corespondență din Marea Britanie de la Vivia Săndulescu-Dutton
Baletul The Red Shoes (Pantofii roșii), în regia şi coregrafia lui Matthew Bourne, a revenit în atenţia publicului englez la 10 ani de la premiera la Theatre Royal din Plymouth. De fapt, a fost constant în atenţia publicului, mai ales după filmarea realizată la Saddler’s Wells din Londra în 2020, disponibilă online. Între timp, montarea a fost în turneu la Los Angeles, Washington DC, New York şi în Regatul Unit.
Poveştile danezului H.C.Andersen sunt adesea triste. Poate de aceea nici cea care a inspirat indirect baletul acesta nu e foarte populară la noi. În schimb, filmul lui Michael Powell şi Emeric Pressburger din 1948 cu acelaşi titlu e un oldie but goldie. La Andersen imaginea pantofilor roşii de dans care capătă o viaţă proprie, punând stăpânire pe cea a fetiţei care-i poartă, are o explicaţie ce ţine de moralitate şi un substrat religios: dansul involuntar e o pedeapsă pentru ingratitudine, indusă de înger şi nu se ispăşeşte decât prin rugăciune sinceră, odată cu înălţarea în lumină…
Filmul The Red Shoes are tot un sfârşit nefericit, dar înglobează „povestea în poveste”. Acţiunea este plasată într-un vag deceniu al patrulea al secolului trecut şi abordează o problematică de altă natură: dansul ca pasiune dusă până la obsesie, care pune stăpânire pe viaţa balerinei, confruntând-o cu o dilemă fără ieşire… cariera sau dragostea? Un film melodramatic despre lumea baletului, îmbibat de referinţe la epoca Baletelor Ruse, Diaghilev şi, ulterior, a Baletelor din Monte-Carlo. Un film crud despre opţiunile lumii artistice, care ridică unele întrebări încă actuale. (Altele nu, din fericire, azi nu se mai pune problema ca dragostea şi căsătoria, ba chiar şi 2-3 copii, să fie incompatibile cu o carieră de top în dansul clasic.)
Deşi e prezentat ca fiind inspirat din povestea lui Andersen, spectacolul lui Bourne o urmează nu pe aceasta ci filmul, făcând ca personajul său principal să alunece treptat în destinul eroinei unui balet cu acelaşi titlu (după cum se întâmpla cu Carmen în filmul omonim al lui Saura din 1983). Pantofii de dans (aici cei de pointe) cu personalitate proprie bântuiseră şi mai înainte imaginarul creatorilor: Vrăjitorul din Oz, unde micuţa Dorothy era călăuzită de pantofiorii rubinii, a fost realizat în 1939 după o carte pentru copii scrisă în 1900. De-a lungul istoriei însă, ideea dansului involuntar până la istovire a avut mai degrabă conotaţii malefice, dacă e să ne referim la tema medievală a Dansului macabru.
Filmul The Red Shoes a lansat-o pe Moira Shearer ca actriţă, aşa cum va fi îndeobşte considerată mai apoi, deşi a continuat să danseze ani buni ca profesionistă, în umbra lui Margot Fonteyn. În vremea când a fost realizat, actorii chiar ştiau să cânte la pian şi li se puteau vedea mâinile pe ecran, nu doar bustul (aici Marius Goring) iar în dans primau viteza şi graţia sentimentală asupra curăţeniei execuţiei şi a amploarei extensiei. Lăsând la o parte nivelul tehnicităţii, demult depăşit dar apreciabil pentru epoca respectivă, filmul ne prilejuieşte întâlnirea cu Léonide Massine în rolul maestrului de balet, jucându-se de fapt pe sine.
Coregraful Matthew Bourne a făcut senzaţie în 1995 cu un Lac al lebedelor populat de „lebădoi” virili şi agresivi, într-o viziune controversată, plasată cam în preajma divorţului prinţesei Diana. A continuat să şocheze cu revizitări drastice ale unor balete clasice (Spărgătorul de nuci, Cenuşăreasa, Frumoasa din pădurea adormită), dar şi ale unor titluri mai familiare spaţiului anglofon (Lord of the Flies, Edward Scissorhands, The Midnight Bell), recurgând de fiecare dată la contemporaneizare şi tratând o problematică serioasă, socială, politică sau umană, dincolo de suportul literar. Între acestea, The Red Shoes este considerată ca fiind cea mai bună realizare a sa de până acum.
Faptul că el însuşi a început să danseze târziu, pe la 21-22 de ani, se simte în montările sale, unde domină regia, ideile şi regândirea subiectului în ansamblu. (De altfel, a fost şi singurul care a câştigat premiul pentru Cel mai bun coregraf şi Cel mai bun regizor în acelaşi an la Tony Awards.)
Din acest punct de vedere e uimitoare diversitatea de stiluri abordate într-un mod profesionist: în baletele lui se dansează în poante, în pantofi, în picioarele goale, sunt inserate fragmente de clasic pur, „citate” din Petipa sau Fokin, dans de salon, jazz, musical etc. Nu e un coregraf de inspiraţie, ci unul cu o privire largă, flămând să cuprindă şi să redea cât mai mult şi mai divers. „Recitativele” dansate sunt copioase, dar tratate ca joc actoricesc în teatrele de dramă, nu cu pantomima convenţională din dansul clasic. Teatru-dans? Mai degrabă cinema-dans, prin multitudinea scenelor – e preferabil să fi văzut filmul înaintea baletului, pentru a-l urmări mai uşor – şi redarea în detaliu prin mimică şi mişcare a dialogului şi situaţiilor. Arta actorului în educaţia dansatorilor din Anglia e la cote fără egal şi serveşte din plin.
La desfăşurarea cinematografică într-un singur act de o oră şi jumătate, o contribuţie esenţială o au decorurile lui Lez Brotherston. Pentru a da iluzia grandorii unei scene de Operă, acesta foloseşte recurent un arc de scenă rotativ suspendat, ceea ce permite alternarea alertă între ceea ce se vede din sală şi ceea ce se petrece în spatele cortinei. Luminile lui Paul Constable fructifică tehnologia digitală de ultimă oră, subliniind atmosfera de platou de filmare.
Publicul căruia i se adresează spectacolul lui Bourne se presupune că este unul cunoscător de dans, susceptibil să guste inserturile din alte balete şi mulţimea de inside jokes, precum „marcarea” coregrafiei cu mâinile, un limbaj aparent cifrat, dar familiar dansatorilor. Coregrafia îmbină privirea nostalgică, umorul englezesc cu dramatismul şi emoţia. Analogiile şi aluziile continuă până la scena finală, aproape identică cu tragicul sfârşit al Annei Karenina sub roţile trenului.
Când are de-a face cu o partitură preexistentă (Ceaikovski, de exemplu),Bourne o păstrează, reuşind de multe ori să suprapună în mod surprinzător intenţiile sale pe linia melodică şi sensul originar. În The Red Shoes recurge însă la muzica eclectică a lui Bernard Hermann, compusă pentru mai multe filme de la Hollywood, evitând-o total pe cea din film. Să mai adăugăm că este interpretată live de o orchestră de dimensiuni medii. Şi da, compania New Adventures,care nu deţine o scenă proprie ci este găzduită de teatrul Sadler Wells, foloseşte adesea o orchestră live.
În rolul Victoriei Page, tânăra aspirantă la statutul de star, Ashley Shaw (a cărei interpretare a fost răsplătită cu mai multe premii) e mică, frumoasă, foarte expresivă şi uşor plinuţă. Dominic North (compozitorul Julian Craster, iubitul, apoi soţul Victoriei) e corect tehnic, fără a avea o charismă deosebită. Adam Cooper (impresarul Boris Lermontov), rol practic nedansat, are privirea sfredelitoare şi atitudinea tăioasă potrivite. Glenn Graham (Grischa Ljubov) construieşte un maestru de balet mai puţin pregnant decât cel din film. Michela Meazza (Irina Boronskaya, vedeta en tître plină de ifose) adaugă sare şi piper unui personaj patetic. Plus un ansamblu versatil, care umple spaţiul chiar şi atunci când scena e goală.
Fie că ne place sau nu genul de balet de acţiune practicat de Bourne, el fascinează vizual prin culoare, complexitate şi inventivitate. Acestea, împreună cu cadrul cultural şi administrativ al desfăşurării, cât şi cu excepţionala expresivitate actoricească cerută interpreţilor, ne fac să suspinăm la gândul că asemenea „noi aventuri” nu ar fi posibile şi pe plaiurile mioritice, cel puţin deocamdată…
