Aliment plurivalent prezent în multe din sărbătorile calendaristice și obiceiurile ce marchează momentele importante din viața omului, oul roșu are, o simbolistică complexă, înscrisă în sfera nașterii și renașterii vieții pe pământ.

Oul reprezintă principiul regenerator și fecund în întreaga arie balcanică, în această ipostază apărând în multe dintre obiceiurile de trecere, în sărbătorile de renovare a naturii și în riturile fertilității, din calendarul tradițional.

În afara sărbătorilor pascale, oul apare ca ofrandă rituală destinată strămoșilor dar și în ceremonialul de nuntă, când mirele și mireasa, împărțeau un ou, îninte de a se așeza la masă, după întoarcerea de la biserică. Și în ritualurile de înfrățire sau însurățire ale copiilor și tinerilor, darul de schimb era tot un ou. Cojile de ou se utilizau în ceremoniile ce însoțeau semănatul sau culesul, acestea fiind amestecate în semințele care urmau să fie plantate, îngropate în brazdă sau aruncate înaintea boilor la pornirea plugului.

Tuturor acestor atribute li se adaugă cele conferite de alegerea culorii – roșu – culoare a vitalității, a forței biruitoare și, în contextul sărbătorilor de Paști, un simbol al sângelui Mântuitorului.

În mod tradițional, ouăle de Paști erau vopsite cu culori naturale, obținute din diferite plante. Pentru roșu se foloseau cojile de ceapă, zeama de sfeclă, frunzele de măr sau corn, coaja de prun, măceș sau arin. Pe lângă ouăle monocrome se făceau și ouă încondeiate, numite sugestiv „muncite” deoarece uneori procedeele erau complicate (vopsiri succesive pentru realizarea modelelor, aplicarea de mărgele sau chiar ornamente metalice) și durau o perioadă considerabilă de timp. Aceste ouă decorate nu erau destinate consumului ci folosite ca obiecte de decor.

Semnificațiile simbolice ale oului, precum și atributele pe care le adaugă culoarea, îi conferă oului calități pozitive remarcabile: pus în apa de spălat împreună cu un ban de argint aduce frumusețe, sănătate și noroc; așezat sub perna fetelor de măritat aduce împlinirea prin căsătorie; păzesc casa de spiritele rele sau alungă vremea rea; păstrate la icoană sau la grinda casei aduc spor în gospodărie.

Ilustrând în mod simbolic un sacrificiu al divinității primordiale și oglindind jertfa Mântuitorului, ciocnirea ouălor este permisă după slujba de Înviere din noaptea Paștelui și continuă până la Ispas, Înălțarea la ceruri.

Cei doi participanți ciocnesc ouăle în timp ce unul pronunţă „Hristos a Înviat!” iar celălalt „Adevărat a Înviat!”, primul lovește bărbatul sau persoana mai în vârstă și oul a cărui coajă a plesnit este primit în dar de cel care l-a spart. În Transilvania, tatăl familiei spărgea de unul singur un ou slujit la Biserică în noaptea Învierii, îl curăţa și îl împărţea egal la membrii familiei pentru a fi mâncat sacramental.
Cojile ouălor, despre care se credea că au și ele proprietăți binefăcătoare, erau aruncate numai pe o apă curgătoare, sau răspândite pe pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor, se adăugau în hrana vitelor şi păsărilor de curte, sau erau utilizate în diferite farmece și descântece.

Credințe și superstiții:

  • Ouăle de Paști nu se fac cu alte culori decât roșu deoarece morții le vor găsi seci pe lumea cealaltă.
  • Cojile de ouă consumate în Sâmbăta Mare se aruncă pe o apă curgătoare, astfel ele vor da de știre Blajinilor că a sosit Paștele.
  • Din cojile de ouă roșii se înfruptă și cei care au murit spânzurați sau înecați.
  • Ouăle înroșite în Joia Mare nu se strică niciodată iar dacă sunt îngropate la hotar, peste acel loc nu va bate piatra.
  • Dacă moare cineva în sat în Joia Paștilor, ouăle roșii nu vor ieși frumoase.

Surse:

Ion Ghinoiu, Dicționar de mitologie română, Editura Univers Enciclopedic GOLD, București, 2013.
Artur Gorovei, Ouăle de Paști. Studiu de folklor, Depozitul general Cartea Românească, București, 1937.
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideea, Bucureşti, 2001.
Marcel Olinescu, Mitologie românească, editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004.
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei RSR, 1987.
Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, 1997.
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti, editura Elion, 2002.
Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1995.
Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, editura Polirom, Iaşi, 1998.
Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, editura Saeculum I.O., 1997.
Narcisa Alexandra Ştiucă, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, editura Cartea de Buzunar, 2006.
Ofelia Văduva, Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Editura Humanitas, 1998.
Simeon Florea Marian, Sărbătorile la români, (1898-1901) 1994.