Subiectul lucrării de faţă se referă la artefactele militare medievale, moderne şi contemporane; armele şi celelalte accesorii militare aparţinând antichităţii intrând din punctul de vedere patrimonial în sfera arheologiei. Intenţia noastră este de a veni în ajutorul specialiştilor muzeelor cu profil istoric din ţara noastră, în special celor a căror specialitate acoperă perioadele istorice mai sus amintite, puşi în situaţia de a sorta, selecta şi clasifica pe diverse criterii fondul patrimonial al instituţiilor la care sunt angajaţi.
Pentru a avea o imagine mai amplă asupra întregului fond al patrimoniului mobil ce ţine de latura militară am căutat să oferim o evoluţie „în mare” a artefactelor militare, de la începuturile evului mediu – acel ev mediu întunecat – până în prezent, uşor de parcurs, cu ilustraţiile necesare atunci când avem în vedere categoriile mari de arme. Lucrarea se adresează inclusiv restauratorilor muzeelor, confruntaţi cu refacerea artefactelor incomplete sau distruse, în special a acelor artefacte ce ţin de perioadele mai vechi ale istoriei şi care nu intră în zona restauratorilor din muzeele cu profil tehnic.
Latura militară reprezintă partea cea mai spectaculoasă din cadrul istoriei popoarelor şi din acest punct de vedere a fost cea mai „lucrată” în raport cu alte laturi – sociale, culturale, sau economice. Ea a început să fie studiată încă din antichitatea orientală, odată cu apariţia scrisului, când s-a simţit nevoia din partea conducătorilor de a consemna în scris principalele episoade din cadrul istoriei unui stat. Acest lucru s-a făcut nu numai cu ajutorul scrisului (a se vedea biblioteca regelui asirian Assurbanipal sau dacă ne referim la istoria evreilor, Vechiul Testament) dar şi prin reprezentări artistice, pe pereţii templelor şi palatelor regale din Egipt sau Mesopotamia, adică acolo unde imaginea era admisă. Modul acesta de lucru a fost preluat într-o oarecare măsură şi de greco-romani.
Istoria militară a popoarelor se confundă cu istoria lor politică. De altfel războiul dând o definiţie clausewitziană, nu este altceva decât tot o acţiune politică însă dusă cu alte mijloace. Armata a fost şi este prin excelenţă instrumentul principal care a stat la baza formării marilor imperii. Toate marile imperii – fie ele state centralizate, imperii coloniale sau economice – au fost create manu militari iar prosperitatea acestora a fost direct proporţională cu forţa militară a acestor organisme superstatale.
Dat fiind importanţa capitală pe care o reprezenta forţa armată în cadrul unui stat, deciziile privind acţiunile militare importante precum şi organizarea, dotarea şi conducerea militară a fost exclusiv atributul puterii centrale indiferent de natura acesteia sau de perioada istorică. Din acest punct de vedere armata poartă caracteristicile, trăsăturile respectivelor conduceri centrale.
Fizionomia armatei este fizionomia conducerii centrale aşa cum copiii seamănă cu părinţii lor. Avem în felul acesta state descentralizate de genul statelor feudale europene; state în care doctrina religioasă predomina, ea punându-şi amprenta nu numai asupra conducerii militare ci şi asupra militarului ca individ; state centralizate şi supercentralizate în care monarhul conducea în mod absolut; state în care elementul rural sau din contră cel urban predomina; state în care predominant era principiul egalitarismului sau din contră cel al împărţirii pe stări. Gradul şi profilul dezvoltării societăţii îşi pune amprenta asupra organizării militare a statului respectiv şi din acest punct de vedere asupra tipologiei armelor folosite. Aceste caracteristici ale conducerii centrale precum şi cele ale societăţii sunt oglindite în armele folosite de militari.
Obiectele pe care un cercetător al laturii militare a istoriei le va studia se pot împărți în două categorii mari:
- ARMELE: adică obiecte cu destinaţie agresivă – intră aici toată panoplia armamentului individual şi colectiv, muniţia (de la vârfuri de săgeţi la proiectile reactive), elementele de protecţie (de la armuri medievale la veste antiglonţ)
- UNIFORMELE: adică obiecte nonagresive dar care aparţin militarilor şi înfăţişează profilul spiritual al societăţii din care face parte militarul respectiv.
