bocskay şi-i spuse: „Te sfătuiesc de-ţi trebuie domnia Ardealului să nu laşi să ţi-o ia oarece român” (despre Jósika era vorba). În cele din urmă câştig de cauză a avut românul Jósika, pentru care Sigismund a trimis inclusiv un sol la Înalta Poartă pentru confirmarea ca principe al Transilvaniei [15] . Jósika, în dorinţa de a prelua cât mai repede tronul Transilvaniei, a mers chiar mai departe cu îndrăzneala, scriind din proprie iniţiativă, arhiducelui Maximilian ca acesta să nu se grăbească să vină sau să trimită vreun comisar, întru-cât dieta era contra unei administraţii străine şi nici Sigismund nu e încă hotărât dacă să lase Transilvania, Casei de Austria, ceea ce era perfect adevărat, nefiind vorba de nici un fel de trădare [16] . În faţa unei astfel de situaţii – scrisoarea era totuşi a cancelarului Transilvaniei, a doua persoană în stat după unsul Domnului – Curtea de la Praga s-a pus imediat în mişcare, trimiţând urgent comisarii Ştefan Szuhay, episcop de Waitzen, Nicolae Istvánffy, consilier aulic şi Bartholomeu Pezzen, consilier imperial, cu misiune clară de a-l aduce pe Sigismund pe calea cea bună. Maximilian însuşi se pregătea de drum. Cei trei l-au găsit pe Sigismund la Alba Iulia exact în perioada când era adunată dieta. Fire slabă (cine erau cei trei comisari, la urma urmei, în faţa unui principe suzeran?), Sigismund a cedat şi, în faţa scrisorii lui Jósika către Maximilian, s-a dezis de cancelarul său, declarând că nu are cunoştinţă de acestea şi că el este hotărât să renunţe în favoarea împăratului, forţând dieta prin arestarea demonstrativă a cancelarului (ameninţare clară pentru cei ce nu răspundeau la comenzi [17] ) să presteze jurământul de credinţă lui Rudolf.

Menţionarea arestării lui Jósika „în propriile lui camere” dovedeşte faptul că al doilea personaj în principatul Transilvaniei, ori nu se aştepta deloc la aşa ceva, ori arestarea sa a fost o surpriză pentru toată lumea, ori, mai plauzibil, ambele. Bălcescu afirmă că Jósika ar fi avut unele bănuieli în momentul când i s-a adus la cunoştinţă sosirea neaşteptată a comisarilor imperiali „de la care nimic bun nu putea aştepta” [18] , reacţie cauzată de scrisoarea expediată de el lui Maximilian, altfel nu s-ar putea explica strania ieşire călare din oraş însoţit de numai câteva slugi. Se gândise să fugă, cunoscând bine caracterul slab al lui Sigismund în faţa reprezentanţilor Casei de Habsburg. Ulterior, în timp ce călărea pe câmpie, s-a gândit poate că exagerează neavând, desigur, prea multe informaţii cu privire la ceea ce avea să se întâmple, şi dându-şi seama că Sigismund, în situaţia în care el ar fugi, singur cu habsburgii, ar arunca în mod categoric, toată vina pe seama lui. Spera probabil să-l influenţeze. A urmat ceea ce nota lui Domenico Amici consemnează: arestarea cancelarului, acuzaţiile de înaltă trădare (vânzarea ţării, necredincioşilor… sic), lepădarea lui Sigismund de principalul său colaborator, întemniţarea şi execuţia – ultima, ceva mai târziu, nefiind pomenită în notă [19] . Toată scena, realizată demonstrativ, ceea ce denotă plăcerea patologică a anumitor persoane (cazul de faţă, nevolnicul Sigismund dar şi comisarii imperiali, aflaţi pentru prima dată şi poate unica pentru ei, de a avea ocazia să forţeze mâna unui principe suzeran să-şi întemniţeze propriul cancelar), de a se simţi mari, hotărând, în chip necruţător, soarta semenilor săi din înaltul scaun de judecată. Ceea ce a urmat arestării – discursul de o calitate exceptională din punct de vedere al oratoriei (nota lui Domenico Amici nu-l înregistrează ci doar îl menţionează ca având acest calificativ) care a avut darul de a convinge adunarea stărilor Transilvaniei de a presta jurământul de credinţă faţă de împărat (prezenţa unei trupe militare avea o greutate mult mai mare decât orice argument şi talent oratoric) ca şi jurământul comisarilor în numele stăpânului lor, împăratul Rudolf, că Transilvănenilor li se vor conserva privilegiile şi libertăţile, (în măsura în care un jurământ poate fi o asigurare), darurile pe care principele le-a făcut demnitarilor credincioşi şi apropiaţilor (haine scumpe, cai de rasă şi bijuterii de mare valoare – scopul poate fi dedus cu uşurinţă), toate acestea în notă au o culoare mai puţin pronunţată şi nesemnificativă.

Note

1. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Il Serenissimo Prencipe di Transiluania, Sigismondo Battori, delli cui egregij fassi specialmente hò impreso di scriuere compendiosa & succinta historia è illustre non solo per le guerre hauute da lui con turchi & per le vittorie di loro gloriosamente riportate ma anco per le nobiltà del sangue & antichità de la famiglia che per vetustissimi annali voleuano da Batto Imperador de Tartari che già quattrocento e più anni scores con potentissimo essercito la Polonia & l’Vngaria ma da Rè dell’istesso nome che con altri di corona fù con Attila alle imprese da lui fatte; due della cui stripe di Batto, d’Iddolatri diuenuti fideli di Christo si fermorono nel Regno d’Vngaria, dominando gran spatio della regione terminate da i fiumi Danubio e Tibisco oue li Battori possedono tuttauia molti luoghi de’ loro Antecessori & fra questi la terra del proprio cognome Battor […]”. Lucrarea lui Giorgio Tomasi (unul din istoricii italieni, prim secretar – protonotar – al Cancelariei Papale, contemporan cu Sigismund Bathory şi colaborator apropiat al acestuia) are totuşi un vădit caracter elogios la adresa lui Sigismund Bathory, preamărind faptele sale de arme, unele din ele inexistente sau fiind făcute de către principele Ţării Româneşti, aşa cum o dovedeşte răspunsul arhiducelui Maximilian de Habsburg dat soliei venite din partea lui Mihai Viteazul: cf. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, Documente externe, volum îngrijit de Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Vasile Arimia şi Gheorghe Bondoc, Bucureşti, 1982, pp. 211-212. Dealtfel, în cartea lui Tomasi sunt unele exagerări cu privire la genealogia familiei Bathory, mergând până la a lega numele familiei de cel al lui Batu han, conducătorul armatelor mongole care au invadat Ungaria la 1241, ulterior han al Hoardei de Aur, pe baza unei simple asemănări de nume: Batu – Bathory. Dacă citim cu atenţie cartea lui Tomasi, observăm că deşi are cuvinte elogioase la adresa lui Sigismund, explicabile dat fiind că a fost o bună perioadă colaborator apropiat al principelui Transilvaniei, în momentul în care tema lucrării obligă pe autor să comenteze deciziile împăratului Rudolf de Habsburg, aceste comentarii au un vădit caracter diplomatic, fiind făcute în aşa fel încât să nu lezeze nici una din părţile implicate, chiar dacă decizia împăratului german a fost aceea de a-l obliga pe Sigismund să părăsească Transilvania sau de a lua măsuri militare împotriva lui, sprijinind interesat pe Mihai Viteazul, cel puţin pentru moment, în anul 1601, anul victoriei de la Guruslău. Dealtfel rândurile lui Tomasi stârnesc zâmbetul, atunci când aduc în lumină ultima abdicare a lui Sigismund de la tronul Transilvaniei: „In questo luogo[castelul Libocowitz, la o zi depărtare de Praga, n.a.] tiene il Prencipe dall’anno mille seicento due, ch’egli venne di Transiluania, la sua residenza, non hauendo altre commodità, che quelle ponno portare la giuriditione. Il palagio nondimeno, che è molto qualificato posa alla ripa sinistra dell’Egra fiume placidissimo pescoso & atto alla navigatione, se non la interrompessero gli edifici di molini, che sono frequenti, il quale dopò hauer corso per lungo tratto viene ad unirsi con l’Albis, che di Bohemia uà bagnando la Sassonia sin che sbocca nel Mare Germanico. La fabrica di esso Palagio è di maestreuole & dotta Architettura, che si conosce non solo nella dispositione esteriore della machina, & in due altissimi Pontoni, & torri , che scuoprono per gran soatio di lontano, ma anco nell’ordine interno doue lasciato per Piazza un perfetto & gran quadro sostenuto da archi sotteranei ridotti à più si famigliari, sorgono quattro superbe fasciate piena ogn’una di loro di nobilissime & ricche stanze, parte de quali & in spetie un’amplissimo salone, godono uedetta de’fiumi di selue diletteuoli oue sono rinchiusi cerui, che si prendono ad ogni piacere di S.A.&di altri luogli amessimi”. Se înţelege fără greutate că avem de-a face din partea lui Sigismund (principele fiind, desigur, raisonneur-ul cărţii lui Tomasi) cu o consolare al cărui caracter jalnic nu-l poate schimba nici somptuozitatea noii sale reşedinţe şi nici bogăţia domeniului căpătat de la altcineva. Simţim nevoia să amintim replica celebră a Theodorei, împărăteasă a Bizanţului, în momentul când cu prilejul revoltelor Nika, sfătuia pe Justinian să nu abdice: „mantia imperială este cel mai scump giulgiu”. În concluzie, se poate spune că Tomasi, înainte de a fi colaboratorul apropiat al lui Sigimund Bathory, era colaboratorul şi mai apropiat al bisericii romano-catolice şi al papei.

