Venind cu maşina dinspre Bucureşti şi trecând Dunărea cu bacul la Ostrov, întârzierea de circa o oră este răsplătită de frumuseţea drumului, puţin aglomerat, ce străbate sudul deluros al Dobrogei. După ce se trece de satul Urluia, din şosea se vede cetatea de la Adamclisi.
Dinspre Constanţa se poate veni cu autobuzul sau cu maşina, urmând drumul care, la Murfatlar (Basarabi), se bifurcă spre Ostrov. De pe dealurile din apropierea satului Deleni se zăreşte silueta monumentului triumfal de la Adamclisi, dominând orizontul. Înainte de intrarea în satul Adamclisi se desprinde o şosea spre dreapta, ce conduce spre monumentul triumfal ridicat de Traian la sfârşitul războaielor cu dacii.
Monumentul triumfal este restaurat din 1977 şi folosindu-se una din ipotezele privind dispunerea metopelor descoperite în spaţiul din vecinătate şi in satele din jur, pe tamburul din piatră cu mortar păstrat, s-a reconstituit monumentul cu mulaje de ciment. Piesele originale sunt adăpostite în muzeul construit în centrul satului Adamclisi. Inaugurarea monumentului a avut loc în cadrul festivităţilor prilejuite de aniversarea unui secol de la cucerirea independenţei Principatelor Române.
La mică distanţă, spre est, de monumentul trumfal, se află un tumul funerar, iar un altar ridicat pentru soldaţii romani căzuţi în luptele purtate pe aceste locuri se află la vest de monument. Cele trei monumente au fost concepute ca un tot, ele alcătuind un triunghi isoscel, în al cărui vârf se află altarul funerar.
Cel interesat să vadă metopele originale şi câteva din descoperirile făcute în cetatea de la Adamclisi trebuie să refacă drumul până în şoseaua naţională nr. 3, spre Ostrov, şi intrând în sat spre dreapta, să o cotească spre nord, unde se află muzeul construit tot în anii ’70.
Muzeul este conceput pentru a servi în primul rând unei expuneri complete a basoreliefurilor şi trofeului colosal de pe vârful monumentului triumfal. Doar câteva vitrine cu material arheologic selecţionat din cel rezultat din săpăturile în cetatea Tropaeum Traiani ilustrază parametrii de desfăşurare ai vieţii în vecinătatea monumentului. Din interiorul muzeului, spre nord, prin peretele de sticlă se deschide o largă perspectivă asupra oraşului antic.
Pentru a înţelege ce a însemnat acest oraş roman trebuie făcută o vizită la ruinele parţial dezvelite. De la muzeu se poate coborî pe jos (cca o jumătate de oră) sau cu maşina, pe drumul asfaltat care trece pe lângă plantaţia de duzi.
Cetatea se află pe o prelungire joasă a dealului pe care a fost construit monumentul, de care se leagă printr-o limbă de pământ îngustă. Platoul este înconjurat pe toate celelalte laturi de pante mai mult sau mai puţin abrupte, care constituie o protecţie naturală. Acest avantaj al terenului a fost folosit la construirea incintei, în forma în care ea se desfăşoară azi pe teren, mărginind o suprafaţă de cca. 10 ha. Această incintă a fost construită în secolul al IV-lea, după cum indică inscripţia pusă în vremea lui Licinius şi Constantin cel Mare.
Terenul pe care se află cetatea şi monumentele de la Adamclisi a devenit domeniu public în administrarea Academiei Române prin hotărârea regelui Carol I. Cetatea este astfel nu numai o rezervaţie arheologică, ci şi una ecologică. Flora şi fauna de pe cetate nu au fost bulversate în ultimul secol.
Ruinele cetății
Flora
Fauna
Dunărea, axa vest-est a Europei centrale, n-a constituit în epoca preistorică o frontieră lingvistică şi „naţională”. Dunărea inferioară, numită de antici Histru, a fost locuită pe ambele maluri de o populaţie unitară geto-dacă [1]. Contactele acestei populaţii cu romanii au început de îndată ce Roma, în plină expansiune militară şi politică, şi-a îndreptat atenţia asupra Peninsulei Balcanice, consecinţă a unor cuceriri succesive. Tot treptat, pe parcursul a două secole, puterea Romei se va întinde asupra întregii peninsule sud-dunărene [2].
Populaţia geto-dacă, divizată în „regate”, a participat intens la viaţa politică a regiunii, deşi comentariile antice ajunse până la noi amintesc doar acele evenimente care au avut tangenţă cu interesele romane.
Geţii, ca aliaţi ai scordiscilor şi bastarnilor, vor lupta adesea în Illyricum şi Macedonia împotriva romanilor [3]. Deja în 74 p.Chr., romanii conduşi de generalul C. Scribonius Curio [4] îi urmăresc pe geto-daci până în pragul ţării lor îndepărtate. Scurt timp după aceea, Lucius Terentius Varro-Lucullus [5] supune oraşele greceşti, care l-au sprijinit pe Mithridate, fără ca rezultatele alianţei acestora cu Roma să fie durabile, mai întâi din pricina amestecului abuziv al guvernatorului Macedoniei – C. Antonius Hybrida, apoi din cauza acţiunilor expansioniste ale regelui get Burebista [6].
Populaţia getică din Dobrogea, ca şi cea dintre Dunăre şi Balcani intră astfel treptat în sfera de influenţă a culturii romane [7], la început ca urmare a cuprinderii tradiţionalilor săi parteneri în Imperiul Romei, apoi direct, prin înstăpânirea romană la gurile Dunării.
Expansiunea Romei, izvorâtă nu dintr-un program prestabilit, ci din dorinţa generalilor romani de a exclude orice rival real sau potenţial prin acţiuni ofensive, a transformat Marea Mediterană într-o Mare Romană, iar oraşul Roma a fost pus în faţa problemelor decurgând din necesitatea administrării raţionale, de lungă durată, a posesiunilor cucerite prin forţa legiunilor şi abilitatea comandanţilor lor.
În aceste împrejurări – şi creat de ele – se va impune Augustus. L. Homo [8] considera că Augustus a avut viziunea şi a pus bazele politicii de romanizare; tot el a intuit importanţa creării unui instrument adecvat noii puteri – armata permanentă.
Politica de pace, de restrângere a acţiunilor militare strict la cele de anihilare a focarelor de nelinişte de la graniţe vor deveni principii perene ale concepţiei strategice imperiale [9].
În perioada de început a Imperiului, încă lipsit de coordonate juridice ferme, se constată existenţa unor forme de organizare teritorială pe care lipsa unor preciziuni din sursele literare antice, le face destul de greu definibile. Este însă constatat că se păstrează, în practică, pe lângă teritoriile provinciale, organizate şi administrate de senat sau direct de împărat, şi teritorii de margine, sub autoritate militară, de fapt o prelungire a stării de război.
Probabil în perioada ulterioară acţiunilor lui Licinius Crassus, la nord de Balcani şi până la Dunăre se crează un comandament militar, care trebuia să sporească puterea romană de-a lungul întregului curs al fluviului. Histrul era patrulat de flota romană şi trupele romane au acţionat ferm în apărarea punctelor întărite Aegyssus şi Troesmis, atacate de geţii nord-dunăreni. Acest district militar – praefectura Ripae Histri sau Danuvii – va fi probabil subordonat legatus Augusti din Moesia, care în timpul urmaşului lui Augustus, a fost Poppaeus Sabinus [10].
În nordul Balcanilor, sub scutul armatei romane – încă neatestată arheologic şi epigrafic pentru prima jumătate a sec. I p. Chr. s-a aşternut o oarecare linişte până în vremea războiului civil de la moartea lui Nero, căci izvoarele nu mai relatează conflicte. Cu acest din urmă prilej însă, dacii şi roxolanii, profitând de retragerea legiunilor angajate în lupta pentru putere, atacă şi distrug fortificaţiile romane. Guvernatorul Moesiei, Fonteius Agrippa piere în încercarea de a se împotrivi atacatorilor [11].
Noul guvernator al Moesiei, Rubrius Gallus, va avea sarcina să reorganizeze militar apărarea pe Dunărea Inferioară; armata provinciei va spori la cinci legiuni şi se vor construi castre pe Dunăre [12]. Flota dunăreană va fi şi ea reorganizată. Deşi ne lipsesc descoperirile arheologice pentru aceste contribuţii ale lui Rubrius Gallus, se pare că acţiunile lui de reorganizare privesc mai degrabă zona estică a provinciei Moesia, acel comandament militar Ripa Histri. Există dealtminteri şi o ipoteză conform căreia [13] acest teritoriu este constituit ca provincie abia în vremea lui Vespasian, folosindu-se ca argumente ştirea transmisă de Suetonius (Vespasian, 8, 4) şi înmulţirea din această vreme a datelor privitoare la prezenţa romană în aceste teritorii.
Pentru noi, nici epoca lui Claudius, nici cea a lui Vespasian nu pot fi acceptate ca puncte de răscruce pentru organizarea administrativ-teritorială a zonei dintre Balcani şi Dunăre, inclusiv Dobrogea. Teritoriile estice alcătuind praefectura ripae Histri din componenta Moesiei vor continua să se dezvolte în forma concepută încă de Augustus, până când Domitian, în pregătirea contraofensivei în Dacia, va diviza Moesia, ţinând cont de unităţile teritoriale existente anterior, praefectura ripae Histri devenind Moesia Inferior. În această interpretare devine inteligibilă precizarea lui Cassius Dio (LVIII, 25, 4) că Poppaeus Sabinus „în timpul domniei lui Tiberius, cârmuise cele două Moesii” de fapt două structuri sub autoritate militară. Calităţile de bun organizator ale lui Domitian au fost puse în evidenţă, contrazicând afirmaţiile antice ostile, izvorâte din conflictul său cu Senatul, căci tot el este acela care va crea cele două provincii germane din cele două comandamente militare [14], existente anterior. Se impune paralela cu Moesia, unde a acţionat identic în faţa unor situaţii asemănătoare.
Provinciile moesice vor fi în această vreme obiectul atacurilor dace şi baze pentru operaţiile militare romane împotriva regatului lui Decebal. Desfăşurarea războiului lui Domitian cu dacii este cunoscută doar în linii mari. Se ştie că Oppius Sabinus şi Cornelius Fuscus au căzut în cursul luptelor, abia Tettius Iulianus reuşind să-i învingă pe daci şi să le impună pacea.
Războiul cu dacii a fost cel mai important dintre cele purtate de Domitian şi se pare că a fost pricinuit de întârzierea recunoaşterii tratatului de clientelă avut de daci cu Imperiul. Tratatul de clientelă era important pentru că recunoştea teritoriul statului dac şi prevedea acordarea de subsidii, în schimbul cărora dacii se abţineau de la atacuri antiromane şi contribuiau la apărarea graniţei romane de eventuale acţiuni ale altor populaţii. Iordanes (Getica, 76), istoricul got din secolul al VI-lea p.Chr., ne aduce ştiri despre atacurile dacice asupra liniei Dunării, chiar asupra Ripae Danuvii, care au avut ca urmare distrugerea armatei moesice şi comandanţilor lor.
Oppius Sabinus, guvernatorul „acestor provincii”, încercând să-i oprească pe atacatori, cade în luptă. Decebal preia conducerea războiului. Domitian îl însărcină pe Cornelius Fuscus să treacă Dunărea pentru a-i respinge pe atacatori. Nu ştim nimic despre zona în care acesta trece Dunărea pe un pod de vase şi nici unde cade victimă nesăbuinţei de a se fi angajat prea departe şi nepregătit pe teritoriul dacilor.
Decebal a reuşit să obţină sprijinul direct sau indirect al marcomanilor şi quazilor, aşa încât Domitian se va vedea nevoit să pornească o campanie împotriva acelora, astfel că acţiunea lui Tettius Iulianus nu se va finaliza cu o victorie categorică şi definitivă asupra lui Decebal. În cursul acestor lupte, Dobrogea a fost, după cât se pare, teatru de război. Altarul funerar de la Adamclisi a fost interpretat ca un monument ridicat pentru soldaţii căzuţi împreună cu Cornelius Fuscus [15].
R. Syme consideră mai plauzibil ca pe altarul de la Adamclisi să fie pomeniţi soldaţii lui Oppius Sabinus, învins undeva în apropiere, şi nu la Novae, cum considera C. Patsch.
Altarul este, după cum afirmă istoricii moderni, cel mai vechi dintre cele trei monumente de la Adamclisi – monumentul triumfal dedicat lui Mars Ultor, tumulul funerar şi altarul funerar [16]. Altarul a fost descoperit la săparea unei movile aflată la 250 m est de monumentul triumfal. În vecinătatea ruinei s-au descoperit fragmente ale unor plăci de dimensiuni 1,30 x 0,90 x 0,30 m acoperite cu inscripţii. Pe faţada principală era dedicaţia, dar numele împăratului nu s-a păstrat. N. Gostar a închinat altarului funerar un studiu epigrafic special (Marele monument funerar roman de la Adamclisi, teza de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti în 28 martie 1978) în care analiza cu discernământ şi multă acribie datele obiective păstrate atât în inscripţii cât şi în izvoarele privind războaiele dacice, care au putut intra în discuţie. Din punctul lui de vedere fortissimi viri morţi în bellum Dacicum nu fuseseră victimele unei înfrângeri, ci ale unei victorii; prezenţa cohortei II Batavorum şi probabil a legiunii XV Apollinaris, precum şi formula missici (în loc de veterani) obişnuită pentru secolul I p.Chr. îl determină să considere că războiul trebuie datat numai în epoca lui Domitian şi probabil în anul 86 (rezumatul tezei 21-22) fiind campania condusă de M. Cornelius Nigrinus [17].
Această ipoteză pare a fi cea mai verosimilă, lupta trebuie să se fi purtat cu trupe din Ripa Danuvii, întărite cu trupe aduse din provinciile vestice. Pe altar numele necunoscutului poate fi al unui praefectus Ripae Danuvii (N. Gostar propune un praefectus orae maritimae sau praefectus Ripae Danuvii). Altarul a fost ridicat in honorem et in memoriam fortissimorum virorum qui pugnantes pro republica morte occubuerunt. Cu litere ceva mai mici s-a păstrat ştirea despre comandantul căzut în luptele cu dacii, din care aflăm că era originar din Pompeiul distrus de Vezuviu, locuind ulterior la Neapolis (Napoli). Acest personaj avea calitatea de praefectus. Lacuna din inscripţie ne împiedecă să ştim cu precizie titulatura întreagă.
Discuţia asupra identităţii praefectului nu s-a încheiat încă, de ea depinzând însăşi data luptei în care au căzut soldaţii, în vremea lui Domitian, sau în primul război al lui Traian.
Cichorius a propus ca praefectul să fi fost însuşi Cornelius Fuscus, praefect al praetoriului în timpul lui Domitian, ipoteză îmbrăţişată de E. Doruţiu-Boilă [18], care recunoaşte în inscripţie trupele care ar fi activat în Moesia Inferior în anii 86-87 şi ar fi căzut împreună cu prefectul pretoriului.
Cei ce contestă identificarea prefectului de pe altarul de la Adamclisi cu Cornelius Fuscus sunt susţinuti de faptul că luptele acestuia cu dacii au avut loc în nordul Dunării, unde a şi rămas mormântul său [19], la Adamclisi putând fi doar un cenotaf; de asemenea, îndoielnică este propunerea lui J. Colin [20], conform căreia Cornelius Fuscus, cel căzut în Dacia, apare şi pe inscripţiile parietale din Pompei, deoarece Tacitus (Hist., II, 86) spune că praefectus praetorio luptase împotriva lui Nero ca dux coloniae suae, statut juridic pe care Pompeiul nu-l deţinuse.
R. Syme [21], occupându-se de această problemă, acceptă datarea altarului în epoca lui Domitian, căci singura trupă pomenită al cărui nume a rămas întreg – Cohors II Batavorum – putea lupta în aceste regiuni doar anterior epocii lui Traian. Pentru ilustrul savant englez, Cornelius Fuscus trebuie exclus din discuţie; lupta în care au căzut cei cca 300 de soldaţi originari din Italia şi din provinciile vestice, mai puţin din cele estice, încadraţi în legiuni şi trupe auxiliare, trebuie să fi fost cea condusă de Oppius Sabinus, care a fost învins la Adamclisi, sau în împrejurimi, în 85 p.Chr.
Este de presupus însă că lupta de pe dealurile de lângă Adamclisi n-a fost cea condusă de însuşi Oppius Sabinus, al cărui nume ar fi trebuit să apară pe altar căci şi el a fost răpus în luptele cu dacii.
În cazul în care considerăm că până la crearea provinciei Moesia Inferior a continuat să existe un praefectus ripae Histri sau Danuvii cum reiese din Iordanes [22], am putea presupune că acesta va cădea în cursul invaziei dacice din 85-86, apărând teritoriul Dobrogei. Locul ridicării altarului nu ni se pare a fi fost ales întâmplător; în general atacatorii Moesiei Inferior nu intrau frontal, prin nordul Dobrogei, ci preferau să treacă prin Muntenia, apoi pe la Cernavodă sau Ostrov; în această zonă, constrânşi de invaziile repetate, se vor ridica de-a lungul vremilor până târziu în epoca bizantină fortificaţii care azi se cunosc sub numele de „Valurile lui Traian” [23].
Domitian, prin pacea din 89, va acorda lui Decebal, prin trimisul său Diegis, cununa regală, semn al recunoaşterii statului acestuia ca stat clientelar. H. Daicoviciu [24] explică motivul pentru care Domitian a fost acuzat de urmaşi că a încheieat o pace „ruşinoasă”, deşi clauzele acestei păci nu aveau nimic deosebit faţă de altele similare, încheiate anterior sau ulterior. Pentru urmaşii lui Domitian pacea a fost defavorabilă, nu prin clauzele ei, ci prin modul în care Decebal le-a folosit pentru a-şi întări statul, pentru a se împotrivi şi mai înverşunat romanilor – „Ruşinoasă pentru romani pacea n-a fost niciodată. Dar, favorabilă lor, ea s-a transformat pe nesimţite, pe măsură ce Decebal îşi realiza proiectele, într-o înţelegere nefavorabilă, pe care avea s-o rupă sabia lui Traian” (loc. cit. 284).
Cele două provincii, Moesia Superior şi Moesia Inferior, reorganizate militar, vor constitui baza de atac pentru războiul determinant de anihilare a regatului lui Decebal.
Columna lui Traian, cronica ilustrată a războaielor dacice, completează informaţiile literare despre luptele lui Traian cu dacii. Din păcate, metopele monumentului de la Adamclisi au fost ridicate din jurul tamburului de piatră şi mortar fără să putem şti care a fost ordinea de dispunere, aşa încât succesiunea lor în naraţiune trebuie făcută prin analogie cu columna Traiană şi în funcţie de puţinele ştiri literare păstrate. Columna indică în cursul primului război dacic o acţiune de diversiune făcută de daci în alianţă cu roxolanii în sudul Dunării. Aceste scene au fost interpretate [25] ca fiind un atac dacic în Dobrogea, lupta dându-se tot în zona Adamclisi, unde s-a ridicat – în amintirea acestor lupte – Monumentul triumfal; metopele monumentului, ar reprezenta, deci, doar acest episod al războaielor dacice.
Monumentul triumfal s-a păstrat sub forma unui tambur cilindric cu diametrul de 30 m şi înălţimea de 12 m, din piatră de carieră prinsă cu mortar; pe acest tambur erau expuse 54 metope, dintre care s-au pierdut două, iar peste acoperişul tronconic din solzi mari de piatră, pe o bază hexagonală s-a aflat trofeul colosal, înalt de 10,75 m. Crenele încununează tamburul; pe ele s-au sculptat prizonieri barbari, diferenţiaţi prin costumele caracteristice: daci, roxolani şi germanici.
Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior va lua parte activ la primul război dacic, probabil atacând cetăţile dacice din Munţii Orăştiei prin Oltenia şi Muntenia, pe drumul prin Pasul Bran. Este azi o certitudine că prin victoriile sale a cucerit Muntenia, Oltenia de est şi sudul Moldovei, care vor fi alipite provinciei sale în toată epoca traiană. În care moment a avut loc diversiunea dacă în Dobrogea, înainte de plecarea acestuia spre Dacia sau acesta va trece în Dacia ca răspuns la ofensiva dacă, rămâne de domeniul combinaţiilor ipotetice.
R. Vulpe considera că lupta de la Adamclisi a fost decisivă pentru războiul din 101-102 [26]. Importanţa luptelor desfăşurate în Dobrogea ni se pare că reiese din faptul că Traian va construi monumentul triumfal în amintirea lor.
Luptele trebuie să fi fost deosebit de grele dacă ţinem cont de reprezentările de pe Columna Traiană [27], dar Traian aduce întăriri pe Dunăre şi dacii sunt respinşi. Pe columnă este reprezentat un nobil dac rănit care se sinucide pentru a nu fi luat prizonier.
După această campanie continuă luptele pe frontul de vest, dar ambele tabere au nevoie de un răgaz şi astfel se încheie pacea, ale cărei clauze sunt foarte grele pentru Decebal. Cu toate condiţiile păcii, Decebal reuşeste să refacă o forţă care a mai rezistat înverşunat în cursul celui de-al doilea război, în ciuda faptului că trupele romane ocupau Muntenia, sudul Moldovei şi Oltenia de est, alipite Moesiei inferioare, iar Banatul, Ţara Haţegului şi vestul Olteniei alcătuiau un district militar dependent de legatul Moesiei superioare [28]. Practic, cel de al doilea război a fost limitat la cucerirea cetăţilor dacice şi neutralizarea punctelor de rezistentă – cetăţi tribale din Transilvania centrală [29].
Ca urmare a victoriei asupra lui Decebal, Traian creie provincia Dacia, care va constitui aproape două secole un avanpost al apărării graniţei de nord a imperiului şi totodată un avanpost al romanităţii. Provinciile sudice vor avea după această dată o perioadă de pace (tulburată doar de atacurile costoboce din jurul anilor 170), care le-a îngăduit atingerea unei maxime dezvoltări [30].
Imediat după încheierea războiului s-a început construirea impozantului monument de la Adamclisi, inaugurat la 109. Monumentul avea o inscripţie de mari proporţii ce îl dedică lui Marte Răzbunătorul. Inscripţia s-a păstrat fragmentar, dar ea a putut fi întregită astfel:
MARTI ULTOR[I]
IM[P(erator)CAES]AR DIVI
NERVA[E] F(ILIUS) N[E]RVA
TRA]IANUS [AUG(USTUS) GERM(ANICUS)]
DAC]I[CU]S PONT(IFEX) MAX(IMUS)
TRIB(UNICIA) POTEST(ATE) XIII
IMP(ERATOR) VI CO(N)S(UL) V P(ater) P(atriae)
?VICTO EXERC]ITU D[ACORUM]
?–- ET SARMATA]RUM
–––––––]E [31]
Monumentul de la Adamclisi a fost reprezentat pe monede emise în timpul lui Traian [32]. Dovezile certe în favoarea datării monumentului triumfal în vremea lui Traian fac din ipotezele privind datarea lui pe baza încadrării stilistice a reliefurilor în alte epoci [33] să fie simple încercări de a explica particularităţile stilistice ale reliefurilor de pe monument.
S-au păstrat 52 de metope (de dimensiuni 1,10-1,20 m) reprezentând scene de război între romani şi daci cu aliaţii lor. Prin caracterul simbolic al trofeului este de presupus ca reliefurile care înconjurau monumentul circular să nu fie descrierea unor evenimente istorice concrete, ci doar reprezentarea convenţională a luptei şi victoriei romane împotriva dacilor [34]. Reliefurile se remarcă printr-o tehnică grosolană, care însă este specifică artei provinciale romane, mult mai puţin tributară realismului artei romane aulice şi perfecţiunii artei clasice greceşti.
Note
- Tucidide, Hist., II, 96; Strabon, VII, 3, 2; Cassius Dio, LI, 22.
- C.Patsch, Beitrage, V, 1, passim.
- Idem, 35-37.
- Florus, I, 39,6.
