Sfântul Ilie își ucide părinții

Înșelăciunea diavolului

Mama lui Sf. Ilie se măritase în sat străin şi, când a fost vremea aproape de a oaste, a rugat pe bărbatu-său s-o ducă la maică-sa, căci la o femeie lăuză câte nu trebuiesc, şi numai omul bătrân se pricepe la aceste treburi. Au pornit ei, dară, amândoi pe drum şi au mers o bucată bună, când iată durerile facerii apucară pe femeie şi aceasta nu-şi mai poate urma calea.
– Du-te, bărbate, zise dânsa, şi adă aici pe mama, căci eu nu mai pot merge.
Omul o duse binişor lângă un stog, iar el porni spre satul soacrei sale, s-o aducă.
Nu mult însă după plecarea lui, femeia naşte un prunc lângă stog, şi cum îl naşte, aude un glas vorbind deasupra stogului:
– Pe pruncul acesta are să-l cheme Ilie; el va ucide pe tatăl său şi pe mama sa!
Femeia s-a înspăimântat când a auzit astfel de proorocire, dar s-a stăpânit, şi când bărbatu-său se-ntoarse îi povesti cele auzite.
– Taci, femeie, îi zise acesta, şi nu te pierde cu firea! Câte nu i se par omului, câte năluciri nu dau peste dânsul! Cum crezi tu că s-ar putea să ne omoare copilul?
Cum, necum, dar după ce mai trece puţintel, iată pe om că se ia şi dânsul pe gânduri; şi sfătuindu-se cu nevastă-sa, mama lui Sf. Ilie, se hotărăsc să aşeze binişor pruncul într-un leagăn de papură şi să-i dea drumul pe apă. Se va duce el unde îl va îndrepta Dumnezeu, şi-au zis cei doi; păcat este şi acesta, dar mai mare păcat ar fi dacă ne-ar ucide el pe noi or noi pe dânsul.
Leagănul a plutit pe apă şi după câtăva vreme a ajuns într-o parte de ţară, unde un negustor văzându-l, l-a scos afară, şi aflând într-însul pe copil, cu mare bucurie l-a luat să-l crească, mai ales că nu avea copii de parte bărbătească. După ce l-a făcut mărişor, l-a dat la-nvăţătură, l-a deprins cu negoţul, cu care se îndeletnicea și dânsul, l-a însurat cu o fată asemenea crescută de suflet si l-a dat la casa lui.
A trăit Ilie bine o bucată de vreme, dar nici el n-a avut noroc de prunci; și-a luat şi el un copil de suflet să-l crească, dar iată că în acest timp vine sorocul să se împlinească spusa ursitei, adecă ziua când Sf. Ilie trebuia să-şi ucidă părinţii, căci cum scrie omului la carte, de această moarte trebuiau să moară, şi nu de alta. Şi moartea, dacă nu-ţi vine singură, te duci tu şi ţi-o cauţi.
Aşa au făcut şi cei doi părinţi bătrâni ai lui Sf. Ilie. Au pornit pe urma lui, au întrebat din om în om și l-au aflat. Voiau, sărmanii de ei, să-l vadă si să se bucure sau să se întristeze de soarta lui; despre proorocire, se înţelege, uitaseră de mult şi acum nici prin cap nu le trecea ce avea să li se întâmple.
Mergând ei la casa lui Ilie, găsesc numai pe nevastă-sa, căci dânsul plecase după negustorii. Au întrebat de una şi alta, au ispitit, s-au bucurat mult văzându-i gospodăria îmbelşugată cu de toate, aflându-i viaţa tihnită şi plină de înţelegere.
– Unde doarme Ilie? și-au întrebat ei nora.
– Când vine târziu, se duce şi se culcă în şură.