2. Cf. Johann Christian von Engel, Geschichte des Ungrischen Reichs und Seiner nebenländer, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, vol III, Bucureşti 1984, pp. 54 şi 66; Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în op. cit. vol III, pp. 117-119; Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, pp. 363, 365 (cu ocazia primei abdicări, Michael Weiss, senator braşovean, pune în gura trimisului lui Maximilian următorul vers batjocoritor: „astăzi e patru aprilie / Nebunul e trimis încotro voieşte”. Consilierul imperial István Illésházy are o altă părere despre Sigismund: „El pleacă în exil, în lume, asemenea lui Cain, din cauza sângelui nevinovat pe care l-a vărsat”), 370 (la Praga, Sigismund „era socotit doar un bufon, dar un bufon suspect care trebuia ţinut sub pază”), 375 şi 376; apud. Const. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 403 (părerea lui Mihai Viteazul era că: „Sigismund nu ştie nici ce face, nici ce vrea”).

3. Domenico Amici, Il bellissimo ordine, che si è tenuto nel portare il Santissimo Sacramento da Bologna nel viaggio di PP. Clemente VIII alla città di Ferrara, in Roma, per Nicolò Mutii, 1598, in 16°, cc. 4 n. n. (două exemplare sunt păstrate la Roma, în bibliotecile Angelica şi Vaticana). În privinţa autorului, a se vedea şi: Giammaria Mazzucchelli, Gli scrittori d’Italia …, vol. I, parte II, Brescia 1753, p. 622, s. v. Amici (Domenico); Giuseppe Colucci, Francesco Lancellotti, Dizionario storico degli uomini illustri di Ancona, in Delle antichità picene dell’Abate Giuseppe Colucci, t. XXVII, Fermo 1786, pp. 1-103; Filippo Vecchietti, Tommaso Moro, Biblioteca Picena …, t. I, Osimo 1790, p. 105, s. v. Amici (Domenico); Luigi Ferrari, Onomasticon. Repertorio Biobibliografico degli scrittori italiani dal 1501 al 1850, Milano 1947, s. v. Amici (Domenico); Tullio Bulgarelli, Gli avvisi a stampa in Roma nel Cinquecento. Bibliografia. Antologia, Roma 1967, p. 112 num. 291, p. 119 num. 323.

4. Karl Neugeboren, Handbuch…. vol III, p. 117. Cronica lui Radu Popescu susţine că pierderile creştinilor au fost mult mai mari: „[…]de-abiea Maximilian pe un cal au scăpat la Caşa cu câţiva grofi. Batăr Jicmond aşijderea de abiea au scăpat de au intrat în Tocai; Zrini aşijderea în altă parte au scăpat; lăsând toate ce-au avut turcilor, carii multă moarte au făcut la creştini şi luând robi şi dobânzi s-au întors sultan Mehmet cu izbândă la Ţarigrad”, cf. Radu Popescu, Istoriile Domnilor Ţării Româneşti în „Cronicile Medievale ale României”, IV, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Şerban Papacostea, Bucureşti, 1963, p. 77. Cronica lui Johann Filstich confirmă afirmaţiile lui Radu Popescu, cf. Johann Filstich Tentamen Historiae Vallachicae, în „Mihai Viteazul în conştiinţa europeană”, Bucureşti, 1983, p. 382: „[…] Maximilian şi Bathory cu puţini oşteni numai trebuiră să caute în fugă mântuirea vieţii lor.”

5. „Mikor én Ratzgradon valék, jrta vala Nagyságod ennékem Mihaly Waida hiréuel, hogy Nagyságod az hatalmas cziászar ellen nem igyekézet vétenj, hannem mind erre Szjnan Basza adot volna okot. Azerth jmar eömegh holt, es az minemω hiωséggel és engedelmességgel az fényes portahoz voltatok, ez utan-is az hatalmas cziaszarnak feiet haituan, azon hiwseggel legyetek hoza, és az kik eö hatalmassaga ellenségj, azoknak ellenségj, es baratjnak baratj legyetek.”, Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, volum îngrijit de Ion Ardelean, Vasile Arimia, Gheorghe Bondoc şi Mircea Muşat, Bucureşti, 1982, pp. 150-153. Ceea ce frapează este data scrisorii pe care Hassan-paşa, comandantul trupelor otomane din Ungaria afirmă că a primit-o de la Sigismund „pe vremea când mă aflam la Ratzgrad” ceea ce înseamnă februarie 1596, prin urmare înainte de bătălia de la Keresztes şi în care adresantul îşi motiva acţiunile antiotomane din anul precedent prin anumite intrigi pe care le făcuse Sinan-paşa. Subliniem faptul că Hassan-paşa menţionează în scrisoarea de răspuns, mai multe scrisori ale lui Sigismund către el, scrisori în urma cărora demnitarul otoman susţinuse cauza adresantului în faţa sultanului, obţinând iertarea pentru ridicarea armelor contra Înaltei Porţi. Ne punem întrebarea (retorică) dacă această scrisoare trimisă de Sigismund lui Hassan-paşa „cu ştirea” lui Mihai Viteazul, avea rolul de a deruta conducerea otomanilor, provocându-le întârzieri în luarea unor decizii, dacă era rodul unei analize realiste a situaţiei militare în ajunul campaniei otomane din Ungaria, lăsând, prin urmare, portiţe deschise pentru negocieri în situaţie de înfrângere sau era rodul unui simplu oportunism al lui Sigismund? Având în vedere caracterul adresantului, orice variantă este posibilă iar ultima chiar probabilă.

6. Dimensiunie victoriilor armatei române conduse de Mihai Viteazul reies dintr-o scrisoare pe care principele Ţării Româneşti a trimis-o arhiducelui Maximilian de Habsburg la 16 octombrie 1598, cf Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, I, Documente, p. 216. Armata română ajunsese la Sofia, după ce cucerise Plevna, Vidinul, Vraţa, Florentinul şi Rahova, arzând peste 2000 sate şi trecând la nord de Dunăre peste 10000 bulgari şi sârbi cu toată averea lor. Replica destul de palidă pe care otomanii au dat-o lui Sigismund prin asediul Oradei arată că aceştia nu erau în măsură să pună în discuţie schimbarea conducerii celor trei principate româneşti şi cu atât mai puţin a principelui Transilvaniei. Se explică astfel atitudinea solicitantă a lui Hassan-paşa faţă de Sigismund Bathory.

7. Pentru detalii privind arestarea membrilor partidei pro-otomane şi execuţia publică a lui Balthazar, cf. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 340. Episodul este descris şi de Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609: „Non giunse ad effetto il perfido consiglio perche la protettione qual teneua Dio di Sigismondo fece scoprire il trattato il quale veuto ad orecchia di S.Altezza & stimarolo come recidiuo degno di doppia punitione ordino segretissimamente a i Capi dela sua guardia, che comparendo alla Corte i tali mettessero loro le mani adosso facendoli prigioni ilche per appunto & con aueduta diligenza fu esse guito & parte de’ prigioni si mando subito ben custodia in fortezza oue furono poifatti morire & parte senza perdita il tempo fù decapitata nella publica piazza di Claudiopoli, strangolandosi separatamente Balthazar Battori, cugino del prencipe & fratello del Cardinale, & di Stefano che si saluo fuggendo di Transiluania in Polonia, sendosigli per la complicità hauuta dato essilio & confiscati tutti i beni.” Chestiunea legată de averile confiscate de la cei executaţi este prezentată şi de Karl Neugeboren, Handbuch der geschichte Siebenbürgens, în op.cit. vol III, p. 114 cu precizarea că asemenea practici de a condamna în special pentru obţinerea de averi erau la vremea respectivă destul de frecvente, chiar unchiul lui Sigismund, Ştefan, regele Poloniei dând tonul în momentul când l-a condamnat la moarte pe Iancu Sasu, domnul Moldovei refugiat în Polonia. Nicolae Bălcescu subliniază susţinerea lui Sigismund de către majoritatea ungurilor, saşilor şi secuilor în momentul delicat al confruntării cu opoziţia condusă de Balthazar Bathory, când Sigismund a fugit de la Turda, unde se ţinea adunarea, la Chioar, cf. Nicolae Bălcescu, Romînii supt Mihai-Voievod Viteazul, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Bucureşti, 1960, p. 48.

8. Nicolae Bălcescu, op.cit., p. 37. Tratatul între împăratul Rudolf II şi Sigismund Bathory încheiat la Praga şi ratificat printr-un document la 28 ianuarie 1595, era astfel conceput încât nu se putea înceia nici o pace cu turcii fără ca Moldova şi Valahia să nu fi fost incluse. Într-un alt punct al tratatului se vorbeşte pe lângă ajutorul reciproc în războiul cu turcii şi despre anexarea Transilvaniei la Austria în situaţia când Sigismund Bathory ar muri fără moştenitori. Ca urmare a acestui tratat era prevăzută căsătoria lui Sigismund cu Maria Christierna, fiica arhiducelui Carol de Stiria, cf, Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în op cit, vol III, p. 347.

9. Un caz similar este cel al lui Ştefan cel Mare care, în scrisoarea trimisă monarhilor apuseni după victoria de la Vaslui din iarna lui 1475 (cf. România. Documente străine despre români, culegere de documente întocmită de Teodor Bucur, Tahsin Gemil, Ioana Burlacu şi Manole Neagoe, Bucureşti, 1992, p. 58), ia in considerare situaţia în care nu va primi ajutor din partea acestora, explicând fără echivoc că în această situaţie Moldova va găsi cale de a se înţelege cu otomanii. Ştefan cel Mare, principe al unui stat cu resurse mult mai mici decât cele ale Transilvaniei, nu s-a gândit niciodată la vreo abdicare.

10. di Cesare Campana, Compendio Historico delle guerre vltimamente successe tra christiani & Turchi & tra Turchi & Persiani, Vinecia, 1597.

11. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 363-364.

12. Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano, 1609. În afară de caracterul elogios al textului, text ce conţine inclusiv exagerări şi chiar neadevăruri, menţionăm cele două poezii de la începutul şi de la sfârşitul lucrării, închinate lui Sigismund Bathory, în care principele este prezentat ca un al doilea Alexandru Macedon. Ultimul cântec intitulat „Canzone Al Serenissimo Prencipe di Transiluania Sigismondo Battori nel cominciamento delle sue Imprese”este semnat de Marco Claseri Trentino. În poem, Sigismund este descris ca victorios pe câmpul de bătaie şi încărcat de glorie iar vestea victoriilor sale ajunsese în Grecia şi Palestina (Sion). Socotim că nu este cazul să explicăm ce semnificaţie are prezenţa Sionului în acest poem. Prima poezie, care prefaţează Bathoriada, este ceva mai scurtă: „Tu pur valoroso SIGISMONDO, / La gran fama sepolta, anzi ch’estinta, / E la salda virtù cheta, non vinta, / Spirante, e forte anchor ritorni al mondo. Qui lui vedrem contra il Tiranno immondo, / Onde il fiero giogo è l’Asia auinta, / Tonar ne l’armi, e l’empia turba spinta, / Scoter, e calpestar l’ingusto pondo. E letti i suoi trionfi, e ouunque vada, / Senno, e pietà, non ben saprem qual merti, / Più lode, ò la tua Penna, ò la tua spada. Questa sparge di sangue i campi aperti, / Quella dà lume al sangue, e doue ei cada, / Di lui nel fosco suo sà chiari i merti.”. Cartea se găseşte la secţia Manuscritti a Bibliotecii Nazionale Centrale “Vittorio Emanuele” din Roma (collocazione 6.34.C.10).

13. De amintit că Austria a mai încercat odată să intre în posesia Transilvaniei contând pe lipsa de urmaşi, în cazul lui Ioan Zápolya. Tratatul de la Oradea din 24 februarie 1538 prevedea ca Ungaria şi Transilvania să intre în posesia Casei de Habsburg după moartea lui Zápolya, fără copii la o vârstă destul de înaintată. Imediat după încheierea tratatului Ioan Zápolya s-a căsătorit cu Isabela, fiica regelui Sigismund I al Poloniei. Diferenţa mare de vârstă dintre cei doi soţi (el, trecut de 60; ea, în jur de 20) nu a împiedicat apariţia unui fiu, Ioan Sigismund, care, recunoscut ca urmaş legitim de către Süleyman Kanuni, a dat peste cap toate planurile habsburgilor.

14. Willibald Stephan Teutschlaender, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der geschichte Rumäniens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 376.

15. Karl Neugeboren, Handbuch der gheschichte Siebenbürgens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol III, p. 118; Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 45-46. A se vedea “caracterul” lui Sigismund: promite tronul lui Jósika, trimite sol la Înalta Poartă pentru a obţine confirmarea sultanului pentru acesta, ca pe urmă să-l acuze că unelteste pentru obţinerea tronului (înaltă trădare şi înţelegere cu necredincioşii) şi să-l arunce în puşcărie unde i se va tăia capul. Bălcescu consemnează o replică amară a lui Jósika în momentul când era urcat în trăsura care-l va duce la închisoarea de la Satu-Mare, de faţă fiind Eustatie Guylasi: „iată preţul prieteniei crailor”. Gáspár Kórnis şi Ştefan Bocskay mai mult ca sigur că priveau cu satisfacţie eliminarea din cursă a concurentului lor care conducea detaşat, făcând tot jocul lui Sigismund. Tot edificator pentru caracterul lui Sigismund este şi episodul în care un grup de nobili (care probabil îşi vedeau ameninţate propriile persoane, prin arestarea abuzivă a unui membru marcant al lor) îl roagă pe Sigismund să-l judece pe Jósika potrivit legii, declarându-se martori pentru fostul cancelar. Sigismund a replicat “cu amar” că Jósika „este acum în puterea comisarilor împărăteşti, cărora el a dat ţara şi puterea de a face dreptate” (ibidem, p. 56). Mutatis-mutandis, în urma acestui răspuns şi având în vedere faptele petrecute, putem afirma, cu compasiune, despre Sigismund că era (aşa cum avea să mărturisească despre el însuşi mai târziu preşedintele american Harry Trumann, acuzat de opinia publică că nu s-a opus lansării bombelor nucleare deasupra oraşelor japoneze la sfârşitul celui de-al doilea război mondial) „în situaţia unui copil aruncat pe un tobogan”.

16. Andrei Veress, Nunţii apostolici în Ardeal (1592 – 1600), in “Academia Română, Memoriile secţiei istorice”, seria III, tomul VIII, mem. 13, Bucureşti, 1928, p. 40. Autorul susţine pe bază de documente că scrisoarea lui Jósika către Maximilian a fost scrisă din însărcinarea lui Sigismund Bathory însuşi. Trebuie menţionat că dacă Gáspár Kórnis, Ştefan Jósika e Ştefan Bocskay erau împotriva planului de menţinere a dinastiei bathoreştilor, prin care Sigismund trebuia să abdice în favoarea nepotului său Gabriel Bathory – episod descris foarte bine de către Andrei Veress, op cit, p. 38 – aceasta se datora intentiei fiecăruia de a obţine pentru el tronul Transilvaniei, si a certitudinii faptului că în situaţia dată, comisarii imperiali nu vor putea în nici un fel conduce principatul, toate pârghiile puterii fiind de fapt în mâna nobililor ardeleni. Ceea ce se va vedea mai târziu, prin întoarcerile lui Sigismund, apoi prin înscăunarea lui Andrei Bathory şi prin pierderea Transilvaniei de către habsburgi de după asasinarea lui Mihai Viteazul. În politică, fiecare putere îşi impune punctul de vedere până acolo unde ajunge armata sa. Din pacate pentru dinastia de Habsburg, ea nu putea în acel moment opera decât cu armatele Ţării Româneşti ale lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban, principi care-şi vedeau fiecare de propria lor politică.

17. Bălcescu menţionează „spaima intrată în inimile tuturor” ca efect al arestării, fiecare simţindu-se ameninţat. Tot el menţionează, citând un istoric ungur, fără însă să-l nominalizeze, şi arestarea şi executarea fără judecată, în faţa tuturor, a unui anume Toma, militar valoros, care ar fi vorbit despre „împilarea libertăţii”, (ibidem, p. 53-54), probabil reacţie la arestarea abuzivă a cancelarului Jósika.

18. Nicolae Bălcescu, Romînii …, pp. 51-52.

19. Jósika a fost preluat de comisarii imperiali şi dus în lanţuri „cu pază bună“ – afirmă setenţios Giorgio Tomasi în „La Battorea” – în închisoarea din Satu Mare. Nu putea fi legal pus sub nici o acuzaţie întru-cât el nu trădase pe nimeni, Transilvania nefiind încă preluată şi nici măcar hotărâtă în urma unei adunări în plen a dietei, având în vedere o aşa importantă ordine de zi, cum este hotărârea de acceptare a unei administraţii străine şi ca naţiune dar şi ca religie, dacă aşa ceva poate avea statut legal. A fost decapitat la porunca lui Rudolf, furios că Sigismund se întorsese de la Ratibor pe furiş şi fusese imediat recunoscut principe de către dietă, în dauna sa şi dornic de a da un exemplu nobililor ardeleni, răzvrătiţi acum contra habsburgilor. Deşi fusese trădat de Sigismund Bathory într-un mod aşa de josnic, la parodia de proces la care a fost supus înaintea execuţiei, Jósika a avut o comportare deosebit de demnă ca şi în faţa călăului, nedând nici un fel de satisfacţie ucigaşilor săi. Ca sursă istorică, Nicolae Bălcescu poate fi bănuit de o oarecare implicare afectivă, având în vedere că este român şi paşoptist în acelaşi timp, Mihai Viteazul reprezentând pentru el întruchiparea vitejiei, a dreptăţii, onoarei şi cavalerismului. Se poate observa din rândurile sale o oarecare aversiune faţă de Austria, numind-o la un moment dat „duşmana Ungariei” şi ucigaşa românului Jósika. „Duşmana Ungariei” îl putem comenta ca fiind o încercare narativă, de apropiere faţă de paşoptiştii maghiari şi de Lajos Kossuth, ceea ce, de altfel, a încercat din toate puterile, în perioada revoluţiei de la paşopt, ca şi cum Ungaria ar fi reprezentat apărătoarea libertăţilor naţionale şi individuale, cealaltă parte vătămată – Austria – reprezentând despotismul. Stilul narativ a lui Bălcescu, amintind de cel al lui Titus Livius (probabil că Ab urbe condita, fusese una din lecturile lui preferate), contribuie şi el la bănuiala că autorul Istoriei românilor supt Mihai Viteazul, ar înfiera intenţionat persoana lui Sigismund Bathory, în ciuda faptului că tot el acuză Austria, ca fiind ea ucigaşa românului Jósika, omiţându-l pe Sigismund. Dincolo de stil şi de statutul autorului, realitatea nu poate fi schimbată iar informaţiile sunt confirmate şi de alte surse, după cum se poate vedea la fiecare notă de subsol.