Glosar de termeni pentru arme
Arbaletă | armă de aruncat săgeţi sau proiectile, folosită în evul mediu |
Arc | armă de aruncat săgeţi alcătuită dintr-o vargă de lemn sau din mai multe plăci subţiri şi lungi de metal lipite (arcul compozit) uşor încovoiate şi o coardă prinsă de extremităţi. Arcurile erau de două feluri: cu o singură curbură sau cu două curburi (ceea ce lărgea spaţiul de întindere a coardei şi mărea forţa loviturii) |
Archebuză | armă de foc asemănătoare cu puşca, folosită în evul mediu |
Armură | echipament metalic pentru protecţia individuală a unui cavaler. O armură completă era formată din coif, platoşă, apărătoarele de braţe, coapse şi gambe, cotiere, genunchiere, mănuşi şi bocanci de fier. Pe dedesubtul acestora se purta o cămaşă din zale de fier sau de piele. Armurile aveau forme diferite fiind manufacturate după dorinţa clientului |
Balimez | tun de asediu (ev mediu) |
Basinet | coif purtat în secolele XV – XVII de către spanioli, italieni şi germani mai ales. Acoperă doar partea superioară a capului şi poate fi recunoscut după borul ridicat. În zilele noastre face parte din dotarea Gărzii Cetăţii Vaticanului |
Berbec | maşină de război care se întrebuinţa, mai ales în antichitate, la spargerea zidurilor şi a porţilor unei cetăţi. S-a folosit şi în evul mediu până la apariţia artileriei |
Bombardă | Strămoşul tunului. Armă formată dintr-o ţeavă de bronz la început apoi de oţel, întărită cu cercuri de oţel cu care se arunca folosind pulbere ghiulele de metal sau piatră asupra cetăţilor asediate. Numele derivă de la zgomotul produs de explozii. A fost folosită mai întâi de genovezi apoi preluată de englezi şi francezi la începutul războiului de 100 de ani. La început bombarda nu avea roţi iar ţeava se aşeza pe nişte suporţi de lemn. Încărcarea se făcea pe gura ţevii iar cadenţa de tragere era mică datorită încingerii ţevii |
Buzdugan | armă folosită în evul mediu formată dintr-o ghiulea de fier de circa 10 – 15 kilograme (după dorinţa celui care comanda arma la manufactură), aşezată în capul unei cozi de lemn sau legată de coadă cu un lanţ. Din prima formă derivă sceptrul, ca însemn al puterii suverane |
Carabină | puşcă cu ţeavă scurtă şi ghintuită |
Cartuş | tub metalic închis la un capăt şi prevăzut cu o capsă, umplut cu praf de puşcă şi având fixat în celălalt capăt proiectilul |
Cimier | podoabă care se aşeza pe partea superioară a coifului. Avea forme felurite şi putea fi făcută din diferite materiale – de la pene de egrete (cele mai multe din care cauză mai este cunoscut şi sub denumirea de panaş) la metale. Cimierul este partea cea mai importantă a coifului din punct de vedere heraldic, el reprezentând imaginea tridimensională a devizei |
Ciocan de luptă | armă destinată spargerii armurilor cavalerilor de forma unui târnăcop, cu un capăt ascuţit şi lung iar cu celălalt capăt în formă de ciocan |
Coif | acoperământ de metal sau de piele purtat de soldaţi pentru protecţia capului. În evul mediu apusean coiful are o importanţă foarte mare, el făcând distincţia ierarhică între cei care îl purtau. Există coif de suveran (împărat, rege sau principe) coif de duce, conte, viconte ş.a.m.d. Rangul purtătorului este evidenţiat de modelul vizierei şi al calotei, metalul, numărul de grile precum şi de forma cimierului. Există o mare varietate de coifuri în evul mediu, ele deosebindu-se de la secol la secol dar şi de la zonă la zonă |
Cuirasă | îmbrăcăminte din piele sau din zale de fier sau plăci de metal care proteja pieptul şi spatele războinicilor (folosită în antichitate şi păstrată până în secolul XIX – vezi platoşă) |
Flintă | puşcă cu ţeava lungă, cu cocoş, cremene şi fitil |
Gardă | parte a unei arme albe de mână (spadă, sabie, pumnal etc.) destinată protejării pumnului de lovituri. La începutul evului mediu era simplă pentru ca în perioada renascentistă, când spada tinde să devină floretă, să aibă forme din ce în ce mai variate |
