Ţinutul „capitalei” regatului dac, cu aşezările şi fortificaţiile sale, se află situat pe versantul nordic al Carpaţilor Meridionali, în aripa de vest a Munţilor Şureanului, unde vestigiile dacice sunt răspândite pe aproximativ 200 km2. Zona aceasta mai restrânsă, care abundă în urme arheologice, poartă în literatura arheologică numele de Munţii Orăştiei. Principala sa caracteristică este determinată de relieful înalt, cu vârfuri de peste 1900 m, de unde înălţimile coboară în trepte spre est, sud, vest şi nord. Chiar cele mai înalte vârfuri sunt aplatizate, iar culmile care se desprind din zona alpină sunt prelungi, cu spinări late şi pante domoale.

Numeroase sunt izvoarele, majoritatea ivite la limita inferioară a zonei alpine şi toate alimentează principalele cursuri de apă care despică Munţii Şureanului pentru a spori debitul Jiului şi mai ales al Mureşului. Marea majoritate a aşezărilor şi a fortificaţiilor dacice se înşiruie de o parte şi de alta a Apei Oraşului, afluent de stânga al Mureşului, iar Sarmizegetusa Regia se află lângă şi în dreapta obârşiei râului.

Munţilor Şureanului le este caracteristic climatul montan cu zonele sale etajate, a munţilor înalţi şi mijlocii, ceea ce explică numărul mare al zilelor de îngheţ şi persistenţa zăpezii pe, sol de la peste trei până la două luni.

Între minereurile existente sunt de menţionat în primul rând cele feroase (exploatate în nu mai puţin de şapte locuri), de plumb, cupru, zinc şi mangan, iar în vecinătate, la nord şi peste Mureş acelea din Carpaţii Metaliferi bogaţi în aur, argint, cupru şi plumb.

În munţii Şureanului predomină şisturile cristaline, dificil de fasonat sau friabile, iar cu excepţia cetăţii de la Luncani – Piatra Roşie şi a fortificaţiei liniare de la Cioclovina – Ponorici în toate celelalte locuri unde sunt amplasate întăriturile dacice se află micaşist, care devine fărâmicios în contact cu agenţii atmosferici. Din această pricină calcarul pentru construcţiile din zona Sarmizegetusei a fost exploatat şi adus, cale de zeci de kilometri, de pe Dealul Măgura situat la est de Călan, iar andezitul din cariera de la Bejan, lângă Deva.

Raritatea crestelor priporoase şi culmile prelungi cu suişuri şi coborâşuri în pantă domoală au înlesnit în toate vremurile circulaţia în masivul Şureanului, unde se poate umbla de la un munte la altul, chiar cu atelaje, fără impedimente deosebite. Principalele drumuri naturale, cu o mulţime de ramificaţii, porneau dinspre sud străbătând lanţul muntos prin pasurile Urdele şi Vulcan dinspre sud – vest şi vest din bazinul Streiului pe la Cioclovina şi pe Valea Boşorodului – Piatra Roşie, dinspre nord din valea Mureşului în amonte pe Apa Oraşului, dinspre nord – est pe valea Sibişelului şi de la Cugir, iar dinspre est din valea Sebeşului. Cel mai lesnicios drum era acela care pornea de la Mureş spre sud, pe unde a atacat grosul armatei lui Traian.

prof. dr. Ioan Glodariu

Localizare:
Judeţele Hunedoara şi Alba, provincia istorică Transilvania.

Denumire:
Cetăţile dacice din munţii Orăştie

  1. Sarmizegetusa Regia – capitala regatului dac – sat Grădiștea de Munte, comuna Orăștioara de Sus, județul Hunedoara (cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirile de Grădiștea Muncelului sau Sarmizegetusa Regia).
  2. Cetatea dacică de la Costeşti – „Cetăţuie” – sat Costeşti, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara.
  3. Cetatea dacică de la Costeşti – „Blidaru” – sat Costeşti, comuna Orăştioara de Sus, judeţul Hunedoara.
  4. Cetatea dacică de la Luncani – „Piatra Roşie” – sat Luncani, comuna Bosorod, judeţul Hunedoara.
  5. Cetatea dacică de la Băniţa – sat Băniţa, comuna suburbană Băniţa, municipiul Petroşani, judeţul Hunedoara.
  6. Cetatea dacică de la Căpâlna – sat Căpâlna, comuna Săsciori, județul Alba.

Localizare pe hartă și indicarea coordonatelor geografice ale perimetrului cetăților dacice:

  • Cetăţile dacice se găsesc în zona de sud-vest a Transilvaniei, în zona munţilor Şureanu (sau Orăştiei).
  • Coordonate geografice: 45°27′ – 45°49′ latitudine Nord; 23°09′ – 29°31′ longitudine Est.

Zona viitoarei capitale a dacilor a fost doar sporadic locuită înainte de sfârşitul secolului II a. Chr. Cele mai vechi descoperiri aparţin paleoliticului superior găsite fiind în peştera de la Cioclovina. Abia peste câteva zeci de milenii se stabilea o comunitate a primilor indo-europeni, purtătorii culturii Coţofeni, strămoşii tracilor de mai târziu, creatorii strălucitelor civilizaţii ale epocii bronzului şi a primei epoci a fierului.

Din marea masă a tracilor, ramura nordică, daco-geţii, se va individualiza prin câteva particularităţi de limbă şi prin credinţa în nemurire, iar o puternică uniune de triburi a lor este localizată pe cursul mijlociu al Mureşului. Cert este că pe la sfârşitul secolului II a. Chr. şi la începutul celui următor centrul ei se afla în cetatea de Ia Costeşti – Cetăţuie. Vigoarea economică, implicit puterea politică şi militară a acestei formaţiuni, îşi trăgea seva din mănoasa vale a Mureşului, cu terenurile ei agricole excelente, din Munţii Metaliferi cu zăcăminte aurifere şi din Munţii Şureanului cu minereurile feroase vizibile la suprafaţă. Ajuns la conducerea ei cândva înainte de 82 a. Chr. Burebista a reuşit să unească sub sceptrul său marea majoritate a uniunilor tribale daco-gete şi să întemeieze un regat întins de la Munţii Balcani până în Carpaţii Păduroşi şi din Morava (în Cehia de astăzi) până la limanul Niprului, la Boristene şi Olbia.

Tot el a înglobat în regatul său mai vechile fortificaţii şi a construit altele. Ele vegheau principalele drumuri comerciale ale Daciei şi le închideau pe acelea care traversau Carpaţii prin fortificaţii amplasate la intrarea şi la ieşirea din ei. Opera de fortificare a fost continuată de urmaşii lui Burebista, încât în două secole regatul dac a fost înzestrat cu aproape 100 de fortificaţii, din care 91 funcţionau încă în vremea lui Decebal.

În timpul domniei lui Burebista (circa 82 – după 44 a. Chr.) marele preot şi colaborator apropiat al lui Deceneu îşi avea reşedinţa pe muntele sfânt al dacilor, pe Cogaionon, locul unde se fondează Sarmizegetusa. Ea însăşi era apărată de un microsistem de fortificaţii, toate construite ca şi în cazul cetăţilor de la Costeşti – Cetăţuie (amplificată în vremea lui Burebista): Căpâlna pe valea Sebeşului, mai aproape Vârful lui Hulpe, la sud Băniţa, la vest Luncani – Piatra Roşie şi fortificaţia de baraj de la Ciocloviva – Ponorici, iar la nord Costeşti – Cetăţuie şi Costeşti – Blidaru, cu salba de turnuri şi cu cele răsfirate până la Sarmizegetusa.

Cu toate că vasta stăpânire a lui Burebista s-a dezmembrat (sau a fost împărţită între moştenitori) mai întâi în patru, apoi în cinci, nucleul regatului cu centrul în Munţii Orăştiei a dăinuit. De acolo va porni şi ultima unificare a deco-geţilor de către predecesorii apropiaţi ai lui Diurpaneus, supranumit apoi Decebal, numele celebru cu care a rămas în istorie.

Odată cu dispariţia din viaţă a lui Burebista, conducerea a preluat-o Deceneu şi tot el a mutat capitala de la Costeşti – Cetăţuie la Sarmizegetusa, pe muntele sfânt. Tot de atunci, dacă nu cel mai târziu din timpul urmaşului lui Deceneu, Comosicus, regii dacilor au cumulat cele trei puteri supreme în regat: politică, militară şi religioasă, situaţie care se va perpetua inclusiv pe timpul lui Decebal.

După primul război cu Traian, desfăşurat în anii 101-102, prin stipulaţiile păcii, Decebal a fost obligat să-şi demanteleze parţial fortificaţiile, inclusiv cea a capitalei, dar în anii 103 – 104 le-a refăcut, pe unele chiar le-a completat cu alte elemente de fortificare. În timpul celui de al doilea război cu Traian, 105 – 106 şi imediat după el, cu excepţia Sarmizegetusei, toate cetăţile dacice au fost incendiate şi distruse de romani. La Sarmizegetusa a rămas o garnizoană romană care mai întâi a reparat stricăciunile pricinuite zidului cetăţii în timpul asediului ei şi apoi a lărgit-o până la dimensiunile actuale. Garnizoana era formată de un detaşament al Legiunii IV Flavia Felix şi a rămas pe toată durata domniei lui Traian. Totodată zona Sarmizegetusei, care se preta la atacuri de gherilă graţie terenului muntos vălurit a fost golită de populaţia dacică mutată în câmpie, iar accesul spre munte era interzis de castrul roman de la Orăştioara de Jos, unde nu întâmplător îşi avea garnizoana o trupă de cercetaşi.

La Sarmizegetusa Regia, unde cercetările sunt mai avansate, s-a constatat că erau două „cartiere” cu construcţii civile, cel de est cu o „piaţă” largă, între ele fiind cetatea (numai cu barăci pentru oşteni) şi zona sacră cu sanctuarele şi cu construcţii adiacente slujitorilor cultului sau trebuinţelor serviciului religios. Prin funcţiile sale economice – mare centru meşteşugar şi comercial, nu şi agricol prin natura reliefului -, politic şi religios, prin sistematizare şi amenajările edilitare, capitala regatului se dovedeşte a fi fost un oraş în adevăratul înţeles al cuvântului. În aceeaşi categorie sunt de inclus probabil aşezările compacte, tot pe terase antropogene etajate, de la Feţele Albe, parţial cercetată şi de la Cetea, neatinsă de hârleţul arheologului.

Zăbovind în continuare asupra Sarmizegetusei Regia, este de adăugat că drumul principal pavat cu piatră locală din dreptul cetăţii spre zona sacră se transforma într-unul pavat cu lespezi din calcar şi mărginit de două borduri din blocuri de calcar care susţinea pilaştrii de lemn ai acoperişului de şindrilă al lui. Până la cetate el era vegheat de turnuri izolate, iar în apropierea ei era barat de un val de pământ cu palisadă.

Cetatea constă dintr-un zid ridicat în tehnica murus Dacicus (varianta dacică a zidului elenistic), care înconjura mamelonul cu cota 1000 şi în afara lui cisterna cetăţii apărată de o palisadă cu talpă.

În zona sacră de-a lungul vremii au fost construite zece sanctuare, o construcţie pentagonală şi un altar de sacrificiu pe două terase susţinute de ziduri puternice, care ajungeau până la înălţimea de cel puţin 14 m. Pe traseul zidului de terasă al celei inferioare erau adosate trei turnuri dintre care unul era pentagonal. Până la sanctuare apa era adusă prin conducte de lut, iar drenajul terasei inferioare era asigurat de un canal de calcar cu două ramuri. În general se admite că în ultima fază s-a utilizat piatra de andezit.

În sectorul de sud al terasei inferioare (acum în curs de restaurare) au funcţionat trei sanctuare şi pe o treaptă mai sus altul cu plinte din calcar şi coloane de Iemn. În sectorul de nord, până unde coboară o ramură a drumului pavat, în ultima fază funcţionau două sanctuare circulare din andezit şi lemn, două patrulatere şi altarul de sacrificii. Pe terasa superioară iniţial a funcţionat un sanctuar de calcar, apoi a început construirea altuia din andezit, rămas neterminat din cauza războaielor cu Traian.

La nord şi la vest de sanctuarul neterminat sunt construcţii din calcar legate de trebuinţele serviciului religios. Toate sanctuarele erau cu acoperiş, iar acolo unde ele sunt mărginite de pilaştri de andezit, aceştia marcau spaţiul sacru, probabil interzis laicilor. De altminteri ceremoniile sacre se făceau în afara incintei sanctuarelor. În sfârşit, toate sanctuarele au fost distruse la căderea Sarmizegetusei (piatra a fost folosită la lărgirea cetăţii), o dovadă în plus, dacă mai era nevoie, pentru rolul deosebit al religiei în viaţa societăţii („… în neamul lor râvna pentru cele divine a fost un lucru de căpetenie”, Strabon, VII, 3, 4).

Cu excepţia unei mici fortificaţii de pământ de pe Muncel, drumul de plai, care pornea de pe Jiu peste munte nu avea alte întărituri tocmai din pricina traseului sinuos. De această carenţă în microsistemul de apărare a Sarmizegetusei au profitat romanii atacând-o pe la spate cu cavaleria maură, specializată în luptele pe teren accidentat.

Costeşti – Cetăţuie. Revenind la fortificaţiile din zona capitalei, dinspre nord valea largă ce pornea de la Mureş se îngustează treptat devenind la Costeşti foarte îngustă din pricina dealurilor care ajung până la albia Apei Oraşului. Acolo, în acel loc a fost fondată cea mai veche fortificaţie, cetatea de pe Cetăţuie, cocoţată pe vârful mamelonului care poartă acelaşi nume. Ea constă dintr-un val semilunar cu palisade care barează accesul pe singura şa de legătură cu restul înălţimilor. Trecând de acest val duşmanul se lovea de o palisadă complexă, un fel de zid din casetoane de lemn umplute cu pământ care înconjoară vârful mamelonului, apoi de un zid cu trei bastioane şi unul izolat, construite în tehnică elenistică şi apoi de două palisade simple. Dincolo de ele se află platoul cetăţii având la capetele de pe axa lui lungă două turnuri-locuinţe (cu parterul din ziduri de piatră şi etajul din cărămidă slab arsă), acoperite cu ţiglă.