Uno dei personaggi più controversi della storia dei Principati Romeni è certamente Sigismondo Báthory, più volte principe di Transilvania (maggio 1581-1597; 22 agosto 1598-marzo 1599; febbraio-agosto 1601, fino alla battaglia di Guruslău). Sigismondo divenne principe per la quarta volta nel 1602, e nello stesso anno, in seguito alla convenzione di Cluj del 29 giugno, consentì alla proposta avanzatagli dagli Asburgo sin dal 1597, cedendo definitivamente il principato all’imperatore Rodolfo II d’Asburgo in cambio dei ducati di Oppeln e Ratibor, oltre ad una rendita annua di 50.000 ducati.

Gli aspetti contraddittori che si riscontrano nella figura del principe transilvano si devono in verità ai modi assai diversi con i quali egli è stato ritratto, da un lato, dalla storiografia cattolica della prima metà del Seicento, soprattutto da quelle italiana e ungherese, e dall’altro dalla storiografia romena coeva; ma soprattutto hanno influito i punti di vista assai disparati dei suoi contemporanei: Sigismondo è stato ritratto, come un principe abile, dai suoi fidati collaboratori e dalla maggioranza dei membri della Dieta transilvana [1] ; è stato ritenuto un personaggio incostante, mutevole e sventato dalla corte imperiale di Praga, da Michele il Bravo e dal suo entourage[2] ; infine pesa su Sigismondo la fama di accanito persecutore dei Seklers (i Siculi della Transilvania). Tale contraddittorietà, per giunta, è accresciuta dal fatto inconsueto che egli abdicò per tre volte, ogni volta destando perplessità che contribuirono a delineare il ritratto di un monarca certamente privo di successi in campo politico-militare, eppure non incline a scegliere la via dell’esilio, abbandonando il trono del principato. E ciò risalta ancor più se si considera il fatto che la politica estera di Sigismondo, in seguito alla sua adesione alla Lega Santa e almeno fino al ritorno da Ratibor, fu per un lungo periodo pienamente concorde con quella degli Asburgo, atteggiamento testimoniato non solo dalle fonti del tempo, ma anche dal documento analizzato nel presente articolo.

La prima abdicazione del principe costituisce l’argomento dell’avviso pubblicato a Roma, nel 1598, da un certo Domenico Amici [3] . Non conosciamo molte notizie sull’autore, che era originario di Ancona e che scrisse anche un’operetta in ottava rima sul pontefice Clemente VIII [4] . L’avviso risulta proveniente da Alba Iulia ed è datato 6 aprile 1598. Riguarda, perciò, avvenimenti accaduti in Transilvania a circa un anno di distanza dalla visita di Sigismondo Báthory a Praga, presso la corte dell’imperatore Rodolfo II d’Asburgo, occasione in cui Sigismondo acconsentì a cedere il principato alla Casa di Austria. Non risultano dal nostro avviso le ragioni di questa prima, inaspettata rinuncia al trono del principe transilvano; e del resto non vi è chiarezza su questo aspetto neppure in altre fonti coeve. Una di queste ragioni potrebbe essere la sconfitta che gli Ottomani inflissero all’esercito congiunto, asburgico e transilvano, a Mezökeresztes il 26 ottobre 1596. A questa campagna militare, Sigismondo Báthory partecipò insieme con l’arciduca Massimiliano d’Asburgo, ma le perdite subìte dall’esercito alleato cristiano furono all’epoca addebitate all’incompetenza e all’avventatezza del principe transilvano, che avrebbe favorito le manovre del nemico [5] . È molto probabile che la sconfitta dell’esercito cristiano causasse le rimostranze degli Asburgo, ma la diminuzione del prestigio del principe transilvano non può essere ritenuta un valido motivo per la sua abdicazione, poiché la sconfitta di Mezökeresztes non cambiò comunque le sorti della lunga guerra. Inoltre la vittoria non indusse gli Ottomani ad intensificare le loro azioni fino al punto di intraprendere una campagna militare in Transilvania, come quella subita dalla Valacchia nell’agosto 1595; e parimenti la Lega Santa non ritenne di intraprendere, nell’immediato, una controffensiva che fosse finalizzata a limitare il recente successo del nemico. La Porta stessa assunse un atteggiamento conciliante nei confronti della Transilvania e propose un’intesa a Sigismondo, come risulta dalla lettera che Hassan pascià spedì da Belgrado, al principe transilvano, il 7 gennaio 1597. Questa lettera esortava Sigismondo a concludere la pace con la Porta, mentre il sultano si dichiarava propenso a riconoscere il Báthory come principe di Transilvania: „Ai tempi in cui mi trovavo a Razgrad, Sua Eccellenza mi scrisse all’insaputa di Michele il Bravo, che Sua Eccellenza non volle sbagliare nei confronti del potente imperatore [il sultano ottomano, n. n.] e che a questa l’avrebbe spinta l’atteggiamento di Sinan pascià. Dopo la morte di costui, con la fedeltà e la deferenza che Lei dimostrò verso la Sublime Porta, inchinando la testa anche d’ora in poi davanti al prepotente imperatore, Lei abbia la stesa fede in lui e sia il nemico dei suoi nemici e amico dei suoi” [6] . La lettera di Hassan pascià si conclude con una aperta minaccia: qualora Sigismondo dovesse rigettare la richiesta del dignitario ottomano, la Transilvania ne pagherebbe le conseguenze subendo una spedizione punitiva da parte della Porta. Di fronte alla riluttanza del principe transilvano, gli Ottomani inviarono un esercito ad assediare Oradea, ma poiché, contemporaneamente, la Porta stava subendo gravi perdite nell’area a sud del Danubio, a causa della campagna militare ivi intrapresa da Michele il Bravo, gli assedianti furono obbligati a ritirarsi frettolosamente [7] .

Per quanto riguarda la politica interna, le difficoltà incontrate nei rapporti con la nobiltà transilvana riunita nella Dieta generale, e soprattutto con Sassoni e Seklers (Siculi), non misero in pericolo la posizione di Sigismondo ai vertici del potere politico, anche dopo la sconfitta di Mezökeresztes. La successione di Sigismondo Báthory al principato era avvenuta con l’assenso dell’intera nobiltà transilvana, e infatti, all’epoca del suo avvento al trono, non si erano registrate contestazioni di rilievo. D’altronde, l’investitura al principato del nipote di Stefano Báthory, l’allora re di Polonia, fu confermata dalla Porta. Non vi era, dunque, alcun serio pretendente in grado di ambire al trono di Sigismondo, ma ad essere contestate furono essenzialmente le scelte del principe in politica estera, ossia la sua decisione di schierarsi con una delle grandi potenze che si affrontavano nella lunga guerra. La contestazione della politica estera di Sigismondo Báthory, e di conseguenza della sua autorità, fu portata avanti da alcuni esponenti della nobiltà feudale vicina agli Ottomani, nelle cui fila si trovavano anche tre cugini del principe: i fratelli Baldassare, Stefano e Andrea Báthory. Ma questa fronda fu rapidamente domata con provvedimenti severi. La condanna a morte dei congiurati e la conseguente esecuzione di alcuni di loro, compreso Baldassare, mentre Stefano e Andrea riuscirono a malapena a rifugiarsi all’estero, scoraggiarono qualsiasi altro tentativo di un colpo di mano contro il principe [8] .

