Cine parcurge istoria medievală si premodernă a Transilvaniei are şansa, de câteva ori, de a se întâlni cu numele localităţii Vinţu de Jos (germ. Unter-Winz, Winzendorf, magh. Alvinc) (jud. Alba). Situată pe Mures, la crucea unor drumuri care unesc, ca si în timpuri istorice, oraşele Alba Iulia, Sebeş şi Orăştie, comuna nu mai atrage astăzi prea mult luarea aminte. Doar ajungând în ea, dacă întreabă pe un cunoscător, atunci călătorul va fi îndrumat să se orienteze spre nord, aproape de râul Mureş. În dreptul Şcolii generale „Iuliu Maniu”, lângă şosea, răsare o ruină pe care, de la sătean la ghid turistic, toţi o consideră cu nedreptate a fi aceea aparţinătoare „castelului Martinuzzi”.

Începuturile mănăstirii dominicane

În secolul al XIII-lea, respectiv înaintea anului 1235, Vinţu de Jos intra în istoria scrisă. În anul 1248, saşii, colonizaţi pe un pământ fertil, de luncă, bine plasat la încrucişarea unor vechi şosele romane încă utile, cu albia navigabilă a celui mai mare râu transilvan, obţineau privilegii comparabile cu acelea ale oraşului Sibiu, virtuala capitală a Universităţii săseşti. Datorită stării lor materiale, apărată temeinic de documente regale, saşii şi-au ridicat câteva monumente, dintre care, cele dintâi, şi totdeauna cele mai importante, au fost bisericile. Biserica parohială, vizibilă nu departe de ruinele castelului, spre nord-est, îşi trage originea din timpurile imediat următoare dezastrului generalizat provocat de tătari la anul 1241. Alături de ea, alţi ambiţioşi ai elitei săseşti (greavii), s-au străduit să mai înceapă construcţia unui lăcaş diferit. Deşi neridicat mai mult de fundaţii, încă la sfârşitul veacului al XIII-lea, el era ales ca reper de înmormântare de către o parte însemnată a populaţiei. Abia după 1300, datorită unei danii consistente, venită de la o văduvă de greav, avem ştire că locul se destinase unei mănăstiri. Ca să o populeze au fost aleşi călugării din ordinul dominican, călugări aparţinători la marea familie a ordinelor numite cersetoare, în constrângere de sărăcie, dar extrem de activi în ceea ce priveşte conservarea şi propagarea cuvântului Bisericii catolice.

Mănăstirea dominicană de la Vinţu de Jos îşi punea piatra de temelie în condiţii destul de insolite: era singura de acest fel care nu era situată în perimetrul unui oraş. Deşi documentele scrise tac, arheologia a arătat, fără nici un fel de dubiu, că ea, mănăstirea, nu a fost construită şi finalizată numai din eforturi locale, ci la fel ca şi o instituţie şi un ansamblu comparabil cu cele mai performante înălţări asemănătoare, din Transilvania, din oraşe ca Alba Iulia, Bistriţa, Braşov, Cluj, Sebeş, Sibiu, Sighişoara. Prezenţa unor pietre profilate care trimit către ateliere regale, prin analogii tematice şi calitatea execuţiei artistice, lasă foarte ispititoare ipoteza implicării Casei regale de Anjou, prin purtătorul de coroană, regele Ludovic I (1342-1382) şi mama sa, Elisabeta, văduva regelui Carol I Robert.

Formele arhitectonice

Dacă ne-am limita la parcimonioasa informaţie scrisă, mănăstirea de la Vinţu de Jos ar putea fi socotită ca existând cu certitudine la 1362, an în care conducătorul ei, abatele Alard, era menţionat. Însă, la mijlocul secolului al XIV-lea, ansamblul constructiv funcţiona din plin, cu întreaga sa zestre. Biserica, impresionantă ca mărime (47 m lungime, 10,5 m, corul, respectiv 14,5 m lăţime, nava), închidea complexul spre nord. Apoi, lângă ea, numeroase încăperi erau dispuse în aşa fel încât să formeze o centură unghiulară de ziduri (aprox. 39 x 50 m), care să închidă o curte (16,5 x 26,5 m). Spre est erau încăperile cele mai reprezentative, socotind printre ele sacristia (locul de păstrare al inventarului liturgic), sala capitulară (încăperea de adunări ordinare si de lucru a comunităţii călugărilor), cu capela ei, locuinţa personală a abatelui. Aşezarea lor urma două aliniamente, pe o lăţime de 16 m. Spre sud, în paralel cu biserica, pe o lăţime de sapte metri, se înşirau alte camere, dintre care, la parter, funcţiona cel puţin refectoriul (sala de mese), apropiat de bucătărie, iar la etajul cert, chiliile monahilor. În sfârşit, ultimul corp, cel dinspre vest, larg de cinci metri, aliniat doar prin latura interioară cu faţada de vest a bisericii, era destinat ucenicilor într-ale călugăriei, casei de oaspeţi, poate altor anexe (infirmerie, farmacie, depozite, ateliere etc.).

În urma cercetărilor arheologice, construcţiile mănăstirii dominicane din Vinţu de Jos au fost, în bună măsură detaliate, astfel încât, la această oră, ele oferă cele mai concludente documente privitoare la felul de construcţie, organizare şi funcţionare a unei mănăstiri catolice medievale de pe teritoriul actual al României. Dintre particularităţile pe care merită să le menţionăm este, în ceea ce priveşte biserica, corul prelung, închis poligonal, decorat cu o boltă ogivală, care se năştea din fascicule de trei capete, la colţurile din est, iar pe laturi se sprijinea pe console. Nava, cu o intrare simplă, triumfală, realizată prin retrageri de grosime pe latura de vest, a fost, la rândul ei, acoperită de bolţi sprijinite pe stâlpi poligonali adosaţi, afrontaţi perechi. Structura lor ornamentală diferă de la o latură la alta, demonstrând o diferentă de construcţie, rezultată în timp ori prin schimbarea meşterilor angajaţi iniţial. Din zestrea de chei de boltă, două s-au conservat şi au fost descoperite în coltul de sud-est al navei. Lucrate de doi pietrari diferiţi ca măiestrie, ele se adaugă la repertoriul, altfel nu prea bogat, al sculpturii gotice timpurii ardelene. Cea mai bine lucrată reprezintă un cap de leu, străpuns în dreptul gurii de un orificiu de candelabru. Capul a fost înconjurat de palmete de piatră. A doua cheie înfăţişează un vultur cu aripile deschise. Cele două chei par să conserve simbolurile sfinţilor evanghelişti Marcu şi Ioan, fapt ce ar solicita prezenţa, pe monumentul dispărut, a încă două chei de boltă, cu emblemele celorlalţi doi evanghelişti. Acoperişul iniţial a fost realizat din olane semitubulare, cu cioc de prindere, dintre care, cel puţin o parte, au fost smălţuite. Între navă şi altar, a fost plasat un letner sprijinit pe şase stâlpi de piatră, înzestraţi cu false baze şi capiteluri, deasupra cărora se înălţa o boltă din ogive de cărămidă. Acest element de arhitectură a apărut într-o fază intermediară din istoria mănăstirii (sec. XV), destinat să izoleze sacralitatea corului de navă, dar, totodată, dată fiind amploarea spaţiului interior, să faciliteze transmiterea slujbei, printr-o lectură liturgică paralelă, către laicii aflaţi în navă. Dispărut din majoritatea bisericilor catolice în urma Reformei, el se dovedeste a fi un element arhitectonic cu o funcţionalitate foarte frecventă şi în Transilvania, la fel ca în toate spaţiile Europei catolice. Ferestre înalte, cu muluri gotice, provenite şi ele tot din două ateliere şi etape constructive diferite, asigurau luminarea interioară. Decorul interior era completat de ochiuri de geam rotunde, ornate prin vopsire, prinse în cercevele de plumb, fresce intermediare, iar podeaua, montată iniţial din cărămizi romane refolosite, a fost ulterior întregită, datorită deteriorărilor şi a practicărilor de înhumări, cu petece de cărămizi medievale.

Sala capitulară, situată la mijlocul laturii de est a complexului mănăstiresc, a fost înzestrată cu un altar în colţul de sud-est. Spre răsărit, o capelă ieşea din linia exterioară a anexelor. O sprijineau în exterior doi mici contraforţi de colţ, iar în interior, ogivele de piatră se închideau cu o cheie de boltă decorată cu o rozetă. Toate componentele bolţii au fost recuperate.

În sud, refectoriul, situat la mijlocul laturii, era iniţial înzestrat cu un sistem de încălzire prin podea. Forma aceasta, moştenită de la antichitatea romană, se descoperă arheologic pentru prima dată în Transilvania. Ulterior (sec. XV), călugării au adoptat mijlocul mai eficient şi mai comod de încălzire prin sobe de cahle. Toate sobele erau decorate cu motive religioase: perechi de sfinţi, Răstignirea, eventual variante ale Sf. Gheorghe omorând balaurul. Tot acestei perioade par să-i fie caracteristice cahle cu decor realizat geometric, în forme greu de descifrat. O descoperire de ultimă oră sugerează încă prezenţa unor construcţii vechi, probabil mai modeste ca extindere, dincolo de frontul de sud al acestor anexe. Despre anexele din vest ştim doar că porneau de lângă colţul de sud-vest al navei printr-o încăpere legată de contrafortul bisericii, apoi urmau alte încăperi, din care ultima, cea dinspre colţul exterior, avea, din nou, un sistem de încălzire prin podea, puţin diferit fată de acela al refectoriului.

O „anomalie” a mănăstirii de la Vinţu de Jos este absenţa deambulatoriului (galeria cu coloane) construit în piatră ori cărămidă, în jurul curţii interioare. El avea utilităţi specifice în orice mănăstire (loc de lectură, rugăciune, procesiune, plimbare), dar faptul că la Vinţu a fost absent, este de natură să modeleze usor concepţiile relative la rostul său. O privire mai atentă asupra arhitecturii ecleziastice convinge că asemenea cazuri mai existaseră si la alte mănăstiri.

Formele arhitectonice şi urmele din interiorul lor fac posibilă întregirea felului în care se desfăşura activitatea religioasă din interior. Ea respecta regulile ordinului, în consonantă cu ambianţa specifică şi mediul în care mănăstirea fusese plasată. Ne vom opri la câteva aspecte demonstrate prin inventarul arheologic.

Viaţa internă

Cu toate că reglementările Bisericii catolice privitoare la folosirea vaselor liturgice sunt destul de ferme, în sensul că ele trebuiau să fie confecţionate numai din metale, de obicei preţioase, o mică descoperire din nava bisericii din Vinţu demonstrează şi posibilităţile contrarii. Ne referim la un fragment care provine în mod sigur de la un pocal (calix) de lut. Fragmentul despre care scriem a fost decorat cu benzi de lut în relief, cu crestături oblice trase în pasta moale, înainte de ardere, apoi prin stampilare cu un instrument special care a lăsat urmele unei rotiţe cu spiţe. În sfârşit, deja complicatul decor realizat prin aplicare şi ştampilare, a fost întregit cu o smălţuire parţială, cu smalt verde şi incolor. Fragmentul de pocal se datează sigur în secolul al XIV-lea, respectiv în vremurile de maximă prosperitate ale mănăstirii. Piesele de bronz de folosinţă ecleziastică, ale secolului al XIV-lea, au tălpi foarte asemănătoare, cu decupaje lângă tălpi ori marginea superioară. Asemănătoare este şi forma cristelnitelor, care o reproduce pe cea a potirelor, dar în formă mai mare. Pentru prezenţa unor mici statui, realizate în bronz, pledează un fragment care sugerează fie o armură, fie o piele de balaur.

Cele mai interesante mărturii ale vieţii liturgice provin de la frânturile de ferecături de cărţi. Toate sunt de bronz, fără să aibă calităţi artistice deosebite. Impresionantă este însă cantitatea lor. În sectoarele restrânse, investigate în afara incintei mănăstirii, s-au găsit fragmente numeroase de aplici şi închizători. Ele dovedesc că zestrea de carte mânuită în mănăstire a fost una importantă. De exemplu, o aplică de carte, de formă pătrată, cu margine crestată, în mijloc sub forma unui umbo, şi cu găuri de fixare în lemn, are analogii perfecte la Buda, la mănăstirea dominicană din cetate. Aplici asemănătoare sunt semnalate şi la mănăstirea Letanovice-Klástoriska (Cehia). Legături metalice de carte, cu decupaje în acoladă, unele cu o clamă în partea posterioară, care juca rolul unui arc, datate în intervalul sfârşitul secolului al XV-lea – începutul secolului al XVI-lea, sunt de asemenea semnalate la Letanovice-Klástoriska. Aceste descoperiri atrag deja atentia asupra unei posibile „piete” de carte, beneficiară, dincolo de continutul propriu-zis al cărţilor, şi a unor produse decorative specifice.

