Aho, aho, copii argaţi,
staţi puţin şi nu mânaţi,
lângă boi v-alăturaţi
şi cuvîntul mi-ascultaţi.
S-a sculat mai an
bădica Troian,
ş-a încălicat
p-un cal învăţat
cu nume de Graur,
cu şeaua de aur,
cu frâu de mătasă
cât viţa de groasă;
şi-n scări el s-a ridicat,
peste câmpuri s-a uitat
ca s-aleag-un loc curat
de arat
și semănat.
Şi curînd s-a apucat
câmpul neted de arat,
în lungişi şi-n curmeziş.
S-a apucat într-o joi,
c-un blug cu doisprece boi,
boi bourei
în coadă coldăbei,
în frunte ţintăţei.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

Ziua toată a lucrat,
brazdă neagr-a răsturnat,
şi prin brazde-a semănat
grâu mărunt şi grâu de vară,
deie Domnul să răsară.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Şi cât lucrul s-a sfârşit,
iată, mări, s-a stârnit
un vânt mare pe pământ
şi ploi multe după vânt,
pământul d-au răcorit
şi sămânţa a-ncolţit.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

La luna,
la săptămâna,
îşi umplu cu apă mâna,
şi se duse ca să vadă
de i-a dat Dumnezeu roadă,
şi de-i grâul răsărit,
şi de-i spicul aurit.
Era-n spic cât vrabia,
era-n pai ca trestia!
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Troian iute s-a întors
şi din grajd pe loc a scos
un alt cal, mai năzdrăvan,
cum îi place lui Troian,
negru ca corbul,
iute ca focul,
de nu-l prinde locul,
cu potcoave de argint
ce sunt spornici la fugit.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

El voios a-ncălicat,
La Teghin-a apucat
şi oţel a cumpărat,
ca să facă seceri mari
pentru secerători tari,
şi să facă seceri mici
pentru copilaşi voinici,
ş-altele mai mărunţele,
cu mănunchi de floricele,
pentru fete tinerele
şi neveste ochişele.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

S-a strâns fine
şi vecine,
şi toţi finii
şi vecinii,
şi vreo trei babe bătrâne
care ştiu rândul la pâne.

Şi pe câmp i-a dus,
şi pe toţi i-a pus,
la lucrul pământului,
în răcoarea vântului.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

Ei cu stânga apuca
Şi cu dreapta secera,
şi prin lan înainta
de păreau că înotau;
alţii-n urma lor legau,
snopuri nalte adunau,
şi clăi mândre rădicau
ce la soare se uscau.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Apoi carele-ncărca
şi pe toate le căra,
şi girezi nalte dura
în capul pământului,
în steriţa vântului;
apoi aria-şi făcea
şi din grajd mai aducea
zece iepe
tot sirepe,
şi de par că le lega,
şi pe toate le mâna
împrejurul parului,
d-asupra făţarului.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Iepele mereu fugea,
funia se tot strângea,
de par iute ajungea.
Şi grâul se treiera,
şi flăcăi îl vântura.
Dimerlia scutura,
harabalele-ncărca
şi la moară le pleca.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

Iară hoaţa cea de moară,
când văzu atâtea cară
încărcate cu povară,
puse coada pe spinare
şi plecă în fuga mare
la cea luncă de scăpare.
Lunca mare
frunză n-are,
lunca mică,
frunza-i pică.
Iar morarul, meşter bun,
zărea moara prin cătun,
şi-şi lua cojoc miţos
şi mi-l îmbrăca pe dos;
şi-şi lua ciocanu-n brâu
şi mai lua şi un frâu;
apoi iute alerga,
moara cu frâu o lega
ş-o apuca de călcâi
d-o punea pe căpătâi,
şi-i da cu ciocanu-n şele
d-o aşeza pe măsele.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

El o lua de lăptoc
ş-o da iar în vad la loc,
şi turna d-asupra-n coş
grâu mărunţel de cel roş;
grâul s-aşeza pe vatră
şi din coş cădea sub piatră;
de sub piatră în covată
curgea făină curată.
Mânaţi, copii!
— Hii, hii!

