Siliştea oraşului acoperă o suprafaţă de cca 80 ha. Vatra oraşului se află amplasată pe ambele părţi ale drumului naţional, Bucureşti-Constanţa, la 8 km vest de comuna Giurgeni, judeţul Ialomiţa, aproximativ între bornele kilometrice 105-106. Suprafaţa terenului, aşa cum se poate observa din ridicarea topografică, (prezintă unele zone mai înalte, de forme neregulate, denumite convenţonal grinduri, despărţite de o vale mult adâncită, orientată aproximativ SV-NE, formată de vechea albie a râului Ialomiţa. Începând cu anul 1991, siliştea oraşului a căpătat statutul de sit arheologic şi cercetările arheologice au căpătat caracter sistematic.

Potrivit informaţiilor documentare şi izvoarelor cartografice, Oraşul de Floci, centru urban medieval, azi dispărut, se afla situat la limita sud-estică a Ţării Româneşti, pe malul stâng al râului Ialomiţa, la confluenţa cu Dunărea.

Prima atestare documentară a vămii o găsim în cunoscuta poruncă adresată de domnitorul Dan al II-lea, în 1431, tuturor târgurilor şi vămilor ţării, între care era menţionat şi Oraşul de Floci. Acţiunea armată şi incendierea oraşului de către domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu scopul de a-l îndepărta din domnie pe Radu cel Frumos, devotat sultanului Mahomed al II-lea, a fost motivată prin politica de ridicare a târgurilor din Moldova, prin distrugerea concurenţei târgurilor muntene. Oraşul s-a refăcut relativ repede şi viaţa comerciala şi-a reluat cursul firesc.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, transformarea Brăilei în kaza ar fi putut favoriza ascensiunea economică a Oraşului de Floci, dar incursiunile de pradă şi jafurile turcilor din Brăila şi Hârşova au avut un rol preponderent în frânarea acestui proces. După incendierea aşezării, oraşul se va reface greu, mai ales după uciderea lui Mihai Viteazul, când unul din pretendenţii la domnie, Simion Movilă, aducea cu el trupe de poloni şi tătari care au prădat oraşul.

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea puterea de refacere economică a fost frecvent stânjenită de incursiunile de jaf ale turcilor din Brăila şi Hârşova, în pofida măsurilor luate de domnitori de a întări hotarele ţării. Locuitorii ameninţaţi de nesiguranţa vremurilor se vor risipi în sate sau în alte oraşe mai puternice, mai depărtate de zona operaţiunilor militare ale războiului ruso-turc din anii 1769-1774, desfăşurat pe linia Dunării.

Începând cu anul 1991, siliştea oraşului a căpătat statutul de sit arheologic şi cercetările arheologice au căpătat caracter sistematic.

Aidoma celorlalte oraşe medievale, locuinţele au fost adaptate condiţiilor de climă şi materialelor de construcţie din zonă. Pentru construirea celor peste 150 de locuinţe de suprafaţă, cercetate parţial sau dezvelite integral la Oraşul de Floci, în decursul campaniilor succesive, a fost folosit în special lemnul, chirpicul şi foarte rar piatra, găsită rar în zonă. Locuinţele de suprafaţă sunt de plan dreptunghiular, cu dimensiuni cuprinse între 7x 4,50m, compartimentate în două încăperi.

Locuinţa de suprafaţă cu fundaţie din piatră, îşi păstrează caracterul de unicat între locuinţele descoperite în vatra oraşului. Întreaga construcţie, a fost compartimentată în două încăperi, una cu fundaţie din blocuri de piatră paralelipipedice, a doua, cu fundaţe din piatră spartă, prinsă cu mortar slab. Construcţia a avut ziduri de cărămidă, în prima încăpere a fost descoperită o sobă, datată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Proximitatea locuinţei faţă de biserica a condus la ipoteza existenţei unei curţi domneşti sau boiereşti. Investigaţiile arheologice au dus la descoperirea unei locuinţe de suprafaţă cu pivniţă, cu dimensiunile de 8,25x 5,20m, care a funcţionat la cumpăna secolelor XVI-XVII.