– Acolo avem să ne culcăm şi noi, în patul lui, ca să ne afle cum va veni, că i-am călcat în urmă, ostenindu-ne până la dânsul.
Astfel au mers bătrânii şi s-au culcat în şură, în patul lui Ilie, dar acesta nu mai sosea. Tocmai târziu, isprăvindu-şi treburile, iată se apropie de casă şi intră în ogradă. Era noapte şi întunerec. Înainte îi iese copilul cel crescut de suflet şi-i zise:
– Tată, tu umbli pretutindeni şi te osteneşti cu muncă şi mare bătaie de cap, pe când nevastă-ta te necinsteşte pe tine şi-ţi necinsteşte casa. Uite-o, că şi acuma chiar doarme c-un ticălos în patul tău din şură.
Ilie a rămas ca de piatră când a auzit aceste blăstămăţii nemaipomenite. De mânie n-a mai văzut înaintea ochilor, cu mintea n-a mai cercat să gândească şi-n alt chip, ci mergând de-a dreptul la patul lui din şură şi zărind cu adevărat pe doi inşi dormind într-însul, a scos sabia şi i-a tăiat. Apoi a plecat de-a dreptu-n casă.
– Tu esti, Ilie? îl întrebă nevasta.
– Eu, dar cum, tu eşti tot vie?
– Vie!
– Cum? Nu te-am ucis? Da’ copilul unde-i?
– Doarme de aseară pe cuptor.
– Ai, ai! suspină Ilie. Dar pe pat în şură cine au fost culcaţi?
– Tatăl şi mama ta, c-au venit de la mari îndepărtări, să afle despre rosturile.
Acum de abia văzu Ilie că-şi ucisese părinţii si că nimeni altul nu-l împinsese la aceasta, decât diavolul, care luase chipul copilului său de suflet şi-i spusese minciuna.
Pe urmă şi-a îngropat părinţii creştineşte, şi săturându-se şi de casă şi de tot, şi-a luat lumea în cap şi s-a pornit încotro i-au arătat luminile ochilor.
A mers el cât a mers şi într-un târziu a dat în mijlocul unui câmp de nişte oameni, cari făcuseră un foc mare. Ei săreau peste foc ca să ploaie. Ilie, văzându-i cum sar, s-a apucat şi a sărit şi el. Si îndată s-a lăsat un fel de ceaţă, şi ceaţa s-a îngroşat, şi nourii au început să se frământe, până ce picături de ploaie au prins să curgă.
– Iaca, le zise Ilie oamenilor, eu v-am dat ploaie.
– Cum? începură oamenii să strige, Dumnezeu ne-a dat-o, nu tu; dar ia mai stăi dacă-ţi dă mâna să iai numele lui Dumnezeu în deşert, că-ţi arătăm noi!
Ilie, cum a văzut că gluma se-ngroaşă, a zbughit-o la fugă; fugea el, fugeau şi oamenii după dânsul ca să-l prindă. Și când era gata-gata să pună mâna pe el, iată că Dumnezeu trimite din cer un car de foc, care-l ia şi-l ridică la sine.
– Ei, Ilie, îi zise Dumnezeu, aşa-i că păcătuişi?
– Am păcătuit, Doamne, şi de greu păcat îmi voi da seamă, dar diavolul m-a împins să-l fac.
– Şi ce ai porni împotriva diavolului, dacă ţi l-aş da în mână? l-a întrebat Dumnezeu.
– L-aş sfărâma, Doamne!
Dumnezeu i-a dat atunci tunetul, să tune şi să trăznească după diavol. Și Ilie când a început să tune şi să trăsnească, ai fi crezut că lumea se prăpădeşte. De aceea Dumnezeu, văzând că Sf. Ilie este prea puternic, i-a luat o mână şi un picior, lăsându-l așa.
Astfel ciung şi şchiop este şi acum; de aceea nu poate umbla singur, ci, când voiește să pornească goană după draci, se urcă în carul său.

Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Sfântul Ilie la armată

Sfântul Ilie era un om tânar, cu teama de Dumnezeu și cu sufletul curat, peste care nici măcar minciuna cea mai mica nu-și arătase pata ei de rugină. Era harnic și muncitor și în satul lui toata lumea îl cinstea. Când îi veni vremea, fu luat în armată și plecă cu inima puțin cemită, că era însurat. O dădu pe nevasta-sa în grija părintilor lui și, cu încredere în Dumnezeu, plecă. Dracul, știindu-l omul lui Dumnezeu, numai atâta aștepta ca să se razbune. Merse într-o zi prefacut într-un moș drumeț la Ilie și-i spuse:
– Măi, Ilie, tu ești om bun și crezi tuturor, da-i păcat de tine că nevastă-ta își bate joc de tine. Uite chiar acum stă de vorba cu un străin pe prispă afară. Sfântul Ilie era un om cinstit, și el toate le credea de bune, așa că-I crezu și pe Diavol. Și repede ia din cui paloșul și, suindu-se pe cal, o ținu într-o fugă până acasă. Descalecă și apropiindu-se tiptil de prispă, vede doi oameni, un bărbat și o femeie, ce în faptul serii stăteau de vorbă. Fără să se uite cine sunt și ce vorbesc, Ilie iute la mânie cum era, trage paloșul și le retează capetele. Și tocmai după ce-și potoli necazul, să înnebuneasca nu altceva, când bagă de seamă că, nu nevasta-sa și cu un străin stătuseră de vorba, ci fuseseră taică-său și cu maică-sa. Numai atunci înțelese
că omul cel străin ce-l înșelase cu vorbele-i mincinoase, fusese Dracul și că-I împinsese la păcat, numai ca să-i ieie sufletul. Mare îi fu ciuda că se lăsase înșelat de Diavol, dar nici supărarea-i nu fu mai mică, văzându-și parinții uciși chiar de mâna lui. Cu sufletul obidit, plecă să se jăluiască lui Dumnezeu și să-i ceară să-I lase
să se răzbune pe drac, așa cum l-a tăia capul. Dumnezeu îi asculta ruga și-i dete o căruță cu cai de foc și un bici, care, când plesnea, slobozea un foc și pocnea ca tunul. Îi mai dete voie ca unde va găsi un drac să-i facă ce-o vrea el. Sfântul Ilie atâta aștepta. Când se văzu în caruța cea cu caii de foc, o porni în goană nebună la
vânătoare de draci. Unde găsea vreunul îl și pocnea, de rămânea cu limba scoasă și fărâme-fărâme, ca un pumn de grăunțe.
Așa era de înverșunat Sfântul Ilie contra dracilor și atâta drăcime ucisese, că se luase Tartorul lor de grijă. Îi era teamă să nu i se stârpească seminția și atunci a trimis jalbă la Dumnezeu și s-a rugat tare, zicând:
– Doamne! nu ne omorî pe toti, că numai prin noi poți încerca credința oamenilor. Dumnezeu a văzut că are dreptate și s-a milostivit atunci și chemându-l pe Sfântul Ilie, i-a spus:
– Ilie, Ilie, acum cred că ți-ai mai astâmparat năduful. Mai lasă-i și pe dracii aștia pustiului și nu-i mai ucide pe toți. De acum să nu mai trăsnești, decât atunci când o fi furtună. Și de atunci, numai când balaurul ridică nori grei, numai atunci pornește și Sfântul Ilie cu căruța lui, cu roatele ferecate, de foc și fier, de se aude duduind până departe. Iar când vede vreun drac, se ia după el și oriunde s-ar fi ascuns, îl plesnește cu biciul lui de foc. Când Dumnezeu i-a dat biciul lui Sf[ântul] Ilie i-a spus:
– Ilie, în toate poți să dai cu trăsnetul tău, numai în cruce noua nu”. De aceea e
bine ca în vreme de trăsnete și fulgere, să-ți faci cruce des, căci Dracul nu se apropie de cel care face cruce și deci nici Sfântul Ilie nu-l va putea plesni cu biciul, căci dracul fiind gonit de Sf[ântul] Ilie, în toate locurile se ascunde, numai unde vede cruce nouă nu.
Pentru asta își fac oamenii cruce des, când fulgeră și trăsnește, ca să nu aibă vreme crucea să se-nvechească.