Ar fi fost greu de imaginat, fără o dovadă directă, că dominicanii unei mănăstiri aflată într-o zonă de colonişti catolici, situată în interiorul Transilvaniei, să fi îndeplinit misiuni prozelite la sudul Dunării. Totuşi această realitate este trădată prin două piese arheologice de o factură certă, ortodoxă, piese care nu puteau ajunge la Vinţu decât aduse de misionari dominicani. Cea dintâi piesă care a fost descoperită în mănăstire este un medalion de sticlă, de formă uşor elipsoidală (28 x 26 mm). Miezul, format dintr-o pastă opacă, de culoare roşie-vineţie, cu numeroase vinişoare mai deschise la culoare ori negre-albăstrui, are în grosimea sa un relief cu personaje figurate. Recto-ul medalionului prezintă, într-o execuţie remarcabilă, scena Răstignirii, în care Mântuitorul, pe cruce, este încadrat de Sfânta Fecioară si Sfântul Ioan. Deasupra scenei, despărţite de capătul braţului vertical al crucii, sunt înscrise două perechi de litere grecesti, cu duct elegant şi cu semnul de abreviere deasupra: IC şi XC. Partea posterioară a fost prinsă într-o montură de bronz, dotată cu o urechiusă de prindere la un lănţişor-colier. Medalionul de la Vinţu face parte dintr-o serie destul de restrânsă de exemplare asemănătoare, păstrate în marile muzee ori colecţii mondiale (Londra, Philadelphia, New York, Paris, Madrid, Torino, Istanbul, Atena şi câteva foste muzee sovietice). Prototipurile acestora coboară până la cameele şi gemele păgâne. Bizantinii le-au produs din sticlă pentru a fi mai ieftine. Pe ele figurau chipuri de sfinţi, ale Mântuitorului ori mici scene religioase. Descoperirea unor exemplare pe care inscripţiile-legendă au fost concepute în limba latină a condus la presupunerea că atelierele bizantine producătoare au funcţionat în posesiuni bizantine ori au fost, pur şi simplu, produse veneţiene de tradiţie bizantină. Datarea lor în secolul al XIII-lea nu a întâmpinat obstacole serioase. La Vinţu medalionul a fost pierdut, nu aşezat în inventarul unui mormânt. Evenimentul s-a produs la oarecare timp după ce misionarii dominicani l-au adus de undeva din sudul Dunării. Foarte recent a fost făcută o altă descoperire asemănătoare, care de astă dată este o cruciuliţă de fildes, pectorală. Având dimensiunile mici, ea a fost decorată, pe ambele feţe, cu 12 scene, fiecare înzestrată cu o legendă scrisă cu litere chirilice. Datorită caracterului foarte nou al descoperirii, nu am putea să scriem încă multe lucruri relative la provenienţa şi datarea mai exactă a piesei. Contextul de la Vinţu o recomandă însă pentru secolele XIV-XV. Caracterul ei ortodox este, de asemenea, mai presus de orice îndoială.

Descoperirile de până în prezent ne îngăduie să ne referim şi la două activităţi meşteşugăresti speciale. Este vorba, mai întâi, despre mici procese metalurgice legate de turnarea unor obiecte de bronz ori argint. Un negativ de nasture globular, pierdut ori intentionat aruncat, trădează îndeletnicirea la care ne-am referit. Apoi, descoperirea unei aplici înzestrată cu o simbolistică cu totul insolită, o trădează pe cea de-a doua. Aplica despre care este vorba, pierdută şi ea în perimetrul mănăstirii, înfăţişează, în partea centrală, un animal fantastic, patruped, cu gât lung, de sarpe şi cap de pasăre (?), din care se revarsă flăcări. În jurul acestei creaturi fantastice se recunosc destul de bine simboluri astrale (soare, lună) şi, eventual, o altă mică pasăre. Aplica, argintată, prezintă orificii grupate perechi. Ceea ce s-a descoperit nu este altceva decât un simbol al alchimiei. El a fost odinioară aşezată pe o lădiţă, aparţinătoare unui călugăr (?) care se preocupa, în modul cel mai serios, de această paraştiinţă medievală. Acolo unde a apărut din pământ, respectiv în preajma extremei de nord a anexelor de vest, a mai iesit la iveală o mică pâlnie de bronz, instrument care putea servi aceleiaşi meserii. Este de prisos să mai arătăm că, pentru întreaga Transilvanie, dovezile practicării alchimiei provin numai din izvoare mai târzii cu cel puţin un veac şi se referă doar la medii urbane.

În ceea ce priveşte activităţile banale, cotidiene, vom începe cu o constatare negativă, respectiv aceea privitoare la absenţa aproape totală a uneltelor agricole. Este, din nou, confirmarea sferei de activităţi a dominicanilor. Ca în orice fel de sit arheologic, indiferent de epocă, ceramica este totdeauna cea mai bogată. La Vinţu ea are însă mesaje particulare. Trebuie să facem remarca că în mănăstire s-au folosit, în general, loturi de vase de calitate (ceramică roşie cu pereţi subţiri, din pastă relativ fină), care proveneau dacă nu din ateliere săseşti, măcar din ateliere proprii, cu producţie inspirată de cele dintâi. În exteriorul anexelor de est ale mănăstirii predomină însă o ceramică de o anume factură, pentru care nu avem decât explicaţii parţiale de folosire. Este vorba despre vase lucrate în acelaşi tehnici, dar care au particularitatea de a fi, în cea mai mare parte, de capacitate mică şi, într-o proportie oricum notabilă faţă de ceramica din alte sectoare, cu urme de smalţ (sec.XIV-XV). În jurul refectoriului ne întâlnim cu ceramica de bucătărie comună şi unor situri de alte tipuri. Vasele cele mai obisnuite sunt oalele-borcan, dar apar şi capace în forma de clopot ori plane, ulcioare, fragmente de opaiţe deschise şi castroane cu buze modelate elegant etc.

Caracterul prosper al mănăstirii este trădat cu evidenţă de cantitatea de vase de sticlă. Este vorba în primul rând de pahare, care, în cea mai mare parte, sunt importuri veneţiene sau germane. Formele lor sunt destul de insolite: tălpi segmentate de picioruse uşor torsionate, fundul puternic adâncit, în formă de pâlnie, pereţii de forma unor butoiase, decoraţi cu stropi de pastă de sticlă, totul terminându-se prin buze uşor evazate. Printre butelii, se remarcă cele cu talpă inelară şi o gâtuire mediană, de la care se dezvolta o îngustare prelungă, terminat printr-o buză mică, din pastă de sticlă răsfrântă. Se mai strecoară însă şi vase gravate şi pictate. Calitatea sticlei de import este trădată de transparentă şi irizaţii specifice, a celei locale prin pasta opacă ori numai translucidă.

Vom încheia prezentarea descoperirilor din această categorie, cu alte două elemente care privesc portul şi încălţămintea. Frapează cantitatea de ace de os de o anume factură. Mărimea lor le face proprii pentru cusături grosiere, fie că este vorba despre încălţări, fie de haine simple si ieftine, recomandate călugărilor. Oricum este cert că mediul ţărănesc le-a cunoscut si utilizat pe scară largă. Un accesoriu de încălţăminte, ca acela al unui pinten cu rotiţă, pare a fi nepotrivit unei mănăstiri, pentru că încălţările călugărilor erau, de obicei, sandalele, iar animalele de călărit erau adesea altele decât caii. Descoperirea pintenilor pare a nu fi cu totul ciudată. Semnalări de pinteni s-au făcut şi în alte mănăstiri catolice. Oricum, pintenii, împreună cu potcoavele pentru cai şi boi, dar şi alte piese de feronerie, cum ar fi, de exemplu sfesnicele pentru o singură lumânare, înfipte direct în pereţi, indică apropierea de lumea exterioară, înconjurătoare. Indiferent de strictetea regulilor interne, care priveau în general cultul religios, dominicanii au fost sensibili la ambianţa în care trăiau, iar inventarul lăcaşului lor este, la urma-urmei, un indiciu corect al performanţei culturii materiale laice, contemporane lor.

Mănăstirea a pus la dispoziţia comunităţii laice întreaga navă a bisericii pentru practicarea înhumărilor. Mormintele saşilor din Vinţu şi Vurpăr sunt caracteristice prin lipsa totală a inventarului intern, dar şi prin sicriele dotate cu centuri metalice şi câte două perechi de belciuge. Călugării, care se înhumau separat, de obicei în altar, aveau la dispoziţie şi un osuar situat în vecinătatea altarului.

Evoluţia mănăstirii până la desfiinţare

Mănăstirea, împreună cu alte lăcaşuri identice ori asemănătoare din Transilvania, a trăit secolul al XIV-lea ca un veac de maximă prosperitate. Este de acum foarte evident că incursiunile turcilor din anii 1438 şi 1442 au afectat-o în mod grav. Certitudinea la care ne referim rezultă din contextul general, din care se cunoaşte distrugerea completă a Sebeşului învecinat şi a teritoriului la fel de învecinat al reşedinţei episcopale de la Alba Iulia, zone în care, după cum am mai arătat, Vinţul era inclus. Se mai ştie apoi despre o indulgenţă mai generală dată dominicanilor transilvăneni de către papa Eugeniu al IV-lea, datată în anul 1444, prin care se obţineau tot felul de înlesniri pentru a reface lăcaşurile afectate de către turci. În sfârşit, la acestea se adaugă constatările arheologice care, toate, indică oprirea amenajărilor constructive majore, exceptând letnerul, restrângerea circulaţiei monetare şi o clară limitare a activităţilor din mănăstire de la jumătatea secolului al XV-lea. Folosirea amenajărilor de cărămidă, în locul pietrelor profilate, la construcţia letnerului, utilizarea pietrelor de nisip, foarte friabile, pentru plombarea stricăciunilor, prezenţa falsurilor monetare, tipice începuturilor domniei regelui Matia I Corvin, sunt indicii grăitoare. Procesul avea loc pe fundalul schimbărilor demografice, în care saşii, înainte majoritari, sunt înlocuiţi treptat de către maghiari, români şi slavi de la sudul Dunării. Statutul social al acestora era departe de a mai fi unul prea consolidat, lipsindu-i şi pe călugări de sprijinul material de care ar fi avut nevoie.

Documentele de la începutul secolului al XVI-lea dau şi ele dimensiunile procesului de decădere în care lăcaşul îşi derula viaţa. În 1524 se aflau acolo numai patru călugări: Ioan Chrisostomul, prior, Vitalie din Sibiu, Gaspar din Sebeş, preoţi, şi Mihail, frate convers. În anul 1529, la Vinţu mai era menţionată o singură persoană, anume priorul (?) Tadeu, fără să aflăm dacă mai erau şi alţi călugări. Ultimul vieţuitor dominican a fost fratele Toma, mutat la Sebeş, iar de acolo la Sighişoara. În aceste condiţii nu i-a fost prea greu nobilului Nicolae Kozár de Zwd să-l alunge şi să se instaleze acolo pe la 1532.

Ridicarea castelului renascentist

Izvoarele care povestesc, destul de explicit, metamorfoza suferită de mănăstirea dominicanilor din Vinţu, în castel nobiliar, nu sunt puţine şi nici măcar inedite. A fost doar o chestiune de reunire a lor, pentru a preciza, odată pentru totdeauna, realitatea. Un raport datând din 1552, menţionează explicit că un nobil, pe nume Nicolae Kocsárdy (sau Kozar, Kosári), a transformat mănăstirea într-un castel. Transformări de mănăstiri în castele laice sunt destul de frecvente. Ele veneau în conjunctura generalizată a crizei structurilor Bisericii catolice, grefată pe realitatea concretă a fiecărei mănăstiri în parte. Exemple de proceduri similare se cunosc chiar şi dinaintea Reformei. Pentru perioada istorică care ne interesează sunt semnalate două alte cazuri pe teritoriul României de astăzi, la Oradea şi la Odorhei.

Respectivul profanator de mănăstire a fost cel dintâi care a beneficiat, se pare, de o danie de la regele Ioan I Zápolya. Mai departe, exegeza istorică consideră că primul deţinător laic a vândut domeniul lui Gheorghe Martinuzzi, episcop de Oradea, pentru ca acesta, la rândul său, să-l cedeze lui Ştefan Mailath, – alt personaj istoric important, implicat din plin în evenimentele de la începuturile principatului transilvan, – în schimbul domeniului cetăţii Unguraşului. Nu este prea limpede în ce condiţii, în continuare, domeniul a ajuns în stăpânirea lui Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, între anii 1540-1545. După moartea voievodului muntean, Gheorghe Martinuzzi a intrat efectiv în folosinţa monumentului de la Vinţu.

Reamenajările lui Martinuzzi s-au produs deci asupra unei mănăstiri care nu mai funcţiona de circa 20 de ani. În şase ani, până la 1551, fosta mănăstire şi-a schimbat complet înfăţişarea, transformându-se într-un adevărat castel, socotit, de un izvor italian, a fi delizioso.

Istoria stăpânilor castelului, după asasinarea lui Martinuzzi, este destul de lungă. Iniţial, stăpânirea de la Vinţu şi Vurpăr a continuat să fie solicitată de către Universitatea săsească, în virtutea unor privilegii din secolul al XIV-lea. Saşii au insistat pentru recuperarea ei îndeosebi la împăratul Ferdinand de Habsburg, concurentul lui Zápolya la coroana Ungariei, dar prezenţa castelului a fost mereu o ispită pentru noua autoritate politică a nou născutului principat autonom al Transilvaniei. În anul 1553, după un scurt interludiu, cetatea a fost ocupată de către oamenii lui Andrei Báthory, voievod al Transilvaniei. Cel din urmă era soţul Margaretei Mailath, una din moştenitoarele de drept, şi va stăpâni castelul de la Vinţu până după anul 1559. Au urmat apoi Gáspár Békes (1569-1575), Ştefan şi Cristofor Báthory (1575-1578), din nou Margareta Mailath, recăsătorită cu Ioan Iffiú (1578-1594). Fiscul stăpâneste castelul în ultimii ani ai secolului, răstimp în care va fi locuit, între 1595-1597, de către Aron Vodă, exilatul domnitor al Moldovei, şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul. În primii ani ai secolului următor, ultimul stăpân, înaintea intervenţiilor principelui Gabriel Béthlen, a fost Ecaterina Iffiú.

Refacerile comandate şi patronate de către Gheorghe Martinuzzi, ajuns cardinal-guvernator al principatului, au fost destul de importante, în aşa fel încât să stârnească admiraţia vizitatorilor străini. Cercetarea arheologică contrazice însă cea mai mare parte dintre supoziţiile istoricilor de artă, ale căror căutări s-au concentrat spre zidurile aflate la vedere şi astăzi. Rezultă astfel că spaţiile de locuire au rămas, în principal, tot cele ale anexelor de est şi sud ale dezafectatei mănăstiri dominicane. Ceva mai complicată a rămas problema bisericii şi a clădirilor din vest. În ceea ce priveşte biserica, se pare că altarul ei a rămas neatins o vreme destul de lungă, probabil până în secolul al XVII-lea, când, la vecinătatea cu vechiul arc de triumf s-a amenajat o uriaşă groapă de păstrare a cerealelor, căptusită cu bârne. Nava a fost compartimentată în cămăruţe mici, surprinse mai ales lângă limita sanctuarului. În apropierea laturii de sud a navei, s-au amenajat cel puţin două locuri de depozitare a resturilor menajere ale castelului, locuri din care s-a recuperat cea mai importantă cantitate de piese aparţinătoare secolului al XVI-lea şi începutului secolului următor. În ceea ce priveşte anexele de vest, ele au fost abandonate şi demolate, preferându-se o construcţie nouă, dezvoltată de la colţul de sud-vest al navei, imediat de la marginea de sud a vechiului portal, pe o direcţie perpendiculară, la o distanţă de 19 m. Ceea ce a devenit latura internă a aripii de vest a castelului Béthlen, fusese înainte vreme, latura externă a unui corp de clădire. Acolo a fost descoperită urma unei săli de festivităţi de mari dimensiuni (lăţimea certă nouă metri, lungimea mai mare de 11 m). De la ea, spre colţul de sud-vest al navei bisericii, au apărut două şiruri paralele de încăperi, cu accese în anfiladă. În anexele de sud şi est ale fostei mănăstiri s-au reamenajat interioarele, s-au modificat vechile deschideri. Au fost distruse ziduri vechi, s-au înăltat altele; la fel s-au modificat căile de acces. O încăpere cu pivniţă a fost plasată spre stânga vechii capele. Din interiorul ei au provenit cantităţi impresionante de materiale reziduale, mai ales cahle, veselă de sticlărie, mici obiecte de bronz, ceramică comună. În ceea ce priveşte ornamentica acestor construcţii, ea a primit profilaturi renascentiste de mai multe tipuri. O parte dintre ele va fi reutilizată de către constructorii castelului secolului al XVII-lea şi este încă vizibilă pe ruina castelului Béthlen, contribuind la falsa impresie a unei vechimi mai mari decât cea reală. A fost refăcută şi zestrea de ochiuri de sticlă a clădirilor. Mai cunoaştem, destul de bine, o bună parte din repertoriul de cahle care ornau interioarele. Numărul de sobe şi componente este într-atât de impresionant, încât, pe bună dreptate, poate fi socotit ca fiind cel mai mare lot descoperit arheologic până în acest moment în Transilvania (aproape 1500 de tipuri şi variante). Printre ele se situează încă cahle cu sfinţi (Sf. Gheorghe, în două variante majore, sfinţii regi ai Ungariei etc.), alegorii religioase (lupta berzei şi cerbului cu sarpele), combinate cu scene de luptă cu monştrii ori Lupa capitolină, Hercule cu arcul, omorând vulturul lui Zeus, apoi cahle cu scene de vânătoare, reprezentări heraldice (vultur bicefal habsburgic, grifon cu stema Sibiului, blazonul familiei Báthory), vegetale şi geometrice, piese de la socluri, coronamente, decoraţii.

Materialele contemporane castelului

Materialele arheologice contemporane funcţionării castelului sunt mai bogate decât cele din vremurile mănăstirii. Vesela de la castel este un amestec de numeroase vase de lut, extrem de comune, nici măcar cu decoraţii deosebite, combinată cu o sticlărie de excepţie (importuri italiene în primul rând). Cea din urmă, împreună cu abundenţa celei dintâi, S-au recuperat pahare cilindrice, cu picior masiv, decorate cu motive geometrice ori capete de lei, simple, gravate ori cu decor aplicat, boluri, flacoane şi butelii de tradiţie medievală, alături de inovaţii şi modernităţi. S-au înmulţit tacâmurile, pintenii, au apărut zarurile de joc, podoabele personale. Cele din urmă sunt exemplificate superlativ prin componentele tezaurului ascuns în ultimii ani ai secolului al XVI-lea: copcii, ace de păr, inele, medalioane de argint aurit, cu granate.

Informaţii din secolul al XVI-lea descriu resedinţa de la Vinţu nu numai ca un castel rezidenţial, ci şi ca o fortificaţie. Din punct de vedere arheologic, fortificaţia castelului a fost identificată sub forma unei palisade duble, ce înconjura, la o distanţă destul de mică de zidurile de închidere al mănăstirii, cel puţin laturile de est şi sud. A constat din bârne groase înfipte vertical, la o distanţă de circa 0,50 m una faţă de alta. Primul şir a fost dublat de altul, aflat la 0,50 m spre sud. Bârnele celui de-al doilea şir au fost înfipte la o adâncime mai mică. Către colţul de sud-est al vechii mănăstiri, şirul de găuri de bârne descria un unghi drept, în aşa fel încât să se poată presupune că acolo a existat un turn. Probabil este unul dintre cele patru turnuri despre care se menţionează în relatarea italianului Ascanio Centario. Palisada a fost demolată, nu a fost distrusă. În găurile fostelor bârne s-au descoperit fragmente de cahle din secolul al XVI-lea.

Sfârşitul castelului este indicat de îngroparea tezaurului mare (circa 1 kg de monede şi piese de podoabă), în vremurile ultimilor ani ai secolului al XVI-lea. Probabil deja serios afectat de relativitatea construcţiilor grefate pe fundaţiile dominicane, castelul şi-a încheiat existenţa în vremurile principelui Gabriel Béthlen. Acesta din urmă susţinea că şi-a construit castelul pe noi fundamente, fapt ce este parţial sau în cea mai mare parte, corect. În inscripţia pe care el a pus să fie gravată şi aşezată deasupra porţii principale de intrare, principele se lăuda că operaţia fusese finalizată încă în anul 1617. Afirmaţia a fost deja contrazisă de către istoricii de artă şi de cercetările arheologice, care au arătat clar că a fost vorba despre un proiect mai ambiţios, din care s-a realizat doar o parte, iar după Béthlen, până în secolul al XVIII-lea, castelul a fost încontinuu întregit, probabil fără să atingă parametrii pe care constructorii principelui Béthlen şi l-au propus. Potrivit informaţiei arheologice, părţi din vechile construcţii (aripa de sud) nu fuseseră încă demolate la 1621, iar alte părţi (altarul ?) au rămas încă la vedere şi mai mult timp. În interior, sub un pavaj de bolovani de râu a fost descoperită o monedă bătută în anul 1527, ceea ce demonstrează că pavarea curţilor nu putea avea loc în timpul funcţionării mănăstirii, ci în timpul funcţionării palatului.

Castelul târziu, de secol XVII-XVIII, mai păstrează şi el urme arheologice, recuperabile. Ele sunt mai puţine, având în vedere curăţirea şi îndepărtarea lor sistematică. Cele mai interesante sunt cele câteva piese de factură cert habană (cahle, veselă, tacâmuri), produse de puternica colonie anabaptistă pe care acelaşi principe reconstructor a întemeiat-o tot la Vinţu de Jos, după anul 1621.

Concluzii

Tabloul rezultat dintr-o analiză a materialului arheologic descoperit în mănăstirea şi castelul de la Vinţu de Jos este neaşteptat de generos, comparativ cu cel documentar-scris. Ne-am obisnuit, poate prea mult, să vedem secolele XIV-XVII în principal prin ceea ce scriau despre ele oamenii care le-au trăit ori doar prin monumentele care s-au păstrat din timpul vieţii lor. Puţinul credit acordat arheologiei medievale şi premoderne pare a se răzbuna prin simplul bilant înregistrat numai la nivelul unui singur obiectiv. Vom atrage atenţia si în final, că, datorită cercetărilor aflate încă în curs, observaţiile formulate aici sunt doar parţiale. Din păcate, chiar după progresul lor, ne vor lipsi încă, multă vreme, termenii de comparaţie din interiorul Transilvaniei. Nu lipsesc însă analogiile din alte orizonturi, în aşa fel încât totul se constituie şi ca o bună pledoarie în vederea apartenenţei spaţiului geografic din care au fost scoase la lumină, la acela al Europei. El, minusculul punct de la Vinţu de Jos, se înscrie în coordonatele deja cunoscute ori poate numai enunţate schematic ale lumii catolice de la graniţa celei ortodoxe, al relaţiilor intergermane, respectiv al saşilor cu Imperiul german, al sferei de iradiere a produselor rezultate într-un hinterland încă insuficient marcat prin mărturii sigure, al civilizaţiei nobiliare, esenţial unitară Europei Centrale, dar aici, mai mult decât în alt loc, deja penetrată de influenţele Orientului, al civilizaţiei Reformei şi artei Renaşterii. Totul primeşte dimensiuni concrete şi culori necunoscute cu sprijinul obiectelor smulse din arhiva pământului. Procesul de înţelegere şi integrare a acestor artefacte, în contextul culturii materiale locale, va fi încă lent şi de durată. Oricum este un eşantion de o relevantă şi întindere ieşite din comun, în interiorul căruia numeroase piese pot fi socotite, fără exagerare, adevărate capete de serie. Tocmai aceasta rămâne principala raţiune pentru care expoziţia şi acest catalog sunt oferite primele, în competiţie cu alte rezultate ale siturilor arheologice medievale şi postmedievale ale Transilvaniei.

Adrian Andrei Rusu

Gotice

1. cheie de boltă decorată cu cap de leu

Loc de descoperire: profil desfiintat între S IX si S XV, – 1,52 m, coltul de sud-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: calcar cu lungime/lătime 83 cm, înăltime 31 cm, diametru disc 50 cm; cheie de boltă discoidală de la care porneste o cruce de ogive, dintre care una a suferit deteriorări; trasări de linii de mester pe verso; decorul format dintr-un cap de leu, străpuns de un orificiu pe toată grosimea; înconjurat de palmete, astăzi căzute; urme de văruială albă

Datare: prima jum. sec. XIV

Importantă istorică: simbol al Sf. evanghelist Marcu


2. cheie de boltă decorată cu vultur cu aripile deschise

Loc de descoperire: profil desfiintat între S IX si S XV, – 1,50 m, coltul de sud-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: calcar cu lungime/lătime 80 cm, înăltime 32 cm, diametru disc 60 cm; cheie de boltă discoidală de la care se originează o cruce de ogive; trasări de linii de mester pe verso; decorul format dintr-un vultur, în imagine frontală, cap deteriorat si aripile deschise; urme de văruială albă

Datare: prima jum. sec. XIV

Importantă istorică: simbol al Sf. evanghelist Ioan


3. ogivă

Loc de descoperire: S IX, coltul de sud-est al navei bisericii
Caracteristici tehnice: l 90 cm, profilul încadrabil într-un dreptunghi de 31,5 x 17,5 cm, usor mutilată în extremele profilate

Datare: sec. XIV

Importantă istorică: una dintre foarte putinele ogive păstrate, de la bolta bisericii mănăstirii


4. cheie de boltă decorată cu rozetă

Loc de descoperire: S XIX, capela sălii capitulare

Caracteristici tehnice: calcar lungime-lătime 50 cm, înăltime 21 cm, diametru disc 27 cm; cruce de patru ogive, având pe disc o roză cu cinci petale; urme de var pe suprafată

Datare: sec.XIV

Importantă istorică: recuperarea integrală a cheii, împreună cu ogivele, permite reconstituirea integrală a aspectului initial. Singura boltire de capelă, atât de veche, descoperită în Transilvania


5. ogive

Loc de descoperire: S XIX, capela sălii capitulare

Caracteristici tehnice: piese întregi, de 44,5, 50, 75, 75,5 x 12 x 18 cm, din calcar, cu profilatură elegantă, identică cu aceea a cheii de boltă; cu trasări laterale mediane si semne utilitare pe laturile de îmbinare

Datare: sec. XIV

Importantă istorică: vezi nr.4


6. fragment de ancadrament de usă

Loc de descoperire: S X, C A, coltul de nord-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: calcar cu l de 60 cm, lătimea de 12,5 cm, cu profilatura pe o singură parte; provine de la un montant din dreapta al unei usi cu închidere în arc frânt

Datare: sec. XIV-XV

Importantă istorică: provine de la usa de legătură dintre cor si anexele de est


7. fragment de pilastru

Loc de descoperire: refolosit în sec. XVI în interiorul corului

Caracteristici tehnice: calcar cu l de 65 cm, adâncimea de 23 cm si înăltimea de 23 cm; una dintre laturi este profilată cu scotii si toruri în formă de pară, despărtite prin listele

Datare: sec. XIV

Importantă istorică: reper stilistic pentru arhitectura gotică matură transilvăneană


8. bază de stâlp

Loc de descoperire: S X, coltul de nord-est al navei

Caracteristici tehnice: calcar pornit de la un soclu pătrat de 45 x 45 cm, cu înăltimea de 9 cm, retras apoi la dimensiunea de 33 x 33 cm, cu colturile tăiate; înăltimea totală 23,5 cm

Datare: sec. XV

Importantă istorică: apartine sirului de sase stâlpi care sustineau arcatura letnerului


9. fragment de mulură de fereastră

Loc de descoperire: S XV, coltul de sud-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: gresie nisipoasă, cu l 32,5 cm; o extremitate prezintă o sectiune pătrată (12,5 x 12,5 cm), cu muchii tăiate; partea mediană îngrosată la 22 cm

Datare: sec. XV ?