- Din Istoria Dobrogei, I, 276-279; D. M. Pippidi, Contibutii la istoria veche a României, Ed.2, 224.
- H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la Decebal, 1972, 67-76.
- M. Macrea, Monedele din cetatea dacă de la Costesti, în AISC, II, 1933-1935, 163; B. Mitrea, Legăturile comerciale ale daco-getilor din Muntenia cu republica romana, în SCN, II, 1958, 193; E. Chirila în AMN, I, 1964, 125-129; I. Glodariu, Relatiile comerciale…, passim.
- Histoire romaine, Paris, 1933, III, 83.
- Tacitus, Ann., I, 11, 4.
- Cassius Dio, LVIII, 25, 4.
- Tacitus, Hist., IV, 54; Fl. Josephus, Bell. Iud., VII, 89; C. Patsch, Beitrage, V, 1, 172.
- Fl. Josephus, Bell. Iud., VII, 4,.3; 92-93.
- Al. Suceveanu, Pontica, 4, 1971, 105-123; idem, Viata economica în Dobrogea romana, 1977; idem, SCIVA, 30, 1979, 1, 47-61.
- Suetonius, Domitian, VIII.
- Cichorius, Die römische Demkmaler der Dobrudscha, Berlin, 1904
- M. Sâmpetru a efectuat cercetări la altar în cursul anilor 1968, 1977; Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie, 1900, 65-66 preconizează pentru monument un plan pătrat. cu latura de 11,67 m, de fiecare parte cu câte şase trepte; în reconstituirea ipotetică a altarului datorată lui G. Niemann (op.cit., 69, fig. 43) sunt desenate doar cinci trepte, cât considera şi E. Dorutiu-Boilă că ar fi existat (Dacia, N. S., V, 1961, 345-362). Publicând rezultatele cercetărilor, date mult diferite de cele cunoscute anterior, într-un volum consacrat monumentului triumfal de la Adamclisi (Tropaeum Traiani, II, 1984, 145), M. Sâmpetru nu a prezentat un plan complet al ruinei altarului aşa că trebuie să ne mulţumim cu interpretările situaţiei descoperite (dimensiunea la bază 15,96×15,96, iar altarul propriu-zis cu latura de 12,42 m) pe care nu o cunoaştem nemijlocit. De fapt, nu este vorba decât de datarea altarului, pe baza orientarii solare a monumentului, pornindu-se de la ipoteza ca a fost ridicat de ziua de naştere a lui Domitian sau Traian. Or, fiind un altar funerar, este greu de presupus că s-a pus piatra de temelie la aniversarea împăratului şi nu la cea a comemorării luptei în care cei pomeniţi căzuseră. Din acest motiv, chiar tentantă cum e, argumentaţia ni se pare a fi doar o ipoteză foarte puţin plauzibilă.
- G. Alföldy, H. Halfmann, în Chiron, III, 1973, 331 sqq – M. Cornelius Nigrinus a fost în anii 85-89 guvernatorul Moesiei, iar apoi al Moesiei Inferior.
- The Military funeral Altar of Adamclissi, în Dacia, N. S., V, 1961, 345-363.
- Martial, VI, 76, 1-6.
- J. Colin, Le préfet du prétoire Cornelius Fuscus, în Latomus, XV, 1, 1956, 57-83.
- R. Syme, Danubian Papers, Bucuresti, 1971, 73-83; aceeaşi datare pare sigură şi lui K. Strobel, Anhang IV în Untersuchungen zu den Dakerkriegen Trajans, Bonn, 1984, 237 sqq.
- Getica, 76- Gothi solventes, ripam Danuvii iam longe possessam ab imperio Romano deletis militibus cum eorum ducibus vestaverunt.
- Gr. Tocilescu, Fouilles, 1900, 143-184, harta la p. 145; C. Schuschardt, Die sogenannten Trajanswalle in der Dobrudscha, extras din Abhandlungen der Preussischen Akademie der Wiessenschaften, Phil-Hist. Klasse, Berlin, 1918; Ioana Bogdan Cataniciu, I valli di Traiano nelle Dobugia în Omaggio a Dinu Adameşteanu, Clusium, Cluj, 1996, 201-226.
- Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Bucureşti, 1972, 282-284.
- Cichorius, Die Reliefs der Trajanssaüle, Berlin, 1896-1900; Stuart Jones, The Historical Interpretation of the Reliefs of Trajans Column, Papers of the British School at Rome, 5, 1910, 435 sqq; T. Antonescu, Columna Traiana, Iasi, vol I, 1910; F. Lipper, S. Frere, Trajan’s Column, a new edition of the Cichorius plates, Alan Sutton,1988.
- Studii Clasice, VI, 1964, 205-232.
- Cichorius, scenele XXXI-XXXIX.
- H. Daicoviciu, op.cit., 328.
- Nu putem fi de acord cu recentele propuneri privind ocuparea încă din primul razboi dacic a Sarmizegetusei romane şi reducerea autoritţăii lui Decebal doar la zonele de la nord de Mureş – C. Opreanu, Dacia Romana si Barbaricum, Timişoara, 1998, 37 sqq şi bibliografia.
- În săpăturile sale, M. Sâmpetru a pus în evidenţă o cronologie relativă pentru cele trei monumente de la Adamclisi. Altarul şi tumulul funerar sunt construite anterior monumentului triumfal. S-a constatat că prin natura pietrei şi grija cu care a fost executat, monumentul se deosebeşte de celelalte două construcţii, dar cu toate acestea autorul consideră că decalajul în timp este foarte redus, toate cele trei fiind construite din ordinul lui Traian (Tropaeum Traiani, II, 1984, passim).
- M.Sânpetru prefera întregirea: Marti Ultori Imperator Caesar Divi Nervae filius Nerva Traianus Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus Tri. Pot XIII Imp VI Cos V PP devicto exercitu Decibali regis Dacorum Tropaeum consacravit.
În traducere: Zeului Marte Razbunătorul (făcut) de Împăratul Caesar fiul divinului Nerva, Verva Traianus Augustus Învingatorul Germanilor, Dacilor, Mare Preot, Tribun a XIII-a oară, proclamat Imperator a VI-a oară, consul a V-a oară, Părinte a Patriei dupa ce a învins armata dacilor …. şi a sarmaţilor (sau pe regele Decebal al dacilor) a ridicat acest trofeu prin legatul său… - B.Pick, Das Monument von Adam-Klissi auf Münzen von Tomis, în AEM, XV, 1892, 18 sq; Gr.Tocilescu, Fouilles, 22
- Furtwangler, Das Tropaion von Adamclissi, datează monumentul în epoca lui Augustus, ca o comemorare a victoriei lui Licinius Crassus; N.Iorga şi S.Ferri consideră că monumentul a fost complet refăcut în epoca lui Constantin cel Mare sau Valentinian; ideia construirii monumentului în secolul IV p.Chr. o avusese iniţial şi Gr. Tocilescu înainte de descoperirea fragmentelor de inscripţie cu numele împarătului Traian, luând ca argument tocmai stilul reliefurilor de pe monument (Monumentul de la Adamclisi, 18-19). Descoperirea fragmentelor celor două inscripţii votive au făcut evident faptul că monumentul este creaţia lui Traian. Calitatea artistică a reliefurilor cu totul inferioară sculpturii aulice romane nu poate fi determinantă în datarea monumentului, care a fost sculptat de meşteri militari sau locali. O refacere a monumentului în sec.IV este greu de presupus, deoarece nu s-au pus în evidentă nici cele mai neînsemnate urme ale unei faze anterioare. Mai recent şi L. Petculescu a readus în discuţie datarea pieselor sculpturale în sec IV p.Chr., considerând că unele arme reprezentate ar fi caracteristice acestei epoci.
- Florea Bobu Florescu, Das Siegesdenkmal von Adamclisi, Tropaeum Traianii, Bucuresti, Bonn,1965; R, Florescu, Adamclisi, Ed. Meridiane, 1973; K. Strobel, Untersuchungen zu den Dakerkriegen Trajans, Antiquitas, Reihe 1. Bd. 33, Bonn, 1984, 231-236 M Alexandrescu-Vianu, Dacia NS ****
Printre inscripţiile descoperite în ruinele de la Adamclisi, cea mai veche piatră datată este cea dedicată de locuitorii oraşului în anul 115/116 împăratului Traian (CIL III 12470). Inscripţia, probabil asezată pe soclul unei statui dispărute în cursul veacurilor, conţine recunoştiinţa populaţiei oraşului pentru privilegiile acordate de Optimus Princeps; întrucât inscripţia nu pomeneşte rangul de municipium [1], s-a deschis o dispută ştiinţifică privind data acordării acestui statut, pe care oraşul îl deţine sigur în vremea lui Marcus Aurelius.
Pentru majoritatea istoricilor Imperiului Roman, însuşi numele oraşului conţinând numele imperial era un indiciu că Traian a fost acela care i-a acordat constitutia municipală [2].
Vasile Pârvan [3] considera că o staţiune militară la intersectia drumurilor nord-sud: Marcianopolis-Noviodunum şi vest-est: Durostorum-Tomis şi Callatis a fost transformată în asezare civilă, un simplu vicus. Punctul acesta de vedere are în literatura românească de specialitate o variantă, potrivit căreia anterior creării municipiului Tropaeum Traiani ar fi existat o fortificaţie militară [4]. Singura menţiune despre activitatea unor detaşamente ale legiunii I Italica şi a V Macedonica este făcută într-o inscripţiae votivă dedicată lui Neptun, după ce legiunea V Macedonica a fost transferată din Dobrogea la Potaissa (Turda) în Dacia [5], adică după anul 167. Din inscripţie [6] reiese că detaşamente ale celor două legiuni au acţionat la Tropaeum (Tropaei agens) sub conducerea unui centurion, cel mai probabil în timpul atacurilor costoboce; Tropaeum Traiani intra în aria de acţiune a legiunii XI Claudia, care era cantonată la Durostorum, aşa încât acţiunea celorlalte două legiuni indică primejdia deosebită în care se afla oraşul şi regiunea sudică a Dobrogei pentru ca aici să fie aduse detaşamente din legiunea I Italica şi Legiunea V Macedonica.
Inscripţiile [7] descoperite la Tropaeum Traiani înregistrează numele unor soldaţi în funcţie, dar prezenţa trupei, din care aceştia făceau parte, nu poate fi postulată doar pe această bază; de fapt cercetările arheologice nici nu au pus în evidenţă existenţa unei fortiificaţii militare.
Inscripţia votivă (CIL III 14214,1) datată în anul 140 pusă de T.Vitrasius Polionius legatus Augusti pro praetore – guvernatorul Moesiei Inferior şi de un tribunus militum M.Stabius Colonus, italian de origine, indică doar prezenţa guvernatorului la Tropaeum cu o ocazie anume, când face închinare zeilor pentru sănătatea impăratului şi nicidecum prezenţa legiunii în oraş sau şi mai puţin o acţiune militară la care aceasta să fi fost antrenată.
Din inscripţiile funerare descoperit la Adamclisi, în general refolosite ca piatră de construcţie în zidurile cetăţii constantiniene, sunt cunoscute numele unor soldaţi stabiliti la Tropaeum; nimeni nu va acceptă şederea, nici chiar pentru un scurt interval a legiunii XIII Gemina la Tropaeum, deşi centurionul L. Aemilius Severus este căsătorit aici cu o Aelia (CIL III 14214,8). Tot astfel înmormântarea unui veteran al cohortei I Lusitanorum nu este decât o dovadă că oraşul Tropaeum Traiani, datorită înfloririi sale, era căutat de cei ce la ieşirea din serviciul militar, îşi puteau alege reşedinţa.
Stabilirea la Tropaeum Traiani poate fi motivată eventual de originea din oraş sau teritoriul acestuia a celui în cauză, sau a soţiei. Familia centurionului Legiunii V Macedonica, originar din Amasia (Asia Mică) este la Tropaeum Traiani, unde acesta va fi înmormântat la vârsta de 50 de ani, după ce efectuase treizeci de ani de serviciu militar, după toate probabilităţile în zona Troesmis.
O serie de soldaţi sau ofiţeri ai legiunii XI Claudia de la Durostorum sunt cunoscuţi de pe pietrele funerare de la Tropaeum (CIL III 14214,6 şi Pontica, 7,1974, 253 sqq). Recrutarea pentru legiuni se făcea doar în oraşe [8] de drept roman sau latin.
Stabilirea veteranilor la Tropaeum Taiani a început cel mai târziu din vremea lui Traian. Posesorul diplomei [9] emise după terminarea războaielor dacice, între 112-114, de Traian pentru soldaţii din armata Moesiei Inferior, veteran al luptelor cu dacii s-a stabilit şi a desfăşurat viaţa civilă în oraşul nou creat.
Asupra momentului în care Tropaeum Traiani a primit statutul de municipium există o dezbatere largă, ce nu se va tranşa decât în momentul în care se va descoperi un document datat exact.
Iniţial Gr. Tocilescu, analizând inscripţia pusă în onoarea lui Traian de Traianenses Tropaeenses a considerat că oraşul a fost municipium începând cu epoca acestuia [10], datorită faptului că purta un nume derivat din cel al împăratului. Dar întrucât oraşul s-a născut la poalele monumentului triumfal, de la care-i putea veni numele, V. Pârvan [11]. consideră că statultul de municipium a fost acordat abia de Septimius Severus sau Caracalla unui vicus dezvoltat în vecinătatea unui castru roman. Emilian Popescu revăzând manuscrisele lui Gr. Tocilescu a redescoperit două inscripţii rămase inedite [12], care coboară data la care este atestat municipiul la anul 170 p.Chr [13].
În literatura de specialitate se discută asupra esenţei noţiunii de municipium. Th.Mommsen apreciază că municipium este un oraş de cetăţeni romani [14]; punctul său de vedere a fost împărtăşit de mare parte a oamenilor de ştiinţă germani. Ch. Saumagne [15] aduce argumente potrivit cărora municipium era un oraş cu ius latii şi era o comunitate de cetăţeni şi necetăţeni romani; pentru Saumagne definiţia lui Aulus Gellus [16] nu trebuie contestată, ea oglindind fidel conţinutul juridic al titlului de municipium, care după opinia împăratului Hadrian, citată de Aulus Gellus, permite cetăţenilor anumite avantaje şi în special cele privind păstrarea legilor tradiţionale. La acordarea statutului de municipium nu întreaga comunitate primea civitas romana, accesul la cetăţenie se făcea individual. Primeau cetăţenia romană cei care îndeplineau o magistratură municipală.
Inscripţiile de la Adamclisi au păstrat numele câtorva familii din oraş şi acestea dovedesc că posesorii lor au fost încetăţeniti de Traian şi urmaşii săi. Privilegiile de care se bucură aceşti primi cetăţeni se pot deduce din faptul că magistraturile orăşeneşti se transmiteau în cadrul aceloraşi familii. Chiar soţia duumvirului ucis de costoboci în anul 170 este o Ulpia Marcia [17], probabil fiica unui peregrin care a primit cetăţenia de la Traian ca urmare a acordării funcţiilor municipale. Şi în epoca lui Caracalla duumvirul era tot un descendent al acestor prime familii de cetăţeni de la Tropaeum Traiani [18], iar mai târziu scribul „senatului” local este ales tot dintre Marci Ulpii [19].
Faptul că nu toată populaţia oraşului a primit cetăţenia de la Traian explică de ce există una sau mai multe familii de Aelii [20] şi Aelii Antoni sau Antonini [21]. În această formulă se poate înţelege de ce inscripţia din 115-116 nu este semnată de „cives romani”, ci de toată populaţia noului municipium de toţi Traianenses Tropaeenses [22]. Săpăturile arheologice desfăşurate la poarta de est au pus în evidenţă resturile unei locuiri geto-dace în secolul I a.Chr-I p.Chr, cu strânse legături comerciale cu lumea mediteraneană [23].
Rolul populaţiei geto-dace în dezvoltarea oraşului este pusă în lumină de inscripţiile descoperite în ruinele cetăţii. Prosperitatea a fost generală şi în nici un caz nu a fost discriminatorie faţă de autohtonii geto-daci, care pun şi ei inscripţiai – Daizus Comosius [24] care a fost ucis de costoboci când avea doar 50 de ani, avea doi fii cu nume romane Iustus şi Valerius sau Valens, fără a fi sigur că erau cetăţeni, căci ni se pare neobişnuit că nu au pus tria nomina pe un monument funerar.
Procesul de atragere spre viaţa spirituală şi spre civilizaţia romană este evidenţiat şi de insctipţia funerară a lui Scoris Mucapori şi fiilor săi Aurelius şi Sabina de soţul Aurelius Eftepir şi copii rămaşi în viaţă – Valens şi Sabinianus [25].
Prin urmare, suntem de părere că datele epigrafice sunt ele însele în măsură să decidă existenţa unui municipium în vecinătatea monumentului triumfal, începând cu epoca lui Traian; la aceste argumente epigrafice se adaugă cele de ordin arheologic. Tropaeum Traiani trebuie să fi fost un centru religios important – inscripţiaile votive descoperite, din păcate, şi ele folosite tot în zidurile târzii ale cetăţii romano-bizantine, pun în lumină convergenţa spre templele ce trebuie să fi fost construite aici. Deocamdată, cunostiinţele nostre privind cultele păgâne de la Adamclisi sunt cele de natură epigrafică şi în foarte mică măsură arheologice. Un Aurelius Flavius Aquila [26] este sacerdos, iar în secolul III se ridică un templu lui Zeus Ombrimos [27]. Numai în locul basilicii de marmoră se pare că am pus în evidenţă resturile unui templu şi sperăm ca cercetările viitoare să pună la dispoziţie elemente privind divinitatea căreia i s-a consacrat templul.
În inscripţiile descoperite în oraş sunt onoraţi Jupiter Optimus Maximus [28], Junona Regina [29], Apollo [30], Ceres şi Hercules Invictus [31]. În general se consideră că Liber Pater [32] reprezintă prin interpretatio romana divinitatea cea mai importantă a populaţiei autohtone; de caracter traco-dacic se pare că este şi divinitatea extrem de răspândită în regiunile nord-estice ale imperiului roman – Heros Invictus. Lui Jupiter Olbiopolitanus – Jupiter al Olbiei îi este închinată o inscripţiae de către un cetătean grec [33], venit din acele ţinuturi la Tropaeum. Sol Invictus ascunde, după opinia celor mai mulţi cercetători o divinitate orientală [34], siriană după toate probabilităţile. Jupiter Optimus Maximus Dolichenus, zeu oriental şi el, apare într-o inscripţiae fragmentară descoperită la poarta de sud [35].
Din textele inscripţiilor putem cunoaşte uneori şi motivul închinării. Astfel construirea unui lăcaş de cult pentru Zeus Ombrimos [36] de către Protogenes- magistrat al oraşului reflectă nevoia de ploi, ce trebuie să se fi manifestat în acea perioadă (în timpul unor împăraţi damnaţi ulterior – probabil Maximinus Aug. şi Maximus Caesar), ca urmare a înăspririi climatului secetos din sudul Dobrogei.
În a doua jumătate a secolului al III-lea şi în secolul IV p.Chr., caracterul preponderent latin al oraşului se pare că a suferit, având loc o sporire a elementelor elene; în această epocă întreg oraşul Πoλισς Τρoπεισιov [37] face o dedicaţie în limba greacă Herei Basilisa – echivalentul Junonei Regine.
Atributul Deus Sanctus oferit lui Apollo lasă să se întrevadă trăsături sincretice pe care acesta le-a îmbrăcat în conştiinţa religioasă a dedicantului [38].
Bustul lui Pan
Cavalerul Thrac, mult răspândit în lumea balcanică este cinstit printr-o inscripţie pusă de un oriental după nume – villicus Iaehetav [39]. Toate aceste epigrafe închinate zeilor de către locuitorii oraşului s-au găsit în poziţie secundară, fiind refolosite ca piatră de construcţie în edificiile cetăţii de epocă târzie. Aceste date sunt în mică măsură completate cu cele câteva piese sculpturale de cult găsite la Adamclisi. Fragmentul unei plăci votive reprezentarea clasică a lui Jupiter [40] a fost găsit într-un zid târziu. Practic nu cunoastem nici o reprezentare de cult a numeroaselor divinităti greco-romane în afara bustului lui Pan, înfăţişat în manieră greacă pe care l-am descoperit într-un edificiu romano-bizantin săpat în sectorul de nord al cetăţii [41].
Cultul morţilor este bine reprezentat prin descoperirile făcute până acum la Adamclisi; din necropolele oraşului care se întindeau după bunul obicei roman de-a lungul drumurilor [42], au fost aduse în oraşul constantinean stele funerare pentru a fi refolosite ca piatră de construcţie sau pavaj; despre personajele pomenite în aceste pietre funerare am vorbit anterior.
În ceea ce priveşte repertoriul sculptural al acestor stellae se poate spune că aparţin unor scheme banale. În general câmpul stelei era împărţit în două sau trei registre – cel inferior era rezervat inscripţiaei, iar deasupra era sculptat banchetul funerar asociat cu Cavalerul Thrac.
Caracteristic stelelor de la Tropaeum era bogata ornamentaţie a chenarului, obţinut prin stilizarea vrejurilor şi frunzelor viţei de vie ce pleacă dintr-un cantharos asezat de obicei în centrul pietrei, sub inscripţiae; vrejurile cu frunze, uneori şi cu ciorchini de struguri, desenează simetric chenarul întregii pietre, ades separând şi registrele.
Banchetul funerar este şi el realizat după o schemă fixă, creată la Tomis [43] – pe un kline sunt înfătisate semişezând figurile morţilor, în dreapta pe un scaun înalt este reprezentat un personaj feminin. În general, defuncţii aveau în mână o cupă sau o cunună. În faţa patului era o masă cu trei picioare (mensa tripes).
Pe stella pusă de L.Aemilius Severus [44] descoperită la basilica de marmoră, în vecinătatea baptisteriului este sculptat şi un personaj de mici dimensiuni, în stânga mesei – un sclav. Sculptural, scena banchetului este executată într-o manieră provincială, personajele principale sunt înfăţişate frontal, şi izocefal, iar personajele secundare sunt ierarhizate. Volumul nu are nici o valoare în arta sculptorului provincial, care preferă o reprezentare quasi picturală, în două planuri a scenei. Stelele lui Daizus Comozoi şi Scoris Mucaporis au reprezentat pe registrul superior Cavalerul Thrac cu hlamida fluturând în vânt, călărind spre dreapta, având în faţă un copac [45] sau o femeie în picioare [46].
Pe stela lui Ulpius Arcidamus, în registrul superior este sculptată o cunună din ramuri legate cu panglici înnodate în partea inferioară. Această stelă avusese sculptat în acelaşi bloc de piatră şi frontonul, care avea probabil acrotere de o parte şi de alta, iar în mijloc, păstrat parţial, un con de pin.
Portretul funerar al Iuliei Olimpia a fost sculptat pe o stelă păstrată în două fragmente refolosite în pavajul basilicii cisternă [47]. Stela reprezintă o arcadă sprijinită pe două coloane cu capitele corintice. În câmpul arcadei este reprezentată stângaci figura defunctei cu o coafură ce înconjoară figura până la nivelul urechilor. Faţa destul de lată are ochii mari, puternic subliniaţi de sprâncene, cu o expresie particulară, care ar putea trăda o încercare de portretizare a celei care trăise doar douăzeci şi cinci de ani. În spaţiul de deasupra arcadei există pe ambele părţi câte un chenar de frunze de iederă şi palmete, iar în centru sunt sculptate asimetric două flori de dimensiuni diferite.
Asupra vieţii cotidiene în municipium avem puţine date epigrafice. Ştim până acum că în oraş locuiau stabil sau veneau cu diferite interese oameni din tot Imperiul. Pasager, se afla la Tropaum şi guvernatorul provinciei, însoţit de tribunus militum legionis XI Claudiae [48] în vremea lui Antoninus Pius, pentru a cărui sănătate se roagă lui Jupiter, Hera, Ceres şi Liber Pater. Atributele zeilor imploraţi ne fac să considerăm că nu este vorba de o acţiune militară în care să fi fost antrenat guvernatorul provinciei, ci mai degrabă de una legată de caracterul agrar al economiei oraşului Tropaeum şi territorium-ului său.