Marcel Olinescu, Mitologie română, Editura Saeculum I.O., 2001.
Sf. Ilie își ispășește păcatul

Sf. Ilie dintru început a fost un om gospodar ca toţi oamenii, era însurat şi avea pe tatăl său pe lângă sine.
Într-o zi, întorcându-se el de la câmp, se întâlneşte cu preotul satului, pe care Ilie îl cunostea îndestul de bine.
– Doamne, măi omule, îi zice preotul, tu umbli şi te munceşti cu greul, pe când nevasta ta îţi terfeleşte cinstea şi-şi bate joc de tine. Uite, nu mai departe acum, doarme acasă cu tatăl tău!
– Și ce să fac, părinte?
– Cum, ce să faci! N-ai topor ascuţit? Du-te şi-i omoară, și păcat dacă va fi, mi-l iau pe suflet; aibi inimă în tine şi curăţă lumea de doi ticăloși. Ilie, auzind acestea toate și crezând că la una ca asta îl îndeamnă chiar o faţă bisericească, intră în casă cu toporul în mână şi ne mai băgând seamă în cine și cum dă, ucise pe tatăl său si pe mama sa cari dormeau.
– Ce-ai tăcut, Ilie, ce-ai făcut? îl întrebă nevastă-sa îngrozită; ţi-ai omorât părinţii, sărmanii de dânşii, – diavolul te-a îndemnat la aceasta!
– Diavolul! răspunse şi Ilie. Dar ce se întâmplase, se întâmplase, şi la loc nu se mai putea face. Ilie, mâhnit și ucis de scârbă, îşi luă lumea în cap şi porni, întrebând pretutindeni, pe cei bătrâni, pe preoţi și pe călugări, dacă nu cumva știu vreun chip, ca să-și ispăsească păcatul. Tocmai după multă rătăcire şi mult umblet, se întâlneşte cu un călugăr, care îl învaţă așa:
– Să cauţi, fiule, o cioată de păr uscat și punând-o în pământ, să cari veșnic apă si s-o uzi până ce cioata va înverzi, va da muguri și mugurii se vor preface în ramuri si crăngi, crengile vor înflori si florile vor lega; până ce va face pere și perele se vor coace; dar din pere tu să nu mănânci, ci să mă astepţi pe mine, că voi veni să te văd.
Ilie s-a apucat şi a făcut după învăţătura călugărului; a căutat rădăcina de păr uscat şi în genunchi, vreme îndelungată, a cărat apă şi a udat-o până a dat muguri şi rămuri, și până ce le-a văzut pline cu pere. Când perele s-au copt, iată și pe călugăr:
– Uite, Ilie, îi zise el, arătându-i mulţnnea perelor, câte pere vezi, atâtea păcate ai tu.
Apoi a început călugărul să scuture perele și perele porniră să cadă jos. În urmă călugărul zise din nou:
– De toată para care a căzut, Dumnezeu ţi-a iertat câte un păcat; au rămas însă, cum vezi, numai două, pe cari Dumnezeu încă nu ţi le uită, pentru că ai ucis pe tatăl tău şi pe mama ta. Șezi și priveghează lângă ele, dar să nu le scuturi; așteaptă să cadă singure jos. Și când le vei vedea căzute, să știi că Dumnezeu ţi
le-a iertat şi pe acestea.
Ilie a stat mult timp lângă păr şi tocmai târziu au căzut si cele două pere. Acesta era semnul că Dumnezeu îl iertase şi pentru uciderea părinţilor lui şi că prin urmare era curat de păcate ca un copil.
A venit atunci un înger şi l-a ridicat la cer.
– Diavolul te-a îndemnat, Ilie, să faci ce-ai făcut! zise Domnul.
– Diavolul m-a îndemnat, Doamne!
– Na-ţi tunetul; tună-l şi omoară-l!
Ilie a prins tunetul în mână si se zice că numai o dată a tunat; cu aceasta a ucis, pe lângă draci, încă o mulţime de oameni şi vite şi a dărâmat o mulţime de case. Dumnezeu văzându-l aşa de amarnic se puse pe gânduri; apoi porunci lui Sf. llie:
– Culcă-te, Ilie, și dormi!
Ilie se culcă şi adormi; Dumnezeu se duse şi-i luă prin somn o mână şi un picior. Tare-i și astăzi, Sf. Ilie, dar asa de înfricoşat ca atuncea tot nu este!

Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Sfântul Ilie stângaci. Blestemul Domnului Hristos

Sfântul Ilie e stângaci. Asta s-a-ntâmplat încă de pe vremea când trăsnea și fulgera, cum îi venea lui. Așa de tare trăsnea, încât zguduia pamântul din temelie și se dărâmau casele oamenilor. Pe vremea aceea fiind și Maica Domnului însărcinată cu Domnul Hristos, așa de tare a-trăsnit odată într-un drac, care se ascunsese sub streșina templului din Ierusalim, încât s-a dârdâit tot pământul și s-a cutremurat și Domnul Hristos în pântecele Maicii Sale. Atunci Domnul Hristos blestema pe Sf[ântul] Ilie să i se usuce mâna dreaptă și îndată i s-a și uscat. De atunci Sfântul Ilie trăsnește numai cu mâna stângă, dar și așa nu dă greș, cu toate că nu mai poate trăsni așa de tare.

Marcel Olinescu, Mitologie română, Editura Saeculum I.O., 2001.

Dracul fură odoarele raiului

Furișarea în iad

Într-o seară, pe când Dumnezeu era la cină cu toți sfinții și apostolii și tăifăsuiau despre răutatea oamenilor și despre cele ce trebuiau unei gospodării așa de mari cum e lumea asta, Dracul s-a furișat în rai, numai el știe cum, și a furat tot ce era mai de preț și mai sfânt, adică: ciubărul botezului, în care s-a botezat Iisus Christos, scăunașul de aur și bătut cu pietre prețioase al lui Dumnezeu, Soarele cu razele lui și Luna cu luminile nopților, și până să prindă îngerii de veste, a fugit cu ele în iad.
Toată lumea și raiul s-a-ntunecat, iar iadul s-a luminat. Îngerii și arhanghelii plângeau pe la colțurile raiului și n-aveau nici unul curajul să meargă la Dumnezeu, să-i spună toată întâmplarea.
Dar Dumnezeu când a văzut că totul s-a întunecat ca înaintea de facerea lumii, a și trimis pe Sfântul Ilie să vadă ce-i.
Când s-a întors și i-a spus cum și în ce fel a furat Dracul lucrurile de preț din rai, Dumnezeu s-a mâhnit foarte și-a zis:

Mâhnirea Domnului

-O clipă numai nu iau seama la rosturile lumii și vreau să mă hodinesc și eu… Nu pot că nimeni nu se gândește să se-ngrijească de lumea mea!
Apoi s-a întors către sfinți și le-a spus:
-Dragii mei și sfinții mei, care vă încumetați să mergeți jos în iad și să aduceți înapoi ce-a furat Iuda cel spurcat?

Plecarea lui Sfântul Ilie

Sfântul Ilie a spus că dacă Dumnezeu îi dă armele lui, cu care s-a luptat când a fost el tânar, atunci când s-a fost răsculat Lucifer, atunci el s-ar încumeta să meargă în iad și să aducă Soarele și celelalte odoare.
Dumnezeu i le-a dat și cum s-a apropiat de iad, a început Sfântul Ilie să tune și să fulgere, de toți dracii s-au speriat și au început să fugă, care-ncotro după vreun cotlon, în care să se ascundă.
Iar când a tunat a treia oară, ușile iadului, deși erau din fier greu, s-au despicat și Sfântul Ilie a intrat în iad ca o vijelie.
Înăuntru n-a găsit picior de drac, că toți s-au fost ascuns, care pe unde au apucat. A luat atunci Sfântul Ilie Soarele și Luna și celelalte odoare dumnezeiești și a facut cale-ntoarsă.