Ghioagă | armă folosită mai ales de către oştenii proveniţi din mediul rural, folosită mai ales în evul mediu, până la apariţia armatelor regale şi mai ales în evul mediu răsăritean. Este vorba de fapt de o măciucă cu coadă lungă al cărui cap rotund era întărit cu ghinturi de fier |
Ghiulea | proiectil sferic, din metal sau din piatră, folosit la trageri cu tunuri vechi, neghintuite. |
Halebardă | armă în formă de suliţă terminată cu un vârf de fier ascuţit, prevăzut cu o secure pe o parte şi cu un cârlig pe partea opusă. Era folosită de infanterişti împotriva cavaleriei |
Hanger | pumnal mare, încovoiat |
Iatagan | sabie orientală cu lamă curbă şi lată, cu unul sau două tăişuri |
Lance | veche armă de atac, formată dintr-un vârf ascuţit de metal montat la capătul unei prăjini de lemn de dimensiuni mai mari – 3 până la 4 m |
Mitralieră | armă automată cu cadenţă mare, inventată la sfârşitul secolului XIX şi folosită pe scară largă în toate războaiele de atunci şi până azi. Funcţionau fie pe principiul recuperării gazelor fie electric (cele moderne). Primele mitraliere aveau sistem de răcire cu apă, ţeava fiind fixată într-un cilindru care se umplea. Cele mai moderne aveau radiator de răcire |
Mangonela | maşină de război, folosită mai ales la apărarea cetăţilor, care servea la aruncarea substanţelor inflamabile, folosită în evul mediu. |
Mortier | piesă de artilerie care imprimă proiectilului o traiectorie curbă, boltită, şi care este folosit mai ales pentru aruncarea proiectilelor peste un obstacol piesă de artilerie care imprimă proiectilului o traiectorie curbă, boltită, şi care este folosit mai ales pentru aruncarea proiectilelor peste un obstacol |
Muschetă | armă de foc cu fitil, portativă, folosită începând cu 1525 |
Obuzier | piesă de artilerie destinată tragerii cu obuze grele la distanţă mare. Din cauza calibrului mare şi al greutăţii obuzului, traiectoria acestuia este boltită şi nu dreaptă ca la un tun obişnuit |
Paloş | sabie lată, cu două tăişuri, uneori încovoiată la vârf. |
Pat | parte, de regulă din lemn, a unei arme de foc sau a unei arbalete care se propteşte în umăr pentru ochire. |
Pinten | obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiţă dinţată (sau altă formă) pe care călăreţii îl utilizau la îmbolditul cailor. În evul mediu pintenul are o mare importanţă, el fiind unul din elementele care se confereau unui scutier în momentul când era făcut cavaler. Conform tradiţiei, pintenii se confereau cavalerilor feudali de către soţia seniorului. |
Pistol | armă de foc de mână, semiautomată, mică, a cărei magazie de gloanţe este montată în patul acestuia. |
Platoşă | piesă de armură destinată apărării trunchiului cavalerilor . |
Pumnal | Jungher = Stilet – Armă albă cu lamă scurtă, cu două tăişuri şi cu vârf ascuţit. |
Revolver | armă de foc cu repetiţie, portativă, de dimensiuni mici a cărei magazie de gloanţe are forma unui butoiaş |
Sabie | armă tăioasă formată dintr-o lamă de oţel ascuţită la vârf şi pe una din laturi şi fixată într-un mâner. A fost folosită din antichitate până în perioada contemporană. Termenul defineşte aici arma folosită de cavaleriştii şi ofiţerii de infanterie din perioada modernă a istoriei. A nu se confunda cu spada (mult mai mare si care se poate folosi cu două mâini) sau cu paloşul (care are lama mult mai lată). De regulă lama era uşor încovoiată, cu tăişul pe o singură parte, fiind folosită mai mult pentru tăiere decât pentru împungere |
Săgeată | vergea de lemn cu un vârf ascuţit de metal ce se arunca cu ajutorul arcului sau arbaletei. Era prevăzut cu aripioare la coadă pentru a-i da portanţă şi direcţie în timpul zborului mărind astfel distanţa de lovire şi precizia. Existau două tipuri de săgeţi: cele de arbaletă care aveau bătaia mai mică decât cele de arc dar care aveau o mai mare putere de penetrare şi o viteză mai mare la zbor dar care nu aveau bătaia lungă şi cele lungi care se trăgeau cu arcul, cu bătaia lungă dar cu putere de penetrare şi viteză mai mică decât cele lansate cu arbaleta |