Importantă istorică: fragment de mulură de fereastră, probabil refăcută la o reparatie


10. fragment de menou

Loc de descoperire: S V, interiorul bisericii

Caracteristici tehnice: gresie nisipoasă, cu dimensiuni aproximative de 43 x 21 cm

Datare: sec. XIV-XV


11. fragment de menou

Loc de descoperire: S XI, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: calcar de 34 x 20 cm, provenit de la o fereastră

Datare: sec. XIV
Importantă istorică: provine de la o fereastră a bisericii


12. fragment de consolă

Loc de descoperire: S III, interiorul altarului

Caracteristici tehnice: calcar, cu dimensiuni aproximative de 16 x 17 cm, cu profilatura vizibilă doar pe o parte, cep decupat median de prindere a ogivelor în partea superioară

Datare: sec. XV

Importantă istorică: element arhitectonic fundamental pentru întelegerea sistemului de boltire al altarului


12. fragment de consolă

Loc de descoperire: S III, interiorul altarului

Caracteristici tehnice: calcar, cu dimensiuni aproximative de 16 x 17 cm, cu profilatura vizibilă doar pe o parte, cep decupat median de prindere a ogivelor în partea superioară

Datare: sec. XV

Importantă istorică: element arhitectonic fundamental pentru întelegerea sistemului de boltire al altarului


13. fragment de profilatură

Loc de descoperire: S XXIV

Caracteristici tehnice: calcar, cu 11 x 6,5 x 4 cm, reprezentând o mulură în formă de pară, de la structura ogivelor

Datare: sec. XIV


14. fragment de fială de tabernacol

Loc de descoperire: S XXII, A 2, – 1,70 m, lângă coltul exterior de sud-est al mănăstirii

Caracteristici tehnice: fială fragmentară l 10 cm, 3,5 x 3,5 cm, cu muchii proeminente, ruptă imediat după geneza coifului

Datare: sec. XIV

Importantă istorică: atestă prezenta unui tabernacol refăcut în cor după sec. XIV


15. fragment de piesă de piatră cu o suprafată decorată prin incizii de puncte si zgârieri de linii

Loc de descoperire: S XXXII, 1, – 2,30 m, în groapă umplută a cuptorului de încălzire a anexelor de est

Caracteristici tehnice: fragment de margine (circa 5,5 x 4 x 1 cm), cu lătimea de 1,2 cm, contine linii subtiri, usor oblice, unele bifurcate către marginea exterioară; urmează un săntulet, marcat si prin mici linii incizate, în forma acelor de brad; registrul central, lat de 1,5 cm, contine sectoare pătrate în care sunt înscrise romburi cu suprafata umplută cu două linii încrucisate, pornite de la mijlocul laturilor rombului; laturile si liniile interioare sunt formate cu ajutorul unui instrument cu vârf ascutit, uneori marcate si prin incizii plane; banda centrală este limitată apoi de un nou săntulet, decorat cu tehnica deja descrisă; ultimul câmp decorat, cel mai putin păstrat, contine linii incizate adânc, dispuse neregulat; piatră cu granulatie măruntă, moale, care pare să fi suferit si din cauza unei arderi

Datare: sec. XIV-XV

Importantă istorică: ansamblul de provenientă al piesei este necunoscut, astfel încât nu poate fi apreciat felul initial de folosire


16. baghetă de marmură, rebut

Loc de descoperire: S XXX, atelierul de cioplire a pietrei din nordul altarului

Caracteristici tehnice: marmură albă, de foarte bună calitate, lungă de 13,2 cm, cu sectiunea dreptunghiulară 2,5 x 3,2 cm

Datare: sec. XIV

Importantă istorică: atestă prezenta pieselor de marmură în decoratia mănăstirii si prelucrarea lor pe loc, împreună cu celelalte pietre profilate


17. fragment de placă figurată

Loc de descoperire: S XXI,  1-2, – 1,60 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: calcar de 19 x 19 x 10 cm, prezentând o suprafată relativ finisată, pe care pare să fi fost cioplit un chip de bărbat

Datare: incertă

Importantă istorică: dacă nu este cumva o piatră romană refolosită, atunci ar fi singura piesă cu decor figurat descoperită în mănăstire

Renascentiste

18. montant

Loc de descoperire: S XXXI, de la sala festivă din coltul nord-vestic al palatului

Caracteristici tehnice: calcar, cu l de 82 cm, lătime de 19 cm, adâncime de 20 cm; jumătatea superioară, decorată cu caneluri longitudinale si capitel cu ove

Datare: mij. sec. XVI

Importantă istorică: piese identice se află in situ, pe fatada sudică a aripii de nord a ruinei palatului Béthlen

Monede şi podoabe din metal preţios


19. ducaţi

Loc de descoperire: S XI, – 2,62 m, aruncat în latrina anexei de sud a fostei mănăstiri.

Caracteristici tehnice: tezaur de opt piese, circa 3,50 gr, bătute la Sibiu, cu semnele monetare ale episcopului Gheorghe Martinuzzi

Datare: 1540, dată înscrisă, dar posibil ca emisiunea să fi fost prelungită până la 1551. A fost ascuns cu sigurantă în momentul uciderii lui Gheorghe Martinuzzi, la Vinţu de Jos, în 17 decembrie 1551

Importanţă istorică: singurul tezaur de acest tip găsit în Transilvania, în condiţii de cercetare arheologică, nu întâmplător


20. tezaur monetar de argint

Loc de descoperire: S XXVIII, ruinele anexelor de sud, îngropat superficial, la doar 0,15 cm adâncime, în ruinele anexelor de sud ale palatului, într-un săculet de in

Caracteristici tehnice: 803 piese întregi şi 123 de fragmente, cântărind 531,45 g

Datare: sf. sec. XVI

Importanţă istorică: unul dintre numeroasele tezaure ascunse în Transilvania cu prilejul luptelor din vremea lui Mihai Viteazul (Războiul de 15 de ani). Piesele numismatice, de o mare diversitate, reflectă circulaţia monetară a timpului. Asocierea monedelor cu piesele de podoabă este importantă pentru datarea celor din urmă. A aparţinut, cu probabilitate, unui personaj, relativ bogat, aflat în vreun fel în legătură cu castelul de la Vinţu, care şi-a îngropat averea într-o clipă de maximă insecuritate


21. tezaur monetar de argint

Loc de descoperire: S XVI, 10, – 1,80 m, interiorul anexelor de est ale mănăstirii

Caracteristici tehnice: 10 piese întregi şi fragmentare

Datare: mijlocul sec. XV

Importanţă istorică: grup de monede, iniţial sudate între ele, probabil pierdut pe suprafaţa mănăstirii. Conţine, printre altele, şi falsuri monetare specifice perioadei de la începutul domniei regelui Matia I Corvinul


22. aplică de veşmânt

Loc de descoperire: S IX; ź 2; – 1,80 m; groapă de resturi menajere, în colţul de sud-est al fostei nave a bisericii

Caracteristici tehnice: aur (0,8 x 0,8 cm, 0,450 g), cu formă pătrată, cu opt mici lobi; la colţuri patru mici cupe (Ř 0,1 cm) cu email negru; între ele patru mici bile negre (Ř 0,05 cm), străpunse de câte un mic fir de aur; deasupra montată o floare cu patru petale (l 0,5 cm), la mijloc cu un alt fir de aur cu cap proeminent

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă de ornare a vestimentaţiei uşoare, frecvent semnalată în Transilvania (ex.: Cetatea de Baltă, Alba Iulia)


23. medalion de argint cu bust în profil

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII, vezi nr. 20

Caracteristici tehnice: argint Ř 1,4 cm, 0,78 g, fineţe 800 ‰, bărbat bărbos, cu diademă, în profil, decupat într-un cadru inelar

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: este o foarte frumoasă piesă mică, de factură renascentistă


24. inel cu patru granate

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, 3,71 g, fineţe 875 ‰; veriga cu Ř de 2,2 cm, inelată la exterior, chaton fixat pe două inele, prinse de verigă cu două frunze de acant; în partea centrală o floare cu şase petale din care iese un boboc cu trei petale în jurul unei bile; floarea încadrată de patru mici granate de Boemia, prinse în monturi

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă de factură renascentistă, aparţinătoare orfevrăriei transilvănene


25. cu gămălie mare

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, filigranat şi granulat, 15,82 g, fineţe 800 ‰; gămălia Ř de 2,5 cm, ac îndoit aprox. de la jumătate, lung de circa 7 cm

Datare: sec. XVI


26. cataramă cu agăţătoare

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, 15,76 g, fineţe 800 ‰; formă circulară Ř 3 cm, contur lobat, interior lucrat prin ajurare, decorat din flori, cu un granat de Boemia şi un crisopraz

Datare: sec. XVI


27. cataramă cu ureche

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, 8,94 g, finete 925 ‰, Ř 3 cm, contur lobat, interior lucrat prin ajurare, decor floral, ca la nr. 26

Datare: sec.XVI


28. cataramă cu agătătoare

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, 10,34 g, fineţe 800 ‰, formă triunghiulară, decor floral, cu două mici granate de Boemia

Datare: sec. XVI


29. cataramă cu ureche

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: argint aurit, 13,74 g, fineţe 925 ‰, formă triunghiulară, decor floral, cu două mici granate de Boemia, ca la nr. 28

Datare: sec. XVI


30. monedă-medalion

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: monedă germană de argint, bătută probabil la 1570, uzată, Ř de 1,5 cm, cu ureche de prindere din sârmă de argint, gr 0,1 cm, Ř 0,5 cm, sudată transversal; 0,5 g, fineţe 800 ‰

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: categorie de podoabă banală, proprie unor cercuri sociale medii


31. verigă cu mărgea

Loc de descoperire: tezaur S XXVIII (vezi mai sus)

Caracteristici tehnice: inel de argint, cu Ř 1,1 cm, uşor aplatizată, cu o mică sârmă de argint prinsă neglijent; mărgică de alabastru (?) perforată şi străpunsă de un fir textil, cu Ř 0,3 cm

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: utilizare problematică


Piese de bronz

32. aplică pentru mijlocul coperţii unui codex

Loc de descoperire: S XXVIII,  1, – 1,20 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: de formă pătrată (2,3 x 2,3 cm), margine crestată, mijloc sub forma unui umbo, cu Ř 1 cm, înconjurat de motive vegetale în relief, între care s-au practicat haşurări şi punctări, găuri de fixare în lemn

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: atestă folosirea intensă a cărţilor şi prezenţa unei biblioteci, destul de consistente, în cadrul mănăstirii dominicane


33. aplică de carte

Loc de descoperire: S XVI,  8, – 1,50 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: plăcută dreptunghiulară, 1,7 x 0,8 cm, gr 0,1 cm, prevăzută cu o perforaţie centrală; decor incizat sub forma unul chenar şi a două perechi de linii oblice care încadrează orificiul central

Datare: XIV-XV

Importanţă istorică: decoraţie modestă, aplicată pe copertă de lemn


34. închizătoare de carte

Loc de descoperire: S XX, interiorul sălii capitulare

Caracteristici tehnice: 6 x 1,5 cm; un capăt are un cep (0,7 x 0,5 cm), îndoit semicircular, urmat de un mic decor în relief, în formă de frânghie, încadrat în linii verticale şi mici dentoni (l 0,4 cm); cealaltă extremă prezintă două mici orificii (Ř 0,2 cm) plasate simetric de mijlocul unei acolade care încheie piesa; acolada se continua dincolo de lăţimea piesei; pe verso, la capătul în acoladă a fost prinsă cu un nit, o plăcuţă de formă trapezoidală (1,3 x 2,2 x 0,6 cm, gr 0,1 cm), cu două orificii asimetrice (Ř 0,15 cm)

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: una dintre cele mai frumoase piese de acest tip, realizată în tehnica decupării şi presării


35. aplică cu reprezentarea simbolului alchimiei, pentru o lădiţă

Loc de descoperire: S XVII, – 1,78 m, colţul de sud-vest al bisericii

Caracteristici tehnice: tablă de bronz argintă, presată, cu Ř de 3,7 cm şi gr 0,1 cm; într-un chenar simplu, în partea centrală este prezent un animal fantastic, patruped, cu gât de sarpe, cap de pasăre, care varsă flăcări; în jur grup de astre şi o mică pasăre (?); trei perechi de orificii pentru fixare

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: cea mai veche atestare documentară a practicării alchimiei în Transilvania


36. pâlnie mică

Loc de descoperire: S VII,  3, – 2 m, colţul de sud-vest al navei Caracteristici tehnice: înălţime 7 cm, con de 3,2 m, Ř gurii 4,5 cm, Ř părţii opuse 0,6 cm

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: legată probabil de practicarea alchimiei


37. degetar

Loc de descoperire: S XXXIII, 4, – 0,35 m, exteriorul anexelor de est Caracteristici tehnice: înalt de 2 cm, cu Ř 1,6 şi 1 cm, confecţionat din tablă subţire; decoraţia este inclusă într-un registru lat de 0,6 cm, marcat de linii în relief; în interior există cercuri duble în care sunt înscrise motive în forma aproximativă a unor inimi; după încă un registru marcat de o linie în relief, lat de 0,4 cm, fără decor, toată calotă este ciocănită în forma unor mici puncte

Datare: sec. XIV-XVI

Importanţă istorică: trădează încă una dintre meşteşugurile casnice de la Vinţu de Jos


38. jumătatea unui tipar pentru turnat nasturi

Loc de descoperire: S XXXIII, 5, – 1,98 m, exteriorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: păstrată jumătatea de formă aproximativ pătrată (2,2 x 1,8 x 2 x 1,8 cm), cu gr de 0,7 cm; pe suprafaţa interioară, la două colţuri diametral opuse sunt mici cepuri de fixare (Ř 0,02 cm, înălţimea 0,002 cm); sfera orificiului are Ř 1,2 cm; la o latură, tiparul este tăiat în forma unui mic trapez (exterior 0,7 cm, interior 0,5 cm); pe partea opusă lăcaşului de turnare prezintă o ureche (1,4 x0,4 cm), cu o perforaţie (Ř 0,3 cm)

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: este mărturia cea mai sigură că în interiorul mănăstirii, fie au funcţionat, fie doar au trecut meşteri metalurgişti care confecţionau accesorii vestimentare


39. piesă provenită de la un candelabru ?