Andrea Báthory, dopo aver intrapreso la carriera ecclesiastica nel clero cattolico fino a raggiungere la dignità di cardinale, ritornò in Transilvania solamente quando Sigismondo Báthory lo richiamò con insistenza, offrendo al cugino salde garanzie di impunità. Tuttavia, una volta rientrato in Transilvania, Andrea continuò a temere per la sua vita, attendendo in trepidazione il momento in cui sarebbe stato arrestato. È da sottolineare, poi, il fatto che Sigismondo, ogniqualvolta cambiò idea dopo aver abdicato, non incontrò mai l’opposizione della nobiltà e degli Stati del principato, i quali tornarono sempre a riconoscerlo come principe di Transilvania e non si preoccuparono troppo delle conseguenze che quella decisione avrebbe avuto in politica estera

Una spiegazione convincente in merito alla prima abdicazione di Sigismondo Báthory si deve a Nicolae Bălcescu, il quale, riferendosi alla visita di Michele il Bravo ad Alba Iulia (dicembre 1596-gennaio 1597), scrive: „Il principe rese noto a Michele che il suo cuore era molto amareggiato e che l’autorità del Papa e le promesse fatte all’Imperatore gli legavano le mani, non permettendogli di prendersi la soddisfazione e la vendetta che spettava ai Polacchi; disse che la Polonia non era decisa soltanto a tenere sotto la sua protezione la Moldavia, ma che voleva estenderla anche sulla Valacchia; che l’Imperatore non gli dava l’aiuto promesso, in denaro e in uomini, e che così egli si trovava sul punto o di rovinarsi del tutto, o di fare pace con i Turchi; concludeva dicendo che, in una tale posizione, era stanco delle tante preoccupazioni del potere e che quindi aveva deciso di abdicare, lasciando il suo paese sotto il dominio dell’Austria, dopo il trattato firmato con questa potenza nel gennaio del 1595” [9] . Le parole del principe transilvano trovavano certamente riscontro, allora, nella situazione geopolitica del Sud-Est europeo, poiché la Polonia ambiva al controllo dell’intera area extracarpatica, cioè dei principati di Moldavia e Valacchia, in contrasto con la politica antiottomana di Michele il Bravo, mentre gli Asburgo non avevano onorato del tutto la promessa di sostenere gli alleati impegnati nella guerra contro la Porta [10] .

L’opera di W. S. Teutschländer hanno più volte affrontato la questione dei tratti propri del carattere di Sigismondo Báthory, sottolineando la debolezza dimostrata dal principe nell’affrontare alcuni problemi politici. Da un lato, l’autore tedesco menziona lo scarso appoggio offerto al principe transilvano dall’imperatore Rodolfo II d’Asburgo, ma dall’altro mette in evidenza il continuo timore in Sigismondo di essere sconfitto prima o poi dagli Ottomani. Non si spiegano, dunque, gli elogi di Cesare Campana [11] e di Giorgio Tomasi nei confronti del principe transilvano, così come i giudizi espressi nell’avviso pubblicato da Domenico Amici. Riteniamo che la spiegazione più adatta, tenendo di conto della personalità di Sigismondo, sia stata data da Teutschländer: „La chiave per comprendere il suo modo di agire potrebbe trovarsi piuttosto nella sua debolezza mentale e nella sua mancanza di carattere. Da questo punto di vista, Sigismondo era il misero risultato, il brutto esempio del metodo pedagogico dei Gesuiti; pieno di conoscenze, non privo di qualità, alla sua indole mancava completamente l’equilibrio interiore. Come nella vita pubblica, anche in quella privata era esitante e capriccioso; a ciò probabilmente contribuì, in misura non minore, la cerchia dei suoi familiari. La moglie, educata dai Gesuiti, ma anche in seguito del tutto sottoposta alla loro influenza, aveva un detto: «Secondo il volere di Dio», inoltre non voleva avere bambini con Sigismondo, ed anzi, intendeva convincerlo a rinunziare al regno, schierandosi dalla parte del clero. I rapporti con la moglie sarebbero stati talmente ripugnanti per Sigismondo che, in presenza di lei, era preso da dolori, oppure, trovandosi da lei separato, sentiva la sua mancanza o fingeva di sentirla. Questo si sarebbe dovuto imputare alla sua impotenza” [12] . Un giudizio estremamente duro, spiegabile con l’avversione dell’autore per il Cattolicesimo, la Controriforma e la Compagnia di Gesù, ma molto difficile da confutare con argomentazioni convincenti. Il fallimento del matrimonio di Sigismondo Báthory e Maria Christierna, figlia dell’arciduca Carlo di Stiria, fu il risultato, prevedibile, di una unione voluta dal principe transilvano per imparentarsi con la dinastia imperiale degli Asburgo, al fine di realizzare i suoi piani politico-militari, come si evince dall Battorea di Giorgio Tomasi, opera realizzata senza dubbio su committenza di Sigismondo stesso [13] . Il principe transilvano, probabilmente istigato dai confessori gesuiti, si immaginava al comando supremo degli eserciti cristiani per la liberazione di Costantinopoli e la cacciata dei nemici di Cristo dall’Europa e dalla Palestina, come a Mezökeresztes, dove aveva provocato l’ira di Massimiliano d’Asburgo. D’altronde, la corte imperiale di Praga valutava ovviamente tutte le possibilità di allargare i confini del Sacrum Imperium Romanum Nationis Teutonicae, con la benedizione e la piena collaborazione della S. Sede, quindi pensava all’annessione della Transilvania sulla base del motto: Bella gerunt alii, tu felix Austria nubes, giacché Sigismondo Báthory era ritenuto facilmente manovrabile [14] . Le pressioni alle quali fu sottoposto il principe transilvano dai Gesuiti e dalla moglie, prima di tutto principessa dell’Impero, rispondevano alle disposizioni impartite da chi elaborava la politica estera degli Asburgo, oltre le porte del castello di Hradčany a Praga. Quindi, dopo la rinuncia al trono del 1595 (in seguito al trattato firmato durante l’inverno con la Casa d’Austria), l’improvvisa decisione di Sigismondo di abdicare nuovamente, nel 1597, in favore dei dignitari transilvani: Gáspár Kórnis, Stefano Bocskay e Stefano Jósika, passò come un atto col quale il principe affidava ufficialmente il potere politico nelle mani di quei nobili che, comunque, controllavano già le sue decisioni. Lo storico tedesco Bisselius, che dimostra di essere ben informato circa gli avvenimenti cui fa riferimento, indica fra le ragioni dell’abdicazione di Sigismondo Báthory la seguente: „perché non può più sperare di avere eredi dalla moglie Cristina” [15] , cosa che non dispiaceva certo agli Asburgo, i quali, in questo modo, avevano il pretesto per l’annessione della Transilvania.

Il carattere debole di Sigismondo Báthory, facilmente suggestionabile dalla cerchia dei suoi collaboratori, incapace di imporre il suo punto di vista, diviene evidente al tempo della prima abdicazione. Domenico Amici menziona l’arresto del cancelliere Stefano Jósika, allora uno dei più abili politici della Transilvania, che fu prelevato di notte dal suo letto. Che cosa era successo veramente? Come abbiamo accennato, dopo la decisione di abdicare a favore della Casa d’Austria, Sigismondo Báthory cambiò improvvisamente idea, quasi certamente spinto da alcuni dei suoi più fedeli collaboratori, in un momento in cui, probabilmente, i confessori gesuiti e la moglie non si trovavano presso la corte. Egli pertanto, in colloqui privati, promise a tre dei suoi principali collaboratori: Gáspár Kórnis, Stefano Bocskay e Stefano Jósika, di sostenere nella Dieta la loro elezione al principato. L’obiettivo di Sigismondo, nel momento in cui promise il trono ai tre dignitari, era quello di poterli controllare, sottraendosi a sua volta al loro controllo e provocando dissensi tra di loro. A Gáspár Kórnis diceva: „Ecco la mia volontà: quando uscirò dalla Transilvania, tu non lasciare il principato a nessun altro, ma prendilo per te; è per questo che ti ho nominato a capo degli eserciti del paese„; un altro giorno, allo zio Stefano Bocskay disse: „Ti consiglio, se ambisci al principato di Transilvania, di non lasciartelo sottrarre da quel romeno [Stefano Jósika]”. Infine, fu proprio il romeno Jósika ad essere scelto da Sigismondo come suo successore, quindi il principe transilvano mandò anche un messaggero a Costantinopoli, per ottenere la ratifica della sua decisione [16] . Jósika, desideroso di salire al più presto sul trono, si dimostrò incauto e scrisse di propria iniziativa all’arciduca Massimiliano d’Asburgo, per avvisarlo che la sua presenza o quella di un commissario imperiale in Transilvania non erano gradite alla nobiltà locale e alla Dieta transilvana. Aggiungeva che Sigismondo Báthory non era ancora deciso a consegnare il principato nelle mani della Casa d’Austria, giudizio perfettamente rispondente alla realtà, che non presupponeva alcun tradimento da parte del cancelliere [17] . Di fronte a questa iniziativa, e non dimentichiamoci che la lettera era spedita dalla seconda carica politica della Transilvania, la corte imperiale di Praga prese immediatamente i provvedimenti necessari a contrastare i disegni del principe transilvano. Quindi inviò tempestivamente ad Alba Iulia tre commissari: il vescovo di Waitzen, Stefano Szuhay, e i consiglieri imperiali Nicolò Istvánffy e Bartolomeo Pezzen, con la missione di convincere Sigismondo Báthory a mantenere i suoi impegni e a consegnare il trono agli Asburgo. Comunque, si preparò a partire per la Transilvania lo stesso arciduca Massimiliano. I tre inviati dell’imperatore trovarono Sigismondo Báthory ad Alba Iulia, proprio nel momento in cui, nella capitale del principato, si era riunita la Dieta transilvana. Di fronte alla lettera inviata da Jósika a Massimiliano d’Asburgo, Sigismondo Báthory dimostrò la debolezza del suo carattere, diffidando il cancelliere e dichiarandosi estraneo a quella iniziativa. Ribadì la decisione di rinunciare al trono in favore dell’imperatore e ordinò l’arresto immediato di Jósika [18] , una chiara minaccia nei confronti di chi non ubbidiva alla volontà del principe e si rifiutava di prestare giuramento di fedeltà a Rodolfo II d’Asburgo [19] .