Scorpion | armă folosită în evul mediu formată dintr-un arc mare montat pe un cărucior folosit pentru aruncarea suliţelor grele. Sistemul de întindere a coardei era mecanic |
Scut sau pavăză | armă defensivă confecţionată din lemn, metal, piele etc., de diferite forme şi mărimi, cu care luptătorii parau loviturile inamicului. Diferă ca formă de la epocă la epocă |
Secure de luptă | armă formată dintr-un corp de oţel cu tăiş şi un ochi în care se fixează o coadă. Era folosită mai ales în armata lui Carol cel Mare şi de către vikingi. De dimensiuni mai mari (coada de aproximativ 1,20 – 1.70 m şi fierul de circa 8-10 kg) era folosit în armata engleză din secolul XI de către soldaţi (huscarli) special aşezaţi la câţiva metri de linia de front a unei armate pentru ca aceştia învârtindu-le să creeze dezordine în cazul unui atac al cavaleriei feudale. Lama putea avea diferite forme |
Spadă | armă cu lamă lungă, dreaptă şi lată, cu două tăişuri, folosită mai ales în secolele XIV-XV |
Stilet | pumnal mic cu lamă triunghiulară foarte fină şi cu vârf ascuţit |
Şiş | pumnal cu lama lungă şi îngustă, mascat într-un baston, care îi serveşte de teacă |
Ştangă | vergea sau bară de fier având la un capăt un şomoiog (sau o gaură pentru fixarea şomoiogului) folosită pentru curăţarea ţevilor armelor de foc de funingine după executarea tragerii |
Suliţă | armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn lungă de circa 1.50 – 2 metri, terminată cu un vârf de fier ascuţit de diferite forme (piramidal, conic, în formă de frunză etc.) folosită mai ales de infanterişti la aruncat (a nu se confunda cu lancea) |
Tesac | sabie scurtă şi lată, purtată în trecut de infanterişti şi de sergenţii de stradă |
Trebuşet | armă de asediu folosită în perioada evului mediu de origine chinezească adusă în Europa prin intermediul mongolilor. Avea forma unei fântâni cu cumpănă şi se folosea la aruncatul bolovanilor grei (spre deosebire de mangonelă care arunca proiectile mai uşoare) în zidurile cetăţilor asediate. Se fabricau şi se montau la faţa locului. Bârna care arunca proiectilul avea la capătul dinspre inamic o greutate mare de domeniul sutelor de kilograme. Greutatea aceasta era ridicată în sus în vreme ce la celălalt capăt de jos se aşeza proiectilul. Acesta zbura în momentul în care se dezlega legătura ce ţinea greutatea |
Tun | armă de artilerie al cărui proiectil are o traiectorie dreaptă şi cu care se execută tragere directă spre ţintă. În funcţie de ţinta vizată tunul poate fi antitanc, antiaerian, sau antinavă (la nave si artileria de coastă) |
Vizieră | parte a coifului mobilă, prinsă de partea laterală a acestuia şi care se lăsa în jos de către cavaler pentru a proteja faţa. Avea forme diferite şi era prevăzută cu găuri în dreptul gurii pentru respiraţie şi cu vizete în dreptul ochilor pentru vedere |
Zale | împletitură executată din inele mici de fier legate unul de altul. Armură făcută din această împletitură cu care se îmbrăcau oştenii în antichitate şi în ev mediu spre a se apăra de loviturile duşmanilor. Exista şi varianta zalelor din piele tăbăcită (în general cea de mistreţ) |
Înainte de orice, uniforma unei armate este un element oficial de stat. Aspectul ei este stabilit de către conducerea militară superioară şi el este raportat la valorile primordiale ale societăţii respective. Uniformele militare se împart în două categorii mari: uniformele de campanie şi cele de stradă. În ceea ce priveşte uniformele de campanie, aspectul şi tipul lor este cerut de locul şi condiţiile luptei. Se are în primul rând în vedere camuflajul, jocul culorilor fiind în conformitate cu mediul zonei respective. Eventualele elemente ce definesc societatea sunt întâlnite în forma uniformei şi sunt mai puţin vizibile.