În punctul cel mai înalt s-au păstrat urmele unui turn de veghe şi numai resturi de barăci; mai jos sunt două cisterne spate în stâncă. În interiorul cetăţii se mai află un sanctuar de calcar, alte trei extra muros şi trei turnuri, dintre care unul Iocuinţă. Câte un turn se mai afla pe mameloanele din apropiere, Ciocuţa şi Cetăţuia Înaltă. La piciorul pantei romanii au construit un castellum din pământ.

Pe Blidaru, mamelonul din apropiere şi tot în aceeaşi gâtuitură a văii, se înalţă cea mai puternică cetate din zonă. Accesul, oricum dificil spre ea, era păzit de nu mai puţin de 17 turnuri.

Iniţial s-a construit prima incintă (dinspre est), patrulateră, cu bastioanele de colţ, un turn-locuinţă pe platou şi un turn izolat (6). În faza a doua, probabil în anii 103 – 104, s-a demontat zidul de vest al cetăţii şi ea a fost lărgită prin unirea cu alte ziduri de turnul izolat. În spatele zidurilor adăugate s-au amenajat încăperi pentru provizii, ale căror tavane erau tot atâtea platforme pentru maşinile de război. Cisterna, construită probabil de meşterii romani după preceptele lui Vitruvius, este în afara cetăţii, la fel ca şi sanctuarul patrulater de calcar.

În amonte de Blidaru drumul care urca pe lângă Apa Grădiştii era vegheat de alte turnuri pană la Sarmizegetusa.

La vest de Sarmizegetusa a fost ridicată cetatea de la Luncani – Piatra Roşie pe vârful unei stânci de calcar. Iniţial s-a construit în tehnica murus Dacicus incinta patrulateră cu cinci bastioane şi trei turnuri izolate, amplasate pe singurul drum de acces existent. În faza următoare două dintre turnurile izolate au fost legate de prima incintă prin ziduri din piatră legată cu mortar de pământ. În interiorul primei incinte s-a construit un fel de „cazarmă” pentru garnizoana permanentă, cu două încăperi mari şi un fel de ambulatoriu cu absidă. Tot pe platou, la nord de incintă, sunt alte două clădiri mari, mai jos un turn şi în incinta a doua o construcţie de cult cu absidă până la care duce o ramură a drumului, pavat cu lespezi de calcar.

La sud de Piatra Roşie s-a ridicat fortificaţia liniară de la Cioclovina – Ponorici, care consta dintr-un zid de piatră legat cu lemn şi mortar din pământ, lung de 2,5 km. De la zid porneau spre exterior trei bastioane şi alte ziduri scurte, perpendiculare şi oblice pe primul, menite să fragmenteze frontul de atac al duşmanului (Cetatea de Ia Vârful lui Hulpe nu a fost cercetată anume).

Catrele romane de marş. În spatele fortificaţiei liniare se află un castellum roman, ridicat după cucerirea ei. Întărituri romane marchează traseele color trei coloane de atac ale cavaleriei maure. Castre de marş sunt la Vârful lui Pătru pentru coloana care a urcat dinspre Jiul de est şi la Jigoru Mare pentru coloana care a urcat munţii după anihilarea cetăţii de la Băniţa. Ele au făcut joncţiunea la Comărnicel unde sunt două castre de marş, dintre care unul dublu (fortificaţia octogonală tot de acolo este feudală).

A treia coloană a urcat dinspre Luncani – Piatra Roşie pe la Luncani – unde este alt castru de marş – pentru a ataca din spate cetatea de la Blidaru. Atacul cavaleriei maure prin munţii ce se înălţau la sud de Sarmizegetusa, unde nu existau fortificaţii dacice, se pare că a grăbit hotărârea regelui dac să accepte condiţiile grele ale păcii din 102.

În cel de al doilea război cu Traian, atacul roman a pornit dinspre ţinuturile dacice din sud – vest (actualul Banat) ocupate de împărat încă din 102. Oricât de puternice erau cetăţile din zona capitalei ele nu puteau rezista unor asedii prelungite din pricina amplasări lor pe vârfurile mameloanelor, unde nu existau surse permanente de apă.

În antichitatea dacică, zona Sarmizegetusei Regia era mult mai dens populată decât este astăzi. Acolo se găsesc aproape la tot pasul vestigiile aşezărilor dacilor şi ale fortificaţiilor lor. Cele mai multe din prima categorie care, prin natura urmelor lăsate nu puteau fi conservate, sunt acelea caracteristice zonei montane, cu locuinţe de suprafaţă, cu pereţi din lemn şi lut şi cu învelitoarea din paie sau din şindrilă. Ele, împreună cu construcţiile lor adiacente din lemn, se grupează în mod obişnuit în aşezări variate ca întindere, semnalate între actualele sate Bucium şi Orăştioara de Jos, la Orăştioara de Sus, Ocolişul Mic şi Ludeşti.

La Costeşti, suprapusă de construcţiile actualului sat, se afla întinsa aşezare civilă a cărei acropole o constituia cetatea de la Costeşti – Cetăţuie. Locuinţele ei, distanţate, se întind pe mai mult de 3 km lungime împreună cu amenajările gospodăreşti şi cu ateliere, cu cuptoare, inclusiv unul pentru ars ţigle, tuburi de lut ars de la conductele de apă şi obiecte casnice care constau mai ales din ceramică şi piese de metal.

Mai în amonte de Costeşti, locuinţele şi amenajările gospodăreşti sunt fie răsfirate, fie în pâlcuri de trei – patru, ca pe Platoul Luncanilor şi de-a lungul Apei Oraşului până la Dealul Grădiştii, la poalele Sarmizegetusei. În zona alpină cu păşuni locuinţele sunt tot în pâlcuri, cu pereţii din lemn neetanşeizaţi, cu lut, dar cu baza din lespezi de piatră, cu alte cuvinte locuinţe sezoniere ale păstorilor, dar şi ale lucrătorilor care exploatau zăcămintele de minereu mai ales de fier ca la Tâmpu, Rudele şi Meleia. Mai există o categorie de aşezări, compacte de astă dată, cu construcţiile ridicate pe terase antropogene sprijinite de ziduri, pe versantele însorite ale pantelor ca la Cetea, Feţele Albe şi Sarmizegetusa, cu drumuri amenajate, uneori chiar pavate cu piatră, cu instalaţii de captare şi de transport prin conducte de lut ars a apei şi cu canale de drenaj.


Locuinţele au fie planuri simple, cu una sau două încăperi, fie cu planuri complexe, cu două sau trei încăperi dispuse în linie, grupat sau „concentrice”, tot aşa cum nu sunt rare cele cu etaj. Pereţii erau din lut bătut armat cu pari de lemn sau din lemn lipit cu Iut ridicaţi, pe o bază din lespezi de piatră sau chiar din blocuri de calcar fasonat, cu podeaua din lut uneori ornamentat sau din lemn (Ia etaj) şi cu învelitoarea din şindrilă.


La construcţiile cu piese dispuse „concentric” prima era un pridvor poligonal, a doua tot poligonală era magazia cu provizii şi unelte, iar cea „centrală”, dar dispusă descentrat, era cea locuită propriu-zis. De cele mai multe ori încăperea „centrală” este absidată, în absidă lipsind orice fel de obiecte, de unde s-a dedus că ea era rezervată zeilor protectori ai casei şi ai celor care locuiau acolo.


În apropierea locuinţelor sau între ele se ridicau hambare şi alte acareturi gospodăreşti. Atelierele mari aveau o amplasare privilegiată în cadrul aşezării, de unde rezultă statutul aparte al meşterilor în comunitate.

Toate descoperirile din ţinutul capitalei, începând de la prozaicele obiecte de întrebuinţare curentă până la impunătoarele fortificaţii, reflectă în ultimă instanţă stadiul avansat la care ajunsese civilizaţia dacilor în zorile primului secol al erei creştine.

Atestarea numai a locuinţelor de suprafaţă nu are nimic surprinzător, mai mult este firească în zona montană. În schimb, bogăţia şi varietatea produselor existente în ele sunt remarcabile, iar prezenţa drumurilor pavate, a teraselor antropogene şi nu în ultimul rând a conductelor de apă denotă pretenţii elevate. Apoi numeroasele ateliere, mai ales de metalurgie, dar şi ceramice, pentru prelucrarea sticlei, a atelierului monetar al capitalei indică o perioadă de bunăstare, de belşug neîntâlnit peste tot în regiunile Daciei.

Pentru puterea economică a Sarmizegetusei Regia este edificatoare constatarea potrivit căreia fierul găsit acolo, fie în formă brută, fie transformat în unelte, obiecte de întrebuinţare curentă; material de construcţie etc., din punct de vedere cantitativ era mai mult decât toate produsele de fier luate împreună descoperite în ţinuturile din Europa Centrală şi de sud – est situate în afara Imperiului Roman.

În arhitectura militară apoi se întâlneşte o insolită îmbinare de elemente tradiţionale (valuri de pământ, palisade etc.) cu acelea mai ales greceşti: planuri regulate, trasee unghiulare ale zidurilor (Costeşti – Cetăţuie, Costeşti – Blidaru, Luncani – Piatra Roşie), contraforţi care susţineau platforme pentru maşinile de război, scări monumentale, intrările în cetăţi de tip achicane şi prin turnuri, chiar tipul de cărămizi, ţigle, olane şi tuburi de conductă, cisterna de la Blidaru.

Dacii, prin intermediul meşterilor şi arhitecţilor aduşi sau veniţi din oraşele greceşti şi din Imperiul Roman, au preluat din lumea clasică greco-romană o multitudine de elemente pe care le-au adaptat la posibilităţile şi Ia gustul lor. Chiar şi la sobrele sanctuare, unde planurile sunt locale, folosirea pietrei ecarisate şi tehnicilor de fasonare a ei, inclusiv marcarea cu litere greceşti a loturilor de blocuri cu destinaţie precisă sunt preluate din lumea greco-romană.

Totul arată o civilizaţie specifică, în plin avânt şi fără egal în Europa barbar contemporană. Se adaugă preocupările de medicină empirică, atestate de izvoarele scrise antice şi de descoperirile arheologice, de botanică farmaceutică, orientarea spre nord sau solstiţială a sanctuarelor, calculele astronomice materializate în elemente de arhitectură (grupările pilaştrilor sanctuarelor circulare de la Sarmizegetusa, calcularea scurgerii timpului prin intermediul părţilor componente ale altarului de sacrificii tot de acolo) încât nu întâmplător ansamblul de cetăţi şi monumente din zona Sarmizegetusei Regia figurează în listele UNESCO.

* D. Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, 1984.
* I.H. Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, 1986.
* C. Daicoviciu, în: Istoria României, 1960, p. 255 – 338.
* C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştie, 1951.
* C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Sarmizegetusa. Cetăţile şi aşezările dacice din Munţii Orăştiei, 1960.
* H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, 1972.
* Glodariu, Arhitectura dacilor. Civilă şi militară, 1983.
* Glodariu, E. Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci, 1979.
* Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei preromane, 1996.
* E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, 1997.

* Berciu, D. – Contributions á l ‘étude de l’ârt Thraco-Géte, Bucureşti,1974 Antonescu, D. – Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti,1984

* Berciu, D. – Contributions á l ‘étude de l’ârt Thraco-Géte, Bucureşti,1974 Babeş, M. – Die Poieneşti – Lukaşevka Kultur. Ein Beitrag zur Kulturgeschichte im Raum östlich der Karpaten in den letzten Jahrhunderten vor Christ Geburt, Saarbrücker Beiträge zur Altertumskunde, Bd. 30, Bonn, 1993, p. 59 – 66 şi 159

* Berciu, D. – Contributions á l ‘étude de l’ârt Thraco-Géte, Bucureşti,1974

* Cichorius, C. – Die Reliefs der Trajansäule, Berlin, 1896 – 1900

* Condurachi, Em. – Influences grecques et romaines dans les Balkans, en Hongrie et en Pologne. Le Rayonnement des civilisations Grecque et Romaine sur les cultures péripheriques, Actes du VIII-éme Congrés international d’Archeologie Classique (Paris, 1963), Paris, 1965, p. 317 – 332.

* Conovici, N., V. Sârbu – La religione dei Geto-Daci,în: I Daci, Milano, 1997, p. 105 – 115

* Crişan, I. H. – Ceramica daco-getică (La céramique daco-géte), Bucureşti, 1969

* Daicoviciu, C., Al. Ferenczi, Aşezări dacice din Munţii Orăştiei, 1951.

* Daicoviciu, C., Dacica, Cluj, 1960

* Daicoviciu, C. – Sistemi e tecnica di costruzione militare e civile presso I Daci nella Transilvania, Atti del settimo congresso internazionale di Archealogia Classica, t. III, Roma , 1961, p. 81 – 86

* Daicoviciu, H. – Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972

* Daicoviciu, H. – Die Höhepunkt der dakischen Kultur, Studia Getica. Die eisenzeitlichen Verbundungen zwischen Schweden und Südosteuropas, Vorträge beim Gotensymposium im Statens Historiske Museum, Stockholm, 1970, Almquist Wiksel 1, 1972, p. 197 – 205

* Daicoviciu, H. – Catalogue of the Exbition of the Rumanian National Collections at the Bilingham Art Gallery, 1981.

* Daicoviciu, H., Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud vestul Transilvaniei, 1989

* Dorsett, J. E.,G. Graham – An examination of Rumanian Iron Age ecology using Landsat, Télédetection et cartographie thematique en archeologie, CNRS, 1988, p. 125 – 137

* Dumézil G.- L’idéologie tripartite des Indo-Européens, Bruxelles, 1960

* Eliade, M.- Histoires des croyances et des idées réligieuses, Paris,1975

* *** – Fontes ad historiam Dacoromanians pertinentes, t. 1, 1964; t. II,1970

* Froehner, W. – La Colonne Trajane, Paris,1864

* Glodariu, I. – Arhitectura dacilor civilă şi militară, Cluj-Napoca, 1983

* Glodariu, I., Forteresses daces dans la région de Sarmizegetusa. Die Dakfestungen in der Ungebung von Sarmizegethusa, în: Denkmäler in Rumänien. Monuments en Roumanie. ICOMOS. Cahiers du Comité National Allemend, XIV, München, 1995.

