24 februarie

Intervalul temporal 24 februarie – 1 martie, concentrează o multitudine de credințe și tradiții referitoare la revenirea la viață a naturii și perioada în care animalele își găsesc pereche, fiind un moment propice pentru celebrarea fertilității și fecundității, în planul naturii dar și în plan uman.

În calendarul popular, ziua de 24 februarie, este dedicată Dragobetelui ( „Cap de primăvară”), patron al păsărilor și protector al iubirii, în mitologia românească. 

Această sărbătoare este consemnată începând cu secolul al XIX-lea, această dată suprapunându-se peste o altă sărbătoare, „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din calendarul bisericesc. Denumirea sărbătorii religioase (în slavă veche „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”), a cristalizat, în numele românesc din calendarul popular, multiplele fațete ale personajului care patronează această zi, numit și: „Sânt-Ion de primăvară”, „Logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

În legendele și povestirile populare, Dragobete este fiu al Babei Dochia, sau, purtând numele alternativ de Dragomir, un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți. tot despre el, se spune că a fost transformat în Năvalnic, o plantă de leac, după ce a încercat din nesăbuință să încurce cărările Maicii Domnului. Reprezentat întotdeauna ca fiind un tânăr, voios și binevoitor, Dragobete a devenit patron al păsărilor și protector și aducător al iubirii în mitologia populară românească.

Ziua de Dragobete punctează nu doar revigorarea naturii, ci și a omului, acesta fiind momentul în care tinerii își manifestau intenția de a se căsători, în fața comunității și performau diferite acte și gesturi magice: apa topită din ultima zăpadă era folosită de-a lungul anului, pentru ritualuri de înfrumusețare și descântece de dragoste, iar florilor de fragi fetele le adresau o invocațe: „Flori de fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă/Urâciunile să le desparți”, care să le facă plăcute celor din jur. 

Fetele și flăcăii se adunau în această zi în fața bisericii, de unde plecau prin lunci și păduri, ca să adune plante de leac, aprindeau focuri pe dealurile din perimetrul satului, profitând de această oportunitate de socializare departe de ochii celorlalți. La întoarcerea în sat, după ora prânzului, la întoarcerea în sat, flăcăii urmăreau fetele pe care le plăceau iar dacă sentimentele erau împărtășite, fata se lăsa sărutată în văzul tuturor. Acest gest echivala cu oficializarea logodnei, în fața comunității. În acest obicei, numit „zburătorit”, își are originile expresia populare: „ Dragobetele sărută fetele!”.

Tot în ziua de Dragobete, tineri se înfrățeau/însurățeau: își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce sau consfințeau legătura lor prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc.

În credințele și superstițiile populare se spune că cei prinși de Dragobete fără pereche rămâneau singuri tot restul anului, de aceea se acorda o importanță deosebită micilor gesturi magice specifice acestui moment: femeile trebuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul, iar bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, ca să le meargă totul din plin. Despre cei care varsă lacrimi în această în această zi exista credința că vor avea necazuri şi supărări în lunile care vor urma.

În această zi, muncile câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise, povestirile și credințele populare menționând faptul că Dragobetele e un flăcău „iubieț” care umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete, le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți. Singura muncă gospodărească permisă, recomandată chiar, era curățenia, fiind considerată aducătoare de spor și prospețime. 

O atenție deosebită se acorda și păsărilor de curte, căci la sfârşit de iarnă şi început de primăvară, Dragobete oficia nuntirea păsărilor în cer. Pentru a avea belșug în gospodărie, în această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele care doreau să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobete le va ajuta să găsească iubirea adevărată.Prag între iarnă şi primăvară, ziua de 24 februarie mai păstrează astăzi doar câteva din valențele complexe ale sărbătorii populare, chiar și în mediul rural. După 1990, Dragobetele a cunoscut o revitalizare intensivă în spațiul românesc, după 1990, în contextul concurenței în continuă creștere a sărbătorilor similare, cum este Valentine’s Day.

Surse:

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, Editura Elion, 2002. 
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, 1998. 
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, volumul II, (1898-1901) 1994. 
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei RSR, 1987.
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an – Dicționar, 1997.