Troian mult se bucura,
zeciuială morii da,
pe morar îl dăruia,
apoi călare suia
şi voios se înturna
cu flăcăii ce mâna,
iar boii se opintea
şi roţile scârţâia.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Iată mândra jupâneasă,
Dochiana, cea frumoasă,
c-auzea tocmai din casă
chiotul flăcăilor,
scârţâitul carelor,
şi-n cămară că mergea
şi din cui îşi alegea
sită mare şi cam deasă,
tot cu pânza de mătasă.
Sufleca ea mâneci albe,
‘şi-arăta braţele dalbe,
şi cernea, mări, cernea,
ninsoarea se aşternea:
pe sus tobele băteau,
negurele jos cădeau.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Apoi mama plămădea
ş-o lăsa până dospea;
apoi colaci învârtea,
pe lopată mi-i culca
şi-n cuptor îi arunca,
apoi iară cu lopata
rumeni îi scotea şi gata.
Atunci ea-mpărţea vreo cinci
la flăcăii cei voinici,
şi-mpărţea trei colăcei
la copiii mititei,
iară mîndrului bărbat
îi dădea un sărutat.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

Cum a dat Dumnezeu an
holde mândre lui Troian,
astfel să dea şi la voi,
ca s-avem parte şi noi;
Să vă fie casa casă,
să vă fie masa masă;
tot cu mesele întinse
şi cu feţele aprinse;
tot cu casele grijite,
cu buni oaspeţi locuite;
şi la anul să trăiţi,
să vă găsim înfloriţi
ca perii,
ca merii
în mijlocul verii.
Mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!

De urat am mai ura,
dar ne-i că vom însera
pe la curtea dumneavoastră
departe de casa noastră.
Dumneavoastră aveţi parte
de curţi nalte, luminate,
văruite,
şindrilite
şi cu fereşti strălucite;
noi avem bordeie mici,
bune de plugari voinici,
veltucite
şi lipite
şi cu stuh acoperite;
dar câte paie-s la noi,
atâţi bani fie la voi!
De urat am mai ura,
dar ne-i că vom însera,
şi avem a trece-n cale
o dumbravă rea din vale,
unde sunt fete nebune
ce azvârlă cu alune
şi se leagă de feciori
ca albinele de flori,
şi le-ncurc cărările
tot cu dezmierdările.

Flori alese din poezia populară, II, E.P.L., București, 1967.