Oameni născuti la Amasia [49] şi Axiopolis [50] au locuit la Adamclisi şi au întemeiat o familie şi au fost înmormântaţi aici. Dintr-o inscripţiae fragmentară aflăm că un trevir [51] a pus o inscripţiae la Tropaeum, probabil fiind mânat aici de interese negustoresti.
O colectivitate de limbă şi cultură greacă trebuie să fi existat de la început la Tropaeum, dar ea se va dezvolta în epoca romano-bizantină [52]. În incinta de vest este folosit un bloc de parament pe care inscripţia în limba greacă afirmă participarea la refacerea acesteia.
Între fotografiile rămase în arhiva Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucuresti (azi Institutul de arheologie V. Pârvan), la moartea primului său director – Grigore Tocilescu se află şi una a unei pietre, pierdute între timp, care conţine o listă de nume [53], pretios tablou al mozaicului etnic de la Tropaeum: alături de nume tipic romane apărând un Bithi – micro-asiatic şi Dasius – illir.
Printre cei suficient de înstăriti pentru a pune inscripţii se afla şi liberta şi moştenitoarea lui Crescens Rigozius – Helpis (CIL III 14214,11), precum şi sclavul unui senator – Iaehetav, vilicus al lui Lucius Aelius ? Marcianus clarissimus vir (CIL III 12463); după nume sclavul este probabil un oriental sau semit [54].
Splendidissimul municipiu Tropaeum Traiani nu trebuie privit ca o asezare orăşenească de mare amploare, aici erau concentrate sediile principalelor magistraturi, templele şi câteva reşedinţe luxoase, aici trebuie să se fi desfăşurat târguri, mai mult sau mai puţin frecvent. Deci oraşul era doar centrul teritoriului său. În acest teritoriu, a cărui întindere n-o cunoaştem se aflau villae suburbane şi ateliere de diferite tipuri, precum şi villae rusticae şi sate de autohtoni, despre care vom afla numai prin cercetări arheologice.
Din ştirile epigrafice ştim că oraşul a suferit din pricina atacului, sau atacurilor costobocilor. Faptul că oraşul nu era apărat de nici o unitate militară şi c-a fost luat prin surprindere este dovedit de inscripţia funerară care îl numeşte pe L. Fufidius Lucianus decurion al municipiului căzut în lupta cu costobocii în timpul duumviratului său, fapt tipic, căci în cazul unor atacuri, orăşenii se apărau sub conducerea magistratilor proprii.
Dar oraşul se reface curând, ca de altfel întreg Imperiul, după aceste preludii ale viitoarelor migraţii barbare şi în secolul al III-lea este splendidul municipiu, după cum se mândresc decurionii săi (CIL III 12461=ILS 7183).
O nouă criză, pe care însă nu o cunoaştem din izvoarele literare, are loc după mijlocul secolului III şi are ca urmare lărgirea incintei – a fundamentis – a oraşului, lucrarea încheiată sub Licinius şi Constantin [55].
Romanae Securitatis liberatisq(ae) [v]indicibus /d(ominis) n(ostris) Fl(avio)
Val(erio) Constantino et [Liciniano / Licinio ] piis felicibus aeternis Aug(ustis)/ quorum virtute et providentia edomitis/ ubique barbarum gentium populis ad confirmandam limitis tutelam etiam/ Tropaeensium Civitas auspicato a fundamentis/ feliciter opere constructa est/ Petr(onius) Annianus V(ir) C(larissimus) et Iul(ius) Iulianus V(ir) em(inentissimus) Praef(ecti) Praet(orio) Numini Eorum Semper dicatissimi
Seria inscripţiilor descoperite la Tropaeum se încheie cu cea bilingvă, creştină din secolul VI p. Chr. (CIL III 14214, 18). Izvoarele literare antice sunt şi mai sărace în date asupra oraşului Tropaeum şi ciudat, numele lui ni s-a păstrat doar în lucrări târzii. În secolul VI, Hierocles a însirat într-un ghid redactat pe baza documentelor oficiale, între cele 935 oraşe administrate de împăratul de la Constantinopol şi Tropaeum, alături de alte oraşe dobrogene: Callatis, Histria, Constantiniana, Zeldepa, Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus şi Halmiris [56].
Theophilact Symocatta redactează în prima jumătate a secolului VII o Istorie în care relatează evenimentele desfăşurate la sfârşitul sec. VI când haganul avar, deşi încheiase o pace cu Imperiul de la care primea suma de 100 000 de monede de aur în schimbul obligaţiei de a se abtine de la atacuri, încalcă teritoriul imperial (586-587) şi cucereşte „printr-o acţiune militară care i-a dat mult de lucru, deoarece oraşele nu s-au predat cu uşurinţă” şi Tropaeum Traiani [58]. Această stire a fost interpretată ca relatare a distrugerii totale a oraşului de la Adamclisi, fapt pe care totusi textul nu-l justifică în nici un fel.
Tropaeum se află şi în lista episcopatelor – Notitia Episcopatum – întocmită probabil în secolul al IX-lea, dar desigur reflectând situaţii anterioare. Exactitatea afirmaţiei despre existenţa unui episcopat aici este confirmată de cercetările arheologice, care de altfel au demonstrat că viaţa în oraş nu s-a terminat ca urmare a unei distrugeri, ci printr-o părăsire lentă a acestuia de către populaţia sărăcită care nu mai putea asigura funcţionalitatea zidurilor, apeductelor etc.
Note
- CIL III 14270 Imp.Caesari Divi Nervae f. NER[vae/ Traiano op]T.AUG.GERM.DAC.PARTHIC.[pont.max./ trib.po]T.XX IMP.XII.COS.VI.PP./ [Tra]IANENSES TROPAEENSES/ Q.ROSCIO MURENA COELIO POM[pe/io] FALCONE.LEG.AUG.PR.[pr.]
- Gr.Tocilescu, RIAF; IX, 1903, 35; Brigitte Galsterer-Kroll, Epigraphische Studien, IX, 1972, 92-93
- În BCMI,IV, 1911, 3 n.12
- R.Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucuresti, 1938, 170; I.Barnea, Tropaeum Traiani, Cetatea, I, 1979, 227
- Legiunea V Macedonica avusese castrul la Troesmis din timpul războaielor dacice ale lui Traian şi a fost transferată în Dacia cu prilejul războaielor marcomanice în anul 167 şi va rămâne acolo până la părăsirea aureliană
- Inscripţia s-a descoperit la Giuvegea -Gr.Tocilescu,RIAF, IX, 1903, 31 n.4
- CIL III 12468 – inscripţiaa închinată lui Sol Invictus Sacrum de către Q.Lucius Piscinus centurion al Legiunii I Italica; Gr. Tocilescu, ms Acad Române 5128, 30-31 consideră că provine dintr-un mitraeum – V. Pârvan, BCMI, 1911, 10,n 85
- G.Forni, Il reclutamento delle legioni da Augusto a Diocleziano, Milano, 1953; J.C.Mann, Legionary recrutment and veteran Settlement during the Principate, London, 1983, 39
- Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches archaeologiques en Roumanie, 1900, 55 fig. 38 a,b = CIL XVI, 58
- Gr.Tocilescu, RIAF, IX, 1903, 35 un punct de vedere asemănător a a vut şi E.Kornemann, RE, XVI, 1935
- BCMI, IV, 1911, 11
- Em. Popescu, în Studii Clasice, VI, 1964, 187 sqq
- Al Suceveanu, A propos de l´urbanisme dans la Dobroudja Romaine, in La politique édilitaire dans les provinces de l’ Empire romain II-ème-IV ème siècles après JC; Actes du IIe Colloque Roumano-Suisse,Berne, 1993, Berne, 1995, 11-15,fig 1 Tropaeum (legendele sunt inversate); la pagina 14 face un istoric al opiniilor conform căroraTraian aacordat rangul de municipium, începând doar cu Brigitte Galsterer Kröll (Epigraphische Studien, 9, 1972,92-93) care o susţine pe baza inscripţiaei CIL III 12470; ipoteza este îmbrăţişată de Dorutiu Boilă in Dacia NS, XXII, 1978, 245-247; despre ipoteza noastră nu găseste de spus decât că [IBC] „naperçoit pas la difficulté de voir fonctionner un municipe dans une cité restreinte, comme elle la soupçonne aux IIe- IIIe siécle”. Evident, nu sunt discutate argumentele pe care ne bazam (vezi vol Tropaeum Traiani, Cetatea, I, 53,60-62, argumente făcute publice atât la sesiunea Pontica 1974 cât şi în comunicare susţinută la Institutul de Arheologie din Bucuresti, în sectia în care eram colegi). Prioritatea încheierii disputei privind ipoteza datării municipium la Traian este atribuită arbitrar pe baza unei inscripţiai fragmentare (publicată de Poenaru Bordea in Noi monumente epigrafice din Scythia Minor, Constanta, 1964, p. 107, no 5) descoperită la Rasova, care mentionează un duumvir în timpul consulatului unui – INIUS pe care Poenaru-Bordea îl întregeste Tineius Clemens din a 195, deşi pune şi problema lui Ninnius Hasta cos în 114; pentru Al Suceveanu alternativa ce nu este exclusă, devine certitudine şi susţine că dacă exista un municipium deja la 114 atunci dece nu ar exista deja la 109, când s-a inaugurat monumentul triumfal. Ipoteze pe ipoteze nu sunt de obicei argumente…
- Th Mommsen, Le droit public romain, 1889, VI, 444, n 3
- J.Toutaine, Municipium în Dictionaire Daremberg-Saglio, col 2031-2032 cu decenii in urma îl contrazicea pe Th. Mommsen, dar şi Ch. Saumagne, Le droit latin et les cités romaines sous lEmpire, Sirey, 1965
- Aulus Gellus 16, 13,6 – „Municipes sunt cives Romani ex municipiis legibus suis et suo iure utenses muneris tantum cum populo Romano honorarii participes, a quo munere capessendo appellati videntur, nullis alliis necessitatibus neque ulla populi Romani lege adstricti nisi in quam populus eorum fundus factus esset”
- Studii Clasice, VI, 1964, 193
- CIL III 12465
- Ulpius Herculanus scribus CIL III 12461= ILS 7183
- CIL III 14214,7 – P. Aelius Valerius, P. Aelius Apollinus şi P. Aelius… Priscus ; CIL III 14214, 8 Aelia Marcelina şi CIL III 12465 – P.Aelius Florus – duumvir; CIL III 12466 – Aelius Inserus tot duumvir.
- Probabil cetăţeni mai noi sunt Aelii Antonini – CIL III 14214, 6 dintre care se va recruta şi un signifer al legiunii XI Claudia. La fel Antoni din CIL III 14214, 19; Aurelii sunt cetăţeni şi mai recenţi, fiind descendenţi ai localnicului Scoris Mucapor CIL III 14214,14
- CIL III 12470
- Ioana Bogdan Cătăniciu în Tropaeum Traiani, Cetatea, vol I , 1979, 60
- CIL III 12214,12 = ILS 8501
DM Daizi Comozoi vixit an L interfectus a Castabocis Iustus et Val patri BM posuerunt - CIL III 14214,14 Scoris Mucapori vicsit annis LX Aurelius filius vixit annis XXXI Sabina filia vixit annis XXX Aur. Eftepir ucsor et Vales Filius et Sabinianus superstante posuerunt
- D.Tudor, Materiale, II, 1956, nr.66. 593
- Al.Barnea, SCIV, 20,4, 1969, nr.3, 599
- CIL III 12466; 12214,1
- CIL III 12465
- CIL III 14437=12462; I.Ciurea, N.Gostar în Arheologie Moldovei, VI, 1969, 111-112, fig.1
- CIL III 14214,1
- Ibidem; N.Gostar, în Studii Clasice, V, 1963, 303-304
- CIL III 12464
- CIL III 12468
- Gr. Tocilescu, AEM, XIX, 1986, nr. 20
- Al.Barnea, SCIV, XX, 4 1969, 599 sqq
- Gr.Tocilescu, CRAI, 1905; idem RIAF,X,1909,257
- R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucuresti, 1938, 233; asupra lecturii inscripţiei CIL III 14437,1 sunt semne de întrebare. D.Tudor găsind în lapidarul Muzeului National de Antichităţi o inscripţie votivă, deşi mult diferită, consideră că este vorba de una şi aceeaşi şi schimbă lectura: Deo Sancto/ Eroni ––olini/ Sozomenos––/–o–et Valer/–––io (Materiale, II, nr. N59 588). Credem că este imposibil ca eminentul epigrafist care a fost Gr.Tocilescu să fi dat o lectură atât de eronată şi presupunem existenţa a două inscripţii votive contemporane, având şi un dedicant comun; inscripţia publicată iniţial a fost săpată pe un altar conţinând un text diferit: Deo Sancto Apollini P.Valerius IIvir I D
- CIL III 12463
- C.Scorpan, Pontica, IX, 1976, 197, nr.5 fig. 3/2
- I.Bogdan Cătăniciu, în Sargetia, XII, 1975, 323
- Necropolele oraşului au fost abia recent obiect al unor cercetări parţiale, s-au salvat câteva morminte ce au fost afectate de lucrări de construcţie şi amenajarea teritoriului. Morminte de cărămidă, databile în sec.II p.Chr., au fost descoperite pe drumul spre poarta de vest şi pe cel ce de la poarta de est ducea la monumentul triumfal. Necropola de sec IV-VI s-a aflat pe dealurile din nord şi nord-estul cetăţii, unde s-a reînceput cercetarea basilicii cimiteriale iniţial descoperită de Gr. Tocilescu. Din păcate în anii 80 s-a plantat vie pe aceste dealuri care au fost terasate şi deci s-au pierdut mare parte din date. Gh. Papuc a desfăşurat cercetări de salvare, pe care urmează a le publica.
- M.Alexandrescu Vianu în Dacia, NS, XVII, 1973, 221; eadem în Dacia, NS, XXI, 1977, 155
- G.Murnu, BCMI, VI, 1913, nr.19, 108-109; Gr.Tocilescu, AEM, XIX, 1, 1896, 86 = CIL III 14214,8
- G.Murnu BCMI, VI, 1913, fig. 12, 105-106
- Ibidem, fig. 13
- Ibidem, fig 14, 106-108
- CIL III 14214,1
- CIL III 14214,10
- CIL III 14214,16
- Locuitor din zona Trier, de origine celtă
- CIL III 12464 – Nevius Palmas Theotimianus, originar de la Olbia, din vremea lui Diocletian; CIL III12472 – necunoscut de origine greacă de la Atpunar; CIL III 14214, 15 este o stelă cu scena banchetului funerar unde numele celor înmormântati sunt deasemenea greceşti: Sozusa Hemogena, Nisa Glyconis, Pysades.
- D.Tudor, în Materiale, II, 1956, 593, nr.67, fig.16 f şi 11 g
- Aquila a/Bithi/ Sept(imius)/Amand(us)/ Dasius
- V.Pârvan, Inceputurile vieţii romane la gurile Dunării, 181
- CIL III 13734
- Hierocles (Synecdemos, 637,8)
- Theophilacti Simocattae Historiae, I,8
- Traducere H. Mihăescu, apărută la Editura Academiei în 1985
Ca urmare a războiului de independenţă din 1877, prin redobândirea Dobrogei, preocupările cercetătorilor români pentru înregistrarea şi cunoaşterea nenumăratelor vestigii antice din această regiune au sporit.
Monumentul de la Adamclisi fusese descris de călătorii străini [1] care au trecut prin Dobrogea, şi care au atras atenţia supra importanţei acestuia. Din aceeaşi vreme se păstrează descierea cetăţii făcută de Carol von Vincke-Olbendorf [2]: „Cu o jumătate de ceas la sud-vest de acel monument al antichitătii, într-o vale unde mai multe râpi se întâlnesc, se află ruinele unui vechi oraş, din care se poate încă recunoaşte jur-împrejur temeliile zidului cetăţii. În partea sud-estică mai stă încă în picioare o parte din ziduri cu câteva bolţi, dar şi aici e numai o masă brută de zid, de la care toate pietrele tăiate sunt luate” [3].
Grigore Tocilescu directorul Muzeului National de Antichităti a început săpături sistematice la Monumentul triumfal în 1882, continuându-le până în 1890; cu această ocazie a dezvelit în întregime monumentul şi a adunat cu migală toate informaţiile despre el. In acelaşi timp s-a îngrijit să se adune din satele şi cimitirele vecine toate piesele sculpturale şi arhitectonice provenind de la Adamclisi. Rezultatele săpăturilor făcute s-au bucurat de o competentă publicare, istoricul şi epigrafistul român luând în colaborare pe arhitectul G.Niemann şi pe profesorul O. Bendorf de la Viena, pentru a interpreta în cele mai desăvârşite condiţii monumental [4].
După terminarea cercetărilor la altar, monumentul triumfal şi tumulul funerar, în 1891 Gr. Tocilescu a început sub supravegherea sa directă lucrări la cetatea de la Adamclisi; cercetare a fost efectuată în fapt de inginerul topograf P.Polonic, arhitecţii H.Jacobi, H.Brötz, G. von Cube şi inginerii J. Fakler, O. Richter şi E. Frollo. Însemnările de şantier făcute de aceşti colaboratori au rămas nepublicate la moartea subită a profesorului Tocilescu, care n-a reuşit să dea la tipar decât o parte din inscripţiile descoperite şi câteva consideraţii istorice [5]. Ca urmare a acestor cercetări Gr.Tocilescu a stabilit că numele antic al cetăţii a fost Tropaeum Traiani, pomenit în izvoarele antice; el a avut şansa ca în primii ani să descopere cele două inscripţii, cea pusă în onoarea lui Traian în 114/115 şi cea din secolul III pusă de decurionii splendidissima (sic) municipii.
Prin grija lui Tocilescu s-a făcut dintru început o ridicare topografică pentru cetate şi monumentele cercetate; din păcate o parte din aceste planuri au fost risipite de colaboratori la moartea profesorului. De la început s-au propus ca obiective ale cercetării zidul de incintă şi principalele edificii. Săpăturile nu se făceau cu observaţii stratigrafice, ci se urmărea aspectul monumentelor şi recuperarea obiectelor, mai cu seamă a celor epigrafice şi sculpturale. Datorită metodei de lucru se pare că s-au pierdut unele observaţii, dar ca urmare a interpretării fazelor construcţive ale monumentelor şi a obiectelor descoperite s-au tras concluzii pe care cercetările moderne le-au confirmat.
S-a cercetat poarta de est şi cea de vest, ca şi strada ce le lega. La poarta de est s-au descoperit inscripţia de construcţie a incintei în vremea lui Licinius şi Constantin şi trofeul ce împodobeau acest acces principal până la sfârşitul locuirii în cetate, deoarece ele au fost găsite în poziţia în care s-au prăbuşit la dărâmarea porţii. Din păcate şi aici informaţiile transmise au fost parţiale şi nu s-a înregistrat existenţa unor refaceri târzii, pe care trebuie acum să le presupunem doar din afirmaţiile că la fel ca la poarta de vest şi sud, intrarea porţii de est a fost îngustată (sau chiar blocată?) la un moment dat cu monumente anterioare [6].
După câteva sondaje, s-a trecut la dezvelirea celor mai reprezentative edificii: Basilica simplă (A), Basilica civilă (forensis), basilica cu transept (D); şi basilica cisternă (C) şi în cele din urmă şi basilica de marmoră (B). Interesul pentru monumentele construite din piatră cu mortar a dus la distrugerea şi omiterea din planuri a construcţiilor de piatră legată cu pământ, pe care le-au considerat „ziduri barbare”. În acest fel suntem privaţi de o serie de informaţii privind continuarea folosirii acestor edificii în epoca prefeudală.
Abia în ultimele două campanii de săpături s-a ajuns la concluzia că şi zidurile legate cu pământ sunt ziduri de epocă romană şi romano-bizantină şi trebuie săpate cu grije. În aceste edificii s-au descoperit fragmente cu inscripţie de la monumentul triumfal – ceea ce dovedeşte că acesta a fost dezafectat în ultimile faze de existenţă ale cetăţii, pentru ale cărei refaceri s-au folosit şi spolii de pe dealul monumentului triumfal. S-au făcut cercetări, a căror amploare şi rezultate nu ne-au fost transmise, în fortificaţia anexă, considerată provizoriu cisternă.
Cercetările au fost conţinuate în 1910-1911 de G.Murnu, care a considerat că anterior investigatiile nu au fost sistematice şi nu au fost conduse ştiinţific [7], acuzaţie pe care nu o putem accepta integral deoarece lucrul s-a desfăşurat pe baza unui program logic; este adevărat că am putut constata un sistem de săpătură prin gropi-sondaje, făcute fără nici o grije pentru stratigrafie, dar ţinând cont că acestea erau metodele de lucru la sfârşitul sec XIX, când arheologia nu devenise o ştiinţă cu metode bine constituite, nu trebuie să refuzăm a recunoaşte calitatea informaţiilor transmise ca urmare a acestor cercetări. De altminteri nici metoda de lucru folosită de G. Murnu nu diferă esenţial de cea anterioară; se săpa fără nici un sistem, în adâncime şi se păstrau doar zidurile, fapt pe care-l putem vedea într-una din fotografiile făcute în zona porţii de est; urmele acestui mod de a săpa s-au putut constata şi cu ocazia reluării cercetărilor la această poartă, în 1970.
G. Murnu a conţinuat dezvelirea drumului dintre cele două porţi principale – decumanus maximus – via principalis. Dar după doi ani, lucrările s-au sistat din lipsă de fonduri, Vasile Pârvan mulţumindu-se să prezinte sintetic rezultatele cercetărilor făcute de Gr. Tocilescu [8].
Din nenorocire şi Muzeul creat prin grija lui Gr.Toculescu la Adamclisi a fost prădat în cursul războiului (1916-1918) şi inventarul s-a risipit.
În perioada interbelică, P. Nicorescu – profesor la Facultatea de Istorie din Iaşi a reînceput săpăturile în cetatea Tropaeum, unde a lucrat aproape un deceniu, dar notele făcute s-au pierdut în cea mai mare parte. Ceea ce ştim este că el a continuat dezvelirea incintei cu aceeiaşi metodă de urmărire a zidurilor; s-au desfăşurat lucrări de dezvelire a zidurilor de la fortificaţia anexă – aşa numitul „bazin de apă”.
În 1947, Gh. Ştefan şi I. Barnea au efectuat un prim sondaj stratigrafic, perpendicular pe curtina, între poarta de est şi colţul de nord-est, dar şi rezultatele acestea au rămas inedite.
Cercetările sistematice au reînceput în 1968 sub conducerea profesorului Ion Barnea. Programul propus era iniţial de a cerceta locuirea în toate sectoarele cetăţii notate A-D, în funcţie de cele două axe principale cardo şi decumanus maximus, parţial dezvelite la începutul secolului XX. În cadrul acestui program s-au început cercetări la poarta de est în sectorul A (I. Barnea, Al. Barnea), în sectorul B, în vecinătatea turnului T 6 (I. Bogdan Cătăniciu) şi patru puncte în sectorul C (M. Munteanu-Bărbulescu, M. Irimie, R. Ocheseanu, C. Scorpan şi ceva mai târziu N. Gostar); în sectorul D, a efectuat cercetări extinse M. Sânpetru, Ioana Bogdan Cătăniciu în vecinătatea porţii de est, iar Al.S. Ştefan a început o săpătură în estul basilicii cu transept; Al.S. Ştefan a cercetat apoi în zona de sud-vest a fortificaţiei anexe şi a urmărit apeductele cetăţii. Ulterior, pentru că s-au redus fondurile de săpătură, s-au întrerupt cercetările fără a fi fost finalizate, şi din păcate ele se adaugă lungii liste de săpături inedite din cetate. S-a avut în vedere curăţirea atentă a monumentelor dezvelite prin săpăturile anterioare pentru a recupera totalitatea informaţiilor ce mai existau, în special cu privire la fazele de existenţă ale incintei şi a principalelor edificii de pe cardo şi decumanus (basilica A – I. Barnea; apeductul şi canalul central – C. Domăneanţu). S-a convenit să se păstreze pentru conservare nivelul de locuire din secolul IV p.Chr.