Ne vom referi aici în special la uniforma de stradă. Fiecare stat conservă în uniformele militare elementele definitorii ale societăţii. Este binecunoscut aspectul uniformelor unităţilor de gardă din armatele britanică, franceză, elenă, sau a Gărzii Elveţiene din Cetatea Vaticanului. Nu este cazul aici să ne referim asupra acestora. În ceea ce priveşte armata română, uniformele regimentului de gardă „Mihai Viteazul”, definesc foarte bine profilul spiritual al societăţii româneşti. Ea face referire la perioada de glorie a României ca stat modern, la întemeierea primelor unităţi ale armatei noastre naţionale. Este vorba de uniforma pe care a purtat-o soldatul român în războiul de Îndependenţă şi în cel de Reîntregire şi cu care s-a acoperit de glorie la Griviţa, Plevna, Oituz şi Mărăşeşti.
Important pentru orice conducere militară din orice colt al lumii este ca soldatul să conştientizeze că este urmaşul unor înaintaşi care s-au acoperit de glorie, că aceşti înaintaşi sunt exemplu pentru ei şi care au pus bazele statului ce le oferă protecţie şi pe care aceştia îl au în pază şi apărare. Trecutul este extrem de important pentru un militar. Generaţia actuală trebuie să fie conştientă că are un trecut glorios, care nu se datorează decât în foarte mică măsură conducerii şi într-o foarte mare măsură soldatului necunoscut iar datoria acestor generaţii este de a avea acelaşi spirit de sacrificiu, de a se ridica la nivelul celor a căror glorie o moştenesc.
- Caporal de infanterie de linie în ţinută de campanie model 1873
- Sergent de infanterie în ţinută de campanie model 1912
- Uniforma ordinului militar „Mihai Viteazul” (pelerină albă în genul celei purtate de Mihai Viteazul şi o căciulă de blană şi se purta pe deasupra uniformei militare)
În evul mediu armatele nu aveau uniforme. Exista desigur o uniformizare a vestimentaţiei militare a armelor şi accesoriilor militare dar numai din cauză că se trecea la producţie de serie (fie din cauze financiare fie din cel al performanţei).
Prima trupă militară regulată cu o uniformă proprie este corpul ienicerilor din armata otomană. S-a dorit de către conducerea otomană crearea unei trupe de elită a armatei otomane, în care membrii ei să aibă un statut aparte de cel al soldaţilor de rând. Acest statut aparte al ienicerilor era înfăţişat prin uniformă; populaţia trebuia să-i recunoască şi să le acorde respectul cuvenit poziţiei lor. Totodată portul uniformei genera în rândul celorlalţi admiraţie şi stârnea dorinţa de a dobândi acest statut.
În Europa putem vorbi de uniforme în adevăratul înţeles al cuvântului odată cu reformele militare ale lui Petru cel Mare în Rusia şi Friederich cel Mare în Prusia. Celelalte state au preluat şi ele inovaţiile în domeniul militar al celor doi monarhi. Spre sfârşitul secolului XVIII putem spune că toate armatele beneficiau de uniforme proprii.
Ca şi în cazul armelor, diferenţele între uniformele occidentale şi cele orientale sau provenind din lumea musulmană să observă cu uşurinţă. O tendinţă spre simetrie, cu unghiuri şi linii drepte în ceea ce priveşte uniformele occidentale şi o tendinţă inversă în care se pune accent pe haine largi în ale căror tipare predomină liniile curbe, rotunde – şalvarii, turbanele, imineii etc.
Tipurile uniformelor au mers în paralel cu genurile trupelor. Fiecare gen de trupă militară – cavalerie grea, husari, lăncieri, grenadieri călări, dragoni, infanterie de linie, trupe de elită – avea uniforma ei proprie. Aceasta însemna o anumită formă a uniformei şi culori specifice pentru fiecare gen de trupă militară.
Perioada cuprinsă între revoluţia franceză şi începutul primului război mondial reprezintă perioada de maximă înflorire în ceea ce priveşte varietatea culorilor şi a formelor. Fiecare din elementele ce compun uniforma avea formă, culoare şi elemente decorative specifice. Cerinţele frontului primul război mondial şi cu atât mai mult cel de al doilea au redus această diversitate.