Se scula ist domn bun,
Vasile jupân,
cu plugul cu doisprezece boi,
boi bourei,
în coadă codălbei;
şi-a arat joile
văile,
vinerile
piscurile,
marţile
hârtoapele,
cât îţi luau vederile.
Brazdă neagră răsturna,
grâu în poală el lua,
cu dreapta mi-l azvârlea,
semăna şi isprăvea.
Pogoniciul îl punea
de grapă şi mântuia.
Ia mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Acasă când el venea,
la jupâneasa-i privea,
o lună la ea şedea;
în grajd apoi mi-a intrat
și la cai el s-a uitat;
scoase-un cal negru,
negru ca corbul
iute ca focul,
înşelatu
și-nrăfturat,
cum e bun de-ncălicat.
Să vadă grâul a pornit,
de e copt, de-i pârguit,
şi l-a găsit frumos
ca şi faţa lui Cristos,
în pai ca trestia,
în spic ca vrabia,
în grăunţ ca mazărea.
Ia mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Ist domn bun
Vasile jupân,
de bine ce-i părea,
pe acasă nu dădea;
la târg se ducea
şi-ndată îmi lua
nouă oca de oţel
şi nouă oca de fier.
Porni drept la Stan ţiganul,
fi-i-ar al dracului mormanul!
Făcu nişte secerele
încărlicăţele,
cu dinţi de chipărăţele;
dete la fini, finicele,
la nepoţi şi nepoţele;
îi scoase-n gheaţa vântului,
în capul pământului.
Cu toţii când ei sosiră,
la secerat se porniră:
unii mănunchi făceau
alţii snopii legau
şi, în claie-l clădeau,
din clăi în care-ncărcau,
la arie ei plecau.
Mai mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Ist domnul bun
Vasile jupân,
cu atât nu se lăsa,
ci de grabă apuca
în sat la Cegai
ş-aduse opt cai
cu coarne cănite,
unghii potcovite,
cu cozi bici făcute;
cu copite treierau
şi cu nările grâneau,
c-urechile vânturau
cu coada îl primeteau.
Ia mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Ist domn bun,
Vasile jupân,
cu atât nu se lăsa,
ci la turmă se ducea,
nouă saci lua, vărgaţi,
de la nouă turme fapţi.
Boii el mi-i înjuga,
sacii în care punea,
la moară mi se ducea,
la moară la Căpătanu
unde-a, fost dumnealui anu,
la moară la Vâjâita
unde-a fost baba Dumitra,
la moară la Siriclia
unde-a fost baba Măria.
Când sosi la moară
cu atâtea cară,
aşa de-ncărcat
şi împovărat,
moara s-a spăriat:
puse coada pe spinare
ş-apucă în lunca mare.
Mai mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Dar ist domn bun,
Vasile jupân,
luă brăcinaru-n gură,
turul şalvarilor în mână,
ş-o scăfiţă
cu trei tărâţe
şi alerga
şi tot striga:
ptru, ptru, ptru şi nea, nea, nea !
Moara sta
şi se uita
pân’ punea mâna pe ea.
Ia mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Făcu mâna otoboc
şi o apucă de scoc,
cu toporu-i dă: cioc! cioc!
ş-o trânti iarăşi la loc;
apoi grâu că i-a turnat
şi îndat-a măcinat
de cu joi
pân’ mai apoi.
Ia mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Dar cea gazdă jupîneasă
la obraz nu prea frumoasă,
în poartă ieşea,
la moară privea,
să vadă carele
şi harabalele
încărcate cum veneau,
cum veneau şi scârţâiau.
Mânecele-şi sufleca,
mânele îşi arăta,
nişte mâni negre-mbârnite
ca nişte tânjeli pârlite.
Dete-n sită şi-n covată
şi cernu făina toată;
făcu colaci mulţi,
mulţi de cei mărunţi;
dă la fini şi finicele,
la nepoţi şi nepoţele.
Un colac e mai durat,
de grâu de cel mai curat.
Vru să-l deie în cămară,
noi strigarăm toţi d-afară:
dă-ni-l pe uşă afară,
c-aşa-i legea d-astă seară;
dac-o fi el de secară,
nu-l lăsăm noi ca să piară;
dac-o fi el şi de orz,
îl dăm noi la Moş Găvoz;
dac-o fi de grâu curat,
îl ducem la noi în sat.
Mai mânaţi, măi!
— Hăi, hăi!
Daţi-ne doi-trei leişori
de bănişori,
că doar nu-i marea
cu sarea.
Daţi-ne doi-trei leişori
de bănişori
să facem un boldişor,
să-mboldim cel bouşor
în trupuşor,
c-a dat plugul
cu totul
în rădăcină de lăptucă,
nu pot opt boi ca să-l ducă,
şi-ntr-un os de râmă,
totul ni se sfărâmă.
Daţi-ne doi-trei leişori
de bănişori,
să ferecăm fiarele,
fiarele, topoarele,
ce noi le uitarăm iară
aseară pe prisp-afară,
şi hoţii ni le luară.
N-avem decât o ipingea
şi nu-ncăpem toţi sub ea.
Dă-ne şoldul porcului
cel din fundul podului.
De urat am mai ura,
dar ne-i c-om însera.
Rămâi, jupâne, sănătos,
sănătos şi tot voios:
câte paie pe casă
atâţia lei pe masă,
câte pietre la fântână
atâtea oale cu smântână,
câte trestii groase
atâtea vaci lăptoase.
Şi la mulţi ani!

Flori alese din poezia populară, II, E.P.L., București, 1967.