L’improvviso arresto di Stefano Jósika, prelevato „nelle sue proprie stanze„, da un lato dimostra che il cancelliere non si aspettava di certo un simile provvedimento, perpetrato ai danni della seconda carica del principato, e dall’altro prova che il piano fu architettato segretamente per cogliere di sorpresa l’intera corte e la nobiltà avversa a Sigismondo. Lo storico Bălcescu afferma che Jósika avrebbe avuto dei sospetti già al momento in cui venne a conoscenza dell’arrivo inatteso dei commissari imperiali: „dai quali niente di buono si poteva aspettare” [20] , altrimenti non si spiegherebbe l’improvviso tentativo del cancelliere di allontanarsi a cavallo, dalla città di Alba Iulia, in compagnia di alcuni servitori. Egli, in un primo momento, pensò bene di fuggire, giacché prevedeva l’atteggiamento di Sigismondo, improntato a debolezza, di fronte agli ambasciatori degli Asburgo. Poi, probabilmente quand’era già alle porte della capitale transilvana, trovandosi privo di informazioni precise circa la missione degli inviati imperiali, ritenne di non doversi preoccupare di costoro, ma di avere ancora margine per indurre Sigismondo a rigettare le richieste dell’imperatore e a conservare l’indipendenza della Transilvania. Dopo il rientro del cancelliere nella città di Alba Iulia, seguirono le vicende ricordate anche nell’avviso pubblicato da Domenico Amici: l’arresto di Stefano Jósika, accusato di alto tradimento per il supposto accordo con gli Ottomani [21] , la fiducia negata da Sigismondo Báthory al suo principale collaboratore, quindi la prigionia e l’esecuzione del dignitario, che avvenne dopo un periodo di detenzione e che non viene menzionata nel suddetto avviso [22] . L’arresto di Stefano Jósika fu voluto da Sigismondo Báthory per riaffermare in modo chiaro la sua autorità, ma la decisione del principe si deve in effetti all’intervento dei commissari imperiali. Questi, approfittando del carattere debole del principe transilvano, ottennero l’eliminazione del cancelliere, senza rendersi conto che si trattava soltanto di un capro espiatorio, sacrificato per rimediare all’indecisione del principe. All’arresto del cancelliere seguì il discorso di Sigismondo, di pregevole fattura, anche se l’avviso pubblicato da Domenico Amici lo ricorda solo di sfuggita. Questo discorso, per quanto tenuto in presenza di un nutrito gruppo di militari che poteva sopraffare qualsiasi argomento e talento oratorio, riuscì a convincere la Dieta transilvana a prestare giuramento di fedeltà all’imperatore. Rodolfo II d’Asburgo replicò facendo giurare i commissari imperiali e riconfermando agli Stati i privilegi e le libertà garantite dagli statuti vigenti. Sigismondo Báthory offrì cospicui regali: vestiti, cavalli e gioielli, per convincere i dignitari e la nobiltà a collaborare nell’esecuzione degli accordi presi con gli Asburgo. Ma tutto questo trova luogo, in modo per noi irrilevante, nell’avviso di Domenico Amici che abbiamo citato.

Note


1. Si veda Giorgio Tomasi, La Battorea, Conegliano 1609: “Il Serenissimo Prencipe di Transilvania, Sigismondo Battori, delli cui egregij passi specialmente ho impreso di scrivere compendiosa & succinta historia è illustre non solo per le guerre havute da lui con turchi & per le vittorie di loro gloriosamente riportate ma anco per le nobiltà del sangue & antichità de la famiglia che per vetustissimi annali volevano da Batto Imperador de’ Tartari che già quattrocento e più anni scorse con potentissimo esercito la Polonia & l’Ungaria ma da Re dell’istesso nome che con altri di corona fu con Attila alle imprese da lui fatte; due della cui stirpe di Batto, d’Idolatri divenuti fideli di Christo si fermarono nel Regno d’Ungaria, dominando gran spatio della regione terminate dai fiumi Danubio e Tibisco ove li Battori possedono tuttavia molti luoghi de’ loro Antecessori & fra questi la terra del proprio cognome Battor […]”. Il lavoro dello storico Giorgio Tomasi, protonotario della Cancelleria pontificia, contemporaneo di Sigismondo Báthory e suo fedele collaboratore, rivela un chiaro intento celebrativo nell’esaltare le gesta del principe, alcune addirittura inventate, oppure da attribuire ai principi di Valacchia e Moldavia, come dimostra la risposta dell’arciduca Massimiliano d’Asburgo all’inviato di Michele il Bravo. Cfr. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol I, Documente externe, a cura di Ion Ardeleanu, Mircea Muşat, Vasile Arimia, Gheorghe Bondoc, Bucarest 1982, pp. 211-212. Inoltre, nel libro del Tomasi, si riscontrano esagerazioni concernenti la genealogia della famiglia Báthory, il cui nome è fatto risalire a quello di Batu Khan, prima condottiero dei Mongoli che invasero l’Ungheria, nel 1241, e poi Khan dell’Orda d’Oro. Leggendo con attenzione il libro del Tomasi, notiamo che l’autore, quand’è obbligato dall’argomento a commentare le decisioni dell’imperatore Rodolfo II, pur continuando ad usare parole elogiative nei confronti di Sigismondo, adotta nel contempo un atteggiamento palesemente diplomatico. Le sue considerazioni, infatti, vengono svolte in modo da non offendere nessuna delle parti coinvolte, anche se l’imperatore obbligò Sigismondo a lasciare la Transilvania, e quindi sostenne Michele il Bravo nel 1601, anno della vittoria a Guruslău delle forze congiunte valacche e imperiali sull’esercito transilvano. D’altronde, alcuni passi tratti dal libro del Tomasi muovono al sorriso allorquando descrivono l’ultima abdicazione di Sigismondo Báthory e il suo ritiro nella residenza tedesca: “In questo luogo [il castello di Libocowitz, situato ad un giorno di cammino da Praga, n. n.] tiene il Prencipe dall’anno mille seicento due, ch’egli venne di Transilvania, la sua residenza, non havendo altre comodità, che quelle ponno portare la giurisditione. Il palagio nondimeno, che è molto qualificato posa alla ripa sinistra dell’Egra fiume placidissimo pescoso & atto alla navigatione, se non la interrompessero gli edifici di molini, che sono frequenti, il quale dopo haver corso per lungo tratto viene ad unirsi con l’Albis, che di Bohemia va bagnando la Sassonia sin che sbocca nel Mare Germanico. La fabbrica di esso Palagio è di maestrevole & dotta Architettura, che si conosce non solo nella dispositione esteriore della machina, & in due altissimi Pontoni, & torri, che scuoprono per gran spatio di lontano, ma anco nell’ordine interno dove lasciato per Piazza un perfetto & gran quadro sostenuto da archi sotterranei ridotti a più di famigliari, sorgono quattro superbe fasciate piena ogn’una di loro di nobilissime & ricche stanze, parte de quali & in spetie un amplissimo salone, godono vedetta de’ fiumi di selve dilettevoli ove sono rinchiusi cervi, che si prendono ad ogni piacere di S. A. & di altri luoghi amenissimi”. Si comprende l’intento consolatorio nei confronti di Sigismondo, che fu certamente il raisonneur del libro del Tomasi, intento in un certo qual modo patetico che, però, non può porre rimedio all’indegnità della nuova abitazione che l’Imperatore concesse in Silesia al Báthory. Ricordiamo la celebre battuta dell’imperatrice di Bisanzio, Theodora, quando, in occasione delle rivolte di Nika, consigliò a Giustiniano di non abdicare: “il manto imperiale è il più caro velo”. Si può dire che il Tomasi, prima di essere un fedele collaboratore di Sigismondo Báthory, fu ancor più fedele alla Chiesa cattolica e al Pontefice romano.

2. Cfr. Johann Christian von Engel, Geschichte des Ungarischen Reichs und Seiner Nebenländer, in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, Bucarest 1984, p. 54 e p. 66; Karl Neugeboren, Handbuch der Geschichte Siebenbürgens cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, pp. 117-119; Willibald Stephan Teutschländer, Michael der Tapfere. Ein zeit und Charakterbild aus der Geschichte Rumäniens, in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 363, p. 365, p. 370 e pp. 375-376. In occasione della prima abdicazione di Sigismondo, Michael Weiss, senatore di Braşov, attribuiva al messaggero di Massimiliano d’Asburgo i seguenti versi beffardi: “Oggi è il 4 aprile / Il pazzo è mandato dovunque voglia”. Il consigliere imperiale Stefano Illésházy espresse un altro giudizio su Sigismondo Báthory: “Egli parte in esilio, così come Caino, a causa del sangue innocente che ha versato”; a Praga, il principe transilvano “era considerato solo un buffone, ma un buffone sospetto che doveva essere tenuto d’occhio”. Si veda anche Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, din cele mai vechi timpuri până în prezent, Bucarest 1975, p. 403 (il principe valacco Michele il Bravo ebbe a dire di Sigismondo: “non sa né che cosa fa, né che cosa vuole”).