* Glodariu, I., E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei preromane, Deva,1996

* Gostar, N.,V. Lica – Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi,1984

* Gsell, St.- Essai sur la régne de l’empereur Domitien, Paris,1894

* *** – Istoria României, t. I, Bucureşti, 1960

* Lehmann – Hartleben, K. – Die Trajansäule, Berlin, Leipzig, 1926

* Macrea M, Oct. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, 1966, p. 24 – 33

* Nandris, J.G. – Highland Ethnoarcheaeology and European Prehistory, Paper to X Congress UISPP, Mexico City

* Paribeni, R. – Saggio sulla storia e sui tempi dell imperatore Traiano, vol. l, Messina,1927

* Patsch, C.- Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa, I – VI, Wien, VI, l. Bis zu Festsetzung der Rômer in Transdanubium, Wien,1932.

* Patsch, C. – Der Kampf und der Donauraum unter Domitian und Trajan, Sitzungsberichte der Akademie, Wien, 1937

* Prieur, J. – Les animaux sacrés dans l’Antiquité. Art et réligion du monde méditeranéen, Rennes,1988

* Petersen, E. – Trajans dakische Kriege nach den Säulenrelief erzält, vol. I, II, Leipzig, 1889 – 1890

* Preda, C.- Einige Fragen der Geto-dakischen Numismatik, Jahrbuch für Numismatik und Goldgeschichte, München, 16, 1966, p. 63 – 82

* Sârbu, V, Gelu Florea – Imaginar şi imagine în Dacia preromană, Brăila, 1997

* Trynkowski, J. – La chůte de Burebista, în: In memoriam Constantini Daicoviciu, Cluj, 1974, p. 381 – 388

* Zirra, Vl. – Beiträge zur Kentniss des Keltischen La Téne in Rumänien, Dacia, N.S. 15, 1971, p. 171 – 238 Cataloage de expoziţie

La civilisation classique des Daco-Gétes, Bruxelles, 1979

I Daci. Mostra della Civiltá daco-getica in epoca classica, Roma, 1979

Die Daker. Archäologie in Rumänien, Köln, 1980

I Daci, Milano, 1997

Ruinele antice de pe valea Apei Oraşului erau cunoscute de localnici din vremuri imemoriale după cum indică frecvenţa toponimelor Cetate, Cetăţuie, Blidaru, Grădişte, dar au ajuns la cunoştinţa cărturarilor cu interes pentru istorie abia târziu. Cea mai veche menţiune scrisă a lor datează din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când este menţionată existenţa unui oraş cu fundamente la vedere şi cu ziduri din piatră, situat în munte, nu departe de Orăştie. După alte veacuri de tăcere, descoperirea de monede de aur prin 1784 -1785 şi, mai ales, în 1802 au atras atenţia autorităţilor, după care au urmat în anii 1837 şi 1847 vizitarea unora dintre ruine de învăţaţi. La începutul secolului XX, Gr. Téglas afirma că la Grădiştea Muncelului (acum Grădiştea de Munte) a fost ultimul loc de refugiu al Iui Decebal.

Săpăturile sistematice, conduse de arheologi de profesie au început abia în 1922, sub conducerea profesorului Dimitrie Teodorescu de la Universitatea de la Cluj. De-atunci, cu întreruperi variabile, ele au continuat sub conducerea lui C. Daicoviciu, H. Daicoviciu şi de semnatarul acestor rânduri, încât astăzi se cunoaşte localizarea tuturor vestigiilor de importanţă, dar au fost cercetate doar câteva dintre ele.

1540 / 1551 – potrivit relatărilor lui Wolfgang Lazius, nişte ţărani au găsit în apele râului Strei, în zona localităţii Sântămărie Orlea, în apropierea oraşului Haţeg, un tezaur de 40.000 de monede cu efigia regelui Lysimachos; tezaurul ar fi intrat iniţial în posesia cardinalului Giorgio Martinuzzi, primul cancelar al principatului Transilvaniei, iar mai apoi o parte (cca. 10.000 de monede) ar fi fost trimisă de către generalul imperial Giovanni Castaldo pentru colecţia imperială de la Viena. Cu aceeaşi ocazie ar fi fost descoperite şi două statuete de aur, oferite de asemenea împăratului Carol al V-lea, dar despre care ulterior nu mai există nici o ştire.

1575 – în cronica lui Gáspár Heltai – Chronica az magyarocnak dolgairol – există menţiunea că: „… nu departe de Orăştie şi acolo se afla în munte un oraş frumos, ale cărui fundamente se mai păstrează toate. Incinta acestui oraş era şi ea din piatră cioplită …”.

Mijlocul sec. XVII (1639 – 1686) – mărturii ale cronicarului sas Mathias Miles, asupra aceleiaşi descoperiri fabuloase de la mijlocul secolului al XVI-lea, precizau că ar fi fost vorba doar despre 20.000 de monede de aur.

A doua jumătate a sec. XVII – începutul sec. XVIII (1663 – 1732) – informaţii despre tezaurul din apele râului Strei apar în cunoscuta lucrare a lui S. Köleséri – Auraria Romano-Dacica; în această versiune, tezaurul ar fi fost descoperit în anul 1545, o parte a sa fiind trimisă de către cardinalul Giorgio Martinuzzi împăratului Ferdinand I, iar o altă parte ajungând în proprietatea principelui Ioan Sigismund.

1785 – ţăranul David Albu din Chitid (oraşul Călan) îi povesteşte preotului Dumitru Cerbiceanu, că-n anul precedente avusese un vis în care la Grădişte apăreau comori. Toponimele precum „Grădişte”, „Cetăţuie”, „Cetăţuia Înaltă”, „Blidaru”, „Cetatea Bolii”, „Piatra Roşie”, cunoscute cu certitudine din secolul al XVIII-lea, dovedesc că legendele despre comori fabuloase în zona munţilor Orăştiei frământau de mulţi ani imaginaţia localnicilor.

1787 – preotul Dumitru Cerbiceanu, împreună cu o seamă de cunoscuţi, urcă la ruinele de la Grădişte, cu speranţa că va găsi comorile ce se arătaseră în visele lui David Albu. Din relatările preotului, se cunoaşte astăzi, că atunci nu au fost descoperiţi decât „… nişte stâlpi rotunzi de piatră … ” sau „… butoaie de piatră …”, precum şi „… nişte vechituri într-o ascunzătoare şi multe figuri, un câine ce părea dulău cu gura deschisă …”.

1802 – la începutul lunii septembrie – aşa cum va consemna mai târziu ancheta oficială – doi băieţi, unul dintre ei fiu al iobagului Arimie Popa, din satul Vîlcelele Bune, păscând porcii pe înălţimea „Ceata” [zisă astăzi a Comărnicelului, com. Orăştioara de Sus, sat Grădiştea de Munte (Muncelului)], pe locul numit la „Dealul Anineşului”, au descoperit un tezaur de monede de aur (peste 500 de monede) Lysimachos.

1803 primăvara – zvonurile despre descoperirea tezaurului în toamna anului trecut, declanşează o febrilă căutare de comori pe înălţimea „Ceata” de către ţăranii din Ocolişul Mic.

1803 iunie – începerea unei anchete oficiale de către Paul Török, procuratorul domeniului fiscal Hunedoara, în legătură cu descoperirile de monede de aur. În ciuda acesteia, tatăl celui de-al doilea băiat, porneşte şi el în căutarea comorilor şi după toate probabilităţile, găseşte în zona proriu-zisă a Grădiştei Muncelului (după identificările actuale în zona teraselor IX sau X de la Sarmizegetusa Regia), şi nu pe înălţimea „Ceata”, un nou tezaur conţinând cca. 450 de monede de tip Koson. Vestea despre descoperirea noului tezaur se răspândeşte cu repeziciune în toată zona, astfel că o mărturie din epocă consemnează: „… locuitorii din aproape toată regiunea au alergat pe munte să caute aur”, „… era o mulţime mai mare poate decât şase sate laolaltă şi toţi căutau bani”.

1803 iulie – redactarea unui raport de către Paul Török, care semnalează pentru prima dată importanţa istorică a ruinelor de la Grădiştea de Munte, necesitatea de a fi întreprinse în zonă cercetări arheologice, dar propune şi instituirea unei paze militare care să împiedice extinderea căutărilor de comori de către ţărani. În urma acestui raport, Bernand Aigler, supraveghetor de mină, şi Iosif Bodoki, inspectorul hutei fiscului din Sibişel, încep la 21 iulie, primele săpături sistematice în perimetrul ruinelor antice de la Sarmizegetusa Regia (după identificările actuale în zona teraselor IV şi XI), cu scopul de a clarifica natura ruinelor, pentru a se putea decide dacă merită sau nu să se cheltuiască bani pentru continuarea săpăturilor.

1803 august / septembrie – nou raport redactat de către Paul Török, cu o amplă descriere a ruinelor de la Grădiştea Muncelului, precum şi a altor vestigii de pe vârfurile „Feţele Albe”, „Muchea”, „La Vârtoape”, „Sub Cununi”, „Blidaru”, precum şi din alte puncte de pe Apa Grădiştei, platoul Luncanilor (Cetatea de la Piatra Roşie). Documentul mai propunea întocmirea unei hărţi detaliate a ruinelor de la Grădişte, organizarea în continuare a săpăturilor, tăierea pădurii în zona respectivă pentru o mai bună desfăşurare a cercetărilor, paza ruinelor împotriva căutătorilor de comori prin pădurari ai ocolului silvic.

1804 primăvara / vara – descoperirea unui nou tezaur de monede de aur Koson (987 de piese), în zona Grădiştea. Acest fapt determină reluarea, în vara acelui an, a săpăturilor sistematice, sub conducerea lui Iosif Molitor, intendent pensionar de mină. Probabil numirea unui alt comisar al Tezaurariatului Cameral în locul lui Paul Török, precum şi descoperirea unui nou tezaur de monede de aur de către căutătorii de comori au determinat ca ideea unor săpături sistematice conduse de către Tezaurariatului Cameral să fie abandonată în favoarea celei prin care căutătorii de comori particulari urmau să-şi desfăşoare activitatea în zonă, prin acordarea unei autorizaţii pentru săpături de către Tezaurariat. Decizia acestuia a fost aprobată de Curtea aulică de la Viena, care a dispus încheierea săpăturilor efectuate pe cheltuiala fiscului.

1805 – maiorul de geniu M. Pechy de Péchújfalu, în calitate de director al serviciului de fortificaţii, cunoscut însă şi drept cel mai bun arhitect neoclasic al Transilvaniei, vizitează ruinele de la Grădişte şi întocmeşte un nou raport către superiorii săi. Principalele date ale acestui document sunt următoarele: fortificaţiile din zona Grădişte aveau caractersitici de aşezare urbană, o descriere a sanctaurului circular, a zidului de incintă şi a apeductului, precum şi a ruinelor termelor romane de la sud de cetate, propunerea de a identifica ruinele de aici cu antica localitate Acquae, după datele furnizate de Claudios Ptolemaios. În urma acestui raport, maiorul Pechy a fost considerat o bună perioadă de timp, în literatura de specialitate drept iniţiatorul cercetărilor sistematice de la Grădiştea Muncelului, în dauna lui Török, Aigler, Bodoki şi Molitor.

Bibliografie:

1. C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1951, p. 67 – 116.

2. S. Jakó, Cercetările arheologicve la cetatea Grădiştea Muncelului în anii 1803 – 1804 (Contribuţii la istoria arheologiei din ţara noastră), ActaMN, III, 1966, p. 103 – 120.

3. S. Jakó, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea Muncelului în anii 1803 – 1804, ActaMN, V, 1968, p. 433 – 443.

4. S. Jakó, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea Muncelului în anii 1803 – 1804 (II), ActaMN, VIII, 1971, p. 434 – 455.

5. S. Jakó, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea Muncelului în anii 1803 – 1804 (III), ActaMN, IX, 1972, p. 587 – 602.

6. S. Jakó, Date privitoare la cercetările arheologice de la Grădiştea Muncelului în anii 1803 – 1804 (IV), ActaMN, X, 1973, p. 615 – 640.

7. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 121 – 132.

Primul deceniu al sec. XIX – amatorii de antichităţi din Transilvania se dedică în special studiului monedelor de aur descoperite până atunci la Grădiştea Muncelului, problema unor noi săpături în zonă rămânând într-un plan secundar. Astfel la începutul acestui secol sunt publicate de către Fr. Xav. Hene, J. C. Eder şi M. Kenderesi o serie de articole dedicate acestei chestiuni.

1838 – M. J. Ackner, pasionat cercetător de topografie arheologică, vizitează ruinele de la Grădiştea de Munte, afirmând răspicat că: „… în nici un caz nu pot fi de origine romană”. De asemenea, el va vizita cu acelaşi prilej şi ruinele cetăţii de la Piatra Roşie.

1844 – András Fodor, medicul şef al comitatului Hunedoara, întreprinde săpături de mică amploare la baia romană situată la sud de cetatea mare de la Grădiştea Muncelului.

1847 – a doua vizită a lui M. J. Ackner, însoţit de A. Fodor şi J. F. Neigebaur, în zona cetăţilor dacice din zona Munţilor Orăştie. Cu acest prilej sunt descrise: zidul de incintă şi zona sacră de la Sarmizegetusa Regia, o serie de vestigii antice de la Meleia, Şesul Plopilor, Vîrtoape, Sub Cununi, Culmea Anineşului, precum şi zidurile antice de piatră fasonată de la Băniţa şi urmele castrului roman de marş de la Vârfu lui Pătru.Şi aceştia vor afirma originea preromană a construcţiilor din zona amintită, opinie împărtăşită mai apoi şi de către C. Gooß.

A doua jumătate a sec. XIX – G. Téglás publică o serie de studii dedicate vestigiilor din zona Munţilor Orăştie. Astfel el considera că cetatea cea mare de la Grădiştea de Munte a fost ultimul loc de refugiu al lui Decebal înainte de cucerirea romană, ea fiind în acelaşi timp apărată de sistemul de fortificaţii constituit de cetăţile de la Cugir, Piatra Roşie, Ponorici şi Costeşti.