Bună vreme la fereastră,
La boieri ca dumneavoastră!
De câte ori am venit,
Tot la masă v-am găsit,
C-un pahar de vin pe masă:
În buza paharului,
Scrisă floarea raiului.
Ospătarea vă urmați
Și la noi să ascultați,
Plecat-a [nume]
Într-o sfântă zi de joi
La plug cu douăzeci și patru de boi,
La câmpul vărat,
La mărul durat,
Unde-i bine de arat
Și mândru de semănat.
Arară miercurile
Și joile
În toate părțile:
Cât ochii coprindea
Brazdă neagră răsturna,
Grâu de vară semăna,
Grâu de vară
Făr’ secară,
Arnăut de cel mai mare,
Arară
Pân’ se săturară,
Apoi tras’ plug la perete
Și boii la iarbă verde,
Pogonicii-n sat la fete,
Cei mai tari
La fete mari,
Cei mai mici
La mămăligi;
Fata chițigoilor
Înaintea boilor,
[nume], cu grija de casă,
Puse coatele pe masă:
Gândi una, gândii două,
Gândi nouăzeci și nouă,
Gândi la negru-nfrânat
Cum e bun de-ncălicat,
Cu cioltar până-n pământ,
Cu potcoava de argint,
Mult e spornic la fugit.
Cheamă șoimi, cheamă ogare
Și pleacă la vânătoare,
Și-n treacăt mi se abate
Și pe la ăl grâu de vară.
Grâulețul lui de vară
De departe că-nverzea,
Iar d-aproape-ngălbenea,
Față de copt își făcea.
El de pe cal s-apleca,
Două-trei fire smulgea
Și în palme le freca
Și la păsări le-arunca,
Că era bun de mâncat,
Grâu numai de secerat.
El, văzându-mi-l așa,
Frumușel se așeza
Pe podoaba lui de șea,
Se duse-n târg la Bârlad,
Că e târg mai lăudat;
Cumpără nouă oca de fer
Ș-alte nouă de oțel,
Ocaua de fer mai mare
Tot cu câte cinci parale,
Ocaua de fer mai mic
Tot cu câte-un firfiric.
Se ‘se la ţiganul Stan
Din sat de la Gologan,
Care şedea-n fundul cortului
Cu ochii sticliţi,
Cu dinţii rânjiţi,
Și cu căciula pe spate
De nu mai putea bate,
Lung în deşte,
Bun de cleşte,
Lung în cocale,
Bun de ciocane.
Când din dinţi scrâşnea,
Ciocanele pârâia
Și, numai cât în vorbă se da,
Secerele şi gătea.
Făcu câteva mai cârne
Să secere babe bătrâne,
Făcu altele gingaşele,
La mănunchi cu floricele
Să secere fete şi flăcăi cu ele,
[nume] se duse acasă
Și se puse
La masă
Chemă nepoţi şi finicei
Până-n patruzeci şi trei,
Chemă neveste şi fete
Cu ce Dumnezeu mai dete.
Puse masa-n ospătare,
Dar voinicul ăl mai mare
Nici din masă nu lua,
Ci la sccere-mi pleca:
Se puse-n vileagul vântului
Din fereastra pământului,
Unde-i bine voinicului.
Cu dreapta trăgea,
Cu stânga pologea:
Din polog snop,
Din snop claie făcea,
Din claie
Faţă albă de arie.
Apoi se duse la Străgălia
Că acolo era herghelia;
Cumpără nouăsprezece jugani
Cu potcoave de argint,
Batu-mi bine la pământ:
Cu picioarele-l treierau,
Cu genunchele-l întorceau,
Cu nările-l grohăiau,
Cu coadele-l premeneau,
Cu urechile-n saci turnau;
Numai băniţi trebuiau.
Umplu buţi şi boloboace,
N-avu grâului ce face;
Umplu care chioveneşti
Și mai multe mocăneşti,
Și porni pe drum la moară,
La moară la Căpitan
Unde-a măcinat şi an;
La moară la Călieri
Unde-a măcinat şi ieri;
La moara de sub pământ
Ca să vie mai curând,
Dar mai mult a zăbăvit.
Morăriţa, mai şireată,
De trosnetul bicelor,
De scârţiitul carelor,
De hâitul cailor,
Puse coada pe spinare
Ș-apucă pe drum la vale,
Se duse prin cătinele
Să mănânce căpşunele.
Iar morarul, priceput,
O ptuşi
Ș-o mâşii,
Ș-o luă de scoc
Ș-o dete la loc,
O luă de tulpină
Ș-o aşeză la făină,
O luă de ghizdei
Ș-o puse la mălai de mei.
Când fuse moar-aşezată,
Se uită să vadă
De curge făina curată;
Dar nu curgea făina curată,
Ci aur şi mărgăritari
În curţile dumneavoastră,
Boieri mari.
[nume] luă-ntr-o băsmăluţă
Numai făină fără tărâţă
Ș-o duse la dalba-i jupâneasă
Să-i arate făina de frumoasă.
Ea îndată se duse, din casă
În casă
Și căută o sită deasă
Să facă un colac mare
Și frumos,
Cum e faţa lui Cristos,
Să fie plugarilor de folos.
Se mai duse din cămară,
În cămară
Și găsi ş-o sită rară
Să facă un colac de secară,
Să-l dea la fete-n cămară,
Că se bat d-alaltăseară
Și se scot de plete-afară;
Pentr-un pic de lapte dulce,
Stau fetele să se-mpuşte,
Iar o miţă miorlăia
Crezând c-o-mpuşcă pe ea.
Noi, boieri, am mai ura,
Dar ne e c-om însera
Și nu ‘stem de ici-colea,
Ci suntem de la Piteşti,
Unde lapte nu găseşti:
Cum îl bate
În târg îl scoate,
Cum îl mulge
În târg îl duce,
Mor copiii de lapte dulce.
Tot am mai sta
D-am mai ura,
Dar ni-e frică c-om însera,
Ș-avem să trecem lunci
Și văi adânci,
Munţi înalţi şi întunecoşi.
Rămâneţi, boieri, sănătoşi,
La anul să vă găsim
Mai voioşi!

Oltenia, Muntenia, Dobrogea

G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române [1885], editura Minerva, 1982; ***, Poezia obiceiurilor de iarnă, editura Minerva, 1985.