3. Domenico Amici, Nuovo avviso della resolutione fatta per il Serenissimo Prencipe di Transilvania di restituire quella Provincia all’Impero Romano, in Roma, appresso Nicolò Mutio, 1598, in 16°, cc. 4 n. n. (a nostra conoscenza due esemplari dell’operetta sono conservati, a Roma, nelle Biblioteche Nazionale Centrale “Vittorio Emanuele II” e Vallicelliana).

4. Domenico Amici, Il bellissimo ordine, che si è tenuto nel portare il Santissimo Sacramento da Bologna nel viaggio di PP. Clemente VIII alla città di Ferrara, in Roma, per Nicolò Mutii, 1598, in 16°, cc. 4 n. n. (due esemplari sono conservati a Roma, nelle Biblioteche Angelica e Vaticana). Per l’autore si vedano: Giammaria Mazzucchelli, Gli scrittori d’Italia …, vol. I, parte II, Brescia 1753, p. 622, s. v. Amici (Domenico); Giuseppe Colucci, Francesco Lancellotti, Dizionario storico degli uomini illustri di Ancona, in Delle antichità picene dell’Abate Giuseppe Colucci, t. XXVII, Fermo 1786, pp. 1-103; Filippo Vecchietti, Tommaso Moro, Biblioteca Picena …, t. I, Osimo 1790, p. 105, s. v. Amici (Domenico); Luigi Ferrari, Onomasticon. Repertorio Biobibliografico degli scrittori italiani dal 1501 al 1850, Milano 1947, s. v. Amici (Domenico); Tullio Bulgarelli, Gli avvisi a stampa in Roma nel Cinquecento. Bibliografia. Antologia, Roma 1967, p. 112 num. 291, p. 119 num. 323.

5. K. Neugeboren, Handbuch der Geschichte Siebenbürgens cit., p. 117. Secondo la Cronaca di Radu Popescu le perdite dei cristiani aumentarono non “appena Massimiliano fuggì su un cavallo a Kosiče […]. Anche Batăr Jicmond [Sigismondo Báthory] fuggì e si rifugiò nella città di Tocai; e così anche Zrini che fuggì altrove: lasciarono tutto alle loro spalle in balìa dei Turchi che provocarono tanti morti tra i Cristiani, e il sultano Mehmet, catturati schiavi e un cospicuo bottino, tornò vittorioso a Tzarigrado [Costantinopoli]”, cfr. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, edizione a cura di Constant Grecescu, Bucarest 1963, p. 77; la Cronaca settecentesca del sassone Johann Filstich conferma le asserzioni di Radu Popescu, cfr. Johann Filstich, Tentamen Historiae Vallachicae, in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 382: “[…] Massimiliano e il Batori dovettero cercare la salvezza della loro vita, mentre fuggivano con pochi soldati”.

6. “Mikor én Ratzgradon valék, jrta vala Nagyságod ennékem Mihaly Waida hiréuel, hogy Nagyságod az hatalmas cziászar ellen nem igyekézet vétenj, hannem mind erre Szjnan Basza adot volna okot. Azerth jmar eömegh holt, es az minemo hioséggel és engedelmességgel az fényes portahoz voltatok, ez utan-is az hatalmas cziaszarnak feiet haituan, azon hiwseggel legyetek hoza, és az kik eö hatalmassaga ellenségj, azoknak ellenségj, es baratjnak baratj legyetek” (Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. I, pp. 150-153). È interessante che Hassan pascià, comandante in capo degli eserciti ottomani di stanza in Ungheria, sostenga di avere ricevuto la lettera di Sigismondo Báthory: “ai tempi in cui mi trovavo a Razgrad”, permettendoci così di datare la missiva al febbraio 1596, dunque dopo la battaglia di Mezökeresztes. Nella sua lettera, Hassan, riferendosi ad un precedente scambio epistolare col principe transilvano, accenna ai tentativi di ottenere il perdono del sultano per la ribellione di Sigismondo. Ci domandiamo: questa lettera risponde ad una strategia politica messa in atto alla vigilia della campagna ottomana in Ungheria, per lasciare aperta la via ad eventuali trattative in caso di sconfitta, oppure è una prova palese dell’opportunismo di Sigismondo Báthory? Se consideriamo la posizione del destinatario e la sua influenza, ambedue le ipotesi divengono possibili, ma la seconda ci sembra la più probabile.

7. Il successo degli eserciti guidati da Michele il Bravo, nella campagna a sud del Danubio, risulta con chiarezza dai passi di una lettera che il principe valacco spedì, il 16 ottobre 1598, all’arciduca Massimiliano d’Asburgo, cfr. Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. I, p. 216. Le truppe della Valacchia avanzarono in territorio ottomano fino a Sofia, dopo aver conquistato l’una dopo l’altra le città di Plevna, Vidino, Vratza, Filippopoli e Rahova, razziando e incendiando circa 2.000 villaggi, quindi ritornarono vittoriose al nord del fiume, in territorio romeno, seguite da oltre 10.000 rifugiati cristiani, bulgari e serbi, che portarono con loro anche i propri beni. La debole ritorsione degli Ottomani, che avviarono l’assedio di Oradea, dimostra che allora la Porta non era in grado di influenzare la politica estera dei Principati Romeni, e tanto meno quella del principe di Transilvania; si spiegano, così, le ragioni della disponibilità dimostrata da Hassan pascià nei confronti di Sigismondo.

8. Per l’arresto dei membri della fazione filottomana e per l’esecuzione pubblica di Baldassare Báthory, si veda: W. St. Teutschländer, Michael der Tapfere cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 340; l’episodio è narrato anche da G. Tomasi, La Battorea cit.: “Non giunse ad effetto il perfido consiglio perché la protetione qual teneva Dio di Sigismondo fece scoprire il trattato, il quale venuto ad orecchia di S. Altezza & stimarolo come recidivo degno di doppia punitione, ordinò segretissimamente ai Capi della sua guardia, che comparendo alla Corte i tali mettessero loro le mani addosso facendoli prigioni, il che per appunto & con avveduta diligenza fu esseguito & parte de’ prigioni si mandò subito ben custodita in fortezza ove furono poi fatti morire & parte senza perdita di tempo fu decapitata nella pubblica piazza di Claudiopoli, strangolandosi separatamente Baltasare Battori, cugino del prencipe & fratello del Cardinale, & di Stefano che si salvò fuggendo di Transilvania in Polonia, sendosigli per la complicità havuta dato esilio & confiscati tutti i beni”. Ai beni confiscati si riferisce anche K. Neugeboren, Handbuch der Geschichte Siebenbürgens cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 114. La pratica della confisca dei beni era molto frequente all’epoca; anche lo zio di Sigismondo, il re di Polonia Stefano Báthory, si comportò allo stesso modo con Iancu il Sassone, principe di Moldavia, che si era rifugiato in territorio polacco per sfuggire alla Porta: catturatolo, lo fece giustiziare e gli sequestrò la fortuna. Lo storico romeno Nicolae Bălcescu sostiene che Sigismondo beneficiò del sostegno della nobiltà ungherese, e del patriziato sassone e siculo, nel momento in cui dovette confrontarsi con l’opposizione capeggiata da Baldassare Báthory, vale a dire quando il principe lasciò Turda, dove si era riunita la Dieta generale, per riparare a Chioar, cfr. N. Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, edizione a cura da Andrei Rusu, Bucarest 1960, p. 48.

9. Ibidem, p. 37. Il trattato ratificato a Praga il 28 gennaio 1595, tra l’imperatore Rodolfo II e Sigismondo Báthory, non consentiva a nessuno dei firmatari la conclusione della pace con la Porta, senza che la Moldavia e la Valacchia fossero incluse nell’accordo finale. Nello stesso trattato si prevedeva, oltre al sostegno reciproco nella guerra contro l’Impero Ottomano, anche l’annessione della Transilvania all’Austria nel caso in cui Sigismondo morisse senza eredi. Inoltre si concordava il matrimonio tra Sigismondo Báthory e Maria Christierna, figlia dell’arciduca Carlo di Stiria, cfr. W. St. Teutschländer, Michael der Tapfere cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 347.

10. Un caso simile fu quello del principe moldavo Stefano il Grande (1457-1504). Questi, nella lettera inviata ai monarchi occidentali subito dopo la vittoria di Vaslui, nell’inverno del 1475 (cfr. România. Documente străine despre români, raccolta di documenti a cura di Teodor Bucur, Tahsin Gemil, Ioana Burlacu e Manole Neagoe, Bucarest 1992, p. 58), prendeva in considerazione anche la possibilità di accordarsi con la Porta, qualora non avesse ricevuto alcun sostegno dalle potenze cristiane. Tuttavia Stefano il Grande, principe di uno Stato provvisto di risorse molto più scarse della Transilvania, non pensò mai all’abdicazione.

11. Cesare Campana, Compendio Historico delle guerre ultimamente successe tra christiani & Turchi & tra Turchi & Persiani, Venezia 1597.