Camuflajul şi protecţia erau elemente mult mai importante pentru a le ignora în favoarea frumuseţii. Se renunţă la culorile vii – alb, roşu, albastru deschis – pentru a se recurge la culori închise, în general verde sau gri-cenuşiu şi acesta cu nuanţe închise. Chiar însemnele de grad se colorează în culori închise – stelele, tresele, paftalele nasturii sau alte embleme – se colorează în culoarea fierului afumat pentru a nu luci. Casca de oţel se acoperă cu o pânză în culorile camuflajului chiar dacă acest lucru îi reduce frumuseţea.
Se observă diferenţele de mentalitate dintre cele două lumi: musulmană şi occidentală:
În ceea ce priveşte descrierea unor arme, trebuie avute în vedere unele caracteristici ce ţin de tipul şi clasa armei; data la care a fost confecţionată; forma, subforma şi varianta armei; materialul (sau materialele) din care a fost confecţionată, natura materialului; elementele componente şi alte elemente anexe (acolo unde este cazul). Un element care este necesar să fie menţionat este atelierul de fabricaţie. Se poate stabili astfel circulaţia armei precum şi legăturile dintre fabricanţi şi cei care au folosit-o.
Un alt factor important în descrierea unei arme este tehnica de fabricaţie. Nu este cazul să amintim bătălii câştigate datorită folosirii unor arme mai performante. Totodată există posibilitatea folosirii unei tehnici de fabricaţie mai puţin costisitoare din care să rezulte o armă la fel de performantă. Ori, într-un război, problema resurselor şi a mijloacelor financiare este vitală. Eventualele modificări, inovaţii sau influenţe străine în procesul de fabricaţie trebuie neapărat amintite. O armă de metal poate fi turnată, bătută, prelucrată la cald sau la rece, strunjită, etc.
Inscripţiile, devizele, simbolurile heraldice, decorul acestora, oferă cercetătorului posibilitatea de a identifica provenienţa armei, atunci când nu există alte surse care să o ateste.
În cazul armelor de foc moderne, trebuie menţionate caracteristicile tehnice ale armei. În afară de lungimea, greutatea armei şi materialul de fabricaţie, trebuie avut în vedere calibrul, lungimea ţevii, tipul de ţeavă (ghintuită sau nu), elementele necesare ochirii, mecanismul de funcţionare (cu fitil – cazul archebuzelor şi flintelor de sfârşit de ev mediu; percuţie, repetiţie, electric, mecanic, gaze recuperate etc – cazul armelor de foc moderne).
În cazul armelor de foc, două elemente sunt vitale pentru obţinerea câştigului de cauză pe câmpul de luptă şi anume bătaia maximă şi cadenţa de tragere. Desigur, în ceea ce priveşte armele de foc de secol XVI-XVIII – flinte, archebuze, muschete, pistoale, etc. – asemenea date tehnice nu sunt cunoscute cu exactitate ci doar le putem estima cu aproximaţie, având în vedere calibrul, tipul de pulbere, greutatea proiectilului şi lungimea ţevii.
În ceea ce priveşte armele de secol XX, toate aceste lucruri sunt foarte cunoscute iar la unele din ele există şi carte tehnică care poate da autorului absolut toate informaţiile dorite. Desigur, existenţa unei cărţi tehnice este o situaţie excepţională pentru armele începutului de secol XX. Trebuie neapărat menţionat numărul şi seria armei, situaţie în care arma se identifică şi se individualizează. Se poate face un istoric al armei având toate aceste date.
În cazul armelor foarte complexe cum este cazul vehiculelor blindate sau al aparatelor de zbor, este important ca fişa să cuprindă informaţii despre armamentul din dotare (tun, mitraliere, aruncătoare de grenade sau de fum, etc) şi anume calibru, bătaie maximă, greutatea proiectilului, cadenţă de tragere, capacitatea magaziei de muniţii, grosimea şi natura blindajului turelei şi a corpului; despre puterea, consumul şi tipul de combustie a motorului (motorină, benzină, policarburant etc), viteză, ughi de urcare a pantei, adâncime de trecere prin vad, capacitatea rezervorului de compustibil, autonomie, ecartamentul, ampatamentul, garda la sol (clirensul) şi lăţimea şenilei. Se va menţiona la început marca maşinii, modelul şi anul de fabricaţie.