Loc de descoperire: S XIX, -1,05 m, interiorul fostei săli capitulare

Caracteristici tehnice: în formă de delfin stilizat (l 7,2 cm; lăţime 4,5 cm, gr 0,2 cm), cu o mică protuberantă prismatică (1,1 x 0,8 cm); decorul realizat dintr-un chenar simplu care dublează marginea, în interiorul căruia se găsesc încrustaţii alveolare, prelungi; pe talpa prismei se află patru mici orificii

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: nu se cunosc fragmente de candelabru descoperite arheologic pe teritoriul Transilvaniei, care să aibă o asemenea vechime


40. cataramă

Loc de descoperire: S XXXIV, anexele de vest
Caracteristici tehnice: fragment, reprezentând circa 1/2 din întreg, cu colţuri rotunjite, cu l de 7 cm, lăţimea maximă 0,8 cm şi gr de 0,1 cm

Datare: XIV-XVI

Importanţă istorică: accesoriu vestimentar de folosintă comună


41. placă (chaton) de inel

Loc de descoperire: S XXXI, 9, – 1 m, corpul de sud-vest al palatului de sec. XVI

Caracteristici tehnice: Ř 1,7 cm, în interiorul căruia se află, marcată cu sârmuliţă răsucită, o montură cu Ř 1 cm, în care este fixată o piatră ori o bucată de sticlă plană; între montura centrală şi marginea din sârmuliţă proeminentă, sunt marcate linii oblice, dispuse neregulat, tot din aceeaşi sârmă; inelul a fost pierdut din vechime

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: podoabă de factură modestă


42. fragment de statuetă (de sfânt ?)

Loc de descoperire: S XXVII, 3, -1,55 m, colţul de sud-vest al navei

Caracteristici tehnice: fragmentul de statuetă (4,5 x 1,8 cm, gr 0,5 cm), decorat cu linii şi mici buline în relief

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: ar putea proveni de la un balaur, aparţinător unui mic grup statuar cu Sf.Gheorghe sau Sf.Mihail. Plastica mică, figurată de bronz, este puţin cunoscută şi cu urme rare în colecţii muzeale provinciale


Piese de fier

43. brăzdar de plug simetric

Loc de descoperire: S XXVI, 7, – 1,70 m, anexele de sud
Caracteristici tehnice: fier masiv cu l maximă de 24 cm şi lăţimea de 14 cm; sistem de prindere în talpă de 10,5 cm lungime

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: a fost utilizat, probabil, pentru scoaterea pietrei din zidurile vechii mănăstiri


44. seceră fragmentară

Loc de descoperire: S XXVI,  5-6, -1,75 m, curtea mănăstirii Caracteristici tehnice: l 17,5 cm, lama 2,5 cm, uşor îngroşată spre exterior, spin de 4,5 cm cu lăţimea de 1 cm

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: singura piesă care pare să ateste activităţi agricole în mănăstire. Asemenea piese se găsesc, de obicei şi la alte mănăstiri


45. lacăt cu suduri de bronz

Loc de descoperire: S XVI, – 0,80 m, aliniamentul de vest al anexelor de est

Caracteristici tehnice: corp din tablă, formă triunghiulară, cu dimensiunile 6,4 x 4,7 x 5 cm, cu ureche de 3,5 cm

Datare: sec. XV-XVI


46. lacăt de formă triunghiulară

Loc de descoperire: S XXI, 2, – 2,08 m, exteriorul colţului de sud-est

Caracteristici tehnice: corp din tablă, cu dimensiunile 7 x 5 şi gr de 4 cm, pe feţe se distinge o bandă uşor proeminentă, de 2 cm lăţime; urechea s-a rupt şi a dispărut

Datare: sec. XVI


47. brat fragmentar de cântar

Loc de descoperire: descoperire întâmplătoare, 1997

Caracteristici tehnice: l maximă 24 cm, unul dintre brate rupte aproape de capăt

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: singurul instrument de măsurat descoperit la Vinţu


48. colţar de fereastră

Loc de descoperire: S XVI,  2, -1,20 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: l braţelor 16,5 cm, lăţime 3,1 cm, gr 0,2 cm, modelaj şi decupare în formă foliformă, cu urmele cuielor de fixare

Datare: sec. XVI ?

Importanţă istorică: asemenea piese nu au fost publicate, astfel încât plasarea lor într-o anume evoluţie istorică este extrem de dificilă


49. lamă de cuţit

Loc de descoperire: S XXXIII,  5, – 2 m, exteriorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: lamă cu un singur tăiş, cu l de 10 cm şi lăţimea maximă de 1,8 cm; spin de fixare în mâner, lung de 3,5 cm

Datare: sec. XIV-XV


50. cuţit cu prăsea de os

Loc de descoperire: S XXXVI

Caracteristici tehnice: l de 20 cm, din care prăseaua are 8,5 cm; a fost prinsă în trei nituri de fier, iar la îmbinarea grosimii s-a folosit o tablă de egalizare; capătul prăselei uşor încovoiat

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: cuţit de tip „haban”, unul din numeroasele obiecte meşteşugăreşti produse de anabaptiştii locali


51. pinteni

Loc de descoperire: S XXVI,  5-6, -1,65 m; S XXIV,  5, – 1,85 m, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: din brate s-au păstrat fragmente de 4,5, respectiv 5 cm lungime, l spinului, rupt în două fragmente, 8,5 cm; braţe uşor arcuite, lungi de 9,5 cm, la extremităţi cu o porţiune lăţită pentru două orificii de fixare în toc, iar la călcâi puţin supraînăltat; spin de 3,5 cm, cu extremitatea bifurcată, rotiţa pierdută

Datare: sec. XIV-XV


52. pinten cu rotiţă

Loc de descoperire: S XXXIV,  8, – 1,14 m, anexele de vest

Caracteristici tehnice: braţe scurte, de 4,5 cm, deschiderea braţelor 8,3 cm, metal cu secţiune triunghiulară, cu latura mare rotunjită, la fixare se găseşte un călcâi de 1,5 x 1 cm; spin lung de 2,5 cm, în care este fixată o rotită cu mai multe spiţe; prinsă de călcâiul cizmei cu ajutorul unor cuie nituite, din care s-au păstrat două

Datare: sec. XVI-XVII

Sticlărie de construcție

53. ochi de geam întreg

Loc de descoperire: S VII, – 1,30 m, groapă menajeră din coltul de sud-vest al navei

Caracteristici tehnice: diametrul 9,5 cm, cu marginile răsfrânte; pastă de sticlă verzuie, opacă

Datare: sec. XIV-XV

Importantă istorică: singura piesă de o asemenea vechime, descoperită întreagă, în Transilvania


54. fragmente diverse de ochiuri de geam

Loc de descoperire: S XVI,  3, – 1,40 m, anexele de est ale mănăstirii

Caracteristici tehnice: piese fragmentare, cu diametre variabile, între 9,5-13 cm, alături de fragmente de triunghiuri intermediare; pastă opacă, translucida, cu nuante maronii

Datare: XIV-XVI

Importantă istorică: sunt indiciul folosirii intense a sticlăriei de geam, probabil prin loturi reînnoite, până inclusiv în vremea castelului


Podoabe

55. medalion cu formă usor elipsoidală

Loc de descoperire: S XV,  4, – 2,35 m, coltul de nord-est al curtii mănăstirii

Caracteristici tehnice: 28 x 26 mm, cu miezul, format dintr-o pastă opacă, de culoare rosie-vinetie, cu numeroase vinisoare mai deschise la culoare ori negre-albăstrui, are în grosimea sa (0,03 cm) un relief cu personaje figurate (0,015-0,02 cm); partea posterioară a fost prinsă într-o montură de bronz, dotată cu o urechiusă de prindere la un lăntisor-colier; recto-ul medalionului prezintă, într-o executie remarcabilă, scena Răstignirii în care Mântuitorul, pe cruce, este încadrat de Sf. Fecioară si Sf. Ioan; deasupra scenei, despărtite de capătul bratului vertical al crucii, sunt înscrise două perechi de litere grecesti, cu duct elegant si cu semnul abrevierii deasupra: IC si XC

Datare: sf. sec. XIII

Importantă istorică: import veneto-bizantin, unicat în România

Veselă

56. fragment de talpă de pahar

Loc de descoperire: S XXVI, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: fragmente de 2,5 si 3 cm, diametrul 6 cm, talpă crestată la cald în picioruse dispuse usor oblic; pastă transparentă, irizatii

Datare: sec. XIV-XV

Importantă istorică: unul dintre numeroasele vase de sticlă folosite în timpul mănăstirii


57. talpă de flacon, fragmentară

Loc de descoperire: S XVIII, pardoseala capelei

Caracteristici tehnice: cu diametrul 4 cm, margine buclată, lată de 1 cm, fund puternic adâncit, la 2,5 cm; pastă maronie, gr 0,15 cm

Datare: sec. XV ?


58. gură si gât de flacon

Loc de descoperire: S X, – 1,50 m, coltul de nord-est al navei

Caracteristici tehnice: evazare simplă, cu un diametrul de 2,5 m; la 1,5 cm de gură, se produce o restrângere, pe care a fost aplicată o bandă de sticlă vălurită puternic si neregulat, lată de 1 cm; sub decor, gâtul continuă, până la ruptură, încă 1,5 cm; pastă albicioasă, mată

Datare: sec. XVI


59. fragmente dintr-o butelie cu inel median

Loc de descoperire: S IX, coltul de sud-est al navei

Caracteristici tehnice: talpa cu diametrul 6,5 cm, margine lată de 1,2 cm, realizată prin buclare; fund adâncit puternic la circa 4 cm; inel median cu diametrul de circa 7 cm; pastă maronie, opacă

Datare: sec. XVI


60. gât de flacon

Loc de descoperire: S XXXIV, – 0,82 m, anexele de vest

Caracteristici tehnice: gura usor evazată si cu un mic cioc (diametrul 4,5 cm), se continuă cu un gât cilindric despărtit în cinci tuburi independente, răsucite între ele; înăltimea păstrată 10,5 cm; corpul flaconului s-a pierdut; pastă de sticlă maronie, opacă

Datare: sec. XVI-XVII

Importantă istorică: factura sticlei poate trăda o productie locală, transilvană. Tipologic, forma este destul de rară, oricum, deocamdată fără analogii în România


61. talpă de pahar cilindric

Loc de descoperire: S VII, groapă menajeră din coltul de sud-vest al navei

Caracteristici tehnice: de la o margine îndoită simplu, lată de 1 cm, cu un diametrul de 11,5 cm, se ridică 5 cm, printr-o evazare simplă, până la diametrul de 7 cm, dimensiune marcată printr-un umăr; la gură se îngustează la gr de 0,1 cm, de la 0,2 cm; de la limita superioară, până la 4,5 cm, nu a avut nici un fel de decor; pastă transparentă, cu irizatii violete

Datare: sec. XVI


62. pahar cilindric, fragmentar

Loc de descoperire: S XXIII,  2, – 1,60 m, interiorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: talpă usor arcuită (diametrul 5,5 cm), cu fund adâncit până la 1,7 cm; suprafata decorată prin baghete de sticlă (diametrul 0,2 cm) lipite la distantă aproximativ egală de 0,5 cm, asezate în ghirlande; păstrat pe o înăltime de 6,7 cm; restaurat partial; pastă de sticlă transparentă, cu irizatii verzui

Datare: sec. XVI

Importantă istorică: piesă de import, italiană ori germană


63. picior de pahar, cu nodus

Loc de descoperire: S VII, groapă menajeră din coltul de sud-vest al navei

Caracteristici tehnice: nodul are forma unei pere cu baza în sus, înăltimea de 3,8 cm, diametrul maxim 3 cm; talpa pierdută; din cupă s-a păstrat un fragment foarte larg; decor în relief cu registre verticale de motive geometrice; pastă transparentă, vopsită si aurită

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII

Importantă istorică: pahar de lux, de import, încă nesemnalat în Transilvania


64. picior de pahar, cu nodus

Loc de descoperire: S IX, groapă menajeră din coltul de sud-est al navei

Caracteristici tehnice: nodul are forma unei pere cu baza în sus, înăltimea de 4 cm, diametrul maxim 3 cm; talpa usor evazată; din cupă s-a păstrat un fragment care trădează o formă conică accentuată; decor în relief, cu registre verticale de motive geometrice, identice ca la paharul precedent; pastă transparentă, vopsită si aurită

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII


65. picior de pahar, cu nodus

Loc de descoperire: S IX, groapă menajeră din coltul de sud-est al navei

Caracteristici tehnice: nodul are forma unei pere cu baza în sus, înăltimea păstrată de 2,5 cm, diametrul maxim 2,5 cm; talpa si cupa complet pierdute; decor în relief cu registre perlate în care apar capete de lei; pastă transparentă, vopsită si aurită

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII


66. pahar fragmentar

Loc de descoperire: S IX, groapă menajeră din coltul sud-estic al navei Caracteristici tehnice: decorat prin gravare cu motive florale înscrise în registre verticale, late de 3,2 cm, mărginite de brâu din pastă de sticlă, lat de 0,7 cm; aurit în anumite sectoare ale decorului; aurirea s-a exfoliat

Datare: sec. XVI

Importantă istorică: exemplar de o frumusete deosebită, piesă de import


67. talpă de pahar

Loc de descoperire: S VI, groapă menajeră lângă coltul de sud-vest al bisericii

Caracteristici tehnice: talpă usor evazată, până la un fund drept, de la care pornea un cilindru; pastă transparentă, cu irizatii violete

Datare: sec. XVI


68. fragment de pahar cu decor aplicat

Loc de descoperire: S XXIII, capătul de est al anexelor de sud al complexului

Caracteristici tehnice: talpă în forma de pară, cu fund adâncit, corpul cilindric; pe peretii săi se întâlnesc baghete subtiri de sticlă, dispuse în formă de ghirlande, la distante egale; pastă transparentă, verzuie

Datare: sec. XVI


69. pahar cilindric

Loc de descoperire: S IX,  2, – 1,80 m, groapă menajeră în coltul de sud-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: talpă cu margine usor răsfrântă, cu diametrul 8,4 cm, retrasă printr-o curbură înaltă de 2,8 cm, până la un diametrul de 5,3 cm; înăltimea până la buză 16 cm; la 7 cm de buză sunt prezente două benzi în relief, late de 0,7 cm, la 0,9 cm distantă una de alta, mărginite cu benzi albe, între care sunt incizii diagonale, cu alb-galben; mai jos sunt aplicate nervuri albe, din care fiecare a patra cu decor incizat în formă de frânghie; baghetele decorative se reunesc pe fundul paharului; pastă transparentă, cu irizatii violete; restaurat partial