12. W. St. Teutschländer, Michael der Tapfere cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, pp. 363-364.

13. G. Tomasi, La Battorea cit.; coerenti col carattere encomiastico dell’opera, che contiene molteplici esagerazioni e altrettante inesattezze, sono le due poesie dedicate a Sigismondo Báthory, all’inizio e alla fine del libro, versi che presentano il principe transilvano addirittura come un novello Alessandro il Macedone. La poesia che chiude il libro, intitolata: “Canzone Al Serenissimo Prencipe di Transilvania Sigismondo Battori nel cominciamento delle sue Imprese”, è firmata da Marco Claseri Trentino. In essa si enumerano le gloriose vittorie del principe, la cui fama è giunta in Grecia e in Palestina (Sion). La prima poesia, nella prefazione, è leggermente più breve: “Tu pur valoroso SIGISMONDO, / La gran fama sepolta, anzi ch’estinta, / E la salda virtù cheta, non vinta, / Spirante, e forte anchor ritorni al mondo. // Qui lui vedrem contra il Tiranno immondo, / Onde il fiero giogo è l’Asia avinta, / Tonar ne l’armi, e l’empia turba spinta, / Scoter, e calpestar l’ingusto pondo. // E letti i suoi trionfi, e ovunque vada, / Senno, e pietà, non ben saprem qual merti, / Più lode, o la tua penna, o la tua spada. // Questa sparge di sangue i campi aperti, / Quella dà lume al sangue, e dove ei cada, / Di lui nel fosco suo sà chiari i meriti”. Il volume citato (La Battorea) si conserva nella Sezione Manoscritti della Biblioteca Nazionale Centrale “Vittorio Emanuele II” di Roma (coll. 6. 34. C. 10).

14. I primi tentativi da parte della Casa d’Austria di impadronirsi della Transilvania risalgono all’epoca della fondazione del principato, quando gli Asburgo cercarono di approfittare della mancanza di eredi di Giovanni Zápolya. Il trattato di Oradea, del 24 febbraio 1538, disponeva l’annessione dell’Ungheria e della Transilvania all’Impero dopo la morte dello Zápolya, all’epoca senza bambini ed in età abbastanza avanzata. Poco dopo la conclusione del trattato fra Transilvania e Asburgo, Giovanni Zápolya sposò Isabella, figlia del re di Polonia, Sigismondo I. La grande differenza di età tra i due coniugi: lo Zápolya superava i sessant’anni, Isabella era intorno ai venti, non impedì la nascita di un figlio: Giovanni Sigismondo, che fu riconosciuto come erede legittimo dello Zápolya dal sultano Süleyman Kanunî, a dispetto degli Asburgo.

15. W. St. Teutschländer, Michael der Tapfere cit., in Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol. III, p. 376.

16. K. Neugeboren, Handbuch der Geschichte Siebenbürgens, în Mihai Viteazul în conştiinţa europeană cit., vol III, p. 118; N. Bălcescu, op. cit., pp. 45-46. I tratti della personalità di Sigismondo Báthory emergono chiaramente dal comportamento adottato nei confronti dei suoi collaboratori: promette il trono a Stefano Jósika, manda un inviato alla Porta per la ratifica, quindi accusa il cancelliere di alto tradimento, per aver complottato con i Turchi, e dispone il suo arresto, condannandolo a morte mediante decapitazione. Bălcescu ricorda una battuta amara di Jósika, quand’egli salì sulla carrozza che lo avrebbe trasportato nella prigione di Satu Mare; rivolto a Eustazio Guylasi, disse: “Ecco il prezzo per l’amicizia dei principi!”. Gaspare Kórnis e Stefano Bocskay certamente accolsero con soddisfazione l’eliminazione di un concorrente al trono, che, da tempo, assecondava le iniziative politiche del principe. Per quanto riguarda il carattere esitante di Sigismondo Báthory, va ricordato anche l’episodio in cui alcuni dignitari, sentendosi minacciati dall’arresto di un membro di spicco della nobiltà transilvana, pregarono il principe di processare Jósika secondo la legge, dichiarandosi pronti a testimoniare l’innocenza dell’ex cancelliere. Sigismondo Báthory rispose “con amarezza”, dicendo che Jósika: “era allora nelle mani dei commissari imperiali, ai quali era affidata la guida del principato e la facoltà di sovrintendere alla giustizia” (Ibidem, p. 56).

17. Andrei Veress, Nunţii apostolici în Ardeal (1592-1600), in “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, III serie, VIII, 1928, p. 40. Lo storico ungherese, basandosi sui documenti del tempo, sostiene che la lettera inviata da Stefano Jósika a Massimiliano d’Asburgo fu spedita su ordine di Sigismondo Báthory. Gaspare Kórnis, Stefano Jósika e Stefano Bocskay erano contrari al piano che, per il mantenimento della dinastia alla guida del principato transilvano, prevedeva la sostituzione di Sigismondo col nipote Gabriele Báthory (cfr. A. Veress, op. cit., p. 38). Ognuno dei tre, infatti, ambiva alla corona per conservare il potere nelle mani della nobiltà locale, a discapito dei commissari inviati dagli Asburgo alla guida della Transilvania. La nobiltà transilvana rimase coerente a questa linea politica anche in occasione dei successivi ritorni di Sigismondo sul trono del principato, ma così fu anche all’epoca del principato di Andrea Báthory e della ribellione antiasburgica seguita all’uccisione di Michele il Bravo, assassinato per ordine dello stesso generale imperiale Giorgio Basta. Poiché all’epoca, sullo scacchiere dell’Europa Centro–Orientale, il punto di vista degli Asburgo si affermava soltanto nelle regioni in cui le forze militari imperiali riuscivano ad intervenire direttamente, in Valacchia l’imperatore poteva contare soltanto sugli eserciti di Michele il Bravo e di Radu Şerban, principi che comunque tendevano a promuovere innanzitutto i propri interessi strategici.

18. L’episodio dell’arresto del cancelliere Stefano Jósika è narrato anche da Alfonso Carrillo, gesuita spagnolo presente in veste di diplomatico alla corte di Alba Iulia, ma le sue asserzioni sono sommarie e nettamente favorevoli a Sigismondo Báthory, cfr. Călători străini despre Ţările Române, vol. III, a cura di Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu–Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucarest 1971, pp. 323-324.

19. Nicolae Bălcescu sottolinea il fatto che, dopo l’arresto del cancelliere, dominò “la paura emersa nel cuore di tutti”, giacché la nobiltà transilvana si riteneva seriamente minacciata dalle decisioni del principe. Il Bălcescu, citando uno storico ungherese che però non nomina, accenna anche all’arresto e all’esecuzione senza processo, di fronte alla corte, di un certo Toma, soldato valoroso che avrebbe denunciato “l’oppressione della libertà”, probabilmente come reazione all’arresto arbitrario di Stefano Jósika (cfr. N. Bălcescu, op. cit., pp. 53-54).

20. N. Bălcescu, op. cit., pp. 51-52.

21. Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucarest 1880, p. 279; è assai interessante che il cancelliere Stefano Jósika fosse ritenuto colpevole anche da Michele il Bravo, il quale probabilmente, nel suo giudizio, si limitò alle informazioni avute da Sigismondo Báthory, cfr. Ibidem, vol. XII/1, Bucarest 1903, pp. 382-385.

22. Stefano Jósika, afferma Giorgio Tomasi nella Battorea, fu consegnato ai commissari imperiali e trasferito in catene, “con buona guardia”, nel carcere di Satu Mare. Dal punto di vista giuridico non fu mai dimostrata la colpa del cancelliere, e neanche la Dieta transilvana espresse mai un giudizio definitivo su questo caso. L’ex cancelliere fu decapitato per ordine di Rodolfo II d’Asburgo, infuriato per la notizia della fuga di Sigismondo da Ratibor ad Alba Iulia; qui Sigismondo fu immediatamente rieletto principe dalla Dieta transilvana. Anche se fu trattato da Sigismondo Báthory in modo indegno, Stefano Jósika tenne un atteggiamento molto nobile, sia durante il processo, sia di fronte al boia, non offrendo alcuna soddisfazione ai suoi aguzzini. Lo storico ottocentesco Nicolae Bălcescu può essere sospettato in un certo qual modo di partigianeria, se si tiene presente la sua origine romena e, nel contempo, il fatto che egli partecipò ai moti del 1848. Michele il Bravo rappresentava per lui la personificazione del coraggio, della giustizia e dell’onore. Si può dunque individuare, nell’opera del Bălcescu, una comprensibile avversione nei confronti dell’Austria, detta “la nemica dell’Ungheria” e l’assassina del “romeno Stefano Jósika”. Il primo giudizio dello storico può essere imputato al suo riavvicinamento ai rivoluzionari ungheresi e al loro capo Lajos Kossuth; perciò l’Ungheria diviene il difensore delle libertà nazionali e individuali, mentre l’Austria imperiale rappresenta la tirannia. Lo stile narrativo del Bălcescu, che ricorda quello di Tito Livio (probabilmente una delle letture favorite dello storico romeno), accresce il sospetto che le critiche eccessive rivolte dall’autore a Sigismondo Báthory derivino dalla mancanza di imparzialità, sebbene vada ricordato come, per l’uccisione di Stefano Jósika, il Bălcescu accusasse l’Austria non tenendo di conto che, in questo caso, la colpa andava attribuita soprattutto al principe transilvano. Comunque, al di là dello stile e delle convinzioni politiche del Bălcescu, i fatti analizzati dallo storico romeno, in merito alla personalità e al principato di Sigismondo Báthory, sono confermati anche dalle altre fonti che abbiamo già citato in questo nostro breve lavoro.