O contribuţie de seamă la cunoaşterea meşteşugurilor specializate din mediul urban a adus-o descoperirea celor trei ateliere de prelucrare a osului în scopul confecţionării nasturilor de os şi a altor obiecte de uz casnic: mânere, plăsele pentru cuţite, tuburi pentru ace. Primul atelier a fost descoperit lângă limita de nord a necropolei 1 la 40 m. nord de prima biserică. Pe podea fost descoperită o mare cantitate de oase în diferite stadii de prelucrare, care aveau ca produs finit nasturii din os sferici, replică a nasturilor metalici, atelier datat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Cel de al doilea atelier a fost descoperit în apropierea primei biserici (Grind 6), la o distanţă de 4 m depărtare de zidul absidei. Pavajul, format din pietre mici, spărturi de cărămizi şi de olane, avea o suprafaţă dreptunghiulară (32x5m) cu laturi neregulate, orientată aproximativ nord-sud. Pe pavajul atelierului s-a aflat o mare cantitate de oase, în diferite faze de prelucrare, obiecte finite din os, dar şi lupe de fier, creuzet de piatră şi câteva monede, cu ajutorul cărora s-a stabilit datarea în prima jumătate a secolului al XVII-lea. (Obiecte descoperite in atelierul nr. 2 de prelucrare a osului).

Atelierul nr.3 a fost descoperit în apropierea locuinţelor de lemn (Grind 1) ce aparţin nivelului de locuire din secolul al XVI-lea. Suprafaţa pavajului din piatra avea o formă dreptunghiulară (8x 3,50m), compartimentată în două încăperi cu dimensiuni diferite (5,75 x3, 50m; 2,25 x 3,50m) Cele câteva piese descoperite ajută la datarea lui în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Existenţa acestor ateliere, grupate în apropierea bisericii constituie un argument în susţinerea existenţei unui cartier al meşterilor specializaţi în prelucrarea osului şi confecţionarea obiectelor de uz casnic. Atelierul nr.4 a avut podea de formă dreptunghiulară (7,25×4, 75m) acoperită cu strat uniform de oase animale, în diferite stadii de prelucrare amestecate cu produse finite sau unelte. Din acest inventar mentionăm: cuţite cu mânere de os, unelte din fier, creuzete de turnat minereu, valve de tipar pentru podoabe, podoabe. Edificiul, ale cărui fundaţii au fost dezvelite în zona bisericii nr.1 (Grind 6) avea plan dreptunghiular de mari dimensiuni: 14,50 x 7,15m. Zidurile groase de 0,70-0,80m erau lucrate din cărămidă şi mortar de var, consolidate cu opt contraforturi, dispuse la colţuri şi pe laturile lungi, la distanţe egale.

Inventarul arheologic indică existenta şi funcţionarea acestui edificiu în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi poate în cursul secolului următor. Moneda din secolul al XVIII-lea (para, Mahmud I, 1730-1754), descoperită deasupra nivelului de demolare, poate sugera faptul că dezafectarea construcţiei se făcuse înainte de jumătatea secolului al XVIII-lea. Edificiul descoperit la Oraşul de Floci putea fi folosit ca depozit de mărfuri sau ca hambar pentru depozitarea cerealelor. Toată acestă aglomerare ar putea sugera existenţa unui cartier de meşteţugari şi negustori, un posibil „centru” al aşezării urbane.

În mijlocul siliştei „ca o mărturie a vremurilor trecute” se mai află un fragment din peretele de nord al bisericii numărul 1, fragment care a căpătat în tradiţia locală toponimul de „Mănăstire”. Biserica 1 se află la distanţa de 200 m sud de actuala şosea. Planul bisericii era dreptunghiular, (19 x 8 m) cu o singură navă, compus din pronaos, naos şi altar. Absida altarului, de formă semiovală era decroşată spre interior şi se sprijinea pe două piedestale triunghiulare la exterior. A fost dezvelită fundaţia bisericii, care a cunoscut două faze de construcţie. Prima fază de construcţie a edificiului a fost datată la sfârşitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului următor. În faza a doua de construcţie, biserica a fost reclădită în întregime din cărămidă, pe vechea fundaţie de piatră, adăugându-se şi pridvorul care lungea edificiul cu 4 m. Necropola ce înconjura biserica nr. 1 (sector Mănăstire-Grind 1) prezintă cea mai mare densitate a înhumărilor lângă latura sudică a monumentului, în imediata apropiere a absidei altarului şi a naosului, în interiorul bisericii au fost descoperite 20 de morminte. În necropola 1 a fost descoperit mormântul unei tinere femei cu inventar impresionant care a fost identificată după inelul sigilar ca aparţinând familiei Frangulea, ce apare deseori în documentele Oraşului de Floci.