De ce au oamenii talpa și palma scobite

Scaraoschi, care era însa pitit după un cazan de smoală, a luat un clește înroșit în foc și zbughi! după el. Sfântul Ilie nu s-a uitat înapoi, că-i știa pe toți dracii îngălbeniți de frică, și l-a ajuns Ucigă-I-Crucea, apucându-i cu cleștele talpa piciorului într-un loc și palma într-alt loc.
Sfântul Ilie nu mai putea acum tuna că-i erau mâinile ocupate de odoarele furate și atunci a început a striga după ajutor. Dumnezeu l-a auzit și când s-a încruntat numai o dată, a intrat iute Scaraoschi în iad, ca șoarecele în borta lui.

Iar lui Sfântul Ilie de mângâiere i-a spus că de acum toți oamenii, care se vor mai naște, vor fi ca el, adică cu talpa piciorului și palma mâinii scobite.

Marcel Olinescu, Mitologie română, Editura Saeculum I.O., 2001.

Sfântul Ilie Argat în iad

Pe Sfântul Ilie l-a trimis odată Dumnezeu, ca pedeapsă, să argățească la Scaraoschi.
Asta s-a-ntâmplat încă pe când Sfântul Ilie era tânar. Pe vremea aceea Dumnezeu nu se supărase pe Belzebut și tot mai voroveau, când se-ntâlneau.
Ba Scaraoschi, când vroia să afle ceva de la Dumnezeu, trimitea·pe Sfântul Ilie să-I întrebe. Iar Dumnezeu tot prin Ilie, știricea ce mai e prin iad.
Odată, numai ce îi spune Dumnezeu lui Sfântul Ilie:
-Măi băiete, ia să-ntrebi tu, pe stapânu-tau, cine are să mântuiască pe urmașii lui Adam, de greșeala lui. Să nu te sfiețti deloc de Scaraoschi. Are să-ți tragă o palmă, când o să audă ce-i ceri, da’ eu am să fac așa, să nu te doară deloc.
A doua zi, se duce Scaraoschi la scaldă cu Sfântul Ilie. Și pe când dădea Dracul să se bage-n apă, Sfântul Ilie îl întrebă așa cum l-a învățat Dumnezeu.
Sarsailă, odată se întoarce și-i arde o palmă. Dar pe Sfântul Ilie nu l-a durut nimic. Peste zi, când dormea Scaraoschi somnul de după-amiază, Sânt Ilie merge la Dumnezeu și-i spune toată pățania.
-Și te-a durut?
-Nu, Milostive!
-Să-I întrebi și mâine. Are să-ți tragă iar o palmă, dar nici pe asta n-o s-o simți.
A întrebat și a doua oară și tot așa i s-a-ntâmplat. A treia zi, însă, pe când Dracul îți muiase puțin piciorul în apa oceanului unde își făceau scalda, Sfântul Ilie iar pune întrebarea.
-Mă procletule, dar nu mai scap de tine? – și se uită tare urât la el.
Dar Sânt Ilie îl înfruntă și nu plecă ochii. Scaraoschi pufui pe nas, se aruncă o dată în apa și pe urmă împroșcând apa pe gură și pe nas, îi zice:
-Mă, nătăflețule, nimenea nu poate să scape pe cei din Adam, decât numai acela care s-ar naște dintr-o fată fecioară, care să nu știe de bărbat și să nască copilul prin creștetul capului. Așa mă și asta n-are să se-ntâmple niciodată.
Dracul, iar se cufundă în apa, ca să înoate ca peștele. Dar Dumnezeu blagoslovi apa și se așternu peste ocean o gheață groasă de s-o tai cu toporul și întinsă, cât vezi cu ochii.
Când vru Scaraoschi să iasă, dădu cu capul de gheață, de i se făcu cucui în creștetul capului. Dă în dreapta, dă în stânga, gheață peste tot.
-Ma, da’ mi-o făcu afurisitu’ de argat.
Sânt Ilie, cum văzu gheața, cum o și șterse la Dumnezeu și-i spuse totul. Dumnezeu ca răsplată, l-a făcut căpitan peste tunurile cerului și l-a făcut mai bătrân, ca să poată intra între sfinți.
Dracul însă, cum s-a văzut scăpat, a adunat drăcimea câtă frunză și iarbă și s-a pornit pe urmele lui să-I prindă.
Dar prinde-l dacă mai poți! L-a căutat și nu l-a mai găsit, că Sfântul Ilie acum era bătrân și când plecase era tânăr.
Atunci a vrut să-și verse supărarea pe Dumnezeu, dar Dumnezeu numai s-a-nturnat o dată către Sfântul Ilie, care aștepta numai semnul de la Dumnezeu și atâta îi trebui.
Când începură tunurile să bubuie și să-mproaște în drăcime, o luară ghiavolii la fugă de se ascunseră pe unde nimeriră.
De atunci, cică, sunt cei mai mulți draci pe pământ, pentru că, în graba lor, nu mai avură vreme să se întoarcă până la iad, ci se vârâră prin peșteri, prin văgăuni, prin gropi, prin case, ba chiar și prin oameni și biserici.
Și de atunci ni se trage tovărășia asta cu dracii, care nu ne lasă deloc în pace.

Marcel Olinescu, Mitologie română, Editura Saeculum I.O., 2001.

Sf. Ilie. Bătălia cu dracul

Sf. Ilie s-a bătut cu dracii; zice că ei îl tot îndemna să se gătească de bătaie; Sf. Ilie le zice că-i gata: „Da unde ți-i oastea?” „N-aveți voi grijă, gătiți-vă voi!” Ei s-au strâns câtă frunză și iarbă și, când a dat Sf. Ilie cu tunul, a acurs trei zile și trei nopți păcură dintr-înșii.
De cu-nceputul lumei, Dumnezeu a fost dat pământul în stăpânirea dracului, numai i-a zis că să se poarte bine. Dar diavolul l-a iudit pe Sf. Ilie de-a ucis pe tatăl său și pe muma sa. Sf. Ilie s-a rugat cu atâta credință la dumnezeu să-i deie putere asupra diavolului, pănă i-a trimes Dumnezeu car de foc și patru cai cu aripi și l-au luat la cer. Atunci, dracii cu toții, după dânsul, să vadă ce va face. Dumnezeu i-a dat tunul și fulgerul, și, când a slobozit Sf. Ilie tunul în ei – cu gândul să prăbușească pe toți dracii în iad – , ceriul și pământul s-au cutremurat. Da Dumnezeu s-a supărat tare pe Sf. Ilie, că a zis că și dracii sunt buni la ceva, de n-or fi ei, oamenii n-or mai avea frică. Pentru aceea, i-a luat o mână și un picior, că alfeli [Sf. Ilie] era prea tare; vite, oameni și toate ar fi omorât. Și cum a blagoslovit Dumnezeu în ceasul acela, așa au rămas dracii din ceri sus, pănă în iad jos, și de atunci sunt draci și în ceri, și în iad, și aice. Dar pe pământ nu ar fi așa de mulți, dacă nu s-ar face din moroi.
Dracul merge cu piatra prin ceri și se sluțește la Sf. Ilie, dar Sf. Ilie îl urmărește în toate părțile cu fulgerul și, unde-l nimerește, curge dohot din el.

Elena Niculiţă-Voronca, Datinele şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998.