Datare: sec. XVI

Importantă istorică: unul dintre cele mai frumoase pahare de import de la Vintu; unicat în colectii muzeale din Transilvania


70. pahar fragmentar

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivnită

Caracteristici tehnice: fragment, cu parte din talpă si cupă, cu înăltimea de 7 cm, talpă cu diametrul de 7 cm, cu margine putin răsfrântă, evazat către un picior compus din două toruri asezate în piramidă; baza cupei cu diametrul de 3,4 cm, cu tendinte de evazare după o înăltime de circa 1,5 cm; pastă transparentă, gr 1-1,5 mm, cu irizatii violete

Datare: sec. XVI

Importantă istorică: formă relativ simplă, fără decoratii deosebite; posibilă provenienta locală

71. cruciulită pectorală cu scene religioase si figuri de sfinți

Loc de descoperire: S XXX,  3, – 1,20 m, anexele de vest

Caracteristici tehnice: fildes sculptat cu acul, bratul lung 6,8 cm, bratul scurt 3,9 cm, gr 0,9 cm. Prezintă în total 12 mici cadre însotite de legende în limba slavonă

Datare: sec. XIV-XV

Importantă istorică: import, de factură ortodoxă, din sudul Dunării. Unicat în Transilvania


72. ace de cusut

Loc de descoperire: S XXI,  6, – 1,35 m, exteriorul de sud-est al mănăstirii

Caracteristici tehnice: l 6,8 cm, cu vârful rupt, ureche rotunjită (diametrul 0,9 cm) si orificiu rotund (diametrul 2 mm); bine lustruit către vârf; l 6,9 cm, cu urechea ruptă; urma orificiului rotundă (diametrul 2 mm); cioplit grosolan dintr-un os cu măduvă

Datare: sec. XIV-XVI


73. ac de os

Loc de descoperire: S XXXII, 2, -0,95 cm, interiorul anexelor de sud-vest

Caracteristici tehnice: l 8,8 cm, întreg, urechea lătită, perforată de un orificiu circular cu diametrul 0,5 cm

Datare: sec. XIV-XVI


74. zar de joc

Loc de descoperire: S X, coltul de nord-est al navei bisericii

Caracteristici tehnice: cub (latura de 0,8 cm) marcat cu puncte incizate cu ajutorul unui compas

Datare: sec. XVI

Importanță istorică: atestă practicarea jocurilor de noroc în forme mostenite, probabil, din epoca romană. Jocurile se practicau si în ambianta mănăstirilor, nu numai a curtilor nobiliare, dar descoperirea sa în navă exclude folosirea lui în timpul dominicanilor


75. piaptăn de os, bipartit, fragmentar

Loc de descoperire: S XXXII, 1, -1,59 cm, anexele de sud

Caracteristici tehnice: lătimea certă 5,2 cm, l păstrată 2,3 cm, gr 0,3 cm; se compunea dintr-un sir de dinti mai mari (l 1,6 cm, lătimea 0,2-0,3 cm), contrapusă altui sir de dinti mai subtiri si mai scurti (l 1,4 cm, lătimea 0,1 cm); nu sunt urme de plăci montate în partea mediană

Datare: sec. XIV-XVI

Importantă istorică: cea mai simplă formă de piaptăn medieval, mostenit, ca formă, din antichitate


76. străpungător

Loc de descoperire: S XXV,  3, – 1,45 m, curtea mănăstirii
Caracteristici tehnice: os lung de 16 cm, cu diametrul aprox. de 1,3 cm, cioplit grosolan, cu un vârf la un capăt

Datare: incertă

Importantă istorică: unealtă primitivă, cu destinatie necunoscută, care coexistă cu piesele mult mai bine executate, din acelasi material ori din altele


77. cutit haban, cu prăsea

Loc de descoperire: S XXX, 1, – 1,10 m, coltul de sud-vest al complexului

Caracteristici tehnice: l de 19,5 cm, lamă cu un tăis, lat de 1,7 cm, mâner cu prăsea cu sectiune poligonală, l de 5,8 cm, decorat cu cercuri, la mijlocul cărora se află stelute incizate

Datare: sec. XVII

Material de construcție

78. ogive de cărămidă din componenţa letnerului

Loc de descoperire: Partea de est a navei bisericii

Caracteristici tehnice: piese întregi ori aproape întreagă, 18/38/39/40/41,5 x 12,5 x 18 cm; profil compus dintr-o pară şi două cavete; cu incizii neregulate pe o parte laterală; marcaj median, înainte de ardere, pe o latură; văruite

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: componentă a bolţii care acoperea letnerul


79. cărămidă modelată cu profil de ogivă

Loc de descoperire: partea de est a navei bisericii

Caracteristici tehnice: ca la nr. 78, cu gr de 4 cm, urme bogate de mortar

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: piesă necesară realizării îmbinărilor de ogive


80. cărămidă modelată, de la un ancadrament

Loc de descoperire: S IX-X, zona letnerului

Caracteristici tehnice: format 24,5 x 14,5 x 5 cm, pastă omogenă, ardere completă, decupată, înaintea arderii, pentru a compune o scotie şi o muchie teşită

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: piesă utilizată la un ancadrament al letnerului


81. cărămidă fragmentară cu ştampile circulare

Loc de descoperire: S XXXIII, 3, – 0,35 m, exteriorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: pastă bine frământată şi arsă la roşu, 9 x 7 x 2,5 cm

Datare: posibil cărămidă romană

Importanţă istorică: încercări ale unui instrument de decorare, altfel impropriu pentru o cărămidă


82. cărămizi romane ştampilate în forma Leg XIII, stare fragmentară

Loc de descoperire: ruinele mănăstirii

Caracteristici tehnice: ardere completă, ştampile în forma LEG XIII, stare fragmentară

Datare: sec. II-III d.H.

Importanţă istorică: atestă prezenţa apropiată a unor construcţii ridicate de către militarii Legiunii a XIII-a Gemina, poate chiar la Vinţu de Jos


83. cărămizi pavimentale fragmentare

Loc de descoperire: anexele de est şi sud

Caracteristici tehnice: format al laturii 11,5 cm, gr 4 cm, pastă omogenă, ardere completă

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: piese banale, cel mai frecvent întâlnite la pavarea interioarelor construcţiilor nobiliare din Transilvania


Cahle

84. cahlă cu scena Răstignirii

Loc de descoperire: S XXVI, 4, – 1 m, interiorul curţii

Caracteristici tehnice: fragment de placă, recompus din trei bucăţi (13,2 x 16,7 x 0,7 cm), cu jumătatea inferioară a unei plăci fără ramă, lucrată din pastă amestecată cu mică şi nisip, cu ardere incompletă, presată în tipar cu mâna şi cu o spatulă de lemn; avers acoperit cu un strat subţire de slem cărămiziu-roşcat; în mijloc, braţul vertical al crucii, cu corpul Mântuitorului, până la piept, în stânga faldurile veşmântului Sf.Fecioare, iar în dreapta acelea ale Sf.Ioan, încadrate într-un chenar simplu

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: aparţine sobelor din vremea mănăstirii. Descoperire singulară. Decorul este relativ cunoscut. Execuţia artistică şi tehnică este mediocră


85. cahlă cu sfinţii Petru şi Pavel

Loc de descoperire: S XXXIII, 4, exteriorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: placă fragmentară, de la o piesă cu dimensiunile de 16,5 x 25 cm, fără ramă, lucrată din pastă normală cu mică şi nisip, presată neglijent cu mâna; ardere incompletă, urme intense de folosire; avers cu slem roşu, parţial căzut; sfinţii apostoli cu atributele specifice, aşezaţi sub o arcatură gotică, cu proeminente

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: aparţine sobelor din vremea mănăstirii. Decorul este relativ cunoscut. Execuţia artistică şi tehnica sunt mediocre


86. cahlă cu decor geometric

Loc de descoperire: S XXXVI, 2, – 1,45 m, anexele de sud

Caracteristici tehnice: placă fragmentară, cu dimensiuni păstrate de 12,5 x 12,4 cm, pastă normală, presată cu o pânză; ardere incompletă; urme de folosire; chenar simplu, uşor ridicat; câmpul decorat cu forme liniare şi şiruri de triunghiuri, dispuse într-o compoziţie greu de înteles

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: pare să fi fost folosită la unele dintre cele mai vechi sobe din mănăstire; decoraţia, extrem de simplă, trădează un meşter cioplitor neînzestrat artistic


87. cahlă de coronament în formă de palmetă

Loc de descoperire: S XVI, anexele de est

Caracteristici tehnice: fragment (13 x 10 x 1,1 cm) dintr-o piesă decupată pe contur; pastă fină, presată în tipar cu mâna şi cu o spatulă de lemn; ardere completă; smalt verde pe avers; marginea palmetei marcată cu o petală cu nervuri transversale

Datare: sec. XV

Importanţă istorică: unicat


88. cahlă cu decor vegetal stilizat

Loc de descoperire: S XV, 4, colţul de nord-est al curţii

Caracteristici tehnice: fragment de placă cu dimensiunile de 13,5 x 10,2 x 0,7 cm, cu o baghetă de lut aplicată pe revers, pe lăţime şi pe latura cu chenar; pastă grosieră, cu mică şi nisip, neglijent presată cu mâna, ardere incompletă; urme intense de folosire; smalţ verde peste angobă, complet irizat în argintiu, parţial căzut; decor cu vrejuri şi ciorchini (?) stilizaţi

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă singulară, fără analogii


89. cahlă cu scenă de vânătoare călare

Loc de descoperire: S XVI, 1, – 1,25 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: fragment (13,4 x 14,5 x 1 cm) dintr-o placă cu ramă desprinsă, din pastă cu mică şi nisip, presată în tipar cu mâna şi cu o spatulă; fără urme de folosire; avers cu smalt verde închis, strălucitor, crăpat pe toată suprafaţa; cavaler spre dreapta, din care se distinge doar piciorul, crupa şi picioarele din spate, începutul celor din faţă, harnasamentul pretenţios; în partea inferioară este redată imaginea unui mic cerb cu coarne rămuroase

Datare: sec. XV ?

Importanţă istorică: unicat


90. horn de sobă, fragmentar

Loc de descoperire: S XXVI, 8, -1,45 m, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: semitubular, cu diametrul exterior de 15,1 cm, cu o margine marcată şi lăţită, de la care se îngustează, la un diametrul de 14,5 cm la un cep de racord la componenta următoare a hornului; înălţimea păstrată 12,5 cm; decoraţii realizate prin trasări adânci de cercuri, la care se adaugă şiruri de mici triunghiuri incizate cu forme neregulate, dispuse în şiruri oblice, întretăiate; nesmălţuită

Datare: sec. XV-XVI

Importanţă istorică: piese de asemenea tip sunt foarte rar semnalate în literatura de specialitate


91. cahlă semitubulară fragmentară

Loc de descoperire: S XI, latrină cu tezaurul de piese de aur

Caracteristici tehnice: 34 x 10,6 cm, cu raza de 2,7 cm, ruptă la un capăt, pastă roşiatică, fină, nesmălţuită, ardere secundară

Datare: sec. XV-XVI

Importanţă istorică: provine de la un coş de fum. Unicat


92. cahlă semitubulară fragmentară

Loc de descoperire: anexele de est

Caracteristici tehnice: 8,4 x 10,4 (l păstrată) cm, cu raza de 0,6 cm; pastă cu mică şi nisip, ardere incompletă; nesmălţuită; urme de folosire pe verso

Datare: sec. XV-XVI

Importanţă istorică: s-au descoperit mai multe fragmente similare, fără ca rostul lor în economia sobelor să fie sigur. Piese relativ comune


93. cahlă-oală cu gura pătrată

Loc de descoperire: S XXII, anexele de sud

Caracteristici tehnice: gura 21 x 21 cm, un colţ rupt, adâncimea 12 cm, diametrul fundului 8 cm; partea semicirculară decorată cu cinci caneluri verticale, adânci, la deschidere cu brâuri decorative în relief, din care cel median vălurit; pastă roşiatică, incomplet arsă; nesmălţuită

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: cahlă foarte frecventă, cu decor care se răspândeşte tocmai în secolul menţionat; a fost plasată în corpul sobei fără să fie acoperită de placă


94. cahlă de coronament, cu balustrii

Loc de descoperire: S XXXIII, 6, -0,75 m, exteriorul anexelor de est Caracteristici tehnice: piesă fragmentară, 28,8 x 14,8 cm, cu ramă de prindere de 5,5 cm, decorată cu baluştrii stilizaţi, încadraţi de plante stilizate; smalţ verde, restaurată

Datare: sec. XVI


95. cahlă de coronament de formă semicirculară

Loc de descoperire: S XVI, 1, – 0,90 m, interiorul aliniamentului de vest al anexelor de est

Caracteristici tehnice: placă restaurată, lată de 22 cm, cu înălţimea maximă de 18,5 cm; la bază o ramă de fixare lată de 4 cm; pastă cu nisip, presată cu spatulă, ardere incompletă, nesmălţuită; decor în forma unei flori de margaretă, cu centrul la bază, încadrată într-un chenar simplu

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: s-au descoperit mai multe fragmente, cu decor smălţuit sau nu


96. cahlă de soclu

Loc de descoperire: S XVIII

Caracteristici tehnice: 18 x 10 x 9 cm; pastă normală, cu mică şi nisip, foarte friabilă, arsă inegal, smalţ verde deschis; urme intense de folosire pe interiorul piciorului

Datare: sec.XVI-XVII

Importanţă istorică: piesă rară între descoperirile de la Vinţu. Forma o face utilă o lungă perioadă de timp, fără modificări