La uniforme se vor menţiona tipul uniformei, arma din care face parte, gradul purtătorului, modelul (data aproximativă când uniforma a fost instituită), materialul de fabricaţie, culoarea (sau culorile), eventualele accesorii în plus (buzunare, găici, carabine, agăţători etc), eventualele influenţe străine sau modificări aduse ce ţin fie de modă fie de cerinţele frontului, elementele ce definesc gradul, funcţia, unitatea şi arma din care face parte purtătorul (petliţe, embleme, barete, banderole, butoniere, epoleţi, trese, vipuşti etc) precum şi atelierul de fabricaţie (uşor de găsit în situaţia în care avem inscripţia acestuia pe hainele de corp în special). În afară de acestea se vor menţiona alte informaţii ce ţin de istoricul uniformei.
Glosar de termeni pentru uniforme
Brasardă | Fâşie de pânză sau de stofă care se trece în jurul braţului pentru a indica calitatea sau apartenenţa persoanei la o anumită organizaţie. Uniformele armatei germane aveau pe mâneca uniformei, brasarde pe care erau trecute numele unităţii principale din care face parte militarul respectiv. Ex. GrossDeutchland, Leibstandarte, Das Reich ş.a.m.d) |
Baretă | Bonetă de postav sau de catifea în trei sau patru colţuri purtată de unii soldaţi în trecut |
Beretă | Şapcă fără cozoroc purtată de regulă de marinari |
Bocanc | Gheată rezistentă cu carâmb făcută pentru militari |
Bonetă | Acoperământ de cap confecţionat din pânză sau din stofă fără boruri sau cozoroc |
Butonieră | 1. Parte a reverului unde se introduc de regulă insignele sau decoraţiile. 2. Tăietură mică într-o stofă, într-o pânză, bine întărită în care se introduc nasturii pentru incheiere |
Buzunar | Pungă interioară la haine în care se introduc lucrurile mărunte. Dat fiind complexitatea frontului, uniformele militare ale secolului XX au foarte multe buzunare. În armata chineză în perioada anilor ’60 buzunarul era elementul care făcea distincţia între gradele militare |
Căciulă | Acoperământ al capului confecţionat din blană de oaie sau alt animal, folosit în perioada friguroasă a anului. Actualmente ţinuta de iarnă a armatei române conţine căciuli model rusesc, foarte bune |
Capelă | Şapcă de postav cu cozoroc moale purtată de militari |
Carabină | Cârlig închis prin intermediul unui arc care se fixează de curea pentru a prinde de el diferite obiecte |
Caschetă (sau chipiu) | Şapcă de stofă cu fundul larg şi rotund şi cu cozoroc care face parte din uniforma militarilor sau a poliţiştilor |
Centură (sau centiron) | Curea lată de piele cu care se încinge talia şi de care sunt agăţate principalele obiecte aflate în dotarea militarului (pistol, portîncărcător, lopăţică de infanterie, baionetă etc). Centura reprezintă cel mai important element al uniformei militarului. |
Cizmă | Încălţăminte de piele (sau alt material) cu carâmbul înalt până spre (sau peste) genunchi. Este încălţămintea de bază a ofiţerilor în armatele zilelor noastre şi încălţămintea de bază a cavaleriştilor secolelor XVIII – XIX. Cizmele de cavalerie au carâmbul trecut peste genunchi până la jumătatea coapsei, despicat la spate pentru a putea îndoi pulpa şi erau prevăzute cu pinten. Era necesar ajutorul unei ordonanţe pentru ca purtătorul să se poată descălţa de ea. |
Clapă | Fiecare din bucăţile de stofă sau de blană mobile, ataşate căciulii pentru a proteja urechile de frig. |
Combinezon | Îmbrăcăminte de protecţie, aflată în dotarea trupelor mecanizate sau a trupelor din arma chimică. |
Complet | Termen militar care defineşte totalitatea obiectelor aflate în dotarea unui soldat (în special infanterie) de la rucsac şi pătură până la periuţa de dinţi, exceptând armamentul, muniţia şi uniforma. |
Copcă | Sistem format din două părţi metalice (un cârlig şi un inel – „moş şi babă”, în tradiţia militară românească) folosit la prinderea gulerului hainelor de corp deasupra primului nasture. |
Cozoroc | Partea dinainte în formă de semicerc a chipiului sau capelei care protejează ochii de soare. |
Cuc | Insignă care se aplică pe partea din faţă (deasupra frunţii) a bonetei sau caschetei şi care reprezintă însemnele naţionale ale armatei şi statului din care militarul face parte. |