1910 – Comisiunea Monumentelor Arheologice din Budapesta organizează periegheză oficială condusă de Gábor Finály în zona cetăţilor de la Grădiştea de Munte, în vederea începerii unor noi săpături sistematice în acest perimetru. În urma acestei vizite în teren, el va afirma că atât cetatea de la Grădiştea de Munte, cât şi cele de la Costeşti şi Piatra Roşie datează din perioada premergătoare cuceririi romane. De asemenea, G. Finály va vizita şi cele două castre de marş de pe vârful Comărnicelul. Studiind o serie de hărţi militare el va afirma că sistemul de fortificaţii din această zonă are drept centru cetatea de la Grădiştea Muncelului, care de altfel prezintă şi esenţiale caracteristici oppidane. În urma acestei vizite, o comisie formată din G. Finály, B. Kuzsinszky şi N. Láng, propune şi reuşeşte să declare, prin Ministerul Agriculturii din Austro-Ungaria, că perimetrul capitalei de la Sarmizegetusa Regia, cu un perimetru de cca. 591 iugăre de pădure seculară (= …) este monument al naturii.

1913, 26 octombrie – „Societatea istorică, arheologică şi de ştiinţe naturale a comitatului Hunedoara” înaintează un memoriu Inspectoratului general al Muzeelor şi Bibliotecilor, prilej cu care era prezentat şi un plan de perspectivă referitor la cercetări viitoare cu caracter arheologic, istoric, etnografic, botanic, zoologic, geologic şi mineralogic. În acest context erau prevăzute şi: cercetarea şi dezvelirea vestigiilor dacice şi romane din zona Grădiştea Muncelului, determinarea traseelor de marş ale trupelor romane pe parcursul celor două războaie dacice, în zona munţilor Orăştie; cercetarea castrelor romane din văile Sibişelului Vechi, Beriului, Apei Grădiştei şi Streiului.

1913 – G. A. T. Davies vizitează castrele romane de pe Vârfu lui Pătru şi Comărnicel şi face o serie de cercetări de topografie arheologică, în vederea studierii spaţiului geografic în care se desfăşuraseră cele două războaie daco-romane.



Bibliografie:

1. C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1951, p. 67 – 116.

2. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 132 – 137.

1921 – la îndemnul şi cu sprijinul lui Vasile Pârvan, secţiunea arheologică a Institutului de Antichităţi clasice a Universităţii din Cluj şi secţia pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice (în fiinţată în martie 1921, ca urmare a Legii pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919), organizează prima campanie de cerectări topografice arheologice în zona munţilor Orăştie sub coordonarea prof. D. M. Teodorescu. Obiectivul acesteia era: „… cercetarea amănunţită în vederea unor viitoare explorări arheologice intensive, a importantelor şi până la un punct enigmaticelor ruine de aşezări şi întărituri antice de pe culmile munţilor din partea de sud a judeţului Hunedoara…”. Cu acest prilej au fost vizitate ruinele de la Costeşti – „Cetăţuia”, Blidaru, Grădiştea Muncelului, Feţele Albe, Luncani – „Piatra Roşie” şi a fost efectuat un mic sondaj la „troianul” de la Cioclovina – Ponorîci. În urma acestei campanii, D. M. Teodorescu va distinge trei grupuri în cadrul sistemului de fortificaţii din zona munţilor Orăştiei, respectiv: grupul Costeşti – cel mai dinspre nord, grupul Grădiştea Muncelului spre sud-est şi grupul Luncani, spre vest.

1924 – D. M. Teodorescu începe primele cercetări arheologice sistematice la Grădiştea Muncelului (Sarmizegetusa Regia) şi Costeşti – „Cetăţuia”, fiind vizitat în cursul săpăturilor de către Vasile Pârvan. Aceste cercetări din perioada interbelică se vor desfăşura cu sprijinul şi sub patronajul Comisiunii Monumentelor Istorice – secţiunea pentru Transilvania. Aceste prime cercetări de la Costeşti, au continuat până în anii 1928 – 1929, din colectiv făcând parte Al. Ferenczi, şi mai apoi O. Floca. Cu acest prilej au fost identificate şi vestigiile celeilalte cetăţi dacice de pe raza satului Costeşti, respectiv cea de pe înălţimea Blidaru, şi au fost propuse primele măsuri de conservare a vestigiilor celor două cetăţi.

1926 – D. M. Teodorescu coordonează o scurtă campanie de cerectări la Grădiştea Muncelului, prilej cu care este secţionat marele sanctuar circular.

1928 – tot sub auspiciile Comisiunii Monumentelor Istorice, sunt iniţiate primele cercetări sistematice în cetatea dacică de la Căpâlna, din colectivuul de cercetare făcând parte C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, M. Macrea şi I. Berciu. În acelaşi an sunt făcute primele demersuri pentru efectuarea ridicării topografice a zonei munţilor Orăştiei de către Serviciul Militar Geografic al Armatei.

1930 – 1940 – memorii adresate de arheologii clasicişti clujeni – printre care îi amintim pe D. M. Teodorescu, C. Daicoviciu, Th. Naum – Ministerului Educaţiei Naţionale, pentru a determina implicarea financiară a Universităţii din Cluj în amplu program de cercetări arheologice sistematice în zona munţilor Orăştie, iniţiat în deceniul trecut de Vasile Pârvan.

1939 – 1940 – noi campanii de săpături în cetatea dacică de la Căpâlna, din colectiv făcând parte C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, M. Macrea şi I. Berciu.

1942 – 1943 – Universitatea din Cluj începe să finaţeze o serie de cercetări la cetăţile dacice din Transilvania (printre care cele de la Costeşti şi Grădiştea Muncelului). Astfel în 1943, C. Daicoviciu, împreună cu O. Floca, va cerceta aproape în totalitate cetatea de la Costeşti, beneficiind însă de fonduri substanţiale din partea Comisiunii Monumentelor Istorice.

1944 – 1947 – continuă – sub conducerea lui C. Daicoviciu – cercetările de la Costeşti (dezvelită astfel integral), concomitent cu un studiu topografic de detaliu al vestigiilor antice din zona munţilor Orăştiei, din colectivul de cercetare făcând parte M. Macrea, I. I. Russu, K. Horedt, I. Berciu.



Bibliografie:

1. C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1951, p. 67 – 116.

2. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 137 – 149.

3. I. Opriş, Unele probleme privind începuturile activităţii Comisiunii Monumentelor Istorice – secţia pentru Transilvania, ActaMN, XIV, 1977, p. 547 – 562.

4. I. Opriş, Omisiunea Monumentelor Istorice, Secţia pentru Transilvania şi promovarea cercetării epocii dacice, ActaMN, XIX, 1982, p. 607 – 616.

1949 – obiectivele de cercetare din acel an au fost dezvelirea integrală a cetăţii de la Luncani – „Piatra Roşie” şi sondarea fortificaţiei dacice de la Cioclovina – Ponorici. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, N. Gostar, N. Lascu şi N. Lupu.

1950 – au continuat cercetările de la Grădiştea Muncelului, în zona zidului de incintă şi a sanctuarelor de pe terasele X şi XI. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, M. Rusu şi E. Chirilă.

1951 – date fiind rezultatele campaniei precedente, cercetarea se va concentra tot în zona Sarmizegetusei Regia, respectiv în zona sacră, prilej cu care a fost dezvelit complet marele sanctuar circular, precum şi a altor sanctuare de pe terasele VIII, X şi XI. De asemenea au fost întreprinse cercetări în aşezarea civilă, în special asupra sistemului de aducţiune şi canalizare a apei. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, M. Macrea şi E. Chirilă.

1952 – cercetări s-au desfăşurat tot la Grădiştea de Munte, vizând monumentele din zona sacră, zidul cetăţii şi interiorul acesteia, terasele cu construcţii civile – ateliere meşteşugăreşti (VIII, X, XI) şi peşterile din zonă. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, C. S. Nicolăescu – Plopşor, N. Gostar şi D. Radu.

1953 – au continuat cercetările din aşezarea civilă şi cetatea de la Sarmizegetusa şi au fost iniţiate cele din cetatea de la Blidaru (unde în anii 1942 – 1943, C. Daicoviciu efectuate sondaje de mică amploare). La Grădiştea Muncelului s-au făcut observaţii asupra zidului de incintă şi asupra zonei din interiorul cetăţii (terasa IV). La Blidaru a fost pusă în evidenţă existenţa a două incinte fortificate, precum şi a cisternei şi a turnului de pază din „Poiana Perţii”. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, M. Macrea, N. Gostar.

1954 – obiectivele cercetării din acest an au fost mai numeroase: cetăţile de la Blidaru, Costeşti şi Sarmizegetusa Regia şi zona din împrejurimile acestora. Dintre principalele descoperiri ale campaniei ar fi de amintit: dezvelirea aşa-numitei „terase cu oale pictate”, unde au apărut numeroase fragmente de ceramică dacică de lux pictată, vase de sticlă şi unelte de fier, dar şi celebrele fragmente din vasul cu inscripţia „DECEBALUS PER SCORILO”, precum şi investigarea „terasei atelier”, unde au fost găsite opt cuptoare pentru redus şi topit minereu. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, M. Rusu, N. Gostar, I. H. Crişan, A. Bodor şi I. Winkler.

1955 – au continuat cercetările la Blidaru şi Sarmizegetusa şi au fost efectuate o serie de sondaje pe terasele de pe înălţimea Pustîiosu, la confluenţa Văii Mici cu Apa Grădiştei. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, N. Gostar, I. H. Crişan, A. Bodor, Gh. Cazimir.

1956 – au continuat cercetările la Blidaru, Sarmizegetusa şi Pustîiosu, au fost reluate cele de la Costeşti, au început cercetările de pe înălţimea de la Rudele şi s-au desfăşurat numeroase periegheze în zonă. La Sarmizegetusa au fost investigate zona sacră – descoperirea sanctuarului patrulater A, pe terasa XI şi zona aşezării civile. La Costeşti săpăturile au vizat zonele necercetate anterior de către D. M. Teodorescu. La Rudele a început investigarea celor cinci movile (probabil locuinţe sezoniere) observate aici anterior şi seţionarea drumului paralel cu axa platoului. Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, N. Gostar, I. H. Crişan, H. Daicoviciu.

1957 – cercetările din acel an au vizat în continuare Sarmizegetusa (incinta sacră şi aşezarea civilă), cetatea de la Costeşti, construcţiile sezoniere de la Rudele şi deschiderea cercetărilor de la Meleia şi Orăştioara de Sus (castrul roman). Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, Şt. Ferenczi, N. Gostar, I. H. Crişan, H. Daicoviciu.

1958 – în acel an au fost efectuate săpături arheologice în aşezarea civilă aferentă cetăţii de la Costeşti, în cetatea proriu-zisă de la Costeşti – „Cetăţuie”, la Sarmizegetusa (zona sanctuarului patrulater A, „erasa cu vasul de bronz”, „terasa cu pavaj” şi „terasa cu depozitul de vase”) şi la Meleia (unde au fost identificate opt terase antropice). Din colectivul de cercetare au făcut parte: O. Floca, I. H. Crişan, H. Daicoviciu, A. Palkó, N. Vlassa, Gh. Cazimir.

1959 – săpăturile acelui an s-au concentrat la Blidaru (investigarea turnurilor de pază 2, 3, 5 şi 6, zona cisternei extramuros) şi în împrejurimile sale, la Sarmizegetusa (dezvelirea parţială a altarului de sacrificii de andezit, cunoscut mai apoi drept „soarele de andezit”), la Meleia, completate fiind de obişnuitele periegheze. Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, H. Daicoviciu, N. Vlassa.



Bibliografie:

1. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 149 – 159.

2. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, I, 1, 1950, p. 137 – 148.

3. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, II, 1, 1951, p. 95 – 126.

4. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, III, 3, 1952, p. 281 – 310.

5. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, IV, 1-2, 1953, p. 153 – 219.

6. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, V, 1-2, 1954, p. 123 – 159.

7. C. Daicoviciu şi colab, SCIV, VI, 1-2, 1955, p. 195 – 238.

8. C. Daicoviciu şi colab, Materiale, III, 1957, p. 255 – 277.

9. C. Daicoviciu şi colab, Materiale, V, 1959, p. 379 – 401.

10. C. Daicoviciu şi colab, Materiale, VI, 1959, p. 331 – 358.

11. C. Daicoviciu şi colab, Materiale, VII, 1961, p. 301 – 320.

12. C. Daicoviciu şi colab, Materiale, VIII, 1962, p. 463 – 476.

1960 – campania de cercetări diin acest an a fost una de scurtă durată, ea concentrându-se doar asupra vestigiilor de la Sarmizegetusa, în special asupra „soarelui de andezit”, şi a unor construcţii romane din apropierea termelor. Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan.

1961 – cerectările din acest an au vizat aşezarea civilă de la Costeşti şi cetatea de la Blidaru, concomitent cu o serie amplă de periegheze.

1962 – săpăturile arheologice s-au concentrat în special asupra vestigiilor de la Sarmizegetusa (zidul de incintă de la poarta de vest, sanctuarele de pe terasele X şi XI), precum şi unele de mai mică amploare în zona satului Costeşti. Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan, N. Vlassa.

1963 – în acel an cerectările s-au concentrat doar asupra cetăţii de la Sarmizegetusa (degajarea zidului de incintă de la porţile de sud, est şi vest) şi în special asupra sanctuarului patrulater de calcar din apropierea sanctuarului A şi a unor elemente de canalizare romană din zona acestuia. Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan, I. Glodariu, G. Ferenczi.

1964 – săpăturile din această campanie au vizat turnurile din Poiana Perţii şi Poiana Chişetoarei, din apropierea cetăţii de la Blidaru, precum şi castrul roman de la Orăştioara de Sus. Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. Glodariu, H. Daicoviciu.

1965 – cercetările s-au desfăşurat la Costeşti (în aşezarea civilă aferentă cetăţii), Sarmizegetusa (degajarea şi consolidarea zidului cetăţii, prilej cu care au fost decsoprite noi blocuri de calcar cu litere greceşti, provenite tot din incinta sacră) şi Feţele Albe (săpături de amploare pe terasele antropogene de pe această înălţime). Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan, I. Glodariu, H. Daicoviciu, V. Vasiliev.

1966 – în acest an cercetările s-au desfăşurat la Sarmizegetusa (identificarea traseului zidului de incintă pe tronsoanele de pe terasele VIII, IX şi X, precum şi dezvelirea zidului de susţinere a terasei a XI-a) şi la Feţele Albe (cercetarea locuinţei poligonale de pe „Şesul lui Brânză”). Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan, I. Glodariu, H. Daicoviciu, V. Vasiliev.

1967 – săpăturile arheologice din acest an s-au concentrat doar la Feţele Albe (zidurile de susţinere ale teraselor, cercetarea locuinţei poligonale, studiul celor trei nivele de locuire). Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, H. Daicoviciu.