În cimitir au fost cercetate parţial sau integral 185 de morminte, dintre care marea majoritate datează din cursul secolelor XVII-XVIII. Monedele din argint sau bronz, diverse (turceşti, maghiare, poloneze, lituaniene, germane, austriece, raguzane, veneţiene) acoperă intervalul de timp cuprins între anii 1553 şi 1774, dată foarte apropiată de cea a dispariţiei oraşului.

Cel de al doilea monument a fost descoperit la distanţă de circa 300 m nord-vest de prima, pe malul stâng al albiei vechi a Ialomiţei. Edificiul este de plan triconc, cu dimensiunile de 18 x 11 m. Naosul de formă dreptunghiulară era despărţit de pronaos printr-un zid gros de 0,70 m. Tot în pronaos, a fost descoperit un mormânt în inventarul căruia a existat un inel sigilar din argint, cu inscripţie de pe urma căreia a fost identificat numele unuia din oraşenii-martori ai oraşului Cărstiian cel Mare (inv. 155078). Din necropola ce înconjura edificiului au fost cercetate 244 de morminte, reprezintând 65% din întinderea lui. Marea majoritate a înhumărilor se datează în cursul secolelor XVI-XVIII, după cum ne indică analiza inventarului funerar şi monedele descoperite. Nu lipsit de interes este faptul că cea mai veche monedă, descoperită într-un mormânt, este un dinar de la Matei Corvin (1458-1499). Se poate contura ipoteza despre existenţa bisericii la începutul secolului al XVI-lea. Câteva monede turceşti atestă folosirea cimitirului până în momentul dispariţiei oraşului.

Al treilea edificiu a fost identificat la o distanţa de 900 m sud de şosea, în dreptul bornei kilometrice 106. Investigaţiile arheologice au pus în evidenţă elemente de planimetrie ale bisericii, de plan-sala cu dimensiuni de 18,50 x 6,25 m. Pronaosul îngust era despărţit de naos printr-un zid de aceeaşi grosime cu zidurile fundaţiei lucrate din carămidă. Acestui plan i-a fost adăugat ulterior pridvor (5 x 7 m) cu planul şi structura mai puţin îngrijite. Au fost cercetate integral sau parţial 65 de morminte, din inventarul cărora cea mai veche monedă este o jumătate de gros de Lituania, emisă de regele Alexandru al Poloniei (1501-1505), iar cele mai târzii sunt cele două monede raguzane din secolul al XVIII-lea.

Pentru a completa cunoştinţele despre viaţa economico-socială urbană avem în vedere circulaţia monetară, constatată pe toată durata secolelor XV-XVIII, prin monedele izolate dar mai cu seamă prin cele 4 tezaure ce însumează 1340 piese.

Ţările, emitenţii, anii şi nominalele sunt numeroase: de la monede otomane, ungureşti, poloneze, lituaniene, germane cu valoare mică: cvartingi, dinari, soldino, aspri, mangâri, dirhemi, groşi, tripli groşi, sau mai mare (taler) până la piesa de aur – imitaţie după un techin veneţian bătut în numele dogelui Domenico Contarini (1659-1675), demonstrând o dată mai mult pulsul unei acitivităţi economice intense. Cu toate acestea au putut fi identificate şi piese mai rare, deosebit de importante, atât ca valoare istorică cât şi documentară, printre care ducatul emis de Vladislav II, (1448-1456), domnul Ţării Româneşti, denga emisă de Ivan IV Vasilievici (1533-1584), în prima parte a domniei.

Uneltele descoperite în inventarul complexelor cercetate sunt puţine ca număr, dar reflectă într-o oarecare măsură, prin diversitatea lor, ocupaţiile şi meşteşugurile practicate de orăşeni. Chiar dacă acestă aşezare era un centru urban, agricultura ocupa un loc important între îndeletnicirile locuitorilor. Mărturie a acestei realităti este şi descoperirea unui brăzdar de plug în inventarul unei gropi menajere. O altă ocupaţie specifică a fost pescuitul, atestat indirect prin cantitate mare de oase şi solzi de peşte din gropile menajere, prin descoperirea greutăţilor de lut ars pentru plasele de pescuit, a cârligelor de undiţă sau a fragmentelor de harpoane din os, de diferite mărimi. Altele ilustrează meşteşugurile specializate în obţinerea pieselor de uz casnic, a obiectelor de port sau de harnaşament, a obiectelor de podoabă din metale diferite sau din os. Printre uneltele de uz casnic includem cuţitele cu lamă de diferite dimensiuni, un fragment de lamă de topor, cutele de gresie pentru ascuţit, de diferite mărimi, fusaiolele confecţionate din fragmente ceramice, 2 foarfece, câteva tindeici, un degetar din bronz.

Meşteşugul reducerii minereului de fier şi a prelucrării fierului, sau a altor metale este atestat nu numai de prezenţa fragmentelor de zgură, descoperite în gropile menajere, dar şi prin obiectele finite cum ar fi: lacătele de fier, lamele de cuţit, cuiele şi scoabele de diferite mărimi folosite la constructia caselor. În inventarul atelierului nr.4 s-au descoperit 7 creuzete pentru turnat minereu şi 2 valve de tipar pentru podoabe. În urma cercetărilor de suprafaţă s-a descoperit o valvă de tipar din piatră pentru ştanţarea nasturilor metalici şi o pensetă cu capetele întoarse şi apropiate, folosite de meşterii ce confecţionau podoabe din bronz sau argint.

Cea mai mare parte a pieselor arheologice incluse în categoria podoabelor provin din inventarul celor cinci cimitire cercetate şi mai puţin din inventarul locuinţelor. Acestea sunt: inelele, cerceii, mărgelele de sticlă, acele de prins marama, florile de diademă.

Inelele descoperite se împart în două mari categorii: inele sigilare cu montura înaltă, plată şi inelele cu montura în caboşon pătrat sau oval, sau sub formă de placă . Câmpul şatonului este ornamentat prin incizie cu motive geometrice (cercuri cu puncte în interior, triunghiuri vegetale (brăduţ, spic de grâu, floare de crin), zoomorfe (păsări, peşti) sau cu inscripţii, cum este cazul celor două inele descoperite în cavoul bisericii nr.1 şi în pronaosul bisericii nr.2.

Un inel sigilar ce provine din inventarul cimitirului nr.5 are câmpul şatonului octogonal, decorat prin incizie cu reprezentarea temei iconografice a Sfântului Gheorghe care a ucis balaurul. Execuţia tehnică remarcabilă, motivul iconografic ales, calitatea materialului ne determină să presupunem că acest inel sigilar a apartinut unui important demnitar al oraşului. Cerceii descoperiţi se pot împărţi în două mari categorii, după tehnica de executie: cercei cu placă turnată, de care se agăţau 1-3 mici pandantive şi cercei lucraţi din sârma şi tablă de metal în combinaţie cu mărgele metalice sau din pastă.

Cerceii cu placa turnată, de formă dreptunghiulară aveau pe una din fete o casetă rotundă sau dreptunghiulară, în care era montată o piatră din pastă vitroasă. Pe latura casetei, opusă tortiţei de prindere, se aflau 3 verigi mici, de care erau atârnate trei picioruşe-pandantiv metalice, terminate cu câte o perlă de sticlă, fixată pe o tijă, sau o perlă metalică. Aceste modele par să fi fost lucrate de meşterii locali. Cerceii ce aparţin secolelor XVII-XVIII sunt lucraţi din sârma, foarte rudimentar. Se poate distinge chiar o diferenţa între calitatea artistică a cerceilor din secolul al XVI-lea fată de cei dataţi în secolele următoare şi lucraţi de meşterii locali, fără să necesite operaţii tehnice complicate. Acele de prins marama sunt de obicei simple, lucrate din bronz, prevăzute cu o gămălie sau o mărgică mică metalică. Exceptie fac trei exemplare cu capetele decorate cu o rozetă filigranată sau plină, acoperită cu email.

Florile de diademă descoperite în inventarul unui mormânt din jurul bisericii nr.2 au fost realizate din mici plăcute de granată lipite pe suport de os perforat. Mărgelele lucrate din sticlă transparentă sau mată, colorată verde, albastră, roşu închis, albă sunt de mici dimensiuni şi au forme sferice, tubulare sau plate. În contextul inventarului funerar, şirurile de mărgele apar datate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi sunt mult mai frecvent întâlnite în inventarul mormintelor din secolul următor. Nasturii sunt aproape nelipsiţi din inventarul funerar şi de multe ori se găsesc şi în inventarul altor complexe cercetate. Nasturii din metal – bumbii – sunt lucraţi fie prin turnare în tipare, fie prin unirea a două semisfere. Forma nasturilor este în general sferică, uneori aplatizată sau alungită. Copcile sunt simple sau decorate cu o rozetă metalică, lipită deasupra cârligului de prindere.

