text de Costin Popa

Încercări

Anunțata premieră cu „Gianni Schicchi” s-a produs nu în foaierul principal al Operei, ci în cel Galben de la etajul întâi, sub formă de mini-spectacol cu acompaniament de pian. Mai bine, mai rău? Clar a fost că s-a simțit lipsa scenei mari. Și a orchestrei, deși dirijor a existat.

În trei zile au fost programate cinci spectacole la orele prânzului ale unei coproducții numită în program „unică” între Teatrul Muzical Ambasadorii și Opera Națională București, prin Studioul Experimental Ludovic Spiess, în regia lui Alexandru Nagy. Au colaborat autorul decorurilor Vladimir Turturică, autoarea costumelor Iolanda Mutu, lighting designer-ul Alin Popa și autorul proiecțiilor video Radu Spiridon.

Spectacolul a început cu o scenetă – prolog în care vedem o garsonieră aglomerată cu mobile, cu obiecte minuțios alese, indispensabilul pat, pianul, un televizor vechi și defectuos, un telefon fix, un pom de Crăciun parțial împodobit etc., spațiu în care bătrânul Buoso Donati (mimul Marian Sas), un „fost” (avea pian), mai citea câte un crâmpei de ziar îngălbenit, mai pigulea cocoșat câte o scamă de pe covor, mai „bătea în țeavă” ca pe vremuri (mai țineți minte?). Pe fereastră, un coș de fum emana gaze la greu.

Fondul sonor și imagistic venit de la TV era compus din „Trei culori”, scandări „Ceaușescu reales la al XIV-lea congres”, telejurnalul de seară cu vizitele de lucru ale foștilor conducători. Lumina mai clipea ca în acele timpuri, antena TV a căzut complet la un moment dat (deh, trebuia sa înceapă muzica lui Puccini!) și când bietul Buoso s-a întins să mai agațe un glob în brad, i s-a făcut rău și… gata. Imediat a sunat telefonul și pianista (pianistul, la al doilea spectacol) care tocmai intrase în cameră împreună cu dirijorul, a răspuns rostind câteva cuvinte misterios – cifrate „UM 0215… Da, s-a rezolvat… Să trăiți!”.

Așa ne-a fixat Alexandru Nagy cadrul, timpul acțiunii și chiar ne-a sugerat motivul decesului subit al lui Donati, mortul din opera lui Puccini, venit din Dante, sigur urmărit de Securitate prin agenții-pianiști, cu dirijorul complice. O epocă pe care regizorul nu a trăit-o fiind născut în 1990, dar despre care i s-a povestit. Readucând perioada de tristă amintire în prologul inventat, Nagy a dedicat producția omagiind cei 35 de ani de la Revoluția Română, o temă predilectă pentru regizor dacă mă gândesc și la anterioarele sale premiere de operă și balet. Neuitând că este vorba despre o comedie, Alexandru Nagy a introdus și câteva gaguri, îndeosebi legate de bătrânul Buoso care nu murise când a vrut Securitatea, ci ulterior, pe parcursul tramei. În tot acest timp „bătea măsura” cu lumânarea pe aria Laurettei și alte asemenea.

Sigur că muzica lui Puccini și libretul lui Giovacchino Forzano sunt disjuncte unei asemenea tratări. Adevărat este însă și că ideatica sursei dantești din „Divina Comedie” poate fi regăsită în orice epocă istorică, fiind vorba de diverse profiluri caracterologice ale ființelor umane. Depinde cât de mult forțează regizorul nota. Și nu numai Nagy, ci toți aceia care translează acțiuni sub semnul „Regietheater”. Un subiect de dezbatere și mult dezacord în zilele noastre.

Să nu uit. S-a cântat în limba română, pentru prima oară post-revoluționar pentru un titlu străin, dar nu se putea altfel deoarece „concurența” de la TV era în neaoș grai românesc.

Distribuția este mare, 15 personaje se înghesuie într-un spațiu mult prea restrâns, care nu le permite decât parțial să-și dezvolte calitățile actoricești, să pună în operă munca regizorală. Este marea lipsă a producției, care poate conduce la o variantă extinsă.

Alt scop a fost atins, întrucât distribuția cuprinde generații diferite de cântăreți, de la tineri debutanți la artiști deja consacrați. O bună școală, un test, o încercare.