1968 – săpăturile arheologice din acest an s-au concentrat doar la Feţele Albe (dezvelirea integrală a locuinţei poligonale, continuarea investigării zidurilor de susţinere ale teraselor, studiul sanctuarului). Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, H. Daicoviciu.

1969 – cercetările arheologice au vizat în acea campanie obiectivele de la Costeşti (cercetarea valului de pământ) şi Feţele Albe (traseul zidurilor de susţinere a teraselor şi investigarea locuinţelor sitaute la sud-vest de sanctuar). Din colectivul de cercetare au făcut parte: Şt. Ferenczi, I. H. Crişan, I. Glodariu, H. Daicoviciu, T. Soroceanu, I. Piso, Gh. Lazin.



Bibliografie:

1. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 159 – 164.

2. I. H. Crişan, Şt. Ferenczi, N. Vlassa, Materiale, X, 1973, p. 62 – 68.

3. Şt. Ferenczi, Materiale, X, 1973, p. 73 – 74.

4. H. Daicoviciu, I. Glodariu, Materiale, X, 1973, p. 78 – 81.

5. H. Daicoviciu, Apulum, 1971, p. 257 – 262.

6. H. Daicoviciu, I. Glodariu, ActaMN, VI, 1969, p. 465 – 473.

7. I. Glodariu, Arhitectura dacilor, Cluj-Napoca, 1983, passim.

1970 – cercetările au vizat tot aşezarea de la Feţele Albe, respectiv sistemele de construcţie a teraselor şi Meleia, unde a fost săpată o nouă movilă. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, H. Daicoviciu, T. Soroceanu, Al. Vulpe, M. Bărbulescu.

1971 – datorită descoperirii întâmplătoare la Sarmizegetusa, în primăvara acelui an, a unor unelte dacice de făurărie, pe terasa de la est de incinta sacră, în locul numit „Căprăreaţa”, cercetările sistematice s-au concentrat în acel punct, fiind descoperit un mare atelier meşteşugăresc. De asemenea au continuat cercetările la Feţele Albe, în nivelele de locuire de pe terasele înconjurătoare şi a fost efectuată o periegehză în zona satului Cucuiş. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, H. Daicoviciu, I. Piso, M. Bărbulescu.

1972 – în camapania din acel an au fost continuate cerectările de la Feţele Albe şi Meleia şi au fost făcute noi periegheze la Cucuiş. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, H. Daicoviciu, I. Piso, M. Bărbulescu.

1973 – săpăturile arheologice din acel an au vizat câteva terase de la Feţele Albe şi au fost făcute câteva sondaje la capătul de jos al piciorului Muncelului pe care se află cetatea de la Sarmizegetusa Regia. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, A. Rusu, E. Iaroslavschi, M. Bărbulescu.

1974 – campania din acel an a avut în vedere doar vestigiile de la Sramizegetusa, respectiv în incinta sacră s-au reluat cerectările la zidul de susţinere al terasei a XI-a şi a putut fi observată existenţa unui nou turn de pază, patrulatre, în acel perimetru, iar în aşezarea civilă cerectările s-au concentrat în zona „terasei cu grâu”. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi.

1975 – cerectările din acel an au fost efectuate doar pe raza satului Costeşti, în locurile numite „Putinei”, „Părul”, „În Năpărţi” şi „La Curţi”. Cu excepţia ultimului sondaj, care a relevat existenţa unei locuinţe dacice în acel punct, în rest au fost descoperite doar materiale arheologice sporadice. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu.

1976 – în acel an cercetările au vizat zona incintei sacre (terasele IX şi X) şi a aşezării civile de la Sarmizegetusa (locuinţa de pe terasa de sub baia romană). Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Şt. Ferenczi.

1977 – săpăturile din acea campanie au fost efectuate doar în incinta cetăţii de la Costeşti, fiind reluată cercetarea la sanctuarul intra vallum. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi.

1978 – cercetările au vizat doar incinta sacră de la Sarmizegetusa (zona de la vest de marele sanctuar de andezit, a fost efectuată secţiunea magistrală care taie transversal terasa XI), fiind stabilite o serie de etape de construcţie ale sanctuarelor din această zonă. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Şt. Ferenczi.

1979 – cercetările s-au concentrat tot la Sarmizegetusa, iar toamna târziu au început primele amenajări în vederea amplelor lucrări de restaurare a monumentelor preconizate acolo. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Şt. Ferenczi, A. Rusu, I. Andriţoiu.



Bibliografie:

1. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 164 – 167.

2. I. Glodariu, ActaMN, XII, 1975, p. 107 – 134.

3. I. Glodariu, Arhitectura dacilor, Cluj-Napoca, p. 21 – 31.

4. H. Daicoviciu, I. Ferenczi, I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Materiale, XI, 1979, p. 135 – 137.

5. H. Daicoviciu, I. Andriţoiu, A. Rusu, Materiale, XII, 1980, p. 161 – 163.

6. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, I. Andriţoiu, Materiale, XIII, 1983, p. 232 – 234.

1980 – în acest an cercetările s-au desfăşurat doar la Sarmizegetusa Regia şi numai în măsura în care erau indispensabile lucrărilor de restaurare. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Şt. Ferenczi, A. Rusu, I. Andriţoiu.

1981 – în acest an s-au întreprins cercetări restrânse în cetatea de la Costeşti şi la Sarmizegetusa, cele din urmă legate direct de lucrările de consolidare şi restaurare. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Şt. Ferenczi, A. Rusu, A. Sion.

1982 – lucrările din acel an au fost subordonate, de asemenea, celor de restaurare şi consolidare aflate în curs de desfăşurare sau proiectate pentru anii următori, atât la Costeşti, cât şi la Sarmizegetusa. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, H. G. Seiwerth, A. Sion.

1983 – în campania acelui an s-a procedat în continuare la verificări în cetatea de la Costeşti şi s-au reluat cerectările în aşezarea civilă a Sarmizegetusei. Lucrările de conservare şi restaurare nu au putut fi continuate. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, H. G. Seiwerth, A. Sion.

1984 – şi în acest an au continuat verificările în cetatea de la Costeşti şi au continuat investigaţiile la Sarmizegetusa. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, H. G. Seiwerth, A. Sion.

1985 – pe baza unor observaţii din 1980, la poarta de est a cetăţii de la Sarmizegetusa, au fost făcute cercetări pentru precizarea traseului zidului dacic în această zonă. De asemenea, s-au făcut noi sondaje de verificare în zona sanctuarelor şi a fost cercetat castrul roman de marş de la Vârful lui Pătru. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, H. G. Seiwerth, A. Sion.

1986 – în campania din acel an verificările au vizat cetatea de la Costeşti, unde s-au precizat fazele de construcţie şi a fost cercetat un val care bara accesul în zona dintre Cetăţuie şi Ciocuţa. De asemenea au fost făcute noi observaţii în cetatea de la Blidaru. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, A. Rusu, H. G. Seiwerth, A. Sion.

1987 – în acel an au fost reluate lucrările de conservare şi restaurare la Sarmizegetusa Regia. Săpăturile au vizat zidul roman al cetăţii şi terasa a IX-a, unde în extremitatea de nord a fost cercetat un atelier de sticlărie. Din colectivul de cercetare au făcut parte: I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, H. G. Seiwerth.



Bibliografie:

1. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 167 – 170.

2. H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu, I. Andriţoiu, Materiale, XIII, 1983, p. 232 – 234.

Campaniile 1983 – 1992

Obiectivele de cercetare l-au constituit aşezările şi fortificaţiile dacice şi romane, databile de la sf. sec. II / înc. sec. I a. Chr. până în sec. II p. Chr. Au fost efectuate cercetări sistematice şi de salvare, de către un colectiv format din: Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Adriana Rusu, Gelu Florea, Gabriela Gheorghiu.

A. Costeşti – „Cetăţuie”; s-au cercetat valul în formă de potcoavă, databil la sf.sec.II a.Chr., “valul roşu” care are trei faze, ultimele două constând din palisade complexe şi s-au adus precizări pentru eşalonarea construcţiilor din cetate (turnurile-locuinţă, zidul de incintă).

B. Costeşti – „Blidaru”; la fortificaţie s-a precizat o fază de construcţie încadrată cronologic în intervalul dintre cetatea I şi cetatea II (sec. I p. Chr.) şi, în “Pietroasa lui Solomon”, s-a cercetat terasa cu sanctuarul patrulater care are două niveluri: în primul se afla un atelier metalurgic, în cel de al doilea sanctuarul cu plinte de calcar.

C. Dealul Grădiştii – Sarmizegetusa Regia; la fortificaţie s-au stabilit traseul zidului de incintă dacic, proporţiile extinderii ei după 106 şi s-a cercetat valul roman care porneşte de la poarta de sud. În zona sacră s-au cercetat primul nivel de pe terasa a X-a (consta dintr-un sanctuar patrulater cu pilaştri şi coloane de calcar şi din construcţii complementare), cele două niveluri de pe terasa a IX-a (unul dacic, celălalt roman), s-a descoperit intrarea în sanctuarul mare circular şi s-au făcut precizări sratigrafice şi cronologice. În aşezarea civilă s-au cercetat locuinţe şi construcţii complementare (hambare mai ales) databile în sec. I p. Chr.

Materialele descoperite se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei – Cluj-Napoca şi la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane – Deva.

Bibliografie:

H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989, (capitolul Istoricul cercetărilor, până inclusiv în 1989);

G.Florea, ActaMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p.33-38;

G.Gheorghiu, Studii de istorie a Transilvaniei, Cluj, 1994, p.43-45;

I.Glodariu, E.Iaroslavschi, A.Rusu, Cetăţi şi aşezări dacice în Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988;

idem, EphemNap, 2, 1992, p.57-68;

I.Glodariu, ActaMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p.19-25; 32, 1, 1995, p.119-134; E.Iaroslavschi, ActaMN, 26-30, I/1, 1989-1993, p.27-32;

A.Sion, RMI, 2, 1985, p.3-12.


Campaniile 1983 – 1993

Colectiv: Hadrian Daicoviciu, Ioan Glodariu, Gelu Florea (UBB Cluj); Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT Cluj); Adriana Rusu (MCDR Deva)

Investigaţiile arheologice în zona Sarmizegetusei Regia în anii 1983-1992 au fost mult mai restrânse decât înainte tocmai în folosul terminării sau aprofundării cercetării la obiective vizate de săpăturile mai vechi, fie rămase neterminate, fie cu observaţii neconcludente. Pentru înlesnirea urmăririi rezultatelor săpăturilor, ele vor fi tratate global pentru fiecare dintre cele trei situri (Costeşti-Cetăţuie, Costeşti-Blidaru, Sarmizegetusa-Dealul Grădiştii) indiferent de eşalonarea lor în timp.


Costeşti-Cetăţuie

La cetatea construită pe malul “Cetăţuia” cercetările au completat elementele de fortificare cu altă construcţie defensivă, au adus completări la altele cunoscute şi modificări de detaliu ale fazelor de construcţie a cetăţii.

1. După precizările făcute în urma săpăturilor din anii 1943 şi 1944 de către C. Daicoviciu şi Oct. Floca era cunoscut traseul drumului antic: el urca în pantă domoală pe versantul de est al mamelonului şi cotea apoi spre vest pentru a ajunge în şaua dintre Cetăţuie şi Ciocuţa, la sud-sud-vest de turnul-locuinţă 3 fiind amenajat în debleu şi având spre vale un rambleu continuu. Săpăturile din anul 1986 au demonstrat că rambelul amintit constituie de fapt un tronson al altui val de apărare în formă de potcoavă, cu unele porţiuni alunecate şi altele parţial aplatizate. Cert este că lungimea păstrată a valului este de 281,50m şi că în antichitate nu putea depăşi 338-340 m pentru că la ambele capete se termină în pante abrupte. Cum în una dintre secţiuni s-au descoperit şi două fragmente ceramice databile la sfârşitul sec. II a. Chr.-începutul sec. I a. Chr., datarea valului este fie aceeaşi cu a fragmentelor ceramice, fie imediat după ea.

2. In urma verificărilor făcute la bastioane şi la zidul de incintă eşalonarea lucrărilor de construcţie ar fi următoarea: a) ridicarea bastioanelor I-IV; b) unirea bastioanelor I-III cu zidul de incintă şi construirea contraforturilor şi c) refacerea bastioanelor II-III, renunţarea la bastionul I, refacerea şi lungirea contraforturilor, blocarea porţii de lângă bastionul II. Aceste trei categorii de construcţii, luate ca etape de construcţie se reduc la două, cea dintâi cuprinzând ridicarea bastioanelor şi unirea lor cu zidul de incintă cu contraforturi şi a doua constând din refacerea celor două bastioane, refacerea zidului de incintă, a contraforturilor şi blocarea porţii. Prima etapă a lucrărilor se datează în timpul lui Burebista, dacă nu cumva numai după campania sa împotriva oraşelor greceşti dar este dificil de precizat cât au durat lucrările de construcţie. Toate aceste elemente de fortificaţie au fost afectate în războiul din 101-102 şi trebuiau cel puţin parţial demantelate în conformitate cu stipulaţiile păcii din 102, încât faza a doua a lucrărilor este de plasat între cele două războaie ale lui Traian.

3. Două faze de construcţie s-au constatat şi la cele două turnuri-locuinţe de pe platoul cetăţii, cea de a doua fiind ulterioară scării monumentale de lângă turnul locuinţă 2 şi constând din mărirea fiecărui turn pe o latură. Perioada de existenţă a cetăţii nu depăşeşte sfârşitul sec. II a. Chr. şi anul 106, încât în acest interval se înscriu toate fazele de construcţie. Eşalonarea lor ar fi după cum urmează:

– faza I-a: construirea valului exterior în potcoavă şi a primei faze a valului circular între sfârşitul sec. II a. Chr. şi expediţia pontică a lui Burebista (circa 55 a. Chr.);

– faza a II-a: construirea bastioanelor I-IV, a zidului, a primei faze a turnurilor-locuinţe, a zidului de terasă (Întocmai ca şi celelalte în tehnică elenistică, cu butise), probabil a turnurilor izolate şi a scării, toate începând de pe la 55 a. Chr. şi fără posibilitatea să precizăm când anume s-au încheiat aceste lucrări;

– faza a III-a: construirea fazei a II-a a “valului roşu”, implicit renunţarea la refacerea bastionului I, refacerea bastioanelor II-III, a zidului de incintă şi a contraforturilor, toate în intervalul dintre cele două războaie cu Traian. Faza a doua a turnurilor- locuinţă poate fi datată cândva pe durata fazei a II-a de fortificare (mai degrabă) sau a III-a.