Deşi în cursul cercetărilor au fost descoperite mai multe fragmente ce proveneau de la vase mici de sticlă, singurele piese care s-au găsit întregi sunt un pahar cu picior, de formă tronconică, pe suprafaţa căruia sunt pictati doi porumbei afrontaţi pe un bulb în formă de inimă, înconjuraţi de o ghirlandă de frunze şi flori.

Al doilea exemplar este o căniţă cu toartă, din sticlă verde, decorată cu trei brâie alveolate, dispuse la bază, la mijlocul vasului şi sub buză, datate în secolul al XVI-lea. Pristolnicul din piatră de calcar, tăiată în formă de trunchi de piramidă a fost descoperit în groapa cămară a unei locuinţe din secolul al XVI-lea. Pe suprafaţa bazei se află incizată o cruce şi literele slave ale unei inscripţii de invocaţie. Pe cele patru suprafeţe laterale sunt scrijelate inscripţii indescifrabile, cu litere slavone şi data anului 7100 (1591, septembrie,1-1592, august, 31).

Materialul ceramic descoperit oferă posibilitatea unei analize detailate a tehnicii de lucru şi de aplicare a decorului, a formelor şi ornamentelor folosite, facilitând, în acelaşi timp, încadrarea cronologică. Descoperirea recentă a două cuptoare de olari confirmă supoziţia cu privire la existenţa unui centru de producere a ceramicii de uz comun şi smalţuită, destinată nu numai nevoilor de consum ale orăşenilor, dar şi desfacerii ei în satele din preajma oraşului. Prezenţa fragmentelor ceramice ce provin de la vasele de import atestă legăturile comerciale ale negustorilor cu vestitele centre de productie ceramică din Europa sau din Orient. Materialul ceramic se poate împărţi în două mari grupe bine definite: ceramică locală şi ceramică de import. Ceramica locală, la rândul ei, datorită repertoriului variat ale formelor şi tehnicilor de decorare se clasifică astfel: ceramică de uz comun nesmălţuită şi ceramică smălţuită. Repertoriul formelor ceramice acoperă secolele XV-XVIII. Ceramica nesmălţuită de uz comun este predominantă. Vasele din această categorie sunt lucrate la roată din pastă fină, bine arsă.

Formele mai importante ale ceramicii de uz, nesmălţuită sunt: oala cu toartă, oala-cahlă, ulcioare, căni şi căniţe cu gura lobată şi cu picior înalt, farfurii, castroane cu fundul plat. Ceramica ornamentală nesmălţuită este reprezentată de plăcile discoidale, decorate pe una din feţe cu brâuri concentrice şi cu umbo central, de cahlele cu corpul tronconic şi cu gura patrulateră, de cahlele traforate, turnate în tipare decorate cu motive geometrice sau vegetale, stilizate, sau de cahlele-placă, decorate cu motive vegetale sau cu reprezentarea temei iconografice a Sfântului Gheorghe.

Ceramica smălţuită, se împarte după tehnica decoraţiei: a) sgrafittată; b) sgrafittată şi pictată; c) pictată. În secolele XVII-XVIII începe să predomine decorul pictat cu culori diferite, înainte de aplicarea smalţului. Culorile dominante de smalţ sunt verde închis, cafeniu sau galben. Printre formele predominante se numără farfuriile, castroanele, cahlele.

Cele mai simple forme sunt cahlele-disc acoperite cu smalţ monocrom, galben sau verde-oliv. Cahlele-placă, acoperite cu smalţ verde sau cafeniu închis prezintă o gamă bogată de motive decorative, vegetale şi geometrice. Foarte multe fragmente, dar şi câteva piese întregi sunt decorate cu tema „husarului” . Acestea au fost descoperite în inventarul unei locuinţe din secolul al XVII-lea

Ceramica de import este reprezentată prin vase de porţelan, de mici dimensiuni, decorate cu motive vegetale, pictate. Ele au fost aduse de negustori, din atelierele renumite ce au funcţionat în secolele XVI şi XVII, în Asia Mica, la Iznik, Kutahia sau Damasc. O descoperire cu caracter de unicat o reprezintă cana cu toartă şi gură trilobată, decorată cu medalion smălţuit albastru indigo specifică atelierelor ceramice de la Faenza (Italia) descoperită în inventarul unei locuinţe din secolul al XVI-lea.

Galerii

Artefacte

Hărți