Primele trei spectacole pe care le-am urmărit au avut mici modificări ale numelor protagoniștilor. Îi listez pe toți, Sergiu Neamțu, Cristian Ruja (Schicchi), Andreea Bucur (Lauretta), Sorana Negrea, Alina Dragnea (Zita, La Vecchia), Andrei Petre (Rinuccio), David Pircsuk (Gherardo), Mihaela Vîrban, Cristina Fieraru (Nella), Mihai Andrei Braun (Gherardino), Matei Alexandru (Betto Di Signa), Iustinian Zetea, Filip Panait (Simone), Andrei Marinache (Marco), Alexandra Horpas (La Ciesca), Damian Vlad (Maestro Spinelloccio și Pinellino), Silviu Mihăilă (Ser Amantio di Nicolao). Interpretul lui Guccio a fost omis din programul tipărit.

Dintre numele care au apărut pentru prima oară pe afișul Operei Naționale București, remarc vocile tinerilor Cristian Ruja, Andrei Marinache, Silviu Mihăilă, Alexandra Horpas.

Utili și preciși au fost dirijorii Andrei Stănculescu, respectiv experimentatul Ciprian Teodorașcu, asiguratori ai unor bune pregătiri muzicale, ca și pianiștii Bogdana Grecova, respectiv Andrei Racu.

„Petite messe solennelle”…

… compusă de Gioachino Rossini în 1863, cu premieră la Paris un an mai târziu, opus al perioadei de final de carieră, a constituit programul unui recent concert al Orchestrei Naționale Radio, sub bagheta italianului David Crescenzi, cu concursul Corului Academic Radio (dirijor Ciprian Țuțu) și al soliștilor Veronica Anușca (soprană), Lilia Istratii (mezzosoprană), Andrei Petre (tenor), Marius Boloș (bas). O seară de reculegere în memoria celor plecați la Domnul, având drept sursă parte din structura clasică a liturghiei catolice închinată acestora, o viziune a marelui compozitor apreciat drept ultimul maestru al belcanto-ului pur italian.

Au fost mâna și știința lui David Crescenzi cele care au tălmăcit par coeur lucrarea pe coordonatele potrivite de stil, odată cu edificarea atmosferei sacre. Participanții, cor-orchestră-soliști, au contribuit exemplar la demersul dirijorului.

Ansamblul coral a fost primul care și-a ilustrat talentul în „Kyrie eleison” prin inflexiuni și nuanțări, urmate de un canon „Christe eleison” ascetic și de repriza „Kyrie” în crescendo-decrescendo de extremă cantabilitate. Remarc mai apoi vocalizările din Allegro-ul „Cum Sancto Spiritu” finalizate prin „Gloria in excelsis Deo!” în tutta forza, apoi contrastele din „Credo”, exploziile, vigoarea și din nou vocalizele Allegro ale subsecțiunii „Et resurrexit” ce aduc tente dramaturgice de sorginte operatică, încheiate printr-o declamație „Credo” solemnă, grandioasă. Fraze înălțătoare au dezvoltat coriștii și în „Sanctus”.

Orchestra, de formulă redusă, a sunat omogen și implicat, cu sonorități când învăluitoare, când tăioase. În introducerea la „Offertorium”, pachetul de alămuri a străpuns amenințător spațiul acustic ca într-un „Dies irae”.

Vocea sopranei Veronica Anușca a adus un cânt sublimat piano-legato în subsecțiunea „Crucifixus”, adorație pătrunsă de Divinitate, iar în cealaltă arie, „O salutaris hostia”, a plutit într-o rugă smerită cu linie de cânt fluidă și desene acute diafane, în atacuri flautate.

Frumos rezonant, plin de modelări unduitoare, expunând intensă trăire a fost glasul mezzosopranei Lilia Istratii, îndeosebi în secțiunea ultimă, „Agnus Dei”. Duetul celor două cântărețe, „Qui tollis peccata mundi” din mișcarea „Gloria”, a inspirat tente apăsătoare în „Miserere nobis”.

Marius Boloș a concretizat cu generoasă culoare de voce toate replicile ce i-au revenit în cvartete sau triouri, cu deosebire în aria „Quoniam tu solus sanctus” din „Gloria”, cu cânt moale și catifelat.

Timbrul agreabil al tenorului Andrei Petre a avut cea mai substanțială contribuție în cunoscuta arie „Domine Deus”.

Păcat că din jumătatea de sală plină, în clipe de profundă regăsire spirituală, câțiva (destui) spectatori și-au uitat telefoanele deschise…