Costeşti-Blidaru

1. În “Pietroasa lui Solomon” (la cca 1 km de cetate), pe platoul de acolo s-au descoperit două niveluri de locuire. Primul conţinea resturile unor construcţii civile – inclusiv un atelier metalurgic datate în a doua jumătate a sec. I a. Chr., eventual şi la începutul veacului următor. Al doilea nivel consta dintr-un sanctuar patrulater cu plinte de calcar, distrus integral de proprietarii locului. Se datează pe durata sec. I a. Chr.

2. La cetate s-a constatat că la lărgirea ei s-a încercat mai întâi unirea bastionului I (de intrare în cetatea I) cu turnul izolat (VI în numerotarea generală). Proiectul a fost abandonat recurgându-se la unghiul cetăţii II din pricina stâncii. Datarea primei faze este după 55 a. Chr. fără a putea preciza când s-a încheiat. Cert este că tehnica este în murus Dacicus. Începerea fazei a II-a, de lărgire a cetăţii, este târzie, probabil pe durata sec. I d.Chr. Tot atunci a fost construită cisterna.


Campania 1994

Colectiv: Ioan Glodariu – responsabil, Gelu Florea (UBB Cluj), Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu, (MNIT)

Cercetările întreprinse la Sarmizegetusa Regia în anul 1994 s-au desfăşurat în trei sectoare distincte: pe terasa a VII-a A din zona hambarelor şi atelierului de făurărie, pe terasa a XIV-a situată mai jos şi la est de zona sacră şi pe terasa a IV-a aflată în interiorul fortificaţiei. Săpăturile efectuate pe prima şi pe ultima dintre terasele menţionate le-au continuat pe acelea din anii precedenţi. Terasele VII A şi VII B au fost amenajate mai sus şi spre sud-vest de terasa a VIII-a, cunoscută graţie marelui atelier de făurărie.

Cercetările recente au afectat numai terasa VII A. Coroborând rezultatele săpăturilor efectuate pe terasa amintită se poate conchide că toate construcţiile descoperite acolo se eşalonează în trei etape. Primele, care aparţin nivelului I, au fost demontate de daci, încât din ele nu s-a păstrat aproape nimic în pofida stratului distinct căruia îi aparţin. În faza a doua s-a procedat la o nivelare masivă a terasei soldată şi cu înălţarea ei. Pe acest nivel s-a construit marele hambar cu pereţii din lemn şi cu blocuri de calcar la bază. Inventarul lui, care consta cu precădere din vase de provizii, mei şi grâu carbonizate, se datează pe durata secolului I e.n. şi la începutul celui următor. Hambarul a fost distrus prin incendiere, foarte probabil la cucerirea Sarmizegetusei. Contemporană cu el este o construcţie adâncită în pământ (circa 0,40 m.), cu pietre de micaşist la bază şi cu pereţii din lemn, amenajată la vest de hambar. Ea a fost cercetată doar parţial, încât deocamdată se poate afirma că măsoară circa 8 m. în lungime şi că în partea de sud avea probabil un pridvor larg de 2 m.

Altă construcţie abia sesizată în 1994 se află la sud de hambar şi, spre deosebire de precedentele, pe lângă obişnuita ceramică, conţinea un lingou de fier, patru topoare, o teslă mică şi un vârf de pilum. Parţial pe această construcţie şi în afara ei, spre vest şi sud s-a găsit o aglomerare de piatră de micaşist contemporană cu ultimul nivel (al treilea) existent şi cu cele două cuptoare cercetate în anul precedent. Constatările succinte expuse până acum impun extinderea săpăturilor pe întreaga suprafaţă a terasei. Pe terasa a XIV-a a început cercetarea unei locuinţe incendiate, cu pereţii din lemn şi cu câteva blocuri de calcar la bază.

Stratigrafia terasei indică o amenajare de anvergură a terenului înainte de ridicarea locuinţei, iar materialele descoperite demonstrează că din ea au fost evacuate piesele de inventar de care proprietarii aveau nevoie înainte ca ea să fie distrusă prin incendiu. Până la săparea ei integrală este de adăugat doar că din dărâmături s-au recuperat fragmente de tencuială cu decor în relief, cu caneluri şi chiar vopsite. Ceramica aparţine sec. I e.n.

Pe terasa a IV-a a continuat săparea cisternei amenajate în apropierea zidului de incintă al cetăţii dacice stabilindu-se dimensiunile sale: lungimea de circa 9 m., lăţimea de 7,20 m. şi înălţimea pereţilor căptuşiţi cu lemn de minimum 1,20 m. Podina cisternei cu placajul din lemn urmează să fie dezvelită integral în anul viitor. Cele două nivelări romane ale terasei au antrenat odată cu pământul provenit din interiorul cetăţii o mulţime de obiecte: ceramică dacică şi romană (inclusiv pictată, amfore fragmentare, opaiţe fragmentare), ţigle, olane, lupe de fier, fragmente de vase din sticlă, un altar fragmentar, foi de mică utilizate la ferestre ş.a.m.d. Capacitatea cisternei în condiţiile în care înălţimea pereţilor ei era minimum de 1,20 m. ajunge la circa 70 mc. Constructiv, ea se apropie de aceea de pe Valea Chişetoarei, iar amenajarea ei s-a făcut în perioada dintre cele două războaie cu Traian.


Campania 1995

Colectiv: Ioan Glodariu – responsabil, Gelu Florea (UBB Cluj); Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT)

Săpăturile arheologice efectuate la Sarmizegetusa Regia, în anul 1995, le-au continuat pe acelea din anul precedent, soldându-se cu încheierea cercetării unor obiective şi lărgirea cercetării altora, în funcţie de întinderea complexelor descoperite. Tot ele au evitat abordarea tuturor obiectivelor care implicau conservări de proporţii, încât au vizat doar pe acelea care, prin natura lor, nu pot fi păstrate. Două au fost sectoarele unde ele s-au desfăşurat: aşezarea civilă şi interiorul fortificaţiei.

În aşezarea civilă a continuat cercetarea teraselor a VII-a A, a VIII-a A şi a XIV-a. Pe terasa a VII-a A, secţiunea I/1994 a fost prelungită cu 12 m spre E şi paralelă cu ea s-a deschis o altă secţiune tot de 12 x 2 m. Ambele au urmărit săparea, în sistem de covor, a hambarelor de acolo, eşalonate pe două secvenţe cronologice, ambele pe durata sec. I p. Chr.


Elementele constructive descoperite (dispunerea blocurilor de calcar de la baza construcţiilor, a stâlpilor şi a bârnelor carbonizate) au completat planul general fără însă să-l contureze încă în detalii. Descoperirile sunt similare cu cele anterioare: multă ceramică (mai ales fragmente de vase de provizii), ţigle şi olane fragmentare, cuie, un vârf de săgeată şi cereale carbonizate.


Descoperirea întâmplătoare a câtorva unelte pe terasa a VIII-a A (situată sub terasa VIII cu marele atelier de făurire cercetatat în anii „50) a determinat începerea cercetărilor şi acolo. Pe terasă există un singut nivel de locuire, marcat de o construcţie fără lipitură de lut pe pereţi, incendiată, încă, doar parţial afectată de săpături. Descoperirile constau din ceramică şi alte câteva unelte din fier (sape, tesle, un topor, un dorn masiv), toate databile la sfârşitul sec. I p. Chr. şi la începutul veacului următor.


Pe terasa a XIV-a s-a încheiat cercetarea locuinţei cu pereţi ornamentaţi. S-a constat că ea, după ce fusese părăsită, a fost distrusă, de aşa manieră, încât planul nu a putut fi precizat. Pe lângă fragmentele de lipitură de perete ormnamentată, sunt de remarcat fragmentele unor vase ce imită situla celtică şi fragmentele unei conducte de apă cu diametrul mare, aflată în imediata apropiere a locuinţei.


Campania 1996

Colectiv: Ioan Glodariu – responsabil, Gelu Florea (UBB Cluj); Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT)

Săpăturile arheologice au vizat numai obiective care, prin firea lucrurilor, nu pot fi conservate, anume zona atelierelor şi hambarelor situate pe terasele VII B şi VIII A (ambele la V de zona sacră) şi terasa Sub Baie (situată pe versantul sudic al piciorului de munte).


Pe “terasa VII B” s-au deschis secţiunile I/96 şi III/96, trasate paralel cu acelea din anii anteriori, în vederea cercetării integrale a terasei. În acest sector stratigrafia se prezenta după cum urmează: humus-ul actual, stratul de cultură, umplutura terasei (practic sterilă) şi, spre marginea dinspre V a terasei, stânca nativă. Planul construcţiilor de acolo, susţinute atât de pari înfipţi în umplutura terasei, cât şi de blocuri de calcar fasonate, va fi clar abia după dezvelirea întregii terase. Materialele arheologice constau din multă ceramică (mai ales chiupuri roşii cu buza în trepte şi castroane cu picior scund), cuie cu floare mare, grâu carbonizat şi un vârf de suliţă.


Pe “terasa VIII A” s-au cercetat secţiunile II/96 şi IV/96, paralele, cu martorul firesc între ele şi cele anterioare.


Stratigrafia (de sus în jos): 1. humus-ul actual (în S IV/96 şi mult pământ aruncat de pe terasa VIII); 2. nivelul II dacic marcat în acest an doar de o groapă şi un bloc de calcar; 3. nivelarea şi înălţarea terasei (pentru nivelul II); 4. nivelul I dacic; 5. umplutura terasei. Spre vale umplutura terasei era susţinută de un parapet ce constă fie din stâncă cruţată, fie dintr-un “zid” din lespezi de micaşist legate cu pământ. Şi aici planul construcţiilor (sigur un atelier în nivelul II) urmează să fie completat în anii următori.


Materialele arheologice constau din ceramică (mai ales chiupuri), un fragment din fundul unei butelii de sticlă, piese de fier (verigi de coasă, o daltă mică, etc.) şi inventarul ascuns într-o groapă a unui atelier (între ele un ciocănel, un cleşte, nicovală, dălţi, punctatoare, o cute şi piese în curs de prelucrare, în total 50 de piese).


Pe „terasa Sub Baie” s-a reluat o săpătură anterioară rămasă neterminată, procedându-se la dezvelirea construcţiei dacice din nivelul I al terasei. Ea era o locuinţă circulară cu – deocamdată – două încăperi concentrice, cu pereţi din lut bătuţ şi armat cu pari, din care s-au păstrat porţiuni de 6-6,5 m lungime, podina cu făţuiri succesive, multă ceramică întregibilă, mazăre, mei şi usturoi, ultimele trei carbonizate. După incendierea ei, dărâmăturile au fost nivelate şi peste ele s-a ridicat o construcţie romană, susţinută de stâlpi aşezaţi pe pavaje cu piatră cu fireştile lentile de lut dedesubt.
Cercetarea va continua şi în campaniile viitoare.


Campania 1997

Colectiv: Ioan Glodariu, Gelu Florea (UBB Cluj); Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu, Darius Sima (MNIT Cluj); Adriana Pescaru Rusu, Liliana Dana Suciu (MCDR Deva)

Cercetările la SARMIZEGETUSA REGIA din anul 1997 au avut ca obiectiv finalizarea săpăturilor din anii precedenţi pe terasele VII B, VIII A şi de Sub Baie.


Pe prima terasă, unde s-au descoperit hambare dacice, ultimele două secţiuni şi o casetă au demonstrat că intervenţia romană (după cucerirea capitalei dacice) a fost de anvergură, încât reconstituirea planurilor hambarelor din lemn cu baze din blocuri de calcar este imposibilă. În nivelul roman s-au descoperit resturile unui paviment roman, mici gropi cu grâu şi mei carbonizate, ceramică şi un sesterţ. Datarea nivelului roman este în intervalul 106 – 117.


Pe terasa VIII A cea de-a patra secţiune (de 18/2,50 m) a urmărit delimitarea ei spre vest şi recuperarea eventualelor materiale împrăştiate la dărâmarea atelierului de făurărie de acolo. S-a confirmat că întreaga construcţie era din lemn, de fapt o baracă cu baza din blocuri de calcar. Materialul recuperat constă din ceramică dacică, o dăltiţă şi o săpăligă cu două coarne.


Pe terasa Sub Baie s-a terminat de cercetat construcţia circulară cu două încăperi, incendiată şi nivelată de romani. Dintre fragmentele ceramice s-au remarcat, prin frecvenţă, cele provenite de la vase inspirate din cele celtice de tip situla.


La COSTEŞTI – VALEA REA s-au întreprins săpături de salvare, în urma unor intervenţii recente, în vederea amplasării unor construcţii moderne. Nivelarea, făcută de localnici cu buldozerul, a afectat o locuinţă dacică şi un hambar, situate pe două terase antropogene aflate la 4 km în amonte de confluenţa Văii Rele cu Apa Grădiştii. Săpăturile au reuşit să precizeze planul locuinţei (două încăperi cu o dependinţă) cu o podină ornamentată cu două tipare de lemn şi cu tencuială colorată. Din materialul arheologic, foarte abundent, menţionăm ceramica târzie (sfârşitul sec. I – începutul sec. II), materialul de construcţie din fier, placa din faţă a unei broaşte de uşă şi cheia ei. Planul hambarului nu a putut fi reconstituit. Ambele construcţii au fost mistuite de un incendiu de proporţii.


Pe mamelonul CETĂŢUIE investigaţiile făcute cu sonda de metale în anul 1996, au determinat, între altele, necesitatea unei săpături de anvergură pe terasa de deasupra turnului locuinţă-izolat.


Două secţiuni în cruce în sectorul de sud al terasei, au dus la descoperirea unui mormânt tumular de războinic, cercetat deocamdată parţial. Din inventarul lui menţionăm o ceaşcă, o cană şi o fructieră, o pafta fragmentară din fier placat cu argint aurit, un pumnal, o sica, un vârf de lance, o bucşă şi scoabe de fier de la un car, fragmente de oase şi 13 monede histriene de bronz, toate trecute prin foc. Cercetarea va continua în anul 1998.