Scopul principal al cercetărilor s-a mutat asupra dezvelirii ultimului nivel al edificiilor adiacente viae principalis şi asupra decopertării şi restaurării curtinei dintre poarta de sud şi cea de vest, pentru a se prezenta cu ocazia unor mari serbări la împlinirea centenarului independentei. Tot pentru acest motiv s-a efectuat şi o refacere a monumentului dedicat lui Mars Ultor de Traian, a cărui masiv de emplecton a fost îmbrăcat cu copii ale metopelor în relief.
Profitând de lucrările din cetate ne-am propus şi am urmărit elucidarea principalelor probleme ştiinţifice:
- stratigrafia generală pe platoul cetăţii;
- fazele de existenţă ale incintei;
- caracterul locuirii în cetate, în epoca romano-bizantină;
- fazele de existenţă şi planimetria edificiilor deja cercetate.
Rezultatele cercetărilor efectuate până în 1975 au fost publicate în volumul Tropaeum Traiani, Cetatea vol I, apărut la Editura Academiei în 1979.
După 1979, cercetările s-au concentrat asupra marilor edificii – basilica forensis (Al. Barnea), Basilica de marmoră (I. Bogdan Cătăniciu), basilica cisternă (I. Barnea şi M. Mărgineanu Cârstoiu) şi basilica cu transept (Al. Barnea şi M. Mărgineanu – Cârstoiu). A. Panait a efectuat o serie de casete pentru a dezveli cardo maximus spre poarta de sud; cercetarea a fost reluată în 2000. S-a descoperit la vest de cetate o nouă basilică, cercetată de Gh. Papuc [9], iar basilica cimiterială, cunoscută deja din epoca lui Gr. Tocilescu pe dealul din nordul cetăţii a fost cercetată de Nelu Zugravu. Al. Barnea şi Mihai Ionescu au efectuat cercetări la fortificaţia anexă care se datează în sec. V-VI.
Din 1991 s-a început cercetarea incintei de nord, turnul T 4, pentru a se controla ipoteza existenţei unei porţi din epoca romană timpurie, pe latura de nord. Ca urmare s-a descoperit poarta de mici dimensiuni care a existat până la sfârşitul vieţii în cetate, la vest de turnul T 4.
Cercetări în necropola romană au fost începute după 1990, dar s-au întrerupt din motive de finanţare.
O privire pe fotografia aeriană zbor 1993 arată că proporţional s-a săpat abia a zecea parte din suprfaţa cetăţii, or din ceea ce ştim astăzi la Adamclisi există o suprapunere de locuire din secolul I a.Chr. şi până la începutul secolului VII p.Chr, aşa încât cercetările pot fi considerate, cu tot efortul făcut, abia la început.
Note
- Helmut von Moltke, Briefe über Zustände und Begebenheiten in der Turkei in den Jahren 1835-1839, apud Gr.Tocilescu,O.Benndorf, G.Niemann, Monumentul de la Adamclissi, Tropaeum Traiani, Wien, 1895
- Das Karassu-Thal zwischen der Donau unterhalb Rassowa und dem Schwarzen Meer bei Küstendschi, in Monatsberichte über die Verhandlungen der Geselschaft für Erdkunde zu Berlin, I, 1840
- Traducerea textului după Gr.Tocilescu, Monumentul de la Adamclisi, 9-10
- Monumentul de la Adamclissi, Tropaeum Traiani, Viena, 1895, în versiune românească şi germană
- Inschriften aus Dobrogea, AEM, VI,1, nr.29; AEM VIII;1, 248; AEM IX, 19; XIV 10; XIX, 86 nr. 20-27; RIAF, IX, 1908, 30 sqq
- Informaţie transmisă de P.Polonic, Academia Română, mss Gr. Tocilescu nr.5128, 27-28
- BCMI, III, 1910, 140-141 şi 156
- Vasile Pârvan, Cetatea Tropaeum, Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, IV, 1911,1-12;163-193
- Cronica cercetărilor arheologice, 1983-1992, a XXXI-a Sesiune națională de Rapoarte Arheologice, București, iun, 1997,117-118
Planul exact al cetăţii, ridicat[1] după fotografia aeriană zbor 1973, confirmă afirmaţia lui V. Pârvan, că turnurile nu sunt nici egale, nici distanţa dintre ele nu este aceeaşi. Diferenţele nu par a fi justificate numai de condiţiile defensive pe care le oferă terenul sau de rosturi tactice anume, ci mai degrabă dintr-o nonsimultaneitate a construirii lor. Turnurile semicirculare sunt anterioare celor dezvoltate pe un plan dreptunghiular cu frontul semicircular, care, la rândul lor, le preced pe cele în formă de potcoavă[2]. În ceea ce priveşte densitatea turnurilor, se constată frecvenţa lor deosebit de mare între colţul de nord-vest şi poarta de vest, unde distanţa dintre ele variază între 18 şi 25 m. Situaţia este motivată, desigur, de faptul că, pe această porţiune panta naturală a platoului pe limita exterioară a căruia s-a construit zidul de incintă constantinian este mai puţin pronunţată. Pe latura de nord, distanţa dintre turnuri este de cca. 35 m, relativ egală cu cea dintre turnurile de pe partea sudică a incintei de vest. Distanţa liniară între turnul T 1 (al porţii de est) şi turnul T 2 este de 90 m, iar distanţa dintre turnul T 21 şi turnul de poartă T 22 este de 120 m. Chiar admiţând că între aceste două turnuri ar mai exista cel puţin încă unul[3], ascuns sub pământul evacuat din cetate, distanţa rămâne deosebit de mare. Diferenţele decurg şi aici din natura terenului, mult mai puţin expus unui atac.
Pe sectorul nordic al laturii de est, zidul de incintă s-a păstrat pe cea mai mare înălţime. Emplectonul dezbrăcat de blocurile de parament are pe unele porţiuni înălţimea de 4 m peste nivelul actual al solului; intemperiile au scobit în acest emplecton o gaură care a fost considerată o boltă de poartă. Cândva, în deceniile trecute, scurgerea de pietre din emplecton a fost oprită prin prinderea cu ciment a câtorva blochete fasonate, aşa încât impresia că ne aflăm în faţa unei arcade s-a mărit, inducând şi mai multă lume în eroare. Săpăturile efectuate în 1947 în interiorul incintei, lângă această poţiune de zid, n-au ajuns la nivelurile anterioare ale incintei[4]. Doar printr-un sondaj se va putea stabili cu certitudine dacă aici a existat un turn de incintă sau nu.
Gr. Tocilescu a săpat doar turnurile de pe sectorul de nord al incintei de pe latura de vest; în planul publicat de V. Pârvan sunt schiţate şi turnurile de pe latura de nord, dar evident ele nu fuseseră încă cercetate. Cea mai mare parte a turnurilor au fost săpate în interior de către Paul Nicorescu. Reluând numerotarea turnurilor cercetate am constatat[5] că turnul T 5, propus deja de V. Pârvan în estul turnului T 6 nu a fost pus în evidenţă de cercetări arheologice. Terenul nu indică existenţa unui turn[6] sau, oricum, acesta este de dimensiuni mai mici decât T 6 – T 8.
Colţul de nord-est nu a mai constituit subiect de cercetare. Pe restituţia după fotografia aeriană, zbor 1973, s-a propus existenţa a trei turnuri foarte apropiate şi de forme diferite. Turnul T 2 s-ar afla în faţa „arcului” din emplecton şi are o formă semicirculară, deosebindu-se de cele semicirculare alungite, mai frecvente la Tropaeum. În imediata lui vecinătate se presupune un turn cu planul semicircular alungit, asemănător unei potcoave (7 x 5 m). La extremitatea nordică a colţului incintei a fost escavat turnul T 3 (4,30 x 7 m) de formă şi dimensiuni apropiate de T 6 -T 8. Intrarea în turn este lată 1,30 m, tăiată în grosimea zidului de incintă; sub prag, patru trepte coboară 1,19 m, până la nivelul de călcare antic al turnului. Sub acest nivel săpătura s-a adâncit încă până la -1,95 m (faţă de acelaşi prag) fără să se fi atins fundaţia de piatră brută.
Turnul T 4 se află la 80 m de colţ, în zona în care debuşează cardo maximus şi are o formă semicirculară alungită, deşi din forma ruinelor păstrate presupuneam că este de o formă aparte. Începând cu campania din 1993, am întreprins cercetări în turnul T 4, căci în acest punct trebuia să existe poarta de nord a municipiului, dacă acesta se încadrează, aşa cum am susţinut în tipul planimetric italic.
Turnul fusese săpat pe cca 3 m în faţa intrării. Reluând cercetarea am stabilit cu exactitate succesiunea fazelor de existenţă în această zonă. Peste pământul viu – loess – la baza straturilor arheologice se află un strat de pământ brun cu arsură şi puţin material arheologic, de epoca Principatului. Groapa de fundaţie a turnului T 4 în partea sa dreptunghiulară a avut lăţimea egală cu lăţimea zidului, aşa încât acest strat nu a fost deranjat; se pare că frontul semicircular al turnului a fost construit într-o groapă cu mult mai largă decât zidul, căci la cca. 3 m de faţa de sud, groapa de fundaţie este cu cca. 75 cm mai lată decât zidul. Deci, frontul semicircular a fost turnat în cofrag de lemn pus într-o groapă de fundaţie mai largă.
O primă fază de construcţie este marcată de un strat de lut cu pigment de mortar – este faza în care s-a construit o fundaţie din piatră brută de carieră, partea inferioară legată cu pământ, iar partea superioară legată cu mortar; latura de sud a acestei fundaţii are un unghi de cca. 15 grade faţă de latura de sud a turnului constantinian, iar zidurile de est şi vest sunt păstrate pe lungimi inegale, din cauză că fundaţia a fost demantelată în momentul în care s-a edificat turul T 4, partea centrală fiind lăsată cu cca 30 cm mai înaltă decât părţile laterale.
Peste un strat de lut, deasupra fundaţiei demantelate, în colţul de sud-est al turnului, sub un strat de dărâmătură cu piatră de dimensiuni mari şi mortar s-au descoprit resturi răvăşite ale unor schelete, după o primă evaluare, incomplete, extrem de friabile. Este greu de apreciat când anume şi în ce condiţii au ajuns acestea aici; la unul din cele două cranii este păstrată doar calota, iar poziţia oaselor a fost atât de puţin anatomică, încât am propus ipoteza că s-au aruncat în pământul care a acoperit fundaţia demantelată resturi umane deranjate dintr-un mormânt. Faptul că imediat deasupra scheletelor se aflau blocuri mari de piatră, printre care şi o piatră de la un arc sau boltă ar putea însă semnifica şi prinderea sub dărâmături a unor cadavre mutilate; este, însă, fără dubiu că scheletele s-au aflat în partea inferioară a turnului, sub podeaua de lemn al primului nivel. Din cercetările stratigrafice am constatat ca sub această podea era un spaţiu fără umplutură cu pământ. Problema este de soluţionat numai prin studierea întregului material osteologic descoperit.
Nivelul de călcare în turn pe toată perioada de după construire şi până la un incendiu masiv databil la sfârşitul secolului al VI-lea, s-a aflat la nivelul crepidei practicate pe toate laturile turnului; nivelul de călcare în turn este cu cca 40 cm peste talpa fundaţiei, el se află la adâncimea de 2,50 m sub nivelul pragului intrării în turn. Acest nivel este abandonat ca urmare a unui incendiu puternic, care a mistuit partea lemnoasă a turnului. Resturi carbonizate ale unei bârne cu diametrul de 15-20 cm s-au frânt lângă crepida de pe latura de vest, semn că sub crepidă nu era umplutură de pământ. Nivelul următor s-a amenajat peste dărâmătura completată şi nivelată cu lut adus, la 75 cm deasupra celui incendiat.
Peste acest nou nivel s-a prăbuşit dărâmătura finală a turnului. Datarea acestei faze poate fi făcută cu ajutorul monedelor unui mic tezaur risipite pe nivel. Monedele identificate de Gh. Poenaru Bordea se datează între Iustin II şi Sofia şi Mauriciu Tiberiu, ultima monedă fiind o emisiune bătută la Nicomedia în 590/91. Prin locul de descoperire a monedelor suntem de părere că ele s-au putut prăbuşi dintr-o firidă, din zidul de est al turnului.
Deci, cercetarea depunerilor din turnul T 4 ne-a prilejuit cunoaşterea fazelor de existenţă ale turnului, care a fost iniţiat la sfârşitul secolului III. Pentru noi este însă de un interes deosebit faptul că şi aici cercetarea a pus în lumină folosirea turnului după incendiul devastator ce, conform lui Teofilact Simocatta, ar fi de pus pe seama avarilor în 586.
Se poate chiar susţine că după prima distrugere a turnului, rostul său ca element defensiv nu dispare, căci natura descoperirilor din nivelul ultim nu ne permite să presupunem că aici s-ar fi desfăşurat o locuire civilă. În acest ultim nivel nu există urme de distrugere violentă şi putem considera că risipirea monedelor s-a produs la scurtă vreme după abandonarea turnului.
Aşa cum am susţinut, populaţia din cetatea Tropaeum a continuat să trăiască încă o prioadă nedefinită în parametrii specifici unui oraş, chiar dacă în forme mult mai paupere, şi după distrugerea avară şi chiar după căderea limes-ului. Abandonarea oraşului se va face treptat, probabil din cauza incapacităţii colectivităţii tropeense de a susţine funcţional incinta şi apeductele. Tezaurul descoperit în turn este doar un terminus post quem pentru acest fenomen.
Nu s-a dezvelit un turn T 5 presupus a exista sub o cantitate de pământ scos din cetate, aşa încât turnul următor, cercetat, este considerat T 6. Turnul are o formă semicirculară alungită (7,60 x 4,30 – dimensiuni interioare) şi nu fusese săpat în întregime în interior. Starea de conservare este deosebit de bună căci asizele din piatră fasonată s-au păstrat pe o înălţime de 1,80 m. Sunt bine păstrate intrarea în turn şi scările ce coboară la nivelul interior al acestuia.
Este de subliniat că toate turnurile de pe latura de nord a incintei au fost construite la marginea pantei, fiind folosită partea exterioară a acesteia pentru a se îngropa nivelul inferior al turnurilor. În vecinătatea turnului T 6, în interiorul cetăţii, am executat un sondaj stratigrafic, din păcate neterminat în 1969-1970.
Toate turnurile au avut două etaje şi cel inferior, care era sub nivelul de călcare în cetate, corespunzător epocii în care au fost construite, căci intrările variind între 1,20-1,60 m late, au păstrate 2-4 trepte spre nivelul de călcare din prima încăpere a turnului. Turnurile T 7 şi T 8 sunt identice ca formă şi mărime cu T 6, faţă de care se află la distanţă egală (45 m). Turnurile au fost cercetate şi parţial golite în interior.
La cele mai multe paramentul interior din blochete de dimensiuni medii s-a păstrat pe o înălţime considerabilă; Cercetările nepublicate au urmărit dezvelirea intrării şi au curăţit scările spre interior. Cum se vede la turnul T 8 vegetaţia a năpădit ruina.
Turnul de colţ T 9 este de dimensiuni mai mari şi are formă de potcoavă. Pentru a se asigura susţinerea podelei nivelului superior, în centrul turnului se mai păstrează un pilon pe plan pătrat, din blocuri de calcar. Nu ştim dacă turnul a fost cercetat şi apoi s-a reumplut cu dărâmături sau se mai păstrează partea inferioară a depunerilor arheologice. Acest turn este construit acolo unde panta platoului este mult mai lină şi probabil fundaţiile au fost mai puţin profunde ca la cele precedente. Starea de conservare a turnului este destul de precară. Fiind relativ aproape de căile rutiere moderne a făcut obiect al spolierii moderne, nu numai a celei din secolul X p. Chr. Oricum, ar fi necesare cercetări anterior unor lucrări de consolidare absolut necesare.
Între colţ şi turnul mare, dreptunghiular, se mai află două turnuri T 10 şi T 11. Turnul T 10 are aceeaşi formă şi dimensiuni cu turnurile T 6 – T 8, iar turnul T 11, care este simetric cu turnul T 13, faţă de turnul dreptunghiular, este, ca şi acela, mai larg decât turnurile T 6 – T 8. Intrarea în turn este largă de 1,40 m, lăţimea interioară este de 6,20 m, iar lungimea este de 7,90 m. Fiecare din turnurile largi are în interior o crepida din blocuri ecarisate. In nici unul din turnurile cercetate până în prezent explorările nu au coborât până la nivelul fundaţiilor. Se poate observa că nivelul de călcare în interiorul turnurilor este în funcţie de panta în care turnul respectiv a fost construit; acolo unde zidul pătrundea adânc în panta abruptă, turnul avea pavajul încăperii interioare mult mai jos decât nivelul de călcare din cetate, în schimb unde panta era molcomă, nivelul din turn era cu foarte puţin sub cel din interiorul cetăţii.
Turnul dreptunghiular este numit turnul de provizii, pentru că în cursul săpăturilor efectuate aici s-au descoperit importante cantităti de grâu carbonizat. Turnul are o intrare lată de 1,40 m tăiată în grosimea (4,50 m) şi în centrul zidului de est; poarta are prin zidul laturii de est un pasaj lung de 3 m, din care se cobora cu trei trepte spre interor. De o parte şi de alta a intrării, în turn, s-au practicat în zidărie două nişe, late de 2,00 m, care ascundeau scări de lemn pentru etajele superioare. Fundaţia de piatră brută a turnului începe cu cca. 1 m sub nivelul la care se opresc scările de la intrare. Aici arhitectul H. Brötz a înregistrat o talpă a zidului lată de cca. 0,40 m, sub care turnul era plin de lut galben-brun. În absenţa observaţiilor exprese, nu putem şti, până la noi cercetări, dacă turnul a avut sau nu o primă locuire la nivelul tălpii zidului. Este mai firesc, credem, ca nivelul prim să fie la nivelul la care se opresc scările, şi la construcţie o parte din fundaţii să fi fost construite din blocuri ecarisate. Oricum, peste nivelul la care se opresc scările, într-o fază ulterioară, s-a construit un zid de piatră legată cu pământ – un aşa zis zid „barbar” – care împărţea în două părţi inegale spaţiul turnului. Pe schiţa de profil şi din raportul de săpătură aflăm că în încăperea mai largă s-au descoperit urmele unui puternic incendiu.
Sigur este că astăzi se observă pe toate blocurile de parament ale turnului urmele incendiului care a înroşit calcarul. Presupunem că desenul este incomplet şi că pământul roşu ars nu s-a descoperit doar în vestul zidului „barbar, ci pe toată suprafaţa turnului. De aici derivă concluzia că zidul „barbar” s-a construit ulterior incendiului, fiind implantat în stratul nivelat al distrugerii. În timpul incendiului s-au carbonizat stâlpii etajului superior, scările de lemn şi o cantitate importantă de cereale, descoperite în timpul săpăturilor, când s-au găsit şi fragmente a trei chiupuri. Amploarea incendiului l-a făcut pe arhitectul Brötz să considere c-a fost concomitent cu distrugerea finală a oraşului. Interpretarea pe care am dat-o noi desenului din timpul săpăturilor se bazează pe observaţiile noastre la poarta de est, unde incendiul puternic n-a însemnat abandonarea cetăţii, căci peste tot urmează o refacere peste nivelarea sau îndepărtarea parţială a resturilor distrugerii.
La fel ca şi la celelalte turnuri cercetate în prima jumătate a secolului XX, turnul T 12 a fost golit doar în interior, aşa că cercetări sistematice în exteriorul turnurilor ar putea compensa lipsa ştirilor despre fazele turnurilor golite fără prea multă atenţie pentru transmiterea rezultatelor obţinute.
Începând din 1979 ne-am propus ca prin cercetări sistematice să abordăm stratigrafia în aria nord-vestică a cetăţii şi am programat o secţiune perpendiculară atât pe incintă cât şi în interiorul turnului T 13, dar mijloacele materiale avute la dispoziţie nu au îngăduit transpunerea în faptă a programului alcătuit.
Prin săpăturile de decapare ale curtinei între poarta de vest şi turnul T 13, Gh. Papuc a curăţat depunerile arheologice pe mai mult de jumătate din perimetrul exterior al turnului T 13. Observaţiile noastre pe profilul păstrat ne permit a susţine existenţa a două mari etape de construcţie ale turnului. O primă etapă de construcţie, care coincide aproximativ cu nivelul tălpii zidului este marcată de un nivel de lut pe care a căzut cenuşă şi ceva pământ ars. Deasupra acestui nivel de călcare, care este totodată şi nivelul de construcţie, s-a depus un pământ galben-cenuşos. Cel de al doilea moment de construcţie este cu 0,55 m peste talpa zidului şi constă dintr-o cantitate de mortar risipită peste pământul galben cenuşos. Intervenţia constructivă la zidul turnului este dovedită de groapa plină cu mortar ce pleacă de la un nivel, din păcate escavat pe toată jumătatea de sud a turnului.
În interior, ca majoritatea turnurilor de curtină au fost săpate depunerile arheologice, până la nivelul la care coborau treptele de intrare. Pentru a recupera datele încă existente am făcut un sondaj în ceea ce s-a mai păstrat. Secţiunea (doar 1 m lată) trasată perpendicular pe mijlocul laturii estice (1984-1985) ne-a furnizat date concludente, deosebit de valoroase. Lăţimea zidului frontului este de 3,60 m la fundaţie şi 2,60 m în partea superioară. În interior, frontul turnului are o fundaţie adâncă de 1,90 m din piatră brută, legată cu mortar. Zidul de incintă în zona intrării are o fundaţie de piatră brută de 1,80 m adâncime, aşezată într-o groapă săpată în pământul galben, groapă de aceleaşi dimensiuni cu fundaţia.
Pe baza observaţiilor la fundaţia turnului în zona frontală putem afirma că s-a început construcţia de la un nivel de pământ brun, fără material arheologic şi s-a săpat o groapă de 3 picioare romane (0,90 m) în pământul galben viu. S-a construit în continuare zidul pe o înălţime de 0,30-0,40 m. Aici se pare că a avut loc o întrerupere a lucrărilor şi ei îi corespunde în profil un strat de pământ galben purtat, eventual scurs din cel ce s-a escavat pentru groapa de fundaţie a zidului de incintă. La reluarea lucrării s-a mai înălţat zidul pe încă 0,50 m, tot din piatră brută, dar asezată cu îngrijire, ceea ce indică faptul că nu se mai arunca piatra amestecată cu mortar într-o groapă, ci se clădea deasupra nivelului de construcţie. Reluarea construcţiei este marcată de un strat de mortar. La acest nivel s-a practicat o crepida şi s-a continuat construcţia cu blochete ecarisate. Faptul că pe latura estică există doar la acest nivel talpa fundaţiei ne permite să excludem posibilitatea folosirii turnului în două momente şi să considerăm că diferenţele de structură ale fundaţiei de pe partea interioară a frontului sunt cauzate de faptul că în această porţiune ea nu a fost construită integral în pământul viu.
Diferenţa de nivel dintre punctul de răsătit şi cel de vest (panta naturală) în turn s-a rezolvat prin umplerea cu pământ galben, piatră de mici dimensiuni şi oase de bovine. S-a descoperit foarte puţin material ceramic, databil doar în secolele III-IV. Un prim nivel de locuire s-a amenajat peste această umplutură la nivelul inferior al primei asize de peste fundaţia incintei, la intrarea în turn. Acest nivel acoperea o asiză de piatră ecarisată din zona frontală a turnului. Nivelul de călcare presupus este determinabil prin lentilele de pământ galben bătut, care căpăcuiesc stratul de umplutură. A doua mare etapă de folosire a turnului este la nivelul superior al aceleiaşi asize, cu cca. 0,20 m peste nivelul anterior. Această fază de locuire a avut două etape marcate de două pavaje succesive, primul de piatră şi cel ulterior din fragmente de cărămizi de culoare gălbuie (42 + ? x 28 + ? x 5,5 cm) păstrat pe mici porţiuni. Situaţia din turnul T 13 ni se pare identică cu cea obţinută de Mihai Irimia în secţiunea S I C/1969. Şi la turnul T 13 şi pe incintă, lângă turnul T 19, construcţia fundaţiei a fost începută la baza pantei naturale, la nivelul humusului antic, fundaţia pătrunzând puţin în pământul viu (0,90 m). Întreruperea şi reluarea lucrului este marcată şi aici de stratul de material de construcţie ce acoperă humusul antic. Nivelul de călcare de sec. IV (N IV A) este alcătuit din lut bătut. Sub acest nivel de călcare zidul de incintă era lucrat din pietre sumar fasonate.