97. cahlă-oală de soclu

Loc de descoperire: S XXII, anexele de sud

Caracteristici tehnice: piesă restaurată; prezintă o faţă uşor semicirculară, cu l de 20,5 cm, tratată cu retrageri semicirculare, succesive, până la o terminaţie tubulară, cu diametrul de 8,5 cm; l totală 24 cm; nesmălţuită

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: una dintre foarte puţinele piese aproape întregi, de acest tip; demonstrează o parte din modalitatea de asamblare a sobei


98. cahlă de coronament cu inscripţie

Loc de descoperire: S XXXIV, corpul de vest al palatului

Caracteristici tehnice: fragment (10,7 x 22 x 1 cm), cu o talpă de prindere; pastă cu nisip, presată cu mâna şi o spatulă de lemn; ardere incompletă; smalt verde închis, parţial irizat în auriu; decor vegetal stilizat; în partea superioară se distinge o inscripţie în oglindă: FD, 67

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: variante asemănătoare sunt cunoscute şi din alte părţi ale Transilvaniei. Piesa de la Vinţu are numele meşterului şi, probabil, anul de cioplire a tiparului


99. cahlă de coronament, traforată

Loc de descoperire: anexele de est, mai ales în S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragment dintr-o piesă fără sistem de prindere, pasta normală, presată cu mâna şi cu o spatulă din lemn; ardere inegală; smălţuire neglijentă în verde; traforul reproduce mulurile gotice ale unor ferestre gotice târzii

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: exemplare multiple, de la mai multe tipare


100. cahlă de coronament cu pasăre

Loc de descoperire: S XIII, 3, – 0,72 m, anexele de sud ale complexului

Caracteristici tehnice: fragment de la o piesă având iniţial 14,5 x 18 cm, fără sisteme de prindere; pastă fină, presată cu pânza, ardere completă, smalt galben-maroniu, parţial peste angobă albă; urme superficiale de folosire în partea inferioară; registrul superior decupat în forma unor creneluri trapezoidale cu decor aplicat în benzi, coborâte către un buton; partea inferioară cuprinde în chenare simple un decor asemănător cu cel de pe crenel, alternat cu o pasăre stilizată

Datare: sec. XVI ?

Importanţă istorică: fragmente din mai multe exemplare cu mici diferenţe de compoziţie şi tehnice (smalt verde, în diferite nuante)


101. cahlă decupată triunghiular

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragment cu înălţimea de 20 cm şi lăţimea la bază de 10,8 cm, cu gr de 1,2 cm; pastă incomplet arsă, smalţ verde, urme de folosire spre vârf; într-un chenar simplu sunt prezente romburi delimitate de nervuri, la rândul lor segmentate median

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă specială, realizată, ca şi cele figurate, din aceeaşi generaţie, în variante numeroase, smălţuite ori doar simple. Coexistă cu piese plăci dreptunghiulare. Motivul decorativ este foarte frecvent în Transilvania


102. cahlă cu medalion central adâncit

Loc de descoperire: anexele de est

Caracteristici tehnice: piesă aproximativ pătrată, cu dimensiunile de 22,5 x 23,5 cm, prevăzută cu o ramă de 4,5 cm; lucrată din pastă normală, presată cu mâna; ardere incompletă; succesiune de chenare simple, în interiorul cărora se află o adâncire circulară, încadrată la colturi de câte un buton şi două triunghiuri; la mijlocul piesei se află un buton circular, sănţuit; piese simple, angobate ori smălţuite

Importanţă istorică: decor cunoscut sub numele de „în oglindă”, circulat pe o largă arie europeană; piesă de factură renascentistă

Datare: sec. XVI


103. cahlă cu decor în formă de oglindă

Loc de descoperire: S XIX Caracteristici tehnice: aproximativ pătrată (21,7 x 20,5 cm), cu chenare simple, în interiorul cărora se adânceste un câmp circular; ramă lată de 7,8 cm, nesmălţuită

Datare: sec.XVI

Importanţă istorică: vezi nr.102


104. cahlă cu decor în formă de oglindă

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: păstrată o jumătate din piesă iniţială care avea dimensiunile aproximative de 27,5 x 20-21 cm; chenar uşor marcat, iar în câmp o adâncire circulară simplă; ramă de fixare lată de 5,2 cm; nesmălţuită

Datare: sec. XVI-XVII

Importanţă istorică: vezi nr. 103


105. cahlă cu medalion în formă de cunună

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: placă cu dimensiuni iniţiale de 21 x 21 x 0,6 cm, cu ramă de 5 cm, din pastă normală, cu nisip, presată în tipar de lemn, cu mâna, ardere oxidantă inegală; fragmente din numeroase piese, în variante smălţuite cu verde, de diferite nuante, nesmălţuite ori angobate; margaretă stilizată, fără nucleu, înconjurată de o cunună (ghirlandă); pe colţuri sunt figurate grupuri de câte trei frunze, despărţite pe laturi de câte o panglică

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: tip răspândit larg în cursul sec.XV-XVII, dar decorul este unicat


106. cahlă cu decor vegetal

Loc de descoperire: S XVIII, 5, anexele de est

Caracteristici tehnice: fragment de placă, cu dimensiunile de 14,3 x 10,6 cm, fără ramă, din pastă cu mică şi nisip, presată în tipar cu mâna; ardere completă, urme intense de folosire; smalt verde foarte închis, peste angobă; decor asimetric realizat din vrejuri bine conturate, însoţite de frunzuliţe şi boboci, încadrat în chenar simplu

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă unică, probabil folosită în compoziţia sobei cu cahle cu Hercule


107. cahlă cu flori

Loc de descoperire: S XXIII, 1, – 1,20 m, anexele de est

Caracteristici tehnice: piesă iniţială cu dimensiunile de 27,8 x 27 cm, cu ramă+; decor încadrat într-un chenar amplu, decorat cu câmpuri semicirculare parţial punctate; în câmpul central un boboc de floare încadrat de alţi muguri, realizat în relief accentuat; smălţuită cu smalţ verde, exfoliat; fragment

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: cahlă tipic renascentistă


108. cahlă cu flori

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragment din piesă iniţială cu dimensiunile de 23 x 21,5 cm, cu ramă de 6 cm; pastă normală, imprimată cu pânză, cu mâna; angobă albă; decor încadrat într-un chenar uşor înclinat, umplut parţial cu motive vegetale; în câmpul central un boboc de floare încadrat de alţi muguri, realizat în relief accentuat, foarte asemănător cu nr.107

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: împreună cu nr.107, demonstrează persistenţa şi refacerea unor tipare iniţiale, cu o anume temă decorativă. Semnificativ este şi faptul că cele două exemplare nu fac parte dintr-o serie mare, ci sunt piese izolate


109. cahlă specială cu decor vegetal stilizat

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: piesă întregită 10,1 x 22,7 cm, rama înlocuită cu margine de lut, ulterior aplicată, înaltă doar de 0,5 cm; pastă normală; smalţ verde; decor în forma unei ghirlande, încadrat într-un chenar retras în trepte

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: unicat


110. cahlă cu blazonul oraşului Sibiu, susţinut de un grifon

Loc de descoperire: S XXII, interiorul anexelor de sud-vest

Caracteristici tehnice: cu dimensiunile de 25 x 17, 3 cm; după o ramă oblică, lată de 4,5 cm, urmează un câmp uşor adâncit, în care este figurat un grifon care tine la picioare un scut cu armele oraşului Sibiu, încadrate probabil de iniţialele meşterului; smalţ verde, irizat; restaurată

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: atestă provenienţa majorităţii cahlelor de sec.XVI, la Vinţu de Jos. Despre atelierele de meşteri-căhlari sibieni se cunosc puţine lucruri. Piesa ne transmite iniţialele unuia dintre ei


111. cahlă cu blazonul familiei Báthory

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragment de 13,8 x 15 cm, cu ramă de 5,6 cm, incomplet arsă, smalţ verde; scut heraldic, străjuit de un element decorativ, încadrat în câmpul central, marcat de trei chenare succesive, simple

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă care atestă o contribuţie constructivă a familiei sus-numite; realizare artistică cu accente manieriste. Unicat în Transilvania


112. cahlă cu vultur bicefal

Loc de descoperire: S XXII,  4, – 0,75 m, interiorul anexelor de sud-vest

Caracteristici tehnice: piesă întreagă, cu dimensiunile de 26 x 17 cm, cu ramă de prindere de 4,5 cm; decor tratat stilizat, cu chenare simple, retrase succesiv; nesmălţuită, cu urme ulterioare de văruire; restaurată

Datare: mijl.sec.XVI

Importanţă istorică: a fost confecţionată probabil ca simbol al fidelităţii faţă de Casa de Habsburg, prezentă în Transilvania la mijlocul sec. al XVI-lea


113. cahlă cu Sf. Gheorghe omorând balaurul, varianta cu lance în mână

Loc de descoperire: piese fragmentare descoperite în sectiunile S XV, XVI, XXIV, XXVIII, XXXI, XXXIII, XXXV

Caracteristici tehnice: reconstituire realizată pe baza mai multor fragmente; dimensiunile 22 x 30 cm, fără ramă; pastă cu amestec de nisip si mică, presată cu spatula si cu mâna, ardere incompletă; Sf.Gheorghe în armură, fără nimb, călare, înfige lancea în gura unui balaur aflat la picioarele calului; spre coltul din dreapta-sus, un castel cu forme arhitectonice complicate; variante smăltuite, angobate si nesmăltuite

Datare: sec.XVI

Importantă istorică: una dintre cele mai reusite reprezentări ale sfântului, găsită pe cahle, în Transilvania


114. cahle cu Sf. Gheorghe omorând balaurul, variante cu spada în mână

Loc de descoperire: piese fragmentare descoperite mai ales în S XXXV

Caracteristici tehnice: dimensiunile 18 x 23 cm, cu resturi de ramă de 5,4 cm; pastă cu amestec de nisip şi mică, presată cu spatula şi cu mâna, ardere incompletă; Sf.Gheorghe în armură, fără nimb, călare, se apleacă spre stânga pentru a lovi cu spada balaurul de la picioarele calului; lancea, deja înfiptă în gura balaurului; în colţul din stânga-sus este prezentă fiica împăratului, cu un căţel la picioare; spre colţul din dreapta-sus, un castel cu forme arhitectonice complicate; variante smălţuite, angobate şi nesmălţuite

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: vezi nr. 113


115. fragmente cu perechi de sfinţi

Loc de descoperire: S XXVI, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: două busturi de sfinţi (sfinte ?), fără atribute specifice vizibile, în afara aureolei, despărţite printr-un chenar; smalţ verde aplicat gros, care a atenuat contururile plasticii de lut; urme de folosire pe verso

Datare: prima jum. sec. XVI

Importanţă istorică: a făcut parte din sobele decorate cu Sf. Gheorghe şi alegorii creştine


116. cahă cu sfânt rege

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: piesă special decupată la lăţimea de 8 cm cu l păstrată de 22,2 cm; pastă incomplet arsă, smalt verde

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: iniţial a intrat într-o compoziţie cu triada clasică a regilor sanctificaţi ai Ungariei (Sf.Ştefan, Sf.Emeric şi Sf.Ladislau), aşezaţi sub un decor arhitectonic amplu şi despărţiţi de o câte o coloană; au existat deopotrivă piese smălţuite, angobate şi nesmălţuite. Reprezentarea iconografică este, deocamdată, unică pe cahle


117. cahlă cu personaj şi vază cu floare

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragmentul de jos al unei piese decupate pe lăţimea de 9 cm, cu ramă de 5,7 cm; pastă normală, incomplet arsă, smalţ verde exfoliat masiv; decor în chenare, personaj cu pantaloni scurţi, în dreapta căruia se găseşte o vază cu o floare

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: unicat


118. cahlă cu Lupa capitolina

Loc de descoperire: S XXXIII, C 1, exteriorul anexelor de est

Caracteristici tehnice: fragment de 17,5 x 13 cm, reprezentând perechea micilor Romulus şi Remus, în picioare, sugând sub burta lupoaicei din care nu se disting decât picioarele şi pântecele; smălţuită, cu smalţ verde, irizat, parţial restaurată

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: aparţine plăcii care, în partea inferioară avusese alegoria cu barză, şarpe şi cerb (nr.119). Apar şi fragmente nesmălţuite. Unicat în repertoriul cahlelor şi al decoraţiei Renaşterii timpurii din Transilvania.


119. cahlă placă fragmentară, cu barză, şarpe şi cerb

Loc de descoperire: S XXIV, 3-4, -1,75 m, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: fragment cu dimensiunile de 15 x 14,5 cm, grosimea de 1 cm; pastă în amestec cu mică şi nisip, presată cu pânză, ardere incompletă, smalţ verde irizat, parţial exfoliat

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: alegorie creştină a luptei binelui împotriva răului, combinată, în partea superioară cu reprezentarea, de sorginte renascentistă a lupoaicei cu Romulus şi Remus (nr.118). S-au descoperit numeroase fragmente, cu uşoare diferente tehnice şi de tipar, de la un exemplar la altul. Apar şi fragmente angobate şi nesmălţuite. Unicat în Transilvania şi fără analogii europene cunoscute


120. cahlă cu Hercule (?) cu arcul şi vulturul lui Zeus

Loc de descoperire: S XVIII, anexele de est

Caracteristici tehnice: fragment de 16 x 10,2 cm, placă; chenar simplu, încadrând un corp muschiulos, fără cap, mâna şi piciorul stâng; în mâna dreaptă ţine un arc destins; smalţ verde, exfoliat

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: imaginea redată de acest fragment s-a întregit prin alte două fragmente descoperite în S XXXV. Unicat tematic între cahlele Transilvaniei


121. cahle cu scenă de vânătoare pedestră

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: fragmente dintr-o piesă iniţial de 30 x 21,3 cm, cu ramă de 5,3 x 0,7 cm, presată în tipar cu o spatulă; ardere incompletă şi inegală; un vânător pedestru, în armură, situat la stânga, înfige o lance în gura unui animal fantastic, complet ridicat pe picioarele din spate; la mijloc, jos, un leu, loveşte şi el cu laba monstrul

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: reprezintă, cu probabilitate, tot o alegorie creştină; variante aproape identice s-au descoperit şi în forme angobate şi nesmălţuite. Reprezentări unicate, fără analogii în Transilvania


122. cahlă cu cavaler

Loc de descoperire: S XXVII, 1, – 1 m, curtea palatului

Caracteristici tehnice: fragment dintr-o placă 10 x 15 x 0,5/1,3 cm cu ramă, având pe spate urmele a doi butoni scunzi; lucrată din pastă normală, presată cu mâna şi cu o spatulă de lemn; ardere incompletă; urme intense de folosire; avers cu angobă albă; corpul unui cal spre dreapta, pe care călăreşte un cavaler cu mantie elegant drapată

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: unicat


123. cahlă traforată în formă de scut heraldic cu coroană şi cerb

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: scut cu dimensiunile de 16 x 18,5 cm, cu ramă fragmentară, în formă triunghiulară; pastă incomplet arsă, smalţ verde; coroană cu cinci colţuri, din care iese, spre stânga, un cerb, de la jumătatea superioară a corpului

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: a făcut parte din decoraţia corpului de jos a sobei. Probabil simbol heraldic al uneia dintre persoanele stăpânitoare la castel


124. cahlă traforată în formă de scut heraldic, cu pasăre, fragmentară

Loc de descoperire: S VIII, corul bisericii

Caracteristici tehnice: scut de Renaştere târzie (circa 16 x 14 cm), rupt pe marginea din stânga; chenar perlat, urmat de câmpul în care se află o pasăre cu penaj redat cu minuţie, cu capul împodobit cu trei pene, întors către coadă, şi o ramură în cioc; inscripţie cu anul [1]585 deasupra; pe verso sistem de fixare la colţul unuia dintre componentele majore ale sobei (camera de foc ori fum); smalţ verde

Datare: 1585

Importanţă istorică: piesă care atestă o contribuţie constructivă a familiei sus-numite; realizare artistică cu accente manieriste. Unicat în Transilvania


125. cahlă cu semicercuri, verde

Loc de descoperire: groapă de var, 1996

Caracteristici tehnice: piesă initială de 21 x 22 cm, decor din cercuri întretăiate, smalţ verde

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: una dintre cele mai banale decoruri folosite pe cahlele secolului al XVII-lea. După unele opinii, el ar fi fost creat şi raspândit tocmai de către habani


126. cahlă cu decor afrontat

Loc de descoperire: S XI, curtea mănăstirii

Caracteristici tehnice: piesă restaurată, cu dimensiunile de 24,7 x 23,3 cm, la care s-a lipit o ramă de fixare lată de 7 cm; câmpul este decorat cu benzi circulare, şerpuite şi întretăiate; smalţ verde

Datare: sec. XVII


Plastică de ceramică

127. statuetă

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: nud fără cap şi cu picioarele rupte de la jumătatea tibiilor, de 3,6 cm; pastă fină caolinică, turnată în tipar; atribute masculine, mâinile aduse pe abdomen, în mâna stângă ţine o bilă

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: unicat. Destinaţie greu de stabilit, posibilă provenienţa dintr-o reprezentare a lui Adam ori a Judecăţii lui Paris; jucărie ?


128. crăiţă sau pirostrie (suport pentru fixarea veselor de lut în cuptorul de ardere)

Loc de descoperire: S XXVIII,  1, – 1,55 m, interiorul anexelor de sud Caracteristici tehnice: trepied lucrat cu mâna, cu braţe de circa 5 cm l şi gr de 2 cm, pastă fină, culoare cărămizie deschisă

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: piesă utilizată la depărtarea vaselor de lut ce urmau să fie arse într-un cuptor


Ceramica comună

129. potir fragmentar

Loc de descoperire: S XXVII, 5, – 2,20 m, interiorul navei

Caracteristici tehnice: fragment din piciorul larg evazat, al unui potir; decorat prin ştampilare cu mici steluţe şi benzi de lut aplicate şi crestate, parţial smăltuit cu smalţ verde; pastă arsă la roşu

Datare: sec. XIV

Importanţă istorică: a fost una dintre cele mai vechi şi mai frumoase piese folosite în interiorul bisericii (vas de cult ?). Tehnica de realizare aparţine unei ceramici considerată a fi una de lux. Fără analogii în Transilvania


130. fragment de oală ?

Loc de descoperire: S XIX, 3, sala capitulară, între primele niveluri de construcţie ale mănăstirii

Caracteristici tehnice: perete de vas de aprox. 6 x 5 cm, ars la roşu; exteriorul decorat cu linii de vopsea roşie, paralele şi întretăiate; peste ele aplicate pete de smalţ verde: una mare şi trei mai mici; în mijlocul petelor sunt marcate, înainte de ardere, aproximativ centrele

Datare: sec. XIV-XV

Importanţă istorică: una dintre cele mai vechi mărturii ale folosirii concomitente a vopselei şi smalţului în decorul ceramicii


131. opaiț cu cioc

Loc de descoperire: S XXVI, umplutura sistemului de încălzire a refectoriului

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 10,8 cm, diametrul la fund 9 cm, înălţimea 3,5 cm, pastă roşiatică, nedecorat, restaurat

Datare: sf. sec. XIV-XV


132. capace cu butoane

Loc de descoperire: S XXVI, umplutura sistemului de încălzire a refectoriului

Caracteristici tehnice: diametrul 13 cm, diametrul buton 4 cm, înălţime 7,2 cm; diametrul 6,2 cm, diametrul buton 3,5 cm, înălţime 5,2 cm; diametrul 14 cm, diametrul buton 4,5 cm, înălţime 4,5 cm; pastă roşiatică, nedecorate, restaurate

Datare: sf. sec. XIV-XV


133. capac plan cu buton

Loc de descoperire: S XXXII, umplutura cuptorului de încălzire a refectoriului

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 13,7 cm, diametrul la fund 11,7 cm, diametrul buton 2,9 cm, înălţime 3,3 cm; pastă roşiatică, nedecorat; restaurat

Datare: sf. sec. XIV-XV

Importanţă istorică: variantă folosibilă şi ca opaiţ


134. castroane

Loc de descoperire: S XXVI, umplutura sistemului de încălzire a refectoriului

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 28,5 cm, diametrul la fund 20 cm, înălţime 14 cm; buză uşor canelată, decorată prin incizii scurte şi dese, cioc; diametrul la gură 29,8 cm, diametrul la fund 22 cm, înălţime 11,5 cm; pastă arsă la roşu; restaurate

Datare: sf. sec. XIV-XV


135. oale cu toartă

Loc de descoperire: gropi de aruncare din S VI şi S IX (lânga nava bisericii)

Caracteristici tehnice: diametrul gură 15,7 cm, diametrul fund 10,5 cm, înălţime 21 cm; diametrul gură 11,7 cm, diametrul fund 6,7 cm, înălţime 12 cm; diametrul gură 14,4 cm, diametrul fund 8,5 cm, înălţime 17,8 cm; diametrul gură 15 cm, diametrul fund 9 cm, înălţime 16,5 cm; diametrul la gură 14,6 cm, diametrul fund 9 cm, înălţime 17,3 cm; diametrul la gură 11,1 cm, diametrul fund 7 cm, înălţime 11 cm; diametrul la gură 12,7 cm, diametrul fund 7,8 cm, înălţime 17,3 cm; pastă roşiatică, nedecorate; restaurate

Datare: sf. sec. XVI -încep. sec. XVII


136. oale cu buza alveolată şi torţi

Loc de descoperire: gropi de aruncare din S VI şi S IX (lânga nava bisericii)

Caracteristici tehnice: diametrul gură 12,2 cm, diametrul fund 6 cm, înălţime 13,5 cm; diametrul gură 10,8 cm, diametrul fund 6,3 cm, înălţime 14 cm, pastă roşiatică, nedecorate; restaurate

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII


137. oală mică cu toartă

Loc de descoperire: S XI, latrina cu tezaurul de sec. XVI

Caracteristici tehnice: vas întreg, diametrul la gură 6,4 cm, la fund 4,4 cm, înălţimea 7 cm; smalţ verde interior, exterior pastă cenuşiu-negricioasă

Datare: mijl. sec. XVI


138. oală mică

Loc de descoperire: S XI, latrina cu tezaurul de sec.XVI
Caracteristici tehnice: vas întreg, diametrul la gură 3,6 cm, la fund 2,8 cm, înălţimea 7,5 cm; smalţ verde interior, angobă roşiatică la exterior

Datare: mijl. sec. XVI


139. oală cu toartă şi smalţ interior

Loc de descoperire: S XXIV, curtea castelului

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 7,5 cm, diametrul fund 5,4 cm, înălţime 9,8 cm; pastă roşiatică, smălţuită la interior cu smalţ verde închis; restaurată

Datare: sec. XVI-XVII


140. oală fără toartă, cu pată de smalţ

Loc de descoperire: S XV

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 14,5 cm, diametrul fund 8,5 cm, înălţime 18,5 cm; pastă roşiatică, nesmălţuită, doar cu o pată de smalţ verde, căzută accidental; restaurată

Datare: sec. XVI


141. fund de oală, cioplit deliberat

Loc de descoperire: S VII, groapă de aruncare în colţul de sud-vest al navei

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 17 cm, diametrul fund 11,5 cm, înălţime 5,8 cm; pastă roşiatică, nesmălţuită; restaurat

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: atestă refolosirea unei oale sparte în partea superioară


142. oală cu toartă

Loc de descoperire: S V, – 3,50 m, interiorul gropii de cereale practicată în fostul cor

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 10,3 cm, diametrul la fund 7,2 cm, înălţime 14 cm, mic decor incizat, compus din două linii, sub gât; nesmălţuită; rebut de coacere, cu gura deformată; urme de ardere secundară; restaurat

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: vas de scoatere a cerealelor; atestă păstrarea îndelungată a formelor şi tehnicii de ardere a vaselor comune


143. oală cu buza crestată

Loc de descoperire: S VI

Caracteristici tehnice: diametrul gură 12,2 cm, diametrul fund 8 cm, înălţime 13,2 cm; pastă roşiatică, nedecorată; restaurată

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII


144. ulcior cu toartă

Loc de descoperire: S IX, colţul de sud-est al navei

Caracteristici tehnice: înălţime 34 cm, diametrul fundului 10 cm, diametrul gurii 3,5 cm; pastă roşiatică, nedecorat; restaurat

Datare: sf. sec. XVI-încep. XVII


145. ulcior fragmentar, cu toartă

Loc de descoperire: S XVI, anexele de est

Caracteristici tehnice: pastă roşiatică decorată în exterior cu linii drepte de vopsea roşie; peste s-a scurs o pată accidentală de smalţ verde; parţial restaurat

Datare: sf. sec. XVI-încep. sec. XVII

Importanţă istorică: demonstrează posibilităţile tehnice de decorare şi stilul decorativ al ceramicii comune a timpului


146. farfurie restaurată

Loc de descoperire: S XVI, anexele de est

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 29,5 cm, la fund 11 cm, înălţimea 7 cm; pastă arsă la roşu, decorată prin vopsire cu alb; între registrele succesive din partea centrală, mai adâncită, se disting litere; restaurată

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: formă ceramică relativ nouă, probabil cu inscripţie de meşter


147. farfurie fragmentară

Loc de descoperire: S XVI, anexele de est

Caracteristici tehnice: diametrul aproximativ, la gură 29,5 cm; decor vopsit cu alb, registre de linii curbe şi zigzagate întretăiate

Datare: sec. XVII


148. pahar fragmentar

Loc de descoperire: S XXXV, umplutură de pivniţă

Caracteristici tehnice: pastă fină, roşiatică, complet arsă; smalţ maroniu cu intervenţii de linii ori mici sectoare de smalţ galben; talpă cu diametrul de 5,4 cm, sprijinită pe trei picioruse modelate în formă de scuturi secţionate pe diagonală; restrâns la bază şi cu decor răsucit; pereţii, conservaţi în mică parte, sunt decoraţi cu frunze în relief, cu suprafata marcată de o nervură principală şi altele radiare

Datare: sec. XVI

Importanţă istorică: piesă de import de excepţie, unică prin calitate şi decoraţii, la Vinţu şi în Transilvania


149. capac de bol

Loc de descoperire: S XVI,  3, – 1,40 m, interiorul anexelor de est Caracteristici tehnice: întreg, diametrul maxim 9 cm, diametrul la gură 6,5 cm, diametrul buton 3 cm, înălţime 4,5 cm; pastă caolinică decorată cu smalţ alb, albastru deschis şi galben, de factură habană, aşezat în registre care conţin şi decoraţii în forma de val, elegant stilizate

Datare: sec. XVII

Importanţă istorică: poate fi considerat printre cele mai certe produse de factură habană, de bună calitate. A aparţinut inventarului castelului Béthlen


150. oliţă de noapte

Loc de descoperire: S XIV

Caracteristici tehnice: diametrul la gură 20 cm, la fund diametrul, 12,7 cm, înălţimea de 14,7 cm, toartă ruptă; smalt alb; restaurată

Datare: sec. XVII-XVIII


151. piesă de iluminat ?

Loc de descoperire: S XXII, interiorul anexelor de est
Caracteristici tehnice: întreg, diametrul superior 11 cm, diametrul fund 8,7 cm, orificiu central, în partea superioară, cu diametrul 2,9 cm, înălţime 5,5 cm; pe marginea superioară înzestrat cu trei mici orificii (de suspendare ?); smalţ vineţiu, de factură habană

Datare: prima jumătate a sec. XVII

Importanţă istorică: aparţine castelului Béthlen


152. pipe fragmentare de lut

Loc de descoperire: diverse locuri

Caracteristici tehnice: rupte din cauza socurilor termice de la aprindere

Datare: sec. XVII-XVIII