24 decembrie
În sensul cuprinzător al cuvântului, ajun se numește orice zi de sec sau de post, dar mai cu seamă zilele ce premerg Crăciunului (Moș Ajun – 24 decembrie), Bobotezei (5 ianuarie) și sâmbăta de dinainte de Duminica Paștelui, pentru că în aceste zile se ajuna sau nu se mânca de dulce.
În dimineaţa acestei zile, până aproape spre miezul zilei, cete de copii între 5 şi 14 ani merg cu „Moş Ajunul”, un text augural scurt rostit la fiecare casă şi care anunţă deschiderea seriei de colinde şi de practici uzitate în această perioadă. Seara, după ieşirea de la biserică (ora 18), cete de copii merg cu „Steaua”, textul fiind de factură religioasă, colportat prin intermediul numeroaselor culegeri apărute şi întreţinut viu în memoria poporului de către preoţi care organizează cu copii, la biserică, ore speciale pentru învăţarea textelor. Ca obiect de recuzită, ceata poartă o stea, luminată din spate cu o lumânare; steaua are în centrul ei o reproducere de pe cunoscuta scenă a Naşterii Domnului.
În noaptea de Ajunul Crăciunului, umblă trei feluri de colindători: „Stelașii” (copii de 6-10 ani) „Crăieșii” sau „Craii” (adolescenți între 10 și 18 ani) și „Dubașii” (tineri între 18 și 25 de ani, adică feciorii înainte de a merge la armată, dar totodată neînsurați); „Umblatul cu duba” este un obicei specific unei zone etnografice din județul Hunedoara, cuprinsă în patrulaterul Deva-Brad-Săvârșin-Făget-Deva, cu puține iradieri în județul Arad (satele din jurul Săvârșinului) și în județul Timiș (satele din jurul Făgetului); în casele în care există fete mari („de joc”), după „strigarea cinstei”, la comanda vătafului muzica intonează unadouă melodii „de joc”, iar fata este jucată de flăcăul care obișnuit îi face curte sau, în lipsa lui, de o rudă apropiată din ceata de „dubași”; uneori se adună mai multe fete la aceeași casă, așa că se întinde horă pentru câteva minute; umblatul din casă în casă durează toată noaptea de Ajun și continuă și în dimineața de Crăciun, până la amiază, uneori până și după masă; după ce este terminat satul de colindat, seara se organizează „jocul colacului”, în care fetele, în a căror casă au fost primiți dubașii, au acces fără taxă de intrare, un fel de recompensă pentru cinstea făcută.
Fiecare zonă a țări are specificul său în ceea ce privește ritualurile asociate Ajunului. Spre exemplu, în zona Banatului, se umblă cu „Cerbuțul” (Turca, Tiurca, Brezaia și Vasâlca); se varsă darurile pe capul primului vizitator sau oaspete, dacă este de parte femeiască; nu se dă nimic împrumut din casă; boabele de porumb aruncate de colindători în timpul ceremonialului sunt strânse și puse sub masă și chiar sub fața de masă; se leagă mănunchiuri de fân la picioarele mesei; se aștern paie prin ungherele casei și pe sub fața de masă; se dă drumul din vârful dealului unei roți aprinse (roată de foc); se pregătește „Steaua Vitleemului”; se fac vrăji de dragoste la râuri, la fântâni sau la izvoare în noaptea dinspre Crăciun; se pune pe foc un butuc gros (butucul Crăciunului); se face Colacul Crăciunului; masa pusă pentru cină în ajunul Crăciunului rămâne cu toate bucatele pe ea peste întreaga noapte; în plus, sunt așezate pe această masă stele și o vacă făcute din aluat; uneori se priveghează toată noaptea; din toate rămășițele bucatelor existente în casă și rămase de la prepararea mesei de Crăciun se dă de mâncare păsărilor din curte, așezându-li-se să ciugulească dintr-un cerc de putină.
În majoritatea zonelor etnofolclorice, oamenii strâng din vecini ceea ce au dat cu împrumut, pentru ca sărbătoarea Crăciunului și anul ce vine să găsească toate lucrurile în gospodărie; când se pleacă de acasă, pentru a se duce la biserică, se iau surcele și se împrăștie prin încăperi, urându-și „pui, vaci, oi, purcei, bogăție, sănătate, că-i mai bună decât toate”; unele femei se scaldă de dimineață și aruncă grăunțe păsărilor spre răsărit, crezând că astfel nu le vor strica semănăturile; unele pun în apa de spălat o nucă, să fie sănătoase ca nuca, sau un ban, ca să fie bogate; altele iau cu ochii închiși o poală de paie de la cotețul porcilor și se așează pe ea, ca să le stea și cloștile pe ouă; bărbații, înainte de răsăritul soarelui, pun mâna pe uneltele din ogradă, ca să le folosească sănătoși și cu spor; la fel fac femeile cu obiectele din casă pe care le folosesc în muncile zilnice, în special cu uneltele de țesut; unii pun câte o potcoavă în vasele din care beau apă ei și vitele, ca să fie tari ca fierul; găinilor li se dă de mâncare din ciur sau dintr-o sită, ca să facă ouă multe; uneori li se dă de mâncare într-un cerc de poloboc, să se țină toate la un loc peste an; unele femei dau de mâncare păsărilor îndestulător, iar în ziua de Crăciun nu le mai dau nimic, ca să nu se strice boabele semănate; dacă plouă în Ajunul Crăciunului este semn de ciumă.
În noaptea dinspre Crăciun, se aruncă cu pietre în pomi pentru a face roade mai multe; înainte de masa de la prânz, gospodina pregătește o soluție care are menirea de a aduce noroc, protecție și bani; preparatul se face din agheasmă, infuzie de mentă, levănțică și mușcată; stăpânul casei spune o rugăciune, iar soția stropește casa cu această licoare, ritualul repetându-se timp de șapte zile. Stăpânul casei așează într-un vas un buchet format din spice de grâu, câte nouă crenguțe de mentă, pătrunjel și busuioc, toate legate cu o panglică roșie și un fir auriu; deasupra buchetului, se pune o iconiță a Mântuitorului. După sărbători, acest buchet este păstrat la icoană, în credința că el va aduce prosperitate și va alunga relele. În această zi, fiecare trebuie să fie vesel, să râdă, fiindcă înseamnă că acela care nu se bucură nu și-a terminat treburile, sau că va mai avea mult de recuperat în anul următor; râsul este un pact cu lumea cosmică, cu îngerii păzitori.
În această zi sau chiar în ziua de Crăciun, dimineața, se dă de pomană pentru morți, din această cauză ziua fiind numită și Moșii de Crăciun; se împart colaci cu lumânare aprinsă, carne de purcel sau de porc, cârnați și răcituri (aite, aituri), borăndău și altele; în Moldova, această pomană poartă numele de masa preotului sau masa de ajun, bucatele fiind împărțite la vecini și la oamenii săraci; se crede că morții din familie revin în această zi pe la casele lor și participă și ei la ospăț; alături de turte și colaci, se pune pe masă și grâu fiert, îndulcit cu miere sau cu zahăr.
Surse:
Romulus Antonescu, Dicționar de simboluri și credințe tradiționale românești, Editura cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2009;
Obiceiuri tradiționale din România – Sărbători în imagini. Album, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, 2006;
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideia, București, 2001;
Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
Rodica Colta, Sărbători și datini de peste an. O anchetă transfrontalieră asupra culturii tradiționale, Editura Etnologică, 2017;
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, 1998.