Campania 1998

Colectiv: Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj); Eugen laroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT Cluj); Adriana Pescaru (MCDR Deva)

La Costeşti – Cetăţuie a continuat cercetarea mormântului tumular descoperit anul precedent, dar săparea lui nu este încă încheiată. Principalele noutăţi constau în prezenţa unor fragmente ceramice între pietrele mantalei şi în apariţia în inventar a unei piese de bronz care indică datarea certă in a doua jumătate a sec. I. p. Chr.


În cetatea de la Sarmizegetusa a început săparea în sistem covor a platoului superior, cercetat înainte doar prin patru secţiuni. Zona investigată prin patru secţiuni paralele aparţine integral nivelării romane. Materialul descoperit constă din ceramică dacică şi romană, material feros dacic de construcţie (cuie, piroane, ţîţîni, armături), fragmente de ţigle şi cărămizi, fragmente de pereţi de vase de sticlă ş.a. Deocamdată nu s-a găsit nici un complex închis.


În acelaşi sit s-a cercetat parţial „Terasa Drum”, situată mai jos de zidul roman al cetăţii de pe latura de sud. Acolo nivelarea romană s-a făcut spre sfârşitul prezenţei detaşamentului din Legiunea IV Flavia Felix, pe un teren neamenajat anterior de daci. Materialul arheologic este în proporţie de 90% dacic.


În urma unor informaţii locale s-au sondat două locuinţe pe dealul Leurzea, la Luncani şi a început verificarea turnului din punctul „La Vămi”, situat în apropierea cetăţii de la Blidaru. Constatarea majoră constă în utilizarea unor blocuri de calcar de foarte mari dimensiuni, ceea ce impune găsirea drumului pe care ele au putut fi transportate din cariera de la Măgura Călanului.


Campania 1999

Colectiv: Ioan Glodariu, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj), Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT), Adriana Pescaru, Cristina Bodó (MCDR Deva)

Cercetările au vizat trei puncte şi în al patrulea s-a pregătit săpătura din anul 2000. Pe Platoul cetăţii a continuat cercetarea tip covor printr-o secţiune de 12 x 2 m, paralelă cu ultima din anul anterior. Acolo s-a constatat existenţa celor două umpluturi, una dacică, cealaltă romană, absenţa construcţiilor din piatră, iar materialele constau din ceramică dacică şi romană, cărămizi şi ţigle fragmentare, cuie şi piroane provenite de la barăci din lemn, o toartă de caserolă de bronz şi o monedă de la Domitianus, cea din urmă găsită la baza stratului de umplutură roman. Pe Terasa cu cercuri s-au descoperit două complexe cu aspect de mantale de val din piatră, ambele cercetate parţial.

Stratigrafia (de sus în jos):

1. humus actual,

2. umplutura terasei,

3. pământ steril sau stâncă.


Sub una din mantale s-au descoperit cinci cercuri de fier de roată (unul rupt) şi alături de manta o groapă cu alte patru cercuri. Sub aceeaşi manta s-au mai găsit două nicovale, un dorn, un tăietor de fier şi o seceră ruptă în două. Pe Terasa de sub curmătură s-a descoperit o groapă informă ce conţinea 17 lupe de fier întregi şi alte 9 jumătăţi de lupe, foarte probabil un „depozit” de fier brut.


În sfârşit, la Baia romană s-a pregătit parţial terenul pentru reluarea săpăturilor.


Campania 2000

Colectiv: Ioan Glodariu – responsabil, Gelu Florea, Liliana Suciu (UBB Cluj); Eugen Iaroslavschi, Gabriela Gheorghiu (MNIT); Adriana Pescaru, Cristina Bodó (MCDR Deva)

Sarmizegetusa Regia a fost amplasată în aripa de V a Munţilor Şureanului, pe malul drept al Văii Godeanului, numită în aval Apa Oraşului, la 42 km S de Orăştie. Ruinele au fost semnalate încă din sec. XVII, dar cercetările sistematice au început abia în anul 1924 şi, cu întreruperi de întindere variabilă, continuă până astăzi. Vestigiile antice s-au păstrat relativ bine graţie pădurilor seculare. În antichitatea dacică târzie aici a fost capitala regatului dac, începând din perioada de după Burebista şi până la cucerirea romană.

Săpăturile arheologice au vizat numai obiective care, prin natura lor, nu comportă lucrări de conservare şi de restaurare şi ele s-au desfăşurat pe „Platoul cetăţii”, pe „Terasa cu cercuri” şi un sondaj pe o terasă mai mică, ambele în cartierul de V al aşezării civile de la Sarmizegetusa. La primele două obiective săpăturile le au continuat pe acelea din anii precedenţi.

„Platoul cetăţii”, cu prilejul cercetărilor din anii ’50 fusese investigat doar prin câteva secţiuni, situaţie care impunea efectuarea de săpături exhaustive pentru cercetarea integrală a urmelor barăcilor dacice şi romane destinate garnizoanelor cantonate acolo.

În campania din acest an s-au cercetat două secţiuni trasate în sectorul de S al platoului. Stratigrafia este diferită. În prima secţiune, S. I / 2000, ea se prezintă după cum urmează (de sus în jos): 1. humus actual, 2. strat de amenajare romană, 3. strat de amenajare dacică şi 4. steril marcat de stânca nativă. În cealaltă secţiune, S. III / 2000, sub nivelul 1 – humusul actual – urma nivelul 2 – amenajarea romană, care a desfiinţat integral nivelul dacic, şi sub acesta se găsea nivelul 3 – stânca nativă aflată la numai -0,6 m adâncime. În nici una dintre cele două secţiuni nu s-au păstrat urme capabile să permită reconstituirea barăcilor antice.

Materialul din secţiunea I / 2000 consta, în nivelul dacic, din: un bloc de calcar trecut prin foc şi sfărâmat, fragmente ceramice, cuie, scoabe şi armături fragmentare din fier, un cosor din acelaşi metal şi o mărgea din sticlă verzuie. În nivelul roman de amenajare s-a descoperit o cărămidă de hipocaust, pişcoturi de paviment, cărămizi şi ţigle (una dacică) fragmentare, un fragment de olan, o monedă de bronz de la Domitian şi materiale dacice antrenate de amenajarea romană, respectiv ceramică (inclusiv un fragment pictat) şi un lanţ de fier fragmentar. Ambele niveluri conţineau pigmentaţie de cărbune. Urmele păstrate în ambele niveluri nu pot fi corelate cu acelea din săpăturile anterioare pentru conturarea barăcilor antice. Acelea dacice, după incendierea lor de către romani, au fost deranjate de amenajarea romană, iar resturile celor romane au fost spălate de precipitaţii după retragerea garnizoanei romane.

„Terasa cu cercuri” este situată în aşezarea civilă, la circa o jumătate de oră de coborât spre V de la poarta de V a fortificaţiei romane. În campania din anul 1999 acolo s-au descoperit unelte de făurărie şi cercuri (benzi de roţi), toate acoperite de „mantale” din piatră locală sfărâmată.

În acest an s-au cercetat trei secţiuni (II / 2000, IV / 2000, V / 2000), o suprafaţă (I / 2000) şi întreaga terasă a fost sondată. Dintre cele trei secţiuni, prima a fost paralelă cu S. II / 1999, pe axul lung al terasei, iar celelalte două transversale pe lungimea terasei pentru obţinerea profilurilor longitudinal şi transversal al acesteia. Stratigrafia (de sus în jos) este practic aceeaşi:

1. humus actual;

2. nivel de amenajare a terasei marcat de pământ de umplutură, segmentat de grupuri de piatră de stâncă cu aspect de „mantale” şi

3. steril marcat de pământ sau stâncă nativă.


Dintru început este de notat constatarea potrivit căreia pe terasă nu se poate vorbi de un strat de cultură propriu-zis pentru că cele câteva (4) fragmente ceramice provin de la lucrările de amenajare a ei. În schimb grupările de piatră de stâncă cu aspect de „manta” diformă aveau o dublă menire: stabilizarea umpluturii de pământ şi marcarea orizontalei pământului de umplutură a cărei cotă superioară începe de la suprafaţa actuală. Pe 75 m, cât măsoară axul lung al terasei, doar spre mijlocul ei este o deviere de la orizontală de nici un metru. Sub două astfel de movile de piatră au fost ascunse piesele de fier descoperite în anul 1999.


Situaţia este diferită în suprafaţa I / 2000 unde sub humusul actual (1) se află un nivel de cultură (2) subţire, apoi umplutura terasei (3) şi sterilul (4). Materialul arheologic constă din multă ceramică, parţial arsă secundar, un cui de fier, un fund fragmentar de pateră de bronz, un unguentariu şi un fragment de vas ambele de sticlă. Materialele arheologice descoperite au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. Materialele, împreună cu fragmentele de lipitură de perete arsă provin de la o construcţie modestă, care a funcţionat pe durat lucrărilor de amenajare a terasei şi ea a fost amplasată chiar la marginea de N a terasei, deasupra Văii Albe. Toată suprafaţa construcţiei este acoperită de fagi.


În sfârşit, un sondaj făcut în marginea unei terase din apropiere a dus la descoperirea de unelte de fier, toate ascunse în antichitate într-o groapă de mici dimensiuni. Ele constau din cleşti, o apărătoare de gură de foale, o secure, două sfredele şi o unealtă de scos piroane.


Urmează ca terasa să fie cercetată în anul viitor şi tot atunci va fi definitivată (dacă pădurea va permite) suprafaţa I / 2000 de pe „Terasa cu cercuri”.


Săpătura a fost realizată prin secţiuni şi gen „covor”.


În timp se prevede terminarea cercetării interiorului cetăţii, cercetarea barăcilor romane şi, treptat, a celor două cartiere civile ale oraşului antic. Deocamdată toate obiectivele vizate nu necesită conservarea lor, dar protejarea lor da. Conservări se fac la monumentele descoperite până acum în zona cetăţii şi a zonei sacre.


Descoperirile sunt publicate în articole axate pe categorii de monumente şi de artefacte. Cele mai recente date de ansamblu asupra zonei se găsesc în: I. Glodariu, Addenda aux „Points de repčre pour la chronologie des citadelles et des établissements daciques des Monts d’Orăştie”, Acta MN, 32 / 1, 1995, p. 103 – 118; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu – Pescaru, Florin Stănescu, Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei preromane, Deva, 1996.

Băniţa este o comună în județul Hunedoara, unde, la „Piatra Cetăţii” de la limita de V a bazinului văii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperită o cetate dacică fortificată (sec. I a. Chr. – sec. I p. Chr.). Săpăturile efectuate aici în anii 1960-1961 au scos la iveală zidul de apărare al cetăţii construit din blocuri de piatră fasonată în tehnica dacică binecunoscută şi trei terase amenajate special şi întărite cu ziduri de piatră. În interiorul cetăţii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatră de genul celor cunoscuţi la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor construcţii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici şi lemn, o platformă de luptă etc.

Printre particularităţile cetăţii de la Băniţa se numără lăţimea mai mică a zidurilor de apărare care nu depăşeşte 2 m, precum şi felul ingenios de a îmbina tehnica de construcţie cu particularităţile reliefului stâncos. Cetatea este înconjurată de ziduri de piatră doar pe laturile de N şi S, cele de E şi V fiind apărate de pantele abrupte ale terenului.

Printre descoperirile făcute la Băniţa se numără: ceramica dacică de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, vârfuri de săgeţi, brăţară de argint, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele de lut, pietre de râşniţă, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc.

Cetatea de la Băniţa făcea parte din sistemul de apărare dacic din Munţii Sebeşului, supraveghind dinspre S accesul spre centrul dacic de la Grădiştea Muncelului, fiind distrusă de armata lui Traian (cca. 106). [C. P.]

Bibliografie:
Oct. Floca, în: Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, Bucureşti,1966, 23-33. 23-33.

Prezentare generală

Blidaru, platou situat la SV de comuna Orăştioara de Sus (jud. Hunedoara), la altitudinea de 705 m, este locul unde se află ruinele cetăţii dacice cu acelaşi nume, integrată în principalul nucleu al sistemului defensiv antiroman din zona Munţilor Orăştiei.

Cetatea se compune din două părţi, ambele înconjurate de ziduri lucrate de piatră fasonată.

Prima parte, respectiv prima cetate, în ordine cronologică, are forma unui trapez neregulat, fiind prevăzută la colţuri cu câte un turn. Intrarea se făcea prin turnul de S-V. În interior se mai află un turn-locuinţă, din piatră şi lemn.

Partea a doua, construită ceva mai târziu, poate chiar în intervalul dintre cele două războaie daco-romane, reprezintă de fapt o extindere a celei dintâi, la nivel inferior, forma acesteia fiind un poligon neregulat. Latura de N a celei de a doua cetăţi este dublată de un alt zid din pietre obişnuite, nefasonate, între cele două construcţii obţinându-se un fel de încăperi, parterul acestora fiind utilizat drept depozit, iar partea superioară ca platformă de luptă. În zidurile acestei a doua părţi sunt cuprinse şi două turnuri unul dintre ele fiind contemporan cu prima cetate. În cuprinsul celor două turnuri s-au descoperit mai multe vase mari de provizii.

În partea de N-NV a întregului complex se află o cisternă pentru apă, constând dintr-o cameră patrulateră, subterană la 5 m sub nivelul antic având dimensiunile de 6,20 x 8 m. Zidurile ei, care sunt duble, pe alocuri chiar întreite, au fost tencuite cu un mortar special. Cisterna a fost prevăzută cu o boltă din piatră de calcar.

În apropierea cetăţii, în punctul „Pietroasa lui Solomon”, s-a descoperit un sanctuar patrulater cu aliniamente de baze de coloane din piatră. Cetatea de la Blidaru, cu un caracter strict militar, a reprezentat un important obstacol în faţa atacurilor venite dinspre N. [C.P.]

Bibliografie:

1. C. Daicoviciu şi colab., în SCIV, 5, 1954, 1-2, 125-136; 6, 1955 1-2, 219-228;
2. C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, Bucureşti, 1960, 22-24.


Descriere

Fortificaţia cuprinde două incinte, unite între ele, având împreună şase turnuri puternice de observaţie.

Prima incintă, ce ocupă platoul superior al dealului, are o formă trapezoidală, fiind prevăzută cu patru turnuri exterioare, plasate pe colţuri, intrarea făcându-se prin turnul nr. I, ea fiind astfel concepută încât să împiedice desfăşurarea forţelor inamice. În interior se păstrează urmele unui turn locuinţă.