Gr. Tocilescu considera că zidurile cetăţii sunt cele refăcute de Licinius şi Constantin după o prealabilă distrugere a oraşului, iar pentru V. Pârvan incinta era pe de-a-ntregul romană târzie.
Cercetările reîncepute în 1968 au prilejuit continuarea disputei. Ea nu a primit o soluţie credibilă, din cauză că în timpul săpăturilor, unele întrerupte prematur, observaţiile au fost adesea incomplete sau pentru că cea mai mare parte a rezultatelor nu au fost publicate integral.
Cercetările de la poarta răsăriteană mi-au permis să stabilesc existenţa unui zid de incintă încă la începutul secolului al II-lea p. Chr., cu o poartă cu turnuri pătrate, puţin ieşinde faţă de linia zidului. Această primă incintă, construită în opus quadratum,la nivelul NII, databil prin materialul ceramic la începutul secolului al II-lea p.Chr., a fost incendiată şi apoi refăcută. Materialul numismatic din nivelul fazei refăcute indică pentru incendiu o dată anterioară lui Septimius Severus, or, ştim că atacul costobocilor din anul 170 a afectat municipiul Tropeum Traiani, victimă căzând şi unul din duumviri – L. Fufidius Lucianus.
Note
- Restituţie efectuată la IGFCOT
- H. von Petrikovits, în JRS, LXI, 1971, 184, 199.
- Pe planul ridicat la sfârşitul secolului al XIX-lea se indică două movile în vecinătatea porţii de est (Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie 1900, fig. 54)
- Aici s-a descoperit un mare monument funerar refolosit în fazele târzii – Gh. Şefan, în Pontica, 7, 1974, 251-257.
- Tropaeum Traiani, Cetatea, I, fig. 23.
- Trebuie ţinut cont că aici se află un rembleu de evacuare a pământului din cetate.
- S-ar părea că are dimensiuni interioare 4,50 x 2,50 m. Dimensiunile resturilor de la suprafaţa terenului sunt doar orientative; ar trebui făcute cercetări pentru a şti dacă există sau nu un turn T 2.
- Die letzte Siedlungsphase der civitas von Tropaeum Traiani, în Süd-Ost Forschungen, München, 1979, 183-190
- Măsurătorile în interior au arătat că este de fapt un patrulater neregulat cu dimensiunile de:
- latura vestică 18,60 m,
- cea estică este de 19 m cea de sud de 3,20 m,
- cea de nord de 3,44 m;
- dimensiunile exterioare sunt 24,86 X 7,86 m
- Academia Română, Mss Gr. Tocilescu, 5130, 43
- Ioana Bogdan Cătăniciu, op.cit; eadem in Tropaeum Traiani, Cetatea, I, 100-106
- Săpături inedite; am publicat prin amabilitatea lui M. Irimie profilul în Tropaeum Traiani, Cetatea, I 43, fig 20
- M.Mărgineanu Cârstoiu, in Dacia,NS, XXV, 1981, 288, n. 49 propune o interpretare proprie pentru acest profil, adăugând un al cincilea nivel de funcţionare al incintei, anterior secolului III p.Chr. Domnia sa consideră că stratul de mortar şi piatră măruntă este dărâmătură şi nu nivel de construcţie; în acest fel crează o fază de existenţă a incintei… Al. Suceveanu susţine în Dacia NS, XXIX, 1985, 140 n 12 că M.M.C. ar fi putut descoperi mai multe argumente pentru teoria sa în profilul publicat în Tropaeum Traiani, I, 44, fig 66 ca şi în cel din Pontica, 6, 1973, 120, fig. 2. Ceea ce ne miră, cei doi cercetători nu consideră necesar să ţină cont în datarea fazelor de materialul arheologic descoperit!
- Gr. Tocilescu, în Analele Academiei Române, Seria 2, Rezultatele explorărilor arheologice făcute în vara anului 1891 la castrul roman de lângă Adam-Klissi, II, XIV, 1981, 13-34 şi Acad. Română, Ms Gr. Tocilescu, 5139, 169 verso – o remarcă importantă este că nu s-au descoperit la poarta de vest urme din epoca traiană; -ms 5128,26
- BCMI, IV,1911, 165-173
- Op. cit. p.48-sqq
- Ephemeris Napocensis, II, 1992, 193-206
- Tropaeum Traiani, I, p 180-182, Pl.146-148
- Loc.cit., p.51
- Em. Popescu, Studii Clasice, VI, 1964, 192 sqq, dar şi alti locuitori – CIL III,14214,12
În secţiunea de pe latura de est a incintei am constatat că prima fază de construcţie a unei incinte a oraşului N II a avut loc peste un strat de locuire (N I), databil în secolul I a. Chr – I p. Chr. Zidului construit dintr-un calcar bine cristalizat îi corespunde o berma lată de 2 m şi o fossa cu o deschidere maximă de 6,5 m şi adâncimea de 1,6 m faţă de nivelul bermei. În vârf, fossa avea o adâncitură pătrată în secţiune, facută pentru a permite scurgerea apelor pluviale colectate în ea; acest element era cu grijă practicat la şanţurile de apărate din epoca romană timpurie. Şanţul de apărare fusese săpat în faţa incintei în zona de legătură a platoului cetăţii cu dealurile din vest, spre Monumentul triumfal. Nu ştim cât de lung era acest şanţ, care debuşa în văile ce înconjoară în mod natural platoul cetăţii spre sud şi nord; sigur este că am intersectat fossa cu ocazia cercetării din interiorul turnului constantinian T 22, la a cărui construcţie fossa a fost umplută intenţionat cu straturi succesive de pământ. Cercetarea amănunţită a structurilor porţii de est prin îndepărtarea depunerilor (în majoritate recente, peste fostele săpături de la începutul secolului al XX-lea) a dus la obţinerea datelor necesare pentru cunoaşterea aspectului porţii în prima fază de existenţă (corespunzătoare nivelului de călcare NII).
Poarta era flancată de două bastioane dreptunghiulare, ieşinde faţă de linia zidului de incintă. Bastioanele au fost construite pe o fundaţie din piatră brută, adâncă de 1,50 m în frontul estic şi doar 1 m spre interior. Faptul se explică prin diferenţa de nivel a pământului ferm, care avea o pantă naturală spre răsărit. Flancurile turnurilor ce mărgineau drumul de acces în oraş au fundaţiile în partea superioară de 0,30 m, construite din blocuri mari, parţial prelucrate.
Poarta propriu-zisă avea fundaţia continuă, construită concomitent cu cea a turnurilor. Linia exterioară a „pragului” este foarte pregnantă, marcată de blocuri de calcar îngrijit prelucrate, păstrate in situ. Faţă de această linie, talpa fundaţiei este mai lată cu 0,60 m. În zona porţii s-au păstrat, de asemenea, toate blocurile primei asize a turnurilor din faza traiană.
Fundaţiile laturilor de nord şi respectiv de sud ale turnurilor au faţă de linia exterioară a pragului un ieşind de 2,40 – 2,50 m. Vederea est-vest a turnului T 1, identică cu cea de nord a turnului T 22 evidenţiază faptul că s-a adăugat fundaţia constantiniană fundaţiilor turnurilor patrulatere din prima fază, timpurii. Între cele două tronsoane de fundaţie există astăzi un spaţiu de 5-8 cm, umplut cu pământ.
La construirea turnurilor constantiniene T 1 şi T 22 s-au demantelat până la prima asiză fronturile turnurilor timpurii, faza I a porţii oraşului. Laturile est-vest ale turnurilor din faza I a porţii au avut o lungime de 6,80 m, la turnul de N, şi de 7,10 m la turnul de S. Nu putem preciza care a fost lungimea laturilor frontale dinspre est ale celor două turnuri, căci a fost încorporată în structura laturii de vest a turnurilor constantiniene, iar latura de vest a fost parţial acoperită la construirea unui turn interior T A. Putem însă afirma că lungimea acestei laturi nu depăşeşte 6 m, deoarece urmele turnurilor n-au fost descoperite în secţiunea perpendiculară pe pragul turnului T 22 efectuată în 1974 şi nici în cea practicată în 1985 perpendicular pe intrarea în turnul T 1.
Poarta propriu-zisă era alcătuită dintr-un singur culoar lat de 3,45 m (15 pM) şi avem temeiuri să credem că deschiderea porţii să fi fost la o distanţă de 0,44 m de laturile turnurilor.
Zidul de incintă nu era secondat de un agger, astfel că drumul de rond trebuie să fi fost integral sau parţial susţinut pe stâlpi de lemn. Atât pe berma, cât şi pe nivelul interior s-au răspândit urmele unui incendiu. Zidul de incintă continuă să existe şi după incendiul care a provocat sfârşitul nivelului N II. Subfaza următoere, definită printr-o refacere, are un nivel de călcare N III, peste care stratul de cultură este deosebit de bogat.
Berma corespunzătoare fazei A este mai ridicată cu 0,20 m decăt cea din N II, fără ca să ajungă la nivelul de călcare din interior. Acest sistem de a păstra un nivel de călcare mai înalt în interior decât în exterior cu cel puţin jumătate de metru avea rostul de a consolida zidul în faţa unui eventual atac duşman. Pe berma N III am descoperit o monedă emisă de Septimius Severus (emisiune a oraşului Nicaea), iar în interiorul oraşului, în stratul de cultură, peste N III, am găsit o monedă emisă în timpul lui Caracalla.1. Dat fiind că N III există la sfârşitul secolului II, am propus pentru incendiul care a pus capăt nivelului NII atacul Costobocilor din anul 170 p. Chr., bine ilustrat prin textele de pe pietrele funerare descoperite la Tropaeum Traiani.
După atacurile din vremea lui Marcus Aurelius se consideră necesară o întărire a fortificaţiei la intrarea de est cu o Binnenhoff adosată turnurilor porţii spre interior.
În acest nou moment constructiv – probabil ca urmare a experienţei tragice din timpul acestui val de distrugeri legate de „războaiele marcomanice” pe toată graniţa de nord a Imperiului roman – se adaugă la micile turnuri patrulatere ale porţii un turn interior, cu o fundaţie lată de 3,50 m şi adâncă de 0,90 m sub nivelul de călcare N III. Acest turn interior a fost construit în acceaşi tehnică cu turnurile patrulatere – (opus quadratum). Turnul are dimensiuni interioare de 6 x 9 m. În cursul existenţei acestui turn, construit aşadar din blocuri ecarisate în toată lăţimea sa, din pricina existenţei fossae sau din cauza unui cutremur, a avut loc o prăbuşire spre est. S-a produs o fisură lată şi la nivelul fundaţiei şi a avut loc tasarea primei asize de blocuri din partea de răsărit a turnului interior, fapt pentru care au rămas in situ în momentul în care s-a hotărât refacerea structurilor porţii. Pierzându-şi utilitatea, intreg turnul a fost demantelat, fiind vizibile, în mortarul de peste fundaţii, urmele blocurilor extrase.
Turnul interior funcţiona doar având un front parţial ieşit în afara incintei ceea ce ne dă dreptul să considerăm că s-au păstrat cele două turnuri anteriore ca să constituie în continuare frontul porţii. Necunoscând lăţimea turnurilor pe axul nord-sud nu ştim în ce formă s-a efectuat legătura dintre turnurile existente şi cel nou proectat. Cel mai probabil este să se fi prelungit laturile de nord ale turnului de miazănoapte şi respectiv, de sud ale turnului sudic, ca laturi exterioare ale turnului T A , în acest caz axul turnurilor din prima fază ar fi de 5,60-5,70 m.
O variantă posibilă ar fi să considerăm că, de fapt, nu au fost construite două turnuri cu încăperi interioare, ci doar piloni laţi de poartă în care să se fi practicat intrări pietonale (eventual construiţi cu un modul de 15 p.M, cât era şi lăţimea porţii în N II). În această variantă, turnul interior T A se sprijinea parţial direct pe zidul de incintă. În ambele variante, la nivelul superior al turnurilor din faza A, trebuie să se fi putut circula peste deschiderea porţii. Poarta de răsărit, în faza de la N III, va fi alcătuită din două porţi paralele, cea existentă anterior fiind prima poartă, iar pe latura de vest a turnului T A apare cea de a doua poartă.
La nivelul N IV, caracterizat prin material ceramic databil la sfârşitul secolului al III-lea p. Chr. – începutul secolului al IV-lea p. Chr., are loc o reconstrucţie generală pe platoul cetăţii. La poarta de răsărit, fossa va fi umplută intenţionat cu o mare cantitate de deşeuri. Are loc simultan o îngroşare a zidului de incintă spre interior cu 0,50-0,80 m. Săpându-se o groapă adâncă de 1,70 m prin straturile anterioare s-a adăugat zidului preexistent o parte construită din pietre provenind din monumente anterioare, demolate. Distrugerea nivelului N III trebuie să fi fost radicală, dar resturile distrugerii nu au fost lăsate pe loc, totul fiind refolosit ca material de construcţii.
În exteriorul incintei s-a săpat o groapă de 2,50 m lungime, paralelă cu zidul, care atinge fundaţia primei faze de incintă. Am considerat această groapă ca fiind necesară începerii construirii zidurilor turnului de poartă T 22.
Fundaţia turnului a fost pusă la aceeaşi adâncime cu cea a zidului existent, fără a se întreţese cu acesta. Peste fundaţia din piatră de carieră, tot sub nivelul de construcţie, au fost introduse la baza zidului de sud al turnului o serie de blocuri de arhitravă – provenind desigur de la un monument grandios, distrus. Aceste blocuri alcătuiau talpa zidului sudic al turnului – talpă la acelaşi nivel cu cea a zidului de incintă timpuriu.
Reamintim că prin sondajele efectuate la poartă am constatat acelaşi procedeu – fundaţia turnului T 22 se construieşte adiacent celei a turnului anterior şi punându-se talpa la acelaşi nivel, talpa fiind sub nivelul de construcţie corespunzător refacerii incintei. Toate aceste constatări vin să infirme construirea turnului T 22 simultan cu zidul de incintă şi exclud folosirea turnurilor T 1 şi T 22 la nivelurile N II şi N III. Cealaltă observaţie făcută în sondajul prin care am descoperit fundaţia turnului interior T A – acoperirea primei asize de blocuri păstrate peste fundaţie cu pavajul de piatră din faţa intrării în turnul T 22 – stă la baza concluziei că întreg turnul interior a fost scos din sistemul de apărare al porţii de est în momentul în care s-au construit turnurile semicirculare.
Ţinând seama de nivelul de la care s-a săpat gropa de fundaţie a zidului sudic al turnului T 22, constatăm că inginerii romani au considerat necesar a îngropa sub acest nivel două asize din blocuri îngrijit ecarisate2. Cercetarea a pus în lumină faptul că fossa exista la un nivel anterior edificării Turnului T 22, al cărui latură sudică o încalecă. Sub drumul constantinian de acces în cetate s-a constatat îngroparea a două asize, atât la turnul T 1, cât şi la T 223..
Poarta de răsărit în faza II, constantiniană, era apărată doar de cele două turnuri semicirculare ieşinde şi este similară porţii de vest realizată în aceeaşi epocă. Turnurile aveau un prim nivel de locuire sub nivelul drumului de acces în cetate. Poarta se bloca cu o bârnă de lemn al cărui locaş prin care glisa s-a păstrat în emplectonul laturii de sud a turnlului T 1. Poarta va rămâne în uz până la sfârşitul locuirii în cetate, drumul de acces din secolul VI fiind doar cu 25 cm mai sus, ca urmare a aşezării unor plăci de pavaj noi peste cele care au fost folosite în secolele IV-V. La distrugerea probabil lentă a cetăţii, trofeul, care orna poarta de răsărit, a căzut peste lespezile drumului de sec.al VI-lea, peste lespedea de canal cu rozetă, aşa cum se vede din fotografia publicată de Tocilescu.
La sfârşitul secolului al IV-lea sau începutul celui următor s-au construit în spatele incintei, până şi în faţa intrării în turnul T 22, magazii în care se adăposteau cereale sau apă, în chiupuri de mari dimensiuni. Urme ale acestor ziduri târzii s-au păstrat peste ruinele turnului interior T A , în a cărui ruină s-a practicat o groapă superficială în care s-au şi descoperit resturi ale unui chiup.
Note
- Ioana Bogdan Cătăniciu, în Tropaeum Traiani, Cetatea, I, 1979, 51 şi 225.
- Pentru ipotezele create ca urmare a existenţei acestor asize din blocuri ecarisate şi discutarea lor vezi studiul nostru Poarta de est la Tropaeum Traiani, în Ephemeris Napocensis II, 199-200, notele 15-16.
- J. P. Adam, La construction romaine, 114-123.
Poarta de vest, restaurată în pripă, fără un studiu arheologic complet, este aparent întru totul asemănătoare porţii de est. Ca şi în structura turnului de sud T 22, se poate constata că sub nivelul de construcţie sunt puse în fundaţie piese arhitectonice de la mari monumente anterioare; diferenţa esenţială este că la poarta de vest nu s-au descoperit urme ale unei porţi anterioare.
Poarta de vest a avut şi ea două faze de folosire. În secolul al IV-lea p.Chr. lăţimea intrării era mare, dar într-o epocă ulterioară, nedefinită exact, poate Anastasius – Iustinian, a fost refăcută, reducându-i-se lăţimea şi înălţându-se pragul cu 0,30 m.
Starea de conservare a porţii de vest a fost precară din cauza extragerii blocurilor de parament şi la exterior şi la interior, într-o perioada când ruinele erau încă foarte vizibile. Lucrările de restaurare nu s-au încheiat şi nu s-au protejat partea interioară a porţii şi resturile bolţii de intrare în turnul T 14.
Se consideră că poarta de vest a existat anterior nivelului de secol IV, deoarece sub acest nivel, la pragul porţii, sunt îngropate blocuri ecarisate1.
Am făcut câteva sondaje în jurul turnului de nord al porţii, cu scopul de a obţine desenele necesare pentru a interpreta corect rezultatele cercetărilor lui Gh. Papuc2. Astfel ilustrată, afirmaţia lui că imediat lângă latura de nord a turnului (nordic) T 14 „fundaţia zidului (de incintă) urcă cu 2,16 m” este întru totul corectă şi într-adevăr este rezultatul construirii incintei şi a porţii pe un teren care avea o înclinare nord-sud şi una puternic accentuată, est-vest. Din păcate, după escavarea sub nivelul de călcare antic, nu mai putem înregistra panta naturală, ci doar rezolvarea constructivă a diferenţei de nivel prin coborârea nivelului fundaţiei la nivelul la care se afla pământul virgin3.
Note
- Mărgineanu Cârstoiu, Dacia, 25, 1981, 283.
- Tropaeum Traiani, I, 1979, 71-73. Autorul cercetării nu a desenat el însuşi şi nu s-a bucurat de ajutorul unui arhitect pentru a înregistra grafic aspectul porţii, cu profile şi vederi ale turnurlor şi fundaţiilor. Releveele efectuate cu multă precizie de domnul Vecerdea de la Direcţia Monumetelor Istorice, au abordat elevaţia porţii, căci aveau doar scopul de a sta la baza lucrărilor de refacere ale porţii. Pe de altă parte, nu au fost desenate profilele arheologice, care ar fi putut ilustra fazele şi nivelurile corespunzătoare. Cu ocazia cercetărilor din 1975, am notat că se putea vedea panta drumului care cobora dinspre poartă. Dacă am dispune de acel profil, am putea exclude toate supoziţiile privind un pont levis la această poartă. Oricum, structura acestuia trebuia să fi fost solidă şi nu se poate presupune că a dispărut orice urmă…
- Vitruvius, I, 10, 5.
Poarta de sud, ridicată în epoca constantiniană, constă dintr-un turn patrulater ieşind faţă de frontul incintei. Turnul este alcătuit din două ziduri cu emplecton şi parament din blocuri mari, ecarisate, late de 3,30 m şi lungi, fiecare, de 7,50 m. Frontul turnului este de 9,15 m. Poarta externă este lată de 2,60 m, practicată între pilaştrii construiţi concomitent cu flancurile turnurilor.
Pavajul porţii este în trepte, iar un canal median, pavat cu lespezi mari, aduna apele pluviale de pe cardo, care, din sudul basilicii forensis, cobora accentuat până la poartă. Atât pavajul porţii, cât şi panta abruptă spre sud a platoului dovedesc că această poartă nu era destinată vehiculelor. Din pavajul porţii au fost extrase de Grigore Tocilescu câteva inscripţiai funerare.
Profilul nord-sud, desenat de arh. Fakler, înregistrează şi subliniază faptul că sub pavajul porţii de sud se află pământ galben, viu, fără material arheologic. Săpăturile desfăşurate la poarta de sud de Radu Ocheşeanu au pus în evidenţă existenţa unei fundaţii de turn cu frontul semicircular. Demantelarea fundaţiei a fost şi mai radicală decât în celelalte cazuri: latura de vest a fost păstrată doar pe 2,30 m, cea de est având o lungime şi mai redusă, fiind suprapusă de zidurile porţii constantiniene. Şi în acest caz, procesul de construcţie s-a stopat în momentul în care urma să se pună prima asiză de blocuri peste un strat de mortar, aşternut peste fundaţia din piatră brută.
Peste aceste fundaţii, în stratul de umplutură, R. Ocheşeanu a găsit o monedă emisă la 288/289 de Diocletian. Fără îndoială, această monedă constituie un terminus ante quem pentru construirea şi abandonarea fundaţiei turnului B 20, având o valoare certă pentru datarea tuturor fundaţiilor din faza B. Moneda aceasta este totodată terminus post quem pentru edificarea porţii de sud în forma în care se află acum.
Fotografia reprezentând profilul secţiunii perpendiculare peste fundaţia de est a turnului T 20 a înregistrat clar umplerea gropii de fundaţie a turnului B 20 cu deşeuri de la construirea porţii de sud, până la nivelul primei asize de blocuri cu bosaj. Fotografia arată şi aici că fundaţia a fost abandonată sub nivelul de construcţie, sub nivelul de la care începuse săparea gropii de fundaţie. Toate aceste consideraţii sunt necesare pentru a contracara ipoteza că turnurile au fost construite şi au fost o vreme în uz şi abia apoi au fost demantelate.
Pe baza unor sondaje minuscule, fără observarea stratigrafică a depunerilor, Monica Mărgineanu Cârstoiu propune existenţa unei porţi cu turn interior, flancat de două turnuri semicirculare ieşinde. Din cele ce s-au constatat prin săpăturile arheologice la această poartă, se poate stabili că turnul patrulater şi turnurile semicirculare ieşinde nu au funcţionat concomitent. Dar, o poartă de aspectul celor de est şi vest la capătul prelungit al arterei nord-sud (cardo maximus) nu ni se pare a fi fost străină spiritului în care a fost conceput proiectul nepus în operă al grandioasei incinte romane târzii. Abandonarea proiectului de construire a unei porţi de această amploare în locul unde panta naturală a terenului împiedeca circulaţia vehiculelor ni se pare a fi determinată de aceleaşi criterii de raţională economie care au condus la schimbarea proiectului în sectorul sud-vestic al noii incinte, prin construirea la intervale mai mari a unor turnuri uşor mărite.