Diagonală | Centură din piele care se petrece peste umăr şi care prinde mijlocul din spate şi din faţă al centurii. Se poartă de regulă de ofiţeri. |
Echipament | Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte şi de accesorii cu care este dotat un militar. |
Emblemă | Obiect care poartă în mod convenţional un anumit înţeles, care simbolizează o anumită idee. Într-o uniformă militară emblema poate arăta apartenenţa persoanei la o anumită categorie de militari în cadrul unei arme (maiştrii militari cu diferite specializări – mecanici, armurieri, electronişti, telefonişti, radiotelegrafişti, şoferi, aviatori, marinari etc). |
Epolet | Bandă de stofă care se prinde pe umerii uniformelor militare şi pe care se aplică însemnele gradului şi ale armei din care face parte. |
Fes | Acoperământ al capului de formă tronconică din pâslă sau postav şi prevăzut cu un ciucure în vârf, folosit de armata otomană. |
Foaie de cort | Echipament militar impermeabil cu întrebuinţări multiple: haină impermeabilă, acoperământ impermeabil pentru protejarea materialelor de ploaie. Se puteau căra cu ea materialele sau răniţii. |
Gheată | Încălţăminte din piele sau din alte materiale sintetice care imită pielea, care acoperă piciorul până la gleznă. Se afla în dotarea armatelor din primul război mondial – inclusiv cea românească – ca fiind încălţăminte de vară. Se purta împreună cu jambiere petrecute deasupra pantalonului de cizmă. |
Ham | Ansamblu de curele care se pune pe umerii militarilor şi care prinde centura. Este folosit pentru cazul în care militarul ar purta atârnat de centură greutăţi mai mari, greutăţi care ar trage centura foarte jos, deranjând ţinuta şi îngreunând mersul. Se foloseşte de regulă de trupele de gardă. |
Luft | Piele groasă de bovine, tăbăcită vegetal cu coajă de stejar şi de mesteacăn şi impermeabilizată cu ulei de mesteacăn, întrebuinţată pentru feţe de bocanci militari. |
Jambiere | Învelitoare din piele sau de lână care acoperă şi protejează piciorul de la gleznă până la genunchi. Se folosea din perioada napoleoniană şi până la în primul război mondial inclusiv. |
Manta | Palton de uniformă militară. |
Obială | Bucată de pânză sau de postav pe care militarii o înfăşurau pe picior deasupra ciorapului (sau în loc de ciorap). |
Pafta | Încheietoare ornamentală la centură. Are reprezentată pe ea stema de stat. Alături de stema de stat paftaua poate purta diferite devize. |
Panaş | Mănunchi de pene colorate, care împodobea altădată (în unele ţări şi astăzi) chipiul sau coiful militarilor. |
Pelerină | Haină largă de lungimi variabile, fără mâneci şi adesea cu glugă, care se poartă deasupra uniformei. |
Petliţă | Bucată de stofă de diferite culori cusută pe partea din faţă a gulerului hainelor militare. Culorile pot defini apartenenţa militarului la anumite categorii de trupe. Unele petliţe pot avea pe ele aplicate alte însemne (frunze de stejar, fulgere, monograme etc.) toate având rolul de a defini statutul persoanei. |
Porthart | Geantă de piele (poate fi pliantă) în care ofiţerii păstrează hărţile. |
Pufoaică | Haină scurtă vătuită şi matlasată. Este purtată de regulă de pompieri |
Pulpană | Partea (despicată la spate) de la talie în jos a mantalei. |
Scurtă | Haină groasă, de obicei vătuită sau îmblănită, a cărui lungime vine deasupra genunchiului. Se află de regulă în dotarea trupelor de vânători de munte, dar şi a altor categorii de arme. |
Şubă | Haină groasă şi lungă, îmblănită, cu guler mare, purtată de santinele în special în timpul nopţilor geroase de iarnă. |
Tresă | Bandă din fire de lână, mătase sau metal care se aplică pe epolet pentru a indica gradul persoanei. |
Toc | Suport de piele atârnat de centură în care se ţine pistolul şi accesoriile acestuia. |
Turban | Acoperământ pentru cap format dintr-o bandă lungă de stofă de mătase sau de pânză, de obicei albă, pe care o poartă bărbaţii în unele ţări musulmane. |
Veston | Haină de uniformă. |
Vipuşcă | Fâşie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare în special la uniformele generalilor. Se aplică pentru a masca alte cusături, mai ales cusătura exterioară a pantalonilor. |