Spre vest de prima incintă, a fost construită cea de-a doua, având formă pentagonală. Este de remarcat aici sistemul platformelor de luptă, situate pe laturile de nord şi vest, prevăzute de asemenea cu cazemate.

Aprovizionarea cu apă a cetăţii era asigurată de o cisternă patrulateră, construită în tehnică greco-romană şi situată în partea de nord-vest a acestei înălţimi, în afara zidurilor de apărare.

Pe aceeaşi latură, pe o terasă mai joasă, denumită „Poiana Perţii”, se află un turn de pază ce asigura supravegherea accesului spre cetate.


Căpâlna este un sat în comuna Săsciori, județul Alba, pe teritoriul căruia, mai exact în punctul „Dealul Cetăţii”, s-a cercetat cetatea dacică (sec. 1 a. Chr. – 2 p. Chr.) (610 m alt.) Acesta se înalţă în stânga Sebeşului, legat fiind de restul înălţimilor cu o şa îngustă şi mărginit de două pâraie: Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Şaua de legătură a fost barată de daci (în ordinea enumerării) cu şanţ (larg la gură de 5 şi adânc de 1 m), val semilunar (lat la bază de 11 şi înalt de 1 m) cu şanţ interior (larg la gură de 3,50 şi adânc de 0,50 m), val semilunar (lat la bază de 6 şi înalt de 1,50 m) cu şanţ interior (larg la gură de 2,50 şi adânc de numai 0,40 m) şi o palisadă.

Partea superioară a mamelonului, amenajată în terase, este apărată de un turn-locuinţă de la care porneşte zidul de incintă. Turnul-locuinţă se află în faţa şeii, pe o platformă tăiată în stâncă, este pătrat (cu latura de 9,50 m şi grosimea zidului de 1,73 m) şi are intrarea pe latura de S-E (largă de 1,26 m). De la 1,70 m în sus zidul de tip murus Dacicus; continua încă aprox. 3 m în cărămidă slab arsă; urma acoperişul din şindrilă. Zidul de incintă inegal ca grosime (de la 1,50 la 2,50 m) se păstrează acum pe cea mai mare parte din lungimea sa doar cu un singur parament (cel exterior). Paramentul interior era suplinit, în partea inferioară a zidului, de stâncă şi se ridica din blocuri de calcar abia de la oarecare înălţime. Perimetrul cetăţii (zid şi o latură a turnului-locuinţă) măsoară 280 m.

Intrarea principală în cetate se făcea prin turnul (6 x 9 m la exterior) de pe latura de S. Pe latura de N-E se afla o intrare secundară mărginită de două ziduri. În interiorul cetăţii se ridicau mai multe construcţii: pe cea mai înaltă terasă un turn de veghe din lemn, o construcţie cu pereţi din lemn şi bază de piatră lângă turnul locuinţă, o scară cu bază de piatră, un canal şi mai multe barăci de lemn.

Materialul arheologic constă din ceramică lucrată cu mâna şi la roată (inclusiv pictată cu motive geometrice), unelte de fier, obiecte de podoabă din fier, argint şi bronz, vase de bronz, monede romane republicane şi imperiale.

Cetatea dacică pare să fi fost ridicată pe timpul domniei lui Burebista. şi-a încetat existenţa printr-un incendiu de proporţii în timpul războaielor daco-romane de la începutul sec. 2 p. Chr. Menirea ei strategică era aceea de a bara accesul pe drumul care, pornind de la Polovragi, străbătea munţii prin Pasul Urdele şi cobora în Valea Someşului. [I.G.]

Bibliografie:

1. C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştie, 1951, 115-116
2. M. Macrea, Oct. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, 1996, 9-23.

Prezentare generală

Costeşti este un sat în comuna Orăştioara de Sus, județul Hunedoara, unde, pe dealul numit „Cetăţuia”, la alt. de 561 m, se află una dintre cele mai însemnate cetăţi dacice din ultimele două secole dinainte de cucerirea romană. Fortificaţia acesteia constă dintr-un val de pământ cu palisadă, lat la bază de cca. 6 – 8 m şi cu o înălţime de 2 – 2,50 m, care proteja partea superioară a dealului, platoul şi terasele.

In partea de S-V, fortificaţia era dublată de un zid masiv, prevăzut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatră fasonată pe feţele exterioare (paramente), legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre şi pământ (emplecton), tip de zid de apărare dacic numit murus Dacicus. Lăţimea lui era de 3 m. Acestor întărituri li se mai adaugă şi o dublă palisadă care înconjura platoul şi două turnuri de pază situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleaşi funcţii fiind găsit pe latura de E.

Pe platou se află urmele a două turnuri-locuinţă, construite, la bază, cu temelii de piatră şi în partea superioară din cărămizi (chirpici). O scară monumentală, din piatră fasonată, lată de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevăzută cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar în faţă cu o poartă de lemn.

Pe laturile de E şi de V ale cetăţii s-au găsit două cisterne de apă, la care se adaugă şi câteva gropi săpate în stâncă pentru strângerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetăţii, ale căror resturi constau din şiruri (aliniamente) de discuri de piatră de calcar, similare celor de la Grădiştea Muncelului – Sarmizegetusa Regia.

Cetatea de la Costeşti a fort reşedinţa unora dintre regii geto-daci. Situată la intrarea în valea apei Grădiştea, centrul de la Costeşti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Grădiştea Muncelului. Distrusă în timpul primului război daco-roman, în 102 p. Chr., cetatea este grabnic refăcută şi apoi definitiv distrusă şi abandonată în anul 106 p. Chr., odată cu cucerirea Daciei de către romani. Ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium [C.P.]

Bibliografie:

1. D. M. Teodorescu, Cercetările arheologice din munţii Hunedoarei, Cluj, 1923.
2. idem, în ACMIT, 1 – 4, 1926 – 1938.
3. Al. Ferenczi, Aşezările dacice din Munţii Orăştie, 1951, 9-29.
4. C. Daicoviciu, H. Daicoviciu, Sarmizegetusa, 1960, 19-22.

Descriere

Dealul „Cetăţuia”, cu cetatea de pe culmea sa formează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă, plasat la intrarea în masivul stâncos al Munţilor Şureanu, acolo unde Apa Grădiştei se îngustează deodată.

Sistemul de apărare al cetăţii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificaţii: valuri de pământ, un zid de piatră gros de cca. 3 m, flancat de trei bastioane şi o dublă palisadă ce înconjoară partea de sud a înălţimii.

Platoul cel mai înalt este ocupat de două turnuri-locuinţă, construite din blocuri de piatră şi cărămizi, la care se ajungea urcând pe o scară monumentală. Tot aici se găsesc urmele barăcilor soldaţilor din garnizoană şi un turn de observaţie.

Pe terase au fost identificate lăcaşuri de cult (sanctuare), cisterne de apă, etc. Cetatea, asemeni celorlalte din sistemul de fortificaţii dacice din munţii Orăştiei, a fost construită în perioada dintre domnia lui Burebista şi cea a lui Decebal (sec. I a. Chr. – sec. I p. Chr.). Distrusă în urma celui de-al doilea război daco-roman (105 – 106 p. Chr.), cetatea nu a mai fost refăcută.

Satul Luncani

Luncani este un sat în comuna Boşorod, jud. Hunedoara, pe teritoriul căruia se semnalează urme de locuire dacică (pământ ars, ceramică, materiale de construcţii din fier). Tot de aici provine un depozit de unelte dacice (2 cleşti, o rangă, 3 securi, o bardă de tip celt, o teslă). În spatele Şcolii de la „Târsa Luncanilor” se află un castru roman pentru trupe aflate în marş (100 x 240 m), cu valuri de pământ groase de cca 8 m şi înalte astăzi de 1- 2 m. [I. G.]

Bibliografie:
1. C. Daicoviciu, Al. Ferenci, Aşezările dacice din Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1951, p. 48-52.
2. ***, TIR, L 34, p. 75.
3. Gh. Lazin, în Sargetia,7,1970, p. 21-26.

Prezentare generală

Piatra Roşie, înălţime submontană (832 m alt.) în zona Munţilor Orăştiei, este situată pe teritoriul comunei Boşorod, jud. Hunedoara, pe al cărei platou a fost ridicată o cetate dacică datată la finele sec. I a. Chr. şi în sec. I p. Chr. Cetatea a fost prevăzută cu o dublă fortificaţie.

Primul zid de incintă, cel mai vechi, de formă patrulateră, cu dimensiunile de 102 x 45 m şi cu cinci turnuri interioare (patru la colţuri şi unul pe latura de E), a fost construit din blocuri de piatră fasonată legate între ele prin intermediul unor bârne de lemn ale căror capete erau fixate în scobituri în formă de coadă de rândunică. Spaţiul dintre cele două paramente era umplut cu pietre obişnuite şi cu pământ, tehnică folosită şi la celelalte fortificaţii ale cetăţilor dacice din aceeaşi zonă. Accesul în cetate se făcea prin turnul din colţul de N-E spre care ducea un drum lat de 3 m, în trepte, pavat cu lespezi de piatră.

În interiorul cetăţii s-au găsit urmele unei mari clădiri cu absidă, construită din lemn pe temelii de piatră, şi o cisternă. A doua incintă, constând dintr-un zid de piatră şi pământ gros de 1,50-2 m, întărit şi cu palisadă, cuprindea zona de E, cu mai multe terase şi reunind două dintre turnurile ridicate anterior. Această incintă, cu rol de avanpost, pare să fi fost ridicată în răstimpul dintre cele două războaie daco-romane.

În partea de N-V a primei cetăţi s-au găsit câţiva tamburi de piatră aparţinând unui sanctuar şi urmele unor clădiri cu mai multe încăperi, aşezate pe temelii de piatră. În cursul cercetărilor arheologice efectuate în 1921 şi 1949 au fost descoperite: ceramică de diferite tipuri, unelte, arme şi piroane de fier, obiecte din bronz, printre care şi un opaiţ, monede din Thasos, Histria şi denari romani republicani, la care se adaugă un candelabru cu trei braţe, bustul de bronz al unei divinităţi şi resturile din învelişul de fier al unui scut, frumos ornamentat, având în centru un bour înconjurat de un decor de palmete.

Cetatea de la Piatra Roşie făcea parte din sistemul de fortificaţii dacice din zona Munţilor Orăştiei, având ca rol principal apărarea dinspre V a capitalei Sarmizegetusa Regia de pe dealul Grădiştea Muncelului. Ea a funcţionat până în timpul războaielor daco-romane din anii 101-106 p. Chr., când a fost distrusă. [C. P.]

Bibliografie:
1. D. M. Theodorescu, Cercetări arheologice în Munţii Hunedoarei, Cluj, 1923.
2. C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, Bucureşti, 1954.

Descriere

Pe Dealul Piatra Roşie, în apropierea satului Luncani, în partea superioară a văii cu acelaşi nume, la altitudinea de 831 m, se află cetatea dacică cunoscută sub numele de Luncani – Piatra Roşie.

Cetatea, ridicată din piatră, are formă patrulateră, cu laturile de 102 x 45 m, fiind prevăzută cu patru turnuri de apărare, situate în colţurile incintei, iar un al cincelea fiind situat la mijlocul laturii de est a fortificaţiei. În interiorul incintei au fost identificate vestigiile unei construcţii de lemn, ale cărei baze de piatră s-au păstrat integral. Pentru aprovizionarea cu apă a garnizoanei staţionate aici, în colţul de nord-vest al cetăţii exista o cavitate săpată direct în stâncă.

În afara incintei cetăţii au fost observate urmele unui sanctuar, format din aliniamente de baze de coloane din piatră (plinte).

Pe coasta estică a dealului, există o a doua incintă, constituită din ziduri din piatră de stâncă şi o palisadă. Latura estică a celei de-a doua incinte se unea cu latura vestică a fortificaţiei de pe culme. În interiorul celei de-a doua incinte a fost observat traseul unui drum antic, pavat cu piatră.

Drumul de acces către cetate era flancat de trei turnuri de pază.

Cetatea de la Piatra Roşie face parte din sistemul de fortificaţii care apăra capitala regatului dac de la Sarmizegetusa Regia. Prin amplasarea ei geografică, cetatea controla accesul spre Grădiştea de Munte dinspre Valea Streiului.

Grandioasa capitală a regatului dac, construită probabil la mijlocul sec. I a. Chr., cuprindea în perimetrul său cetatea, zona sacră şi aşezarea civilă.

Referitor la cetatea Sarmizegetusa Regia, putem afirma că zidurile ei, ridicate în tehnica „murus Dacicus”, înconjurau un mamelon aflat la 1000 de metri altitudine, respectând configuraţia terenului. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-I suprafaţa, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcţie a acestora.

La cca 100 m est de cetate, pe două terase, se află zona sacră, la care duce un drum pavat cu lespezi de calcar, calea de acces terminându-se într-o piaţetă. În acest spaţiu au fost amplasate sanctuare de plan rectangular şi circular, unele fiind construite din piatră de calcar, iar altele din andezit.

Aşezarea civilă formată din cartierele de est şi de vest, se întindea pe câteva zeci de terase, constituind cel mai amplu complex de locuire dacică documentat până în prezent. Aici se aflau grupuri de locuinţe, ateliere meşteşugăreşti, depozite, hambare, instalaţii de captare şi distribuire a apei potabile. Într-una din aceste locuinţe a fost descoperit celebrul vas ceramic cu ştampila „DECEBALUS PER SCORILO”.

După victoria asupra dacilor, în urma sângeroaselor războaie din anii 101-102 şi 105-106, romanii au cantoinat temporar în cetate o garnizoană formată din detaşamente ale Legiunii IV Flavia Felix.

Aşezarea de la Feţele Albe este situată pe coasta de sud, însorită, a dealului Muncelului, despărţită fiind, printr-o vale îngustă de înălţimea pe care se păstrează ruinele de la Sarmizegetusa Regia.

Ea face parte din categoria aşezărilor dacice compacte, fiind amplasată pe terase susţinute de ziduri din blocuri de calcar, construite în tehnica „murus Dacicus”, specifică tuturor fortificaţiilor dacice din munţii Orăştiei.

Alături de construcţiile civile trebuie remarcată existenţa aici a unui sanctuar circular cu stâlpi de piatră, descoperit pe terasa a IV-a. El a fost distrus, ca şi aşezarea, în urma unui mistuitor incendiu ce a avut loc, foarte probabil, în timpul celui de-al doilea război daco-roman (105 – 106 p. Chr.).