text de Dumitru Avakian
Cum altfel aș putea aprecia nivelul împlinirii artistice, nivel la care s-a situat recitalul celor doi tineri muzicieni, violoncelistul Constantin Siepermann și pianistul Cătălin Răducanu?
A fost prima lor întâlnire profesională. Și a fost una în adevăr fericită, situată sub semnul unui imens arc peste timp, peste epoci de cultură muzicală. Mă refer la marile opusuri beethoveniene, sonatele a 3-a, cea mai populară dintre toate cele cinci, precum și la ultimele două marcate de geniul artistului aflat în perioada deplinei maturități. Fiecare dintre acestea a fost introdusă de către una dintre cele trei realmente „microscopice” piese pentru violoncel și pian datorate lui Anton Webern, cele trei piese op.11, veritabile aforisme muzicale atonale, scrise cu mai bine de un secol în urmă, în deceniile de început ale secolului trecut. Tocmai acest aspect, acest imens semnalul peste timp, peste epoci de cultură muzicală, a fost pus în valoare de inițiatorul programului.
Apariția în recital, pe scena Atheneului, a tânărului violoncelist Constantin Siepermann a fost una puternică, realmente consistentă. Iar aceasta așa cum am notat, de la nivelul programului propus și până la susținerea acestuia. Este de observat, în urmă cu câțiva ani, Siepermann a fost laureat al Concursului Internațional George Enescu! Atât el cât și coechipierul său, pianistul Cătălin Răducanu, cu prilejul recentului lor recital, au apărut – de această dată – pentru prima dată pe prestigioasa scenă a Atheneului.
Este de observat, Siepermann dezvoltă o suplețe timbrală care accentuează natura comunicativă a personalității sale artistice. Este susținută de o anume vigoare a adresării, cea care întărește nivelul construcției fiecărui opus în parte. Trebuie menționat, educația sa profesională și artistică s-a constituit, s-a consolidat în importantă măsură dată fiind strădania minunatului său maestru, în această situație bunicului său, maestrul Cătălin Ilea. Aș spune, o încununare a demersului de-o viață a domniei sale. Este personalitatea care cu o jumătate de secol în urmă s-a dovedit a fi fost un veritabil stâlp al Filarmonicii bucureștene. In acele săptămâni ale sfârșitului de martie am avut bucuria de a-l fi reîntâlnit la concertele Filarmonicii bucureștene.
Revenind în alt sens, nu trebuie uitat, aceste lucrări beethoveniene au fost concepute în mod special drept sonate pentru pian și violoncel. Este aspectul important bine întreținut de pianistul Cătălin Răducanu; dezvoltă o gândire muzicală structurată, sprijinită de o calitate consistentă a tonului pianistic, atent timbrat.
Sunt aspecte care mă fac să consider că recitalul Siepermann – Răducanu s-a dovedit a fi fost drept un veritabil eveniment al actualei stagiuni camerale a Filarmonicii bucureștene, eveniment în structurarea căruia, aportul maestrului Marin Cazacu, nu poate fi ocolit.