Este plauzibil ca sub turnurile T 14 – T 19, existente astăzi pe incinta de sud să se descopere (ca la Turnul T 4) resturile de la demantelarea, pentru material litic, a fundaţiilor anterioare. Se poate postula şi că zidul vestic al fortificaţiei adiacente s-a dezvoltat din structura unui turn abandonat al porţii în faza B.
Cercetările de la poarta de sud, efectuate de R. Ocheşeanu, dau o dovadă în plus că nici în sectorul de sud al platoului cetăţii n-a existat un nivel de construcţie databil în secolul al II-lea şi începutul secolului al III-lea p.Chr.
Seria de descoperiri de pe sectorul de sud al incintei de vest permite să se afirme că punerea în operă a proiectului iniţial de construcţie al curtinei de sud-vest între cele două porţi a fost abandonată şi, după o vreme, reluarea lucrărilor a însemnat şi schimbarea proiectului.
Ca să putem reconstitui proiectul iniţial avem de răspuns la două întrebări:
- Toate laturile poligonului neregulat care reprezintă planul cetăţii romano-bizantine fuseseră cuprinse în proiect sau acesta se limita doar la zona nou inclusă în aria apărată de incintă a oraşului – curtina de vest şi cea de sud?
- Pe curtina dintre poarta de vest şi cea de sud au fost proiectate şi sub turnurile existente turnuri similare celor descoperite în stadiul de fundaţie sau acestea au avut aceleaşi dimensiuni de la început?
Pentru a găsi răspuns la prima întrebare avem doar câteva elemente pe care le putem folosi ca să considerăm că toate laturile incintei actuale au fost obiect al unor lucrări de construcţie, databile la sfârşitul sec. al III-lea, anterior epocii constantiniene. Pe curtina de la nord de poarta de vest sondajul pe care l-am efectuat în turnul T 13 a constatat existenţa unei schimbări a aspectului fundaţiei. Fundaţia de 0,90 m adâncime a fost turnată direct în groapa săpată în pământul galben. La limita superiară a stratului de lut s-a practicat o talpă a fundaţiei de cca. 10-15 cm, ca apoi să se mai toarne piatră cu mortar pe cca. 0,45 m. Aici se pare că după o perioadă de timp a reînceput lucrul şi s-a construit fundaţia din piatră de carieră, de dimensiuni ceva mai mari, aşezată cu relativă grijă, pe încă 0,45 m. La acest nivel s-a practicat o talpă a zidului, comună atât în interior cât şi în exterior, iar în interiorul turnului s-a practicat un prim nivel de călcare din cărămizi; de la acest nivel în sus, grosimea zidului s-a redus prin două crepidae la ambele feţe ale zidulul. Planul turnurilor T 13 şi T 11, de dimensiuni şi formă asemănătoare celor de pe sectorul sudic al incintei, se pare că a făcut parte din proiectul iniţial şi nu a fost modificat la reluarea lucrului.
La poarta de est, unde avusese loc o distrugere, eventual provocată de un cutremur, are loc o consolidare a zidului de incintă cu platforme de mari dimensiuni, construite simultan cu fundaţiile frontului turnurilor semicirculare ieşinde.
Cea de a doua întrebare nu a primit răspuns prin cercetări stratigrafice în turnurile existente, care ar fi putut pune în evidenţă existenţa turnurilor de plan asemănător celor abandonate în faza de construcţie şi să surprindă modul în care planul iniţial a fost schimbat. Avem însă posibilitatea să susţinem că planul iniţial avusese proiectate şi turnuri amplasate pe locul celor actuale, ca urmare a faptului că sectorul nordic al incintei de vest, unde sunt turnurile de forma semicirculară puţin alungită, distanţa dintre turnuri este de doar 15-20 m. Sectorul nordic al curtinei de vest, cu turnurile semicirculare şi cu turnul dreptunghiular, se pare că face parte din proiectul iniţial al incintei şi a şi fost realizat, probabil în prima etapă de lucru, căci se află pe porţiunea de platou cu panta cea mai accesibilă, mai expusă unui atac.
Având în vedere că proiectul iniţial, cu turnuri semicirculare la o distanţă medie de jumătate de actus, necesita pentru a fi pus în operă o investiţie deosebit de mare, putem presupune că a fost abandonat mai cu seamă pentru că la un moment dat au lipsit mijloacele materiale pentru a continua lucrul. Nu avem elemente clare de datare pentru iniţierea fortificaţiilor de la Tropaeum Traiani. Materialul ceramic pe care l-am obţinut pentru straturile N IV A, ne-a făcut să le datăm în perioada de la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului următor.
Pe latura de est şi de nord, frecvenţa turnurilor nu este aceeaşi ca pe latura de vest. Cum am spus, nu s-au cercetat turnuri notate ca fiind T 2 şi T 5.
Stadiul actual al cercetărilor indică faptul că pe toate laturile incintei au avut loc lucrări de construcţie la sfârşitul secolului al III-lea p. Chr., totuşi nu sunt indicii că s-ar fi preconizat construcţii de turnuri la distanţa redusă la care ele există pe sectoarele care în ipoteza incintei municipiului făceau parte din incinta traiană. Observaţiile de acum permit doar concluzia că fortificaţiile traiane au fost „modernizate”.
Turnul T 4 nu fusese săpat decât în vecinătatea intrării şi am avut şansa să golim cca jumătate din interiorul nederanjat. Sub turn nu am descoperit faza traiană a unei incinte, ci doar o fundaţie abandonată şi demontată în cea mai mare măsură, contemporană cu cea de pe curtina de vest, sector sud.
Poarta, la 1,60 m de colţul incintei cu turnul T 4, este lată de 1,40 m şi a avut, în acestă formă, două momente de construcţie. Pragul inferior al primei faze de construcţie s-a păstrat spre exterior şi este alcătuit dintr-o lespede de mari dimensiuni. În colţul exterior (NV) al plăcii s-a scobit o cavitate circulară (diametru 15 cm, adâncime 10 cm) rezultat al rotirii unui ax de poartă cu un singur batant. Poarta închisă se asigura cu o bârnă de lemn al cărui lăcaş s-a păstrat în emplectonul de la răsărit de poartă pe o lungime de 1,40 m, la care se adaugă şi cei 40-45 cm care trebuie să fi fost ridicat din blocuri ecarisate, scoase acum, dar ale căror urme s-au păstrat în mortarul de peste fundaţia porţii.
Bârna care asigura poarta se află la 2,07 m faţă de talpa zidului de incintă din interior, şi era la 0,90-1 m deasupra pragului reprezentat de lespedea din faza primă a acestei porţi de mici dimensiuni.
Toate datele obţinute până acum conveg spre ipoteza că această poartă este o refacere de la sfârşitul sec. al IV-lea – începutul sec. al V-lea, când se construiesc şi edificiile adosate incintei. Edificiul la est de cardo maximus blochează intrarea în T4, mai precis, accesul în turn se făcea doar prin această încăpere.
Se pare că în faza iniţială a existat o poartă mai largă cu cca 0,40 cm spre est. Nu putem şti dacă spre vest s-a îngustat cu cca. 1,10 m cât este tronsonul de emplecton din interiorul incintei de aspect deosebit faţă de ceea ce este zidul de incintă mai spre vest.
Considerăm că în viitorul apropiat, prin cercetarea depunerilor arheologice nederanjate la demantelarea incintei, vom obţine elemente privind aspectul porţii în epoca constantiniană şi eventual despre faza anterioară acesteia – Faza B.
Am curăţit în întregime poarta pe toată lăţimea zidului de incintă şi am curăţat cardo, în S III A.11. Cardo în faza corespunzătoare pragului marcat de blocuri lustruite de circulaţie, rămase in situ, era pavat cu piatră măruntă şi resturi ceramice, care s-au depus peste un acoperiş de ţigle şi olane, prăbuşit peste strada anterioară de pe edificiul din vestul străzii.
Strada urcă în pantă uşoară spre sud. Faza următoare, cea pe care s-a prăbuşit acoperişul, era alcătuită din piatră de calcar, care acoperea talpa de fundaţie a construcţiei din estul străzii, deci construcţia este contemporană acestei faze de utilizare a străzii. O a treia fază a străzii este reprezentată de un sistem de drum cu trotuare de o parte şi de cealaltă. Partea centrală, de 1,10 m, era construită (poate cu lespezi de piatră) peste un strat compact de piatră, fragmente mărunte de cărămizi, prinse în lut. Trotuarele erau amenajate cu lespezi peste un strat de lut cu material ceramic în el. S-a păstrat in situ o lespede din acest pavaj. Trotuarele aveau lăţimea de 70-80 cm.
Totodată, am continuat cercetarea în afara incintei unde stratul de dărâmătură atinge 1,80 m. Am constatat că în secolul al X-lea s-a efectuat o demantelare sistematică, până la talpa incintei şi a turnului T 4; cu această ocazie s-a distrus şi poarta care trebuie să fi avut lăţimea de 1,40 m, cât este distanţa dintre laturile ei marcate de opus incertum pe care se evidenţiază urmele de mortar care au prins un prim rând de blocuri ecarisate. După cum se poate constata, lăţimea străzii este considerabil mai amplă decât cea a porţii, de dimensiunea unei poterna.
Cercetarea din exteriorul incintei1. a pus în evidenţă faptul că la est de poartă s-a mai păstrat o parte din blocurile de parament, două asize peste talpa lată de 10-15 cm, iar la vest ele au fost scoase până la aceeaşi talpă.
Talpa incintei face un unghi spre sud-vest, corectând traseul acesteia. Din cauza masivei distrugeri nu am putut încă stabili dacă la construirea incintei a existat o poartă de dimensiuni mai largi.
În campaniile viitoare, prin cercetarea suprafeţei A, S III în exterior, sub stratul de dărâmătură, ne va aduce lămuriri asupra acestei ipoteze pe care o putem susţine şi prin faptul că în sondajul stratigrafic din vestul porţii, în interior, am constatat la nivelul pragului iniţial al porţii un strat de mortar şi piatră măruntă, strat de construcţie, doar în zona imediat învecinată porţii, eventual rezultatul acestui moment de reducere a dimensiunilor ei.
Latura exterioară vestică a turnului T 4 a fost şi ea demantelată în secolul al X-lea, păstrându-se doar doua asize peste talpa fundaţiei, talpă comună şi construită simultan cu cea a incintei.
Note
- Practic, s-a înlăturat stratul masiv de dărâmătură care a acoperit emplectonul incintei şi al laturii de vest, exterioare, a turnului T 4, rămas ca urmare a extragerii blocurilor de parament. O serie din aceste blocuri se mai aflau în stratul se mortar şi piatră măruntă de calcar. Munca s-a constituit din îndepărtarea unei cantităti de cca. 18 m cubi de piatră de dimensiuni mari şi medii, recuperate în vederea unei eventuale lucrări de reconstrucţie.
Construirea incintei pe o arie mai mare, la limita platoului, este de pus în contextul sporirii nesiguranţei vieţii în teritoriu, ca urmare a atacurilor carpice şi apoi gotice şi din nevoia celor care anterior locuiau în villae rurale, de a se pune la adăpostul zidurilor. Acordarea dreptului de a construi o nouă incintă, mai largă, trebuia să reflecte şi o schimbare a percepţiei asupra modului de abordare a apărării Imperiului, care nu se mai putea rezuma la linia graniţelor. Fortificarea oraşelor se produce la scară mare de la mijlocul secolului al III-lea p. Chr.1, dar se pare că doar Aurelian va propune un program, dând tonul prin începerea lucrărilor la noua incintă a Romei. Mai cu seamă în regiunile balcanice, bântuite de barbari, Aurelian va iniţia o acţiune de fortificare a castella de pe limes şi a oraşelor, diferenţele dintre sistemul de fortificaţii „civile” şi militare dispărând.
Activitatea lui de consolidare a provinciilor sud-dunărene îi aduce recunoaşterea ca restitutor patriae, la Callatis (CIL III,7586), şi aşezarea de inscripţii, care ar putea trăda chiar reconstrucţia incintelor de la Tropeaum (CIL III 12461= 7484) şi Durostorum (CIL III 12456)2.
Forma turnurilor semicirculare alungite este doar un posibil indiciu cronologic, putând fi o iniţiativă diocletiană, fără a fi sigur că nu este anterioară3.
O monedă de la Diocletian, descoperită pe fundaţia B 20, ar putea fi un terminus ante quem pentru faza fundaţiilor nefinisate, atribuite unei dispoziţii a lui Aurelian4.
P. Diaconu absolutizează datele obţinute pe incinta de sud-vest, din păcate publicate incomplet, şi neagă evidenţa fazelor romane timpurii de la poarta de est5, şi consideră că toată incinta tropaensă este începută de Aurelian.
Monica Mărgineanu Cârstoiu absolutizează în sens contrar rezultatele cercertărilor noastre la poarta de est, considerând că faza timpurie, post atacurile costoboce, trebuie citită şi în descoperirile făcute pe incinta de sud-vest6.
Investigaţiile stratigrafice făcute până astăzi au confirmat existenţa locuirii romane timpurii, anterioare mijlocului secolului al III-lea p. Chr., doar în zona de răsărit şi centrală dezvoltată pe cardo şi decumanus maximus sub basilica de marmură, unde probabil se dezvoltase zona sacră, şi la cisterna timpurie, transformată ulterior în basilică creştină.
Deci, din datele de care dispunem, putem afirma că după o masivă distrugere a monumentelor principale din municipium Tropaeum s-a proiectat o nouă incintă, prelungindu-se axele principale ale oraşului până la limitele platoului, poarta de vest devenind astfel pandantul celei de est. Evident, o cercetare la nivelul fundaţiilor în turnurile porţii de vest ar putea aduce elemente privind forma iniţială a planului acesteia şi ne-ar lămuri dacă proiectul iniţial a fost schimbat şi aici, cum pare foarte probabil. În sondajul din colţul nordic dintre incintă şi turnul T 14 se poate observa că la nivelul -1,50 faţă de nivelul intrării în poarta din prima fază există o linie de demarcare foarte evidentă – fundaţia a fost construită apoi pe încă 1,10 m până la talpa zidului de incintă. Sub nivelul tălpii zidului de incintă, turnul T 14 are îngropate două rânduri de blocuri ecarisate şi 33 cm în opus incertum. Ipoteza privind o fază de funcţionare a porţii de vest anterioară pragului de secol IV, sub care sunt asize de blocuri ecarisate, a apărut numai datorită faptului că s-a omis desenarea unui profil nord-sud şi a unuia est-vest al zonei porţii, cu prezentarea straturilor descoperite şi, din păcate, îndepărtate până la pământul viu.
Tocmai pentru că pe zona vestică şi sudică nu exista o incintă timpurie, constructorii antici s-au văzut nevoiţi să concentreze de la bun început aici lucrările, finisându-se în primă instanţă cele de la nord de poarta de vest. Faza avansată a lucrului pe acest tronson a fost, probabil, şi motivul pentru care s-au respectat planurile elaborate în primul proiect, chiar dacă şi aici s-a produs o temporară încetare a lucrului.
Dacă luăm în considerare rezultatul cercetării noastre din turnul T 4 putem presupune că lucrările s-au dezvoltat şi pe incinta de pe latura de nord, traseul ei fiind probabil corectat faţă de cel din epoca traiană.
Momentul întreruperii lucrărilor este neprecizabil tocmai pentru că nu avem un indiciu sigur pentru începerea lucrărilor şi nu ştim dacă pauza a putut fi de câteva decenii sau de câţiva ani. Datorită faptului că atât în fundaţia turnului T 22, cât şi la turnul T 15 sunt folosite piese arhitectonice din monumente oficiale romane timpurii, pe baza rezultatelor de la poarta de est7 ne este posibil să datăm şi cu materialul arheologic faza II a incintei, faza pe care Licinius şi Constantin şi-o arogă (Em. Popescu, Inscripţii din sec. IV-XIII descoperite în România, 170). Afirmaţia că refacerea se va face a fundamentis este de înţeles în sensul că cei doi Augusti au schimbat proiectul de bază. După cum se poate deduce din ceea ce a fost realizat, în esenţă schimbarea a constat în recurgerea la pragmatism – în construirea elementelor de fortificaţie cele mai adecvate în funcţie de condiţiile de microrelief în care urmau să-şi găsească rostul defensiv. Pe sectorul sudic al laturii de vest, mai puţin expus, se abandonează unul din două turnuri, mărindu-se distanţa ce le revenea a fi apărată, în schimb se lungeşte axul lor, în aşa fel ca apărătorii să acopere în întregime incinta. Tot în acest scop se reduc unghiurile pe care traseul primului proiect le admitea, mascate de câte un turn. Pe sectorul de la nord de poarta de răsărit, necercetat, o bună parte din curtină, este fără turnuri; colţul de nord-est a fost, totuşi, bine protejat de două sau trei turnuri, şi după cum credem că se va constata la curăţarea şi cercetarea totală a lor, cel puţin T 2 este o reminiscenţă a unei faze romane timpurii.
Note
- St.Johnson, Late Roman Urban defences in Europe, 1983, 69-76
- R.Vulpe, I.Barnea, Din Istoria Dobrogei, II, 1968,274
- J. Lander, Roman Stones Forifications, Variations and Change from the first Century A.D.to the Fourth, BAR, 1984, p.169 – un posibil element de comparatie ar putea fi Dijon, ale cărui fortificaţii cu turnuri semicirculare au fost iniţiate de Aurelian, şi Orleans, unde incinta cu turnuri semicirculare ieşinde este construită de acelaşi împărat (CILXIII,8973)
- Gh. Papuc, în Tropaeum Traiani, I, 1979,12, n.33 şi în Pontica, 7, 1974, 335; C.Scorpan RFS, Sterling, 1980, 17-20.
- În Dacia, NS, 24, 1980, 388-389
- În Dacia, NS, 25,1981, 271-288; eadem, in Bauplanung und Bautheorien der Antike, Disskussionen zur Archăologischen Bauforschung, 4, Berlin, 1984, 297-302. Adepţi ai existenţei incintei în forma actuală de la începutul epocii romane, dincolo de afirmaţiile celor care le-au cercetat (M.Irimie, Gh.Papuc, R.Ocheşeanu şi P.Diaconu), continuă să existe, printre ei numărându-se şi Al.Suceveanu în Dacia, NS, 29,1-2,1985,140
- Tropaeum Traiani, I, 226, pl. 156.
Distanţa dintre poarta de sud şi T 21 este neobişnuit de mare, dar aici, în afara faptului că panta era deosebit de accentuată, a fost construită o fortificaţie adiţională1, care pare să fi fost proiectată şi executată odată cu noul proiect. Construcţia are un plan dreptunghiular neregulat, latura nordică fiind comună cu cea a incintei oraşului; laturile de est şi vest urcă panta platoului şi se adosează zidului cetăţii. Fortificaţia era prevăzută cu turnuri la colţuri şi pe latura de sud.
În general, s-a susţinut că această construcţie ar reprezenta o cisternă fortificată2. Ipoteza noastră, că ne aflăm în faţa unei fortificaţii suplimentare pentru comitatenses, se pare că este confirmată de cercetările în curs de desfăşurare ale lui Al. Barnea şi M. Ionescu.
Zidul de vest s-a construit la 5,05 m est de poarta de sud şi aproape perpendicular pe zidul de incintă. Cu ocazia cercetărilor făcute în 1975, R. Ocheşeanu a observat că zidurile celor două fortificaţii au fost construite simultan. Suntem înclinaţi să credem că terminarea lucrărilor la est de poarta de sud au trenat şi, abia mai târziu, când s-a iniţiat şi fortificaţia adiacentă, au fost reîncepute construcţiile, deoarece în emplectonul turnului T 21, pe care se sprijină zidul de răsărit al acesteia, s-a descoperit o monedă de la Licinius Junior (321-324).
Prin cercetările executate în aceşti ani s-au descoperit patru turnuri3 pe latura de sud şi la colţul de sud-est al fortificaţiei adiacente.
Note
- Ipoteza că este o fortificaţie şi nu o cisternă am putut-o formula pe baza interpretării fotografiei aeriene; cercetarea turnurilor fortificaţiei este în curs (dr. Mihai Ionescu)
- V. Pârvan, BCMI, 4, 1911, 174; Al.S. Ştefan, BMI, 3, 1972, 50-51.
- Cronica săpăturilor arheologice din România, 1997, sv Adamclisi.
Strada Principală, decumanus maximus, se desfăşoară între poarta de est şi cea de vest. Săpăturile au stabilit că nivelul la care s-a dezvelit este varianta intrată în uz în secolul al IV-lea p. Chr., odată cu reconstrucţia constantiniană şi refăcută în sec. V – VI p. Chr. De la nivelul pavajului porţii de est, strada principală urcă în pantă uşoară până la intersecţia cu cardo maximus, punctul cel mai înalt din cetate, pentru ca apoi să coboare spre poarta de vest, care se află la un nivel cu cca 13 m mai jos.
Median, via principalis este străbătută de un apeduct, ce vine dinspre est şi de un canal de evacuare a apei. Apeductul este construit din tuburi ceramice. Doar sub pragul porţii de est este înlocuit de un tub de plumb, desigur pentru a nu fi afectat de loviturile porţii cu ghilotină.
Decumanus maximus are în sectorul estic lăţimea iniţială de 14 m, din care 7 m sunt destinaţi circulaţiei pietonale desfăşurate de o parte şi de alta, pe sub portice largi de 3,50 m. S-au păstrat in situ bazele coloanelor acestor portice, ele dovedind prin diversitatea lor multiple refaceri, pe care le-a suferit din sec. al IV-lea şi până la părăsirea lentă a cetăţii. Partea mediană, pentru circulaţia vehiculelor, era acoperită cu lespezi mari de piatră, dintre care nu s-au păstrat decât câteva peste canal şi apeduct.
La vest de intersecţia cu cardo maximus, axa nord-sud a oraşului, porticul s-a păstrat doar pe flancul nordic, pe cel sudic, strada fiind ocupată în ultimele faze de existenţă în cetate de construcţii care ajung să acopere chiar şi canalul median. Ocupându-se de descrierea străzilor principale, Monica Mărgineanu-Cârstoiu şi Al. Barnea au alcătuit o schiţă a trei etape succesive de folosire a porticelor1. Cum însă s-a dezvelit via principalis doar la nivelul din epoca lui Iustinian, numai săpăturile viitoare vor putea urmări dezvelirea în suprafaţă a nivelurilor anterioare.
La vest de basilica forensis, strada a fost îngustată la 5-6 m, prin întinderea construcţiilor civile peste trotuare în sec. al VI-lea p. Chr., poate chiar la sfârşitul sec. al V-lea p. Chr.
Pe partea de nord a străzii principale, în faţa zidurilor edificiilor târzii, s-au păstrat plinte sau baze de coloane, dar aceste urme ale porticului sunt cu 1,50 m mai la sud decât erau în sectorul estic. Cardo maximus, perpendicular pe decumanus maximus, îl împarte în proporţie de 2/3, spre est, în timp ce via principalis trece cam la jumătatea lungimii totale a axei nord-sud. Această schemă este relativ generală în urbanismul roman. De la această bază se trasează reţeaua stradală, care crează cartiere patrulatere (insulae). În zona centrală, de obicei, edificiile publice ocupau mai multe insule. Deocamdată nu avem elemente necesare pentru a cunoaşte dimensiunile insulelor oraşului roman timpuriu. Pentru epoca Dominatului este dezvelită doar basilica forensă.
Axul nord-sud a fost doar parţial cercetat, în zona centrală, de o parte şi de alta a viei principalis. Sunt în curs cercetări spre poarta de sud şi noi am cercetat pe cca. 4 m ultimele faze ale străzii la poarta de nord. Pentru moment, s-a dezvelit această axă doar pentru faza Anastasius-Iustinian.
În această fază, cardo maximus la sudul intersecţiei era mărginit spre vest de tabernae adosate pe latura estică a basilicii forensis şi spre est de atrium-ul basilicii cu transept. Aici strada este lată de 7 m şi are spre est un porticus vial, ale cărui plinte şi baze de coloane au rămas pe locurile lor. Una din aceste plinte este de colţ, fiind comună atât pentru porticul de pe decumanus cât şi de pe cardo. În cele din urmă, se renunţă la porticul porţiunii sudice a străzii cercetate.
Partea nordică a cardo a fost cercetată doar în faţa basilicii A. Şi aici a existat un portic, construit odată cu basilica şi refăcut atunci când s-a refăcut aceasta.
Pentru capătul de nord al arterei nord-sud, în secolele V – VI, am oferit elementele definitorii mai sus, când ne-am referit la poarta de nord.
Cercetări încă inedite au avut ca urmare obţinerea unor date despre faza de secolele II – III p.Chr. a acestor două axe, în zona de intersecţie.
Note
- În Tropaeum Traiani, Cetatea, I, 1979, 116, fig. 98 si 99.
La sud-vest de punctul central al intersecţiei celor două axe principale de circulaţie s-a construit o grandioasă basilică civilă numită forensis. Iniţial s-a crezut că este o construcţie din epoca Traiană1. Edificiul servea pentru desfăşurarea vieţii civile a oraşului constantinian. Basilica are o suprafaţă de 18 x 50 m, cu axul lung orientat nord-sud şi compartimentată în trei nave, cu două rânduri de coloane de mari dimensiuni. S-au păstrat in situ doar câte 18 baze de coloane pe fiecare aliniament. Accesul se făcea atât dinspre cardo, cât şi din decumanus maximus. Laturile lungi sunt prevăzute cu „contraforţi” (12 pe fiecare latură).
Construcţia probabil avea acoperiş în şarpantă2. În partea de sud se păstrează urma unui zid (înregistrat pe planul ridicat de arh. Fakler), care despărţea un gen de tribunal.
Basilica civilă a apărut ca o necesitate în societatea romană bazată pe autonomia orăşenească. Fiecare oraş avea o comunitate de cives romani (cetăţeni romani), un mic senat – ordo decurionum – şi magistraţi aleşi pentru un termen de doi ani. Viaţa orăşenească – administrativă şi organizatorică, politică şi comercială – se desfăşura în forum – piaţa centrală. În imediata vecinătate a forumului se construia o basilica pentru întâlnirile comerciale, politice şi juridice.
Basilica forensis de la Tropaeum Traiani este asemănătoare celei de la Pompei, având ca şi aceea, pe axul lung, vis-à-vis de intrarea principală latura îngustă un spaţiu rezervat. În general, aceste construcţii aveau nava centrală supraînălţată faţă de cele laterale. În nivelul superior se practicau galerii, loc de întâlnire şi de plimbare.
Descrierea unei basilici şi al rostului ei a fost transmisă de Vitruvius (V,1). Basilica de la Tropaeum se înscrie în parametrii descrişi de Vitruvius.
În epoca constantiniană, la Tropaeum se păstra organizarea municipală3. În sec. V-VI rostul basilicii civile va decădea progresiv. Iniţial s-au adosat basilicii forensis, pe latura de răsărit, o serie de tabernae, iar în frontul nordic s-a construit o sală lungă şi îngustă, cu absidă spre est. Dată fiind risipirea notelor din cursul săpăturilor conduse de Gr. Tocilescu la moartea acestuia, putem doar presupune funcţionalitatea acestui adaos cu absidă. Săpăturile au descoperit pe latura de răsărit numeroase chiupuri, în care se păstrau, probabil, cereale şi alte produse alimentare, până în ultima fază de existenţă a cetăţii.
Nu ştim dacă în această epocă finală aici mai funcţiona un centru comercial sau tabernae-le au făcut loc unor locuinţe modeste. Din rapoartele de săpături am aflat că s-au descoperit ziduri „barbare”, care compartimentau basilica. Aceasta este dovada că în epoca târzie s-a abandonat complet viaţa civică. Cercetările recente au constatat că anterior edificării basilicii s-a produs un puternic incendiu şi autorii consideră că basilica ar putea fi construită cel mai devreme în vremea lui Septimius Severus4.
Note
- Gr. Tocilescu mss 5128 – Academia Română, 51; 5129, 229-238
- Otto Richter, mss Gr. Tocilescu 5129, Academia Română, notează în raportul de săpătură că a descoperit părţi din „bolţi” de cărămidă. Afirmaţia trebuie luată în considerare şi este de presupus că navele laterale, mai puţin înalte decât partea centrală să fi avut bolţi; este însă posibil ca între coloane să fi fost arce, ale căror resturi să fi fost privite ca resturi ale unor bolţi.
- Al. Barnea, Tropaeum Traiani, I, 91, n. 8 – Fl(avius) Germanus Dec(urio) M(unicipii) T(ropaei) et Fl(avius) Petronius Sac(erdos) posuerunt.
- Al. Barnea, Monica Mărgineanu-Cârstoiu, comunicare la Sesiunea Ştiinţifică Pontica, Constanţa, 1981.
Sondajul pe care l-am făcut a putut aduce doar elemente privind o eventuală întrerupere a lucrărilor în faza de construcţie, la nivelul fundaţiilor, în zona de contact dintre curtină şi turnul nordic – notată de noi ca faza B. Această constatare poate fi susţinută doar pentru că pe curtina dintre porţile de vest şi de sud s-a pus în evidenţă o fază de contrucţie, databilă după mijlocul secolului III şi pentru că ea se regăseste şi la Turnul T 4 şi T 13 sau la incintă, în dreptul poternei de lângă turnul T 19 – B 19.
Fundaţii din piatră brută, legată cu mortar, au fost descoperite între turnurile existente. Planul acestor turnuri este semicircular, mai degrabă lat decât lung, axul perpendicular pe incintă fiind de cca. 10 m, iar cel paralel depăşind 11 m. Fundaţiile, de o masivitate remarcabilă, sunt late de 3,95 m, mult adâncite în pământul viu şi sprijinite de o reţea de pari de lemn înfipţi în lut, peste ei aruncându-se numai piatră brută pe o adâncime de 0,80-0,90 m. Abia după această fundaţie seacă s-a umplut groapa de fundaţie cu piatră legată cu mortar pe o înălţime de 0,60 m. Această structură s-a putut constata datorită faptului că s-a oprit construcţia fundaţiilor, încă înainte de a se ajunge la nivelul de călcare al constructorilor, iar la reluarea lucrărilor de construcţie, aceste fundaţii scoase din proiect au fost folosite ca sursă de piatră de construcţie, căci pământul galben adus ce acoperă fundaţiile abandonate umple şi groapa de scoatere a pietrei din frontul turnurilor.
Prima stradă secundară dezvelită a fost un cardo la 9 m vest de incinta de răsărit, lângă poartă. Această stradă a început să existe în a doua jumătate a secolului IV-începutul sec V p.Chr., ca urmare a abandonării ideii de obligativitate a intervallum-ului – strada pomerială; în această fază se renunţă la drumul circular, dar se lasă accese spre zid în anumite puncte.
Strada DV1 este lată de 3,20 m şi urcă dinspre decumanus maximus, rămas practic la acelaşi nivel la care fusese construit în sec IV, spre sud, unde a avut loc o înălţare remarcabilă a nivelului prin succesive momente de refacere ale acestui cartier.
Aproape vis-à-vis, în sectorul A, la distanţa de 9 m faţă de zidul de incintă se află strada (AV 1) corespunzătoare spre nord. şi în sectorul de la nord de decumanus maximus s-a renuntat la intervallum peste care s-au făcut construcţii sprijinite pe zidul de incintă. La est de basilica cu transept se află o a doua stradă DV2 (la 18 m vest de poarta), al cărei traseu nu este perpendicular pe via principalis, ci face un unghi, care permite o mai uşoară manevrare a vehiculelor. Traseul străzii este valabil doar pentru epoca Anastasius-Iustinian, căci aici au existat la un moment dat construcţii „barbare”, scoase prin săpăturile de la începutul secolului XX, resturi fiind observate cu ocazia curăţirii sectorului.
La estul basilicii A, ziduri din ultima faza de existenţă a oraşului au desfiinţat o stradela DV2 la 40 m de poartă.
În vestul cetăţii, săpăturile au avut darul să dovedească pentru nivelurile de existenţă N V şi N VI, adică pentru epoca de reconstrucţie, o aglomerare de construcţii, fără o grijă marcată de a asigura circulatia lesnicioasă.
Pentru buna desfăşurare a circulaţiei, străzile secundare nu sunt una în continuarea celeilalte. Spre sud, zidurile unor anexe ale basilicii cu transept au acoperit o stradă ce trebuie să fi existat acolo, unde lipseşte o plintă din porticul vial.
Doar la distanţa de 53 m faţă de latura vestică a basilicii forensis există o arteră de circulaţie conţinută între nordul şi sudul axei est-vest. Până la această stradă s-a păstrat în funcţie porticul de pe latura de nord a viei principalis. Strada a fost construită doar în secolul IV p. Chr şi rezultatele parţiale ale unui sondaj stratigrafic întrerupt din motive financiare înainte de a fi terminat, ne sugerează că strada a fost construită în zona în care se afla fossa de pe latura de vest a incintei traiane.
Cercetările în diferite puncte ale oraşului roman au fost doar parţial publicate şi nu întotdeauna cu prezentarea materialelor arheologice definitorii din punct de vedere cronologic pentru situaţiile descoperite. Totusi, s-a constatat că în zona de vest şi sud a platoului în epoca romană timpurie n-a existat o viaţă urbană similară celei din partea de nord-est a platoului.
Incinta în opus quadratum, pusă în evidenţă în zona porţii de est, confirmă presupunerea ca Tropaeum Traiani a beneficiat de statutul de municipium, deja în vremea lui Traian. Constatările arheologice în zona de sud a cetăţii romano-bizantine, unde s-au efectuat sondaje până la pământul viu în patru sectoare infirmă ipoteza potrivit căreia aria municipiului coincidea cu cea a cetăţii târzii. Plecând de la această constatare fermă, am căutat o explicaţie, pe care socotim că fotografia aeriană, zbor 1973 o oferă cu foarte multe şanse de a se confirma.
Zona centrală a cetăţii, evident mai înaltă decât cea sud-vestică are în fotografia aeriană o formă patrulateră regulată. Suprafaţa delimitată pe fotografia aeriană este aproximativ 4,5 X 7 actus; suprfaţa aceasta este relativ redusă pentru un oraş roman, dar se pare că, cel puţin iniţial, în spaţiul geto-dacic, cu un aspect preponderent agrar s-a considerat ca suficientă crearea acestor oraşe de mici dimensiuni – centre administrative şi religioase ale unui territorium în care viaţa se desfăşura în parametrii tradiţionali.
În această arie, cardo şi decumanus au aceleaşi rosturi, doar că aria era împărţită de cardo în două jumătăti egale, raportul de 2/3 fiind cel creat pe direcţia est-vest de decumanus maximus.
Via principalis de epocă constantineană dezvoltă traseul axului principal est-vest anterior, care împarte în raportul 2/3 aria pe care o preconizăm pentru municipiu; zona forensă trebuie să se fi desfăşurat spre nord, iar arcul quadrifons descoperit de Al. Barnea marchează intrarea în acest for.
Nu este cu totul clar care au fost motivele pentru care s-a produs distrugerea de mari proporţii care a făcut necesară reconstrucţia quasi-totală a oraşului. Se poate presupune că a fost un raid gotic, care să fi cucerit şi distrus total oraşul. Totusi, trebuie avut în vedere şi un eventual cutremur, care a afectat foarte serios monumentele din oraş; pentru această alternativă avem doar un indiciu firav – fracturarea fundaţiei turnului interior T A, la poarta de est.
Din datele existente ca urmare a cercetărilor din ultimile decenii, avem suficiente elemente ca să afirmăm că după mijlocul secolului III, la iniţiativa probabilă a lui Aurelian s-a creat un proiect de fortificare a oraşului Tropaeum Traiani pe o arie mult mai amplă, proectându-se turnuri semicirculare largi la o distanţă medie de jumătate de actus, iar pe sectorul de la nordul porţii de vest un turn dreptunghiular.
Asemănarea proiectului pe care-l putem presupune cu cele ce au fost construite la Oescus II, Ulmetum sau Noviodunum ne arată că fortificaţiile oraşului au intrat într-un program general de fortificare a provinciilor dunărene. Prezenţa turnului dreptunghiular, între cele semicirculare poate fi un punct de sprijin pentru ipoteza că proiectul iniţial realizat parţial pe tronsonul nordic al laturii vestice este databil în epoca anterioară lui Diocletian.
Raportul dintre reţeaua stradală a oraşului din epoca reconstrucţiei anterioare lui Constantin şi turnurile proiectate nu poate fi înţeles, căci nu s-au dezvelit străzile fazei romane timpurii, iar pentru reţeaua stradală din secolul IV cunoaştem doar, axele principale, intervallum în zona porţii de est, prima stradă mai la vest, şi o stradă la 50 m vest de basilica forensis, debuşând în turnul T 6 şi respectiv B 19; o stradă ce se profilează în sectorul sudic cercetat de Maria Munteanu – Bărbulescu, ar răspunde la doar 21 m vest de aceiaşi basilica civilă, coincizând parţial turnului T 20.
Toate celelalte străzi au fost cercetate doar pentru perioada finală – secolul V-VI, când se produc schimbări în reteaua stradală, prin aparitia unor construcţii care blochează până şi via principalis.
După cum am observat, în secolul IV, existând o largă stradă pomerială nu era absolut necesar ca reţeaua stradală să asigure accesul la fiecare turn, mai cu seamă că frecvenţa acestora ar fi fragmentat mult prea mult suprfaţa locuibilă.
Inscripţia constantineană, care onorează iniţiativa celor doi împăraţi, clamează aceleaşi scopuri de a asigura graniţele – ad confirmandam limitis tutelam etiam Tropaeensium civitas auspicato a fundamentis feliciter opere constructa est. Putem considera că rostul fortificaţiilor în viziunea strategică imperială era să contribuie la împiedecarea raidurilor barbare spre sud. Rolul de filtru, de apărare în adâncime a noii capitale Constantinopol va fi cu siguranţă un factor care va face ca rolul oraşului Tropaeum în apărarea graniţelor să fie tot mai amplu; fără să avem o cercetare completă pentru fortificaţa adiacentă, asemănătoare cu cea de la Nicopolis ad Istrum, rămâne doar să formulăm în continuare ipoteza că aici au fost cantonaţi milites comitatenses.
O provincie la capătul lumii romane, a fost doar ocazional obiect al relatărilor istoricilor antici. Lipsa informaţiilor exacte şi continue, dar şi dorinţa de a consemna fapte ieşite din comun, senzaţionale pot scuza autorii antici că repetă, chiar aceleasi formulări, ştiri sărace, dar de obicei exceptii la situaţiile generale din Imperiu. În situaţiile fericite ştirile epigrafice locale completează şi „corectează”, luminând datele transmise de sursele antice, permiţând istoricului să deducă faptul că diversitatea constă în forme, care însă nu impietează unitatea de structură a Imperiului, nu numai în epoca Principatului, ci şi în cea romano-bizantină. Acesta este temeiul pentru care în interpretarea datelor arheologice obţinute în Schytia Minor, putem apela la analogii cu alte zone ale Imperiului, mai bine cunoscute şi la datele surselor antice despre ele. Despre organizarea socio-politică a civitas Tropaeensium în epoca romano-bizantină ştirile lipsesc cu desăvârşire.
În vremea lui Licinius şi Constantin, probabil ca urmare a faptului că o bună parte din locuitorii din territorium şi-au văzut villae-le ameninţate de incursiunile carpe şi apoi gote şi s-au stabilit în oraş, se lărgeşte aria oraşului şi incinta nouă primeşte un accentuat rol defensiv, specific epocii. Incinta în sectorul nou construit avea dintru început un număr mare de turnuri, fiindu-i destinată capacitatea de a rezista atacurilor.
Nici o sursă antică nu ne-a transmis date despre o comunitate creştină precoce sau martiri provenind de la Tropaeum Traiani; cu toate acestea în zona de nord-vest a oraşului constantinean, peste un edificiu păgân, probabil extramuran, distrus sistematic s-a construit o basilică şi un baptisterium, într-o epocă pentru care o monedă Maximian Herculius este un terminus postquem.
Locul ocupat de basilică în aria nou inclusă în incintă nu se datoreste hazardului, axul ei fiind în fapt axul sectorului de la nord de via principalis. Planul edificiului anterior nu este încă relevat în întregime, căci nu a fost urmărit prin sondaje anume, elementele descoperite se datorează cercetării stratigrafice pentru basilica de marmoră.
Pe un stilobat in opus incertum s-au descoperit mai multe plinte şi o baza de coloană. Posibile urme ale unei cella am descoperit în sondajul efectuat în nava de sud. Edificiul care a existat anterior aici a fost construit în secolul II şi nu excludem posibilitatea să fi fost un templu extra muran, dar ale cărui plan şi dimensiuni se vor completa doar prin viitoare sondaje; din această cauză ne este dificil acum să precizăm dacă suprfaţa atribuită basilicii a coincis sau nu cu cea ocupată de marele edificiu anterior, dar putem afirma că spre vest terenul rezervat basilicii se întindea până la strada pomerială.
Baptisteriul s-a construit în acest spaţiu rezervat. Existenţa unui baptisterium contemporan cu prima fază de existenţă a basilicii de marmoră nu este insolită, deoarece deja în secolul III sunt atestate episcopate mai cu seamă în coloniae şi municipia.
În epoca constantineană, viaţa orăşenească trebuie să se fi bucurat de un nou impuls, ce se oglindeşte în aspectul maiestuos al basilicii civile. Până la sfârşitul sec. V partea centrală a oraşului şi-a păstrat aspectul şi a existat în limitele tramei stradale trasate încă în epoca traiană, cu edificii de mari proporţii, cum trebuie să fi fost cele ale căror urme arhitectonice s-au descoperit în cursul sondajelor din „basilica simplă” – A. Basilica a fost construită la sfârşitul secolului V, dacă ţinem cont că în groapa de mortar din faza de construcţie s-a descoperit o monedă emisă de impăratul Leon (457-474). Basilica este amplasată de astă dată la nordul intersecţiei celor două axe principale de circulaţie ale cetăţii.
Basilica simplă, numită aşa după primele cercetări, care au fost incomplete se află în colţul nord-estic al intersecţiei axelor principale ale oraşului, în sectorul A de unde isi trage numele. Ea ocupă probabil locul unor edificii specifice forumului.
Cercetările efectuate de Ion Barnea în anii 1971-1973 au avut meritul să stabilească planul basilicii şi datarea ei. Basilica comunică spre cardo printr-o intrare centrală a atriumului cu portice spre vest, sud şi nord; Sub intrare s-a pus în evidenţă un canal de scurgere a apelor dintr-o phiala. Atrium este spaţios (16,85 x 12,79 m), porticul de vest este uşor mai îngust decât porticele de pe laturile de nord şi sud; şi aici curtea centrală era pavată cu cărămizi, pavajul fiind păstrat parţial în momentul descoperirii.
Din atriu se trecea în nartex pe o scară cu cinci trepte. Se pare că la această basilică nu se comunica direct între portice şi nartex.
În cursul săpăturilor nu s-au descoperit nici coloane, nici capitele care să provină de la porticele atriului şi I.Barnea s-a gândit că s-ar putea ca să fi existat doar stâlpi de lemn. Ipoteza nu se potriveste cu caracterul monumental al celor două basilici din zona centrală a oraşului; este probabil ca piesele arhitectonice să fi dispărut în decursul secolelor ca urmare a exploatării ruinelor ca sursă de material de construcţie; nu este exclus însă ca cele două basilici să fi avut de suferit cu ocazia atacului avar din 586, după care să nu se mai fi refăcut porticele.
Basilica propriu-zisă (30 x 17,60 m) are un naos cu trei nave, şi nartexul este tripartit; spre est există o absida semicirculară care are o particularitate – este separată de nava centrală, până la nivelul de călcare, prin zidul de răsărit al naosului.
La 8,60 m vest de zidul estic exista o bază pentru cancelli, care izolau presbiterium de nava centrală. Imediat lăngă această fundaţie pentru cancelli trebuie să fi existat o trapă, care conducea spre culoarul (4,20 x1,50 m ce cobora în pantă, probabil cu trepte de lemn spre o criptă. Cripta are o singură încăpere 2,30 x 2,70 m cu zidurile păstrate aproape complet. O boltă semicilindrică, complet prăbuşită în momentul descoperirii, acopererise această cripă. Intrarea în criptă înaltă de 1,14 mera lată de 1,15 m. Interiorul criptei a fost tencuit cu mortar roşu; pe peretele oriental existase o inscripţiae pictată cu galben pe mortarul uscat, din care cauză abia s-au putut zări câteva urme şi nu s-a putut citi textul.
Pavajul criptei era de cărămidă, păstrat doar în colţul de nord-vest, unde s-au descoperit resturile a cinci schelete umane răvăşite ale unor martiri.
Probabil inscripţiae cuprindea numele celor cinci martiri. Textele martiriologice nu ne-au transmis date despre martirii de la Tropaeum, aşa încât este posibil ca ei să fi fost aduşi din alte oraşe, eventual de la Axiopolis.
Ampla criptă în care s-au păstrat, răvăşite, scheletele a cinci martiri, şi data la care s-a ridicat basilica ne permite să facem o paralelă cu aducerea relicvelor sfinte la Rouen, relatată de Victricius (de laudae sanctorum, 1).
Procesiuni similare cu cea descrisă de Victricius trebuie să fi acompaniat şi aducerea unor relicve pentru a fi adăpostite în basilica D – „basilica cu transept”, construită special în centrul oraşului, la sud de via principalis, vis-à-vis de basilica forensis; dar relicve sunt aduse şi depuse şi în cripta adăugată basilicii cisterne şi sub altarul baptisteriului refăcut al basilicii de marmoră. Aducerea relicvelor, cu scopul de a asigura protecţia divină pentru oraş şi comunitate prilejuieşte o importantă schimbare în urbanismul de la Tropaeum. Protecţia divină obţinută prin aducerea relicvelor pare să fie simultană, chiar dacă nu este singura cauză, cu construirea pe intervallum a unor edificii adosate zidului de incintă; se mai păstrează doar accese spre intrările în turnuri. Funcţia defensivă a incintei este mult diminuată prin aceste construcţii.
În imediata apropiere a porţii am descoperit ruinele unei încăperi din piatră legată cu pământ (6 x 5 m) adosată laturii de vest a turnului de sud al porţii (T 22). Săpăturile de la începutul secolului XX au distrus toate depunerile până la nivelul străzii principale, sub nivelul de existenţă a edificiului (D E1); putem însă presupune că a fost un depozit de chiupuri folosit în două momente diferite, deorece partea inferioară a unui chiup găsit in situ era aşezată într-o groapă ce intersecta o altă groapă care fusese scobită în structura fundaţiei turnului T A. Un al doilea edificiu (D E2 – 10,50 x 6,50 m) s-a construit, imediat la sud, păstrându-se doar o mică distanţă, atât cât să permită intrarea în turnul T 22. Edificiul este construit peste un strat de umplutură care să facă un nivel orizontal faţă de partea înaltă a străzii DV1. Accesul din această stradă în D E se făcea printr-un pridvor ataşat laturii sudice a edificiului; acoperişul pridvorului era sprijinit de două coloane ce s-au descoperit rostogolite lîngă zid. La sud de edificiul acesta s-a păstrat un spaţiu liber (similar accesului spre intrarea în T 22, lat de 4 m, care făcea legătura între strada D V 1 şi zidul cetăţii.
Între cele două străzi dezvelite în sectorul sud de via principalis s-a descoperit un mare edificiu D E 3. În forma în care s-a descoperit a fost construit în nivelul penultim de locuire în cetate (epoca lui Anastasius-Iustinian), folosind parţial temelii ale unei construcţii din secolul IV p.Chr. O primă încăpere spre decumanus maximus avea planşeul tavanului sprijinit pe două coloane, a căror baze s-au păstrat pe loc; folosind interaxul dintre ele este de presupus că mai existaseră încă două coloane. În afara rolului de susţinere, şirul de coloane avea şi darul să compartimenteze spaţiul.
Aspectul acestei încăperi sugerează folosirea ei în scopuri comerciale. Nu excludem posibilitatea ca încăperea să fi fost supraetajată. O intrare spre sud asigura comunicarea cu o curte interioară aflată în faţa spaţiului de locuit al casei. În această fază penultimă încăperea din spre vest adăpostea cel puţin două chiupuri, fiind probabil cu rosturi de magazie sau bucătărie. Sub porticul vestic al curţii interioare s-au păstrat trei trepte de piatră, care conduceau la etajul superior al edificiului.
Curtea interioară în faţa porticului era pavată cu lespezi de piatră, unele păstrate. Acest nivel de existenţă s-a încheiat print-un mare incendiu; după acest incendiu s-au îndepărtat doar parţial dărâmăturile şi s-a reamenajat o locuire cu mai puţină grijă şi dare de mână. La refacere s-au folosit şi spolii din necropolă. Accesul spre strada din est se blochează cu plăci din sarcofaje şi parţial curtea este transformată în spaţiu locuit prin construirea unor ziduri şubrede. Ceea ce mai rămăsese din curte nu mai avea un caracter închis, comunica direct cu strada. Porticul rămâne în uz şi probabil şi scara mai ducea spre un etaj superior. Toate aceste descoperiri arată o schimbare a stării materiale a populaţiei oraşului.
Numărul populaţiei oraşului sporeşte cu cei care caută protecţia zidurilor, căci aşa cum s-a putut observa în toate sectoarele cetăţii în care s-au făcut cercetări în suprafaţă, s-a înregistrat chiar o reducere a reţelei stradale, o îngustare a străzilor prin extinderea unor edificii peste carosabil. Îndesirea locuirii, ocuparea fiecărui spaţiu liber cu locuinţe tot mai puţin ample contrastează cu somptuozitatea şi dimensiunile basilicilor şi a anexalor lor.
În basilica cu transept se pare că s-au descoperit fragmente de mozaic parietal, risipite din păcate în cursul primului război mondial, odată cu cea mai mare parte din piesele de arhitectură din marmoră de la basilica episcopală B, refăcută în epoca Anastasius-Iustinian.
Tropaeum Traiani era în epoca lui Iustinian un puternic centru religios, în care pe lângă cele patru basilici din oraş şi basilica cimiterială exista şi o basilică extramurană, în faţa laturii de nord-vest (descoperită de colegii de la Muzeul din Constanta).
Dacă luăm în consideraţie succesiunea cronologică a construirii celor patru basilici creştine de la Tropaeum, putem urmări procesul de transformare a oraşului dintr-un sediu al vieţii civile în centru religios sub autoritatea clerului şi episcopului. Basilica de marmoră ocupase la mijlocul secolului IV un loc central în cartierul de nord-vest al oraşului; instituţiile tradiţionale specifice oraşului ocupă zona de la încrucişarea celor două axe majore pe care s-a creat oraşul; în secolul V rolul bisericii este egal cu al instituţiilor civile, ca în secolul VI să-l anuleze.
În epoca iustiniană cele două basilici – basilica A şi basilica D – domină întreg spaţiul forens, iar basilicii civile i se schimbă funcţionalitatea prin conpartimentarea cu ziduri „barbare”.
Autoritatea de natură spirituală a episcopului şi a preotilor din oraş a sporit, comunitatea credincioşilor fiind tot mai mult sub influenţa acestora. Fără a dispune de date epigrafice nu putem şti care a rămas rolul magistraturilor tradiţionale, dar este de presupus, tot pe baza analogiilor, că o parte din cler se recruta din familile de honestiores locali.
Basilica episcopală „de marmoră” îmbracă acum cea mai strălucită înfăţişare. Atrium-ul comunică spre nord cu un edificiu de mari dimensiuni. Stradela de la sud de basilică este flancată de o piaţetă cu lespezi din care se intra în edificii secţionate doar în care se găseau mari chiupuri de provizii. Din păcate nu am putut cerceta în întregime complexul religios dezvoltat în jurul catedralei, dar este sigur că ea nu cedează locul deţinut încă de la mijlocul secolului IV, chiar dacă s-ar putea ca basilica cu transept să primească un baptisterium în anexele de nord.
Lipsa izvoarelor scrise din Schytia Minor nu trebuie să ne conducă la concluzia că ar fi existat o decădere cultural-spirituală a vieţii din provincie. O parte din acestă sărăcie a izvoarelor se datoreşte vitregiei veacurilor ce au urmat căderii limes-ului şi o alta, insuficienţei cercetărilor în acest tezaur arheologic, care este Dobrogea.
Afirmarea călugărilor sciţi în viaţa religioasă a Imperiului – şi n-ar fi de amintit decât Jean Cassian (360-434/35) sau Dionisie cel Mic (500-545) – este o dovadă a nivelului culturii de formă latină dezvoltată în provincia dunăreană. Opoziţia călugărilor sciţi faţă de arieni şi monofiziti, orientarea lor spre aria latină a creştinismului este o trăsătură caracteristică pentru epoca ulterioară lui Constantin şi are reflexe şi în aspectul urban şi arhitectural al oraşului Tropaeum
Credem că trebuie să reamintim că provincia Scythia Minor era caracterizată prin două arii distincte de civilizaţie – cea preponderent elenistică a oraşelor de pe litoral şi cea danubiană în care precumpănesc elementele latinofone. În afară de Tropaeum Traiani, nici unul din marile oraşe de statut roman – Troesmis, sau Noviodunum – nu s-au bucurat de cercetări sistematice de amploare aşa încât este prematur să încercăm o comparaţie şi să stabilim diferenţele ce sunt sesizabile între dezvoltarea urbană a acestor oraşe de drept latin, faţă de cele greceşti, ca urmare a formelor tipice imbrăcate în perioada anterioară
Este relevant faptul că atât la Argamum (Jurilovca), cât şi la Histria aria oraşelor se restrânge îndărătul unor incinte noi. Basilica mare, episcopală de la Histria ocupă locul central în aria restrânsă a cetăţii romano-bizantine. Această zonă centrală la Histria nu coincide însă şi nu contracarează clădirile reprezentative pentru viaţa orăşenească, aşa cum se întâmplă la Tropaeum când se construiesc basilicile A şi D.
Ultima perioadă de prosperitate a oraşului Tropaeum Traiani este zădărnicită de atacul avar din 586, după care continuarea vieţii va fi marcată de o şi mai accentuată decădere şi oraşul va muri lent prin retragerea populaţiei în zone mai puţin expuse, mai aproape de sursele de apă. Dacă ţinem cont că în jurul basilicii cisternă C s-au descoperit morminte târzii, putem să ne imaginăm că o comunitate de călugări a conţinuat să vieţuiască un timp nedeterminabil între zidurile cetăţii abandonate.
Basilica B, de marmoră în ultima sa formă, desăvârşită înaintea părăsirii oraşului, a fost cercetată până în 1909; în 1979, am început cercetări stratigrafice în basilica de marmoră insuficient publicată şi neconservată şi am definit un plan complex, rezultat al adăugirilor repetate pe parcursul a aproape trei secole de existenţă. Basilicii B inţiale, cu trei nave şi absidă semicirculară spre răsărit i s-au adăugat un nartex şi un atrium, iar spre est pastoforia… Baptisteriul a suferit transformări esenţiale între prima fază şi cea pe care o cunoastem azi. Axul basilicii nu este paralel cu cel al baptisteriului; baptisteriul este parallel cu zidul de incintă pe sectorul de nord al laturii vestice.
Spre sud basilica B este mărginită de o stradelă lată de 2,10 m pavată cu ţigle (28 x 32 cm), care debuşează în curtea în care s-a ridicat baptisteriul. La sud, din această stradelă, se intra intr-o suprafaţă pavată cu lespezi de piatră.
Baptisteriul a fost construit într-o curte creată probabil prin închiderea unui decumanus. Între nivelul stradelei şi ultimul nivel de pavaj din „piaţetă” este un decalaj de 0,40 m, rezolvat prin trepte practicate în dalajul de piatră ce mărgineste baptisteriul.
Basilica B are un naos cu trei nave (nava centrală 7,85 x 25,50 m; nava de nord 3,90 x 25,50 m iar cea de sud 4 x 25,50 m) absida are o deschidere de 6,40 m şi raza de 3,60 m; în faţa absidei s-au păstrat bazele pentru cancelli în jurul altarului.
Spre vest, basilica are un nartex (18,20 x 4,35 m), din care se făcea accesul în fiecare din cele trei nave. În nartex se intra din spre atrium, dar şi din spre sud din spre curtea în care se afla baptisteriul. În zidul exterior, în colţul dinspre baptisterium a fost folosită ca piatră de construcţie o inscripţie Această intrare era protejată de un propyylon sprijinit de două coloane (interaxul 3,20m).
Atât propylonul cât şi intrarea de pe latura de sud a nartexului au fost desfiinţate în ultima fază de refacere a basilicii.
Atrium-ul (7,10 x 7,70 m) este mărginit pe trei laturi de un porticus (lăţimea acestuia pe cele trei laturi este inegală: cel de nord a fost iniţial de 3,20 m, ulterior lătit la 5 m; cel de vest este de 2,50 m, iar cel de sud de 3,40 m). Prin porticul de vest se comunica cu zona în care se ridică baptisteriul. Porticul vestic avea o intrare centrală; iar spre nord se trecea spre o stradelă lată de 4,30 m. Zidul sudic al unui edificiu ce se desfăsoară la nord de basilică, mărginea această stradelă; în zidul de pe partea nordică a srtrăzii se profilează o poartă de 1,40 m lată.
Curtea atrium-ului era pavată cu lespezi mari de piatră şi avea o phiala, ale cărei ape se scurgeau printr-un canal spre vest; la est comunica printr-o scară largă cu partea centrală a nartexului. Şi din cele două aripi laterale ale atriumului se comunica prin câte o scară cu nartexul.
În prima fază de existenţă, basilica de aceleaşi dimensiuni, cu trei nave şi o absidă se pare că avea spre vest doar un porticus; nartexul s-a construit într-o fază ulterioară (sfârşitul secolului V – începutul secolului VI); masivitatea pilaştrilor care împart şi nartexul în trei părţi corespunzătoare celor trei nave ale naosului propun acoperirea lui cu bolţi; simultan cu construirea pronaosului s-a construit atriul.
Între atrium şi pronaos era în continuare o diferenţă de nivel, şi s-a construit o scară largă centrală şi două scări simetrice pentru porticele laterale. Odată cu reconstrucţia radicală de la sfârşitul secolului V – începutul secolului VI se vor adăuga şi pastophoria care flanchează absida; Într-o fază ulterioară, databilă către sfârşitul secolului VI, încăperea din spatele absidei va fi divizată cu coloane, ale căror base se păstrează in situ.
Coloanele de marmoră şi capitelele cu impostă care descopeite prin săpăturile lui Gr.Tocilescu şi von Cube au dat numele basilicii se pare că pot fi puse pe seama refacerii din vremea lui Anastasius-Iustinian, când posibilităţile comunităţii tropeense sunt mai degrabă potrivite pentru un astfel de efort material.
Cercetările noastre au avut darul să demonstreze că baptisteriul nu este o creaţie din epoca Iustinian, cum se credea. Baptisteriul este o construcţie 6 x 11m cu latura lungă orientată nord-sud. În faza ultimă are trei încăperi de dimensiuni diferite. Intrarea se face pe latura de vest a navei sudice. Nava sudică este dreptunghiulară (4,85 x 1,70 m) cu o absidă cu deschiderea de 1,20 m şi adîncă de 0,70 m construită peste zidul de est, demolat anterior construcţiei ei până la nivelul de călcare acoperit de un strat de incendiu.
Nava sudică deschide o trecere spre nava centrală tot dreptunghiulară (5,10 x 1,70 m) cu o absidiolă 1,15 m largă şi adâncă de 0,70 m. În grosimea zidului de nord, (distrus după un secol de când a fost descoperit, fără a fi fost conservat) au fost construite două absidiole care flancau intrarea în nava de nord. În colţul de sud-vest s-a păstrat şi pavajul de cărămidă din ultimul moment de folosintă.
Nava nordică este de plan triconc. Suprfaţa interioară este de 3,50 x 3,60 m, absida de est este adâncă de 1 m şi are o deschidere de 1,80 m, cea nordică are adâncimea de 0,95 m şi deschiderea de 1,75 m; absida de vest a fost descoperită în starea cea mai proastă de conservare, fapt pentru care s-a şi presupus că ar fi permis o deschidere spre stradela din vest; noi am constatat însă că peste zidul de vest s-a păstrat stratul de mortar care constituia baza pavajului în absidă; având acest element clar putem defini deschiderea absidei vestice de 1,40 m şi adâncimea de 1 m.
Este foarte important de subliniat faptul că absida de nord a fost construită după ce s-a pus un pavaj de cărămidă în piaţa din nordul baptisteriului; cărămizile au acoperit talpa zidului nordic al baptisteriului (la un moment dat) şi nu au fost îndepărtate când s-a construit absida cu adâncimea egală cu grosimea fundaţiei.
Sondajele pe care le-am făcut în ceea ce a mai rămas după săpăturile de la începutul secolului XX, au permis să stabilim construirea edificiului baptismal la nivelul N IV, databil în epoca constantineană.
Suprafaţa edificiului baptismal era aceeaşi ca şi cea din ultima fază, dar avea doar două încăperi de plan pătrat 3,90 x 3,90 şi spre sud 3,50 x 3,60 m. Grosimea zidurilor variază între 1,20 şi 1,36 m, ceea ce ne face să credem că cele două încăperi erau boltite.
Încăperea de nord avea absidă spre est şi fundaţia sub absidă era prevăzută cu un canal de aducţiune a apei urmând panta naturală a zonei unde s-a construit baptisteriul. Canalul avea o secţiune pătrată 0,30 X 0,30 m şi s-a păstrat pe lungimea de 0,75 m. În exterior, nu am mai găsit urmele apeductului. Deasupra canalului se afla o mensa eucharistica de forma absidei al cărei lăcaş pătrat pentru fixarea piciorului de piatră s-a păstrat la nivelul de călcare din absidă.
Din păcate o groapă a fost săpată în partea de răsărit a încăperii de nord şi a rupt legătura dintre canalul păstrat în structura zidului şi piscina; s-a păstrat doar o parte din fundaţia piscinei, pe care o puten reconstitui ca fiind de cruce greacă cu colţurile rotunjite; Piscina avea o fundaţie de 0,70 m, din care primii 0,15 m erau din piatră fără mortar; între pietrele brute din fundaţie a fost pus şi un fragment arhitectonic din marmoră alb-albăstruie; Bazinul nu era peste tot la fel de adânc; doar partea centrală era mai adâncă cu cca 0,40 sub nivelul de călcare din N IV; ca tip, piscina quadrilobată are analogii la Ierusalim şi Golgota. Considerăm că avem datele stratigrafice să datăm baptisteriul din prima fază în aceeaşi vreme cu prima basilică.
Ctitoria lui Traian din Scythia Minor este după cum se vede cinstită cu privilegii de către Constantin şi socotim că tot lui i se datorează şi edificarea basilicii B. Nu se poate pune problema că basilica s-a ridicat în absenţa unei comunităţi creştine în oraş. Desigur, nu avem date privind comunitatea crestină de la Tropaeum, anterior secolului IV; numărul mare de martiri anonimi sau consemnaţi în Dobrogea este doar cea mai elocventă dovadă că au existat comunităţi creştine în oraşele dobrogene. Nu cunoaştem identitatea martirilor ale căror schelete au fost aduse în cripta de sub altarul Basilicii A şi nu ştim de unde sunt ei, dar nu este exclus ca să fi fost aduşi din imediata apropiere, de către comunitatea care le cunoştea identitatea şi martirajul.
Absenţa ştirilor antice despre o comunitate creştină primitivă la Tropaeum Traiani nu poate fi socotită argument că aceasta n-a existat şi că doar prin voinţa lui Constantin şi a urmaşilor săi imediati s-a implantat o structură creştină în oraş. Prezenţa unei comunităţi creştine şi a unui episcop, chiar anterior Edictului de la Milan ar trebui luată în considerare pentru că cea de a doua basilică din oraş – basilica C s-a construit prin transformarea unei cisterne romane timpurii.
Cisterna. construită în urma atacurilor costoboce din jurul anului 170 a fost săpată în panta naturală a terenului, aşa încât, cel puţin parţial era ascunsă, dar în partea de vest săpăturile de la începutul secolului XX au pus în evidenţă un basin – „fântână”; putem presupune că în această regiune în care lipsea apa, cisterna a fost folosită pentru botez în epoca anterioară lui Constantin. Construirea basilicii cu o singură navă (cu lăţimea de 6,90 m) în basinul central al cisternei încă la mijlocul sec.IV ar putea fi un argument în favoarea acestei ipoteze. Tipul de basilică cu o singură navă şi absidă semicirculară cu deschiderea puţin mai îngustă este timpuriu. Cripta cu două încăperi are axul uşor deplasat faţă de cel al basilicii şi este un adaus dintr-o fază ulterioară.
Basilica cisternă C flanchează via principalis în vecinătatea porţii de vest şi nu pare să fi avut o desfăşurare prea amplă, deşi prin faptul că era în susul pantei ce urca din spre poarta de vest, era avantajată de perspectivă. Basilica de marmoră B şi basilica cisternă au putut fi construite doar după dispariţia lui Licinius.
Prezenţa unui episcopat la Troapeum Traiani este atestată de Notitia Episcopatum, o culegere de date redactată în sec. VIII-IX, dar pe baza unor referiri mult mai vechi; Emilian Popescu consideră că datele privind Scythia Minor se pot data în vreme lui Anastasius-Iustinian pentru sec. V-VI p.Chr.
Sozomenos scrie în secolul V că în Scythia minor „bisericile erau conduse bine de oameni îndrăzneţi, mulţimile nu-şi schimbau credinţa de mai înainte; fară îndoială se spune că din această pricină sciţii au rămas la vechea lor credinţă. Neamul acesta are multe oraşe , sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat, pe tărmul mării… Şi până în ziua de azi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop” (hist eccl, VI, 21,2-3). Acest text reprodus aproape identic în Acta Sanctorum ian III 235, poate trimite la o orgnizare anterioară recunoaşterii creştinismului şi este de văzut ca fiind o formă de organizare specifică – bisericile numeroaselor oraşe recunoşteau preeminenţa episcopului de la Tomis.
Împăratul Zenon (Corpus Iuris Civilis, I,3, 35 [36]) atunci când se îngrijeşte ca fiecare oraş nou sau reconstruit să aibă propriul episcop nu numai propriul teritoriu, independent de oricare alt oraş, face referire la particularitatea de organizare din Scythia Minor, unde „preasfintele biserici de sub oblăduirea oraşului Tomis” să rămână cu organizare proprie. Motivul invocat ar fi starea precară a bisericilor, zdruncinate fără întrerupere de incursiunile barbarilor, ori de altfel sunt chinuite de sărăcie şi nu pot fi ajutate în alt chip decât prin mijlocirea iubitorului de Dumnezeu episcop din Tomis, care este şi oraşul de reşedinţă civilă. Analizând din nou textul prevederii lui Zenon este mai potrivit să vedem în clauzele generale ale legii consfinţirea dezvoltării autonome a oraşelor cu statut recunoscut de împărat, pentru a stăvili ingerinţele în viaţa religioasă şi civilă a acestora. Exceptia scitică constă însă în faptul că prin organizare proprie bisericile oraşelor recunoşteau autoritatea episcopului de Tomis; dacă ţinem cont că Paternus în 520 la sinodul de la Constantinopol era episcopus provinciae Scythiae, metropolitanus, este de presupus că în provincia dunăreană era din vechime obiceiul ca episcopul de Tomis să fie al întregii provincii, ceilalţi episcopi locali, existenţi cel puţin în marile oraşe (greceşti sau de drept roman), recunoscându-i autoritatea.
Textul legii chiar permite să se conchidă că episcopul de Tomis avea autoritatea metropolitană asupra celorlalţi episcopi din provincie, în temeiul faptului că avea reşedinţa în centrul puterii civile a provinciei.
Episcopul unui oraş de drept roman avea autoritate asupra comunităţii din oraş şi din teritoriului său. Un baptisteriu într-un oraş roman de importanţa celui care este Tropaeum Traiani nu poate să aibă aceeaşi semnificaţie cu cea a unor baptisteria în mici castella de pe limes; comunitatea religioasă din Tropaeum, nu poate fi asimilată cu micile centre religioase din aşezările militare de pe limes. Din cele ştiute până în acest moment putem afirma că odată cu recunoaşterea creştinismului şi protejarea lui de către Constantin cel Mare, la Tropaeum Traiani îşi croeşte drum o nouă formă de autoritate morală şi socială, cea a episcopului, ales de comunitatea creştină.
Basilica episcopală B se află în vecinătatea imediată a marelui turn dreptunghiular, în care s-au descoperit mari cantităţi de grâne carbonizate. Nu avem elemente de datare exactă a momentului construcţiei turnului de provizii, dar descoperirile arheologice şi numismatice au permis concluzia că inscripţia de fundaţie pusă de Licinius şi Constantin în 316 nu a marcat terminarea lucrărilor de fortificaţie care s-au desfăşurat şi în deceniile următoare. Credem că putem pune în legătură edificarea marelui turn de provizii în vecinătatea basilicii episcopale de dreptul bisericii de a lua a zecea parte din recoltă în scopuri caritabile (Vita Sancti Severi, 17, 2; 18).
Cea de a treia basilică ridicată în interiorul oraşului va fi construită la intersecţia celor două axe principale, deci în zona centrală. Cercetările efectuate la începutul secolului au dezvelit o basilică cu transept, care a fost datată în sec V. În ultimul deceniu Al.Barnea a reluat cercetarea stratigrafică a basilicii cu transept, numită după sectorul în care se află basilica D. Rezultatele sale încă inedite au stabilit că deja la începutul sec.V p.Chr exista aici o basilică care a fost refacută şi abia în această a doua fază a îmbrăcat forma de basilică cu transept. Planul basilicii cu transept este un plan creat la Roma şi va fi aproape generalizat în Occident
Din cardo maximus se intra printr-un propylon – resturi din porticul vial – într-un atrium 6 x 8 m cu portic pe laturile de nord, sud şi vest.
Curtea a fost pavată cu cărămizi. Din atrium se comunica cu nartexul doar prin partea centrală, prin două uşi de o parte şi cealaltă a axului central.
Nartexul are aceeaşi lungime ca şi atrium şi era împărţit în trei părţi corespunzătoare celor trei nave ale naosului. Atât corpul principal cât şi transeptul sunt împărţite cu şiruri de coloane care crează astfel trei nave şi un dublu transept. Absida păstrează urmele unui syntron semicircular, care formează cu zidul exterior al absidei un culoar îngust – de ambulatorium, care avea deja un rost liturgic. În centrul absidei s-a construit o criptă sau un confessio, către care se cobora pe o scară cu 12 trepte. Cripta are o singură încăpere de mici dimensiuni cu o absidă spre nord şi o nişă spre est; în aceasta din urmă erau adăpostite (în chivot) moaşte sfinte.
Descoperirile făcute aici s-au risipit în cursul primului război mondial. Atât spre răsărit cât şi spre nord s-au adăugat diferite spaţii cu rosturi în cult, sau adăpostind diferite „instituţii” al căror patronaj a fost preluat de biserică. S-a considerat că spre nord ar fi funcţionat un baptisterium. Totuşi, nu avem indicii convingătoare privind această ipoteză.
În cazul în care s-ar dovedi sigură existenţa acestui baptisteriu, atunci cel puţin în secolul VI ar fi existat două baptisteria la Tropaeum. Cele două baptisteria ar confirma ipoteza lui N.Duval că în Illyricum de nord, şi nu numai, botezul nu mai rămâne doar în grija episcopului.
AUTOR: Ioana Bogdan Cătăniciu e-mail: iombc@yahoo.com
REDACTOR: Mihai Dima e-mail: mdima@cimec.ro
Fotografiile sunt realizate de Ioana Bogdan Cătăniciu cu camera digitală oferită de:
ASPERA FOUNDATION OF BOSTON
în memoria familiilor Boneu, Gheorghiu şi Hărăguş