text de Ana Sireteanu

A devenit deja o tradiție ca lumea muzicală să marcheze Săptămâna Patimilor prin interpretarea Oratoriilor-pasiuni compuse de Bach și inspirate din Evangheliile după Ioan și după Matei. Astfel, după o absență de 16 ani (care semnalează că tradiția a avut o pauză…), „Patimile după Matei” au revenit pe scena Filarmonicii George Enescu, în versiunea ansamblurilor instituției, sub conducerea iscusitei baghete dirijorale a lui Gabriel Bebeșelea. Cât despre soliști, așa cum ne-a obișnuit managementul Filarmonicii, am putut urmări versiuni semnate de specialiști în interpretarea repertoriului vocal-simfonic, valorificând totodată și muzicieni români activi și recunoscuți pe marile scene ale lumii. În plus, cele două reprezentații au onorat memoria sopranei Emilia Petrescu, la 100 de ani de la naștere, muziciană care și-a dedicat cariera repertoriului vocal-simfonic și cameral.

Ne-am putut bucura așadar de sonoritatea nobilă și încărcată de semnificație a lucrării, ampla construcție muzicală (formată din două orchestre și două coruri, cărora li se adaugă un cor de copii), precum și amplasarea antifonică pe scenă conferind sălii Ateneului o acustică similară cu cea a catedralelor protestante, cărora le-a fost destinată interpretarea „Patimilor” bachiene. Complexitatea partiturii – desfășurate pe trei planuri: nararea textului biblic, reacțiile individuale (ariile cu recitativ), respectiv ale personajului colectiv al credincioșilor asupra evenimentelor relatate (coralele) – a fost pusă în valoare prin viziunea dirijorului Gabriel Bebeșelea, care a mânuit cu măiestrie sonoritatea de ansamblu, evidențiind momentele cheie ale libretului și partiturii. Am apreciat intervențiile Corului de Copii și Tineret „Symbol-Jean Lupu”, pregătit de Luminița Guțanu și Corul Filarmonicii George Enescu, pregătit de Iosif Ion Prunner, pus în valoare mai ales în momentele de forte. Ne-am fi dorit însă un mai bun echilibru dinamic între aparatul orchestral și cor, aflat adesea în penumbră (ar trebui menționat și că este posibil ca amplasarea antifonică a celor două orchestre să fi determinat modificarea raportului de intensitate dintre partide). De asemenea, din ansamblul orchestral s-au remarcat solo-uri bine încadrate stilistic și însuflețite expresiv de concertmaeștrii Liviu Prunaru și Rafael Butaru, Csata István la viola da gamba, flautista Joidy Blanco și Mihai Murariu la clavecin.

În ceea ce privește soliștii, am fost impresionată de concepția sopranei clujene Renáta Gebe-Fügi, claritatea agilităților, precum și de acutele moi și învăluite, calități evidențiateîn aria „Ich will Dir mein Herze schenken”, precum și în duetul cu Valer Săbăduș, „So ist mein Jesus nun gefangen”. Pe contratenorul Valer Săbăduș l-am admirat și în „Ach! Nun ist mein Jesus hin!”, însă în memorie am păstrat profunzimea și splendida intervenție cu arhicunoscuta arie „Erbarme dich!” În acest moment de profundă emoție – unde asistăm la mărturisirea marcată de căință a Sfântului Petru după lepădarea de Iisus („Îndură-Te de lacrimile mele, Doamne!”) – am simțit că muzicianul era pătruns de suferință, sentiment redat cu glas îndurerat și timbru învăluit.

O altă prezență remarcabilă în peisajul solistic a fost tenorul Christoph Pfaller – renumit pentru interpretarea repertoriului bachian și în special pentru realizarea rolului Evanghelistului, pe care l-a interpretat și la Ateneul Român –; muzicianul a impresionat prin carismă și profunzimea glasului (mai bine adaptată în prima parte a oratoriului). Garnitura de soliști i-a mai reunit pe basul Cristian Hodrea în rolul Mântuitorului (care a încununat evoluția personajului cu metamorfoza finală a lui Iisus), tenorul Bogdan Mihai și basul Beniamin Pop. De asemenea, am considerat foarte utilă traducerea textului libretului în limba română realizată de Mihai Cojocaru, prezentă atât în caietul-program, cât și pe ecranele din sală.

Mesajul muzicii lui Bach ne-a demonstrat o dată în plus că rămâne de netăgădiuit rolul pe care îl are prezentarea acestei lucrări în Săptămâna Patimilor.