text de Luminița Arvunescu
Există – dintotdeauna – mai ales în lumea teatrului liric, artiști care își supralicitează valoarea și alții – foarte puțini – ce ies parcă pe scenă numai și numai pentru a dărui. Cei dintâi caută întotdeauna lumina reflectoarelor, se joacă cu reacțiile publicului și ies la aplauze jubilând; ceilalți luminează ei înșiși și părăsesc scena mulțumiți și istoviți. Nu am să dau nume, nici pentru prima și nici pentru cea de-a doua categorie. Am să spun doar că, în Gala Puccini de la București, mult așteptata vedetă Anna Netrebko a fost numai lumină și sunet: contopită – minunat! – cu mesajul creației pucciniene, conform căruia: Muzica este cel mai frumos adevăr, iar Viața, suferință din iubire…
Peste 4000 de spectatori au fost prezenți la Gala Puccini de la Sala Palatului cu care s-a deschis prima ediție a Festivalului Masters of Classics! Și, da, este posibil ca cei mai mulți să fi fost atrași de chiar formularea: „cea mai mare soprană a lumii vine pentru prima oară în România!” – exclusivă, nechibzuită, dar totuși, conformă cu realitatea unui marketing ce consideră că,, până și lumea muzicii clasice funcționează tot ca un iarmaroc. Poate că unii au venit, și pentru a verifica aceste spuse născute din…prea comercializata popularitate a Annei Netrebko; alții, pentru a striga „Jos Putin”… – nu, nu, fiți liniștiți, am glumit:cei din urmă, nu au fost! Au mai venit însă la Sala Palatului, mulți și foarte fericiți fani ai operei: acel public care a îndurat destule reprezentații și gale mediocre, răsplătit în sfârșit cu șansa de a se simți ca la Opera Regală londoneză, Operele din Viena și Munchen sau „Scala” din Milano.
In questa reggia
…a fost aria cu care Anna Netrebko și-a făcut intrarea, în aplauzele asistenței: pășind maiestuos, într-o rochie strălucitoare de culoarea sidefului și etalând, la 52 de ani (pe 18 septembrie va împlini 53!), un glas izbitor de suplu și consistent. Nu se poate ghici nici cel mai mic semn de uzură în această voce – deși artista a aniversat deja trei decenii de carieră și s-a aruncat, nu de puține ori, în roluri care pe altele le-au costat mult (ca de pildă, rolul verdian Lady Macbeth). În questa reggia domnește… Anna Netrebko! – și a fost clar, încă de la primele sunete ale ariei pe care personajul titular o cântă în actul secund al operei Turandot, programul lirico-spint puccinian este, în prezent, „palatul” în care vocea celebrei soprane ruse se simte pe deplin stăpână. Un program, marcând totodată Centenarul Puccini (100 de ani de la trecerea în eternitate a compozitorului) ce a cuprins: ample selecțiuni din operele Turandot și Manon Lescaut – în prima parte, iar în a II-a, momente vocale – emblematice din operele Boema, Edgar, Tosca și Madama Butterfly.
Într-o proiecție exemplară pe toată întinderea ei, vocea Annei Netrebko continuă să aibă acea consistență și dulceață a mierii apreciate de o lume întreagă. A fost puternică și incisivă în momentele solistice din Turandot – aria In questa reggia și scena Sei palido straniero, intonând acute sigure și „piani” neașteptat de diafane; dramatică, aproape sfâșietoare – în aria Sola, perduta, abbandonata și un model de emoționalitate – în duetul Tu, tu, amore, tu? – din opera Manon Lescaut.
În actul al III-lea al operei Boema – prezentat integral în gală, Anna Netrebko a entuziasmat într-atât publicul cu aria cea mică a lui Mimi, Donde lieta usci, încât… aplauze și ovații prelungi au izbucnit imediat după încheierea frazei Addio senza rancor – fapt care, nu a supărat-o deloc; în timp ce celebrissima Vissi d’arte – încheiată cu un sunet de re intens, ținut secunde în șir, aproape ireal! – avea să concluzioneze: Anna Netrebko este maestra celui mai frumos „legatto”, încununare a unei cariere departe, încă, de a fi ajuns la apus…
Donna non vidi mai
Excepțională a fost, de asemenea, evoluția artistică a tenorului azer, Yusif Eyvazov: 47 de ani, până de curând „Mr.Netrebko”, o voce solid timbrată, extinsă fără probleme în acut. Yusif Eyvazov și-a făcut intrarea cu prima arie a personajului Calaf din opera Turandot, lirica Non piangere Liu – evidențiind, imediat, un „squillo” și o stăpânire a vocii cu totul noi. Este într-o formă excepţională, mai fascinant ca niciodată! Interpretarea ariei Donna non vidi mai , cu un minunat elan de îndrăgostit, reamintindu-ne tuturor că povestea lui cu Anna a început chiar în timpul unor repetiţii de Manon Lescaut, la Opera din Roma, în urmă cu fix un deceniu.
Recondita armonia
Nu mai formează un cuplu decât pe scenă. Dar tandreţea lui Eyvazov pare etern rezervată Annei Netrebko. Şi poate, recunoştinţa: el dobândind cu siguranță datorită relației cu faimoasa soprană rusă, pe lângă notorietate, o seamă de atribute vocale noi, precum: acute sigure, culori de mare varietate, frazări de lungimi formidabile… toate evidenţiate în interpretarea ariei Recondita armonia din opera Tosca. În timp ce ultimul moment de duet , Vogliatemi bene din opera Madama Butterfly a fost acel… „the very best of”, ce a alăturat nu numai două voci ce consonează minunat împreună, ci şi două personalităţi care, se vede, au unul pentru celălalt, un respect enorm…
În ceea ce îi privește pe partenerii lor din gală: soprana sud-africană Pumeza Matshikiza – „una dintre cele mai promițătoare voci ale noii generații”, în opinia cotidianului The Independent – și baritonul francez Jérôme Boutillier – distins cu Premiul „Revelația Anului” de Uniunea Artiștilor Interpreți din Franța, în anul 2016, aș spune că amândoi s-au încadrat bine în tiparul excelenței impus de o gală cu Anna Netrebko cap de afiș. Astfel, Pumeza Matshikiza , și-a etalat vocea frumoasă de soprană lirică în emoționanta arie pe care personajul Liu o cântă în actul al III-lea al operei Turandot: Tu che di gel sei cinta; în timp ce Jérôme Boutillier și-a evidențiat vocea puternică și incisivă de bas-bariton, în aria pe care personajul Frank o cântă în primul act al operei Edgar: Questo amor, vergogna mia; amândoi răspunzând cu replici muzicale prompte și frumos frazate în momentele de terțet sau cvartet vocal propuse de operele Boema (actul al III-lea) și Turandot ( actele I și prima scenă a actului al III-lea).
Ceea ce nu înțeleg – nici în ruptul capului, este cum a fost posibil ca această gală de operă – atât de minunat reprezentată la nivel solistic, să aibă parte de colaborarea unui cor sub-mediocru – ca cel al Operei din Ruse și a unei orchestre – Orchestra Filarmonicii din Sofia – vădit depășită, atât de expresia veristă a creației pucciniene, cât și de interacțiunea ei cu asemenea soliști. Cel mai jenant a fost Corul mut din opera Madama Butterfly: moment în care, oricât de experimentat ar fi fost dirijorul, nu s-a mai putut escamota nimic! De ce nu s-a recurs, oare, măcar la colaborarea cu Corul Operei bucureștene? – nu încetez să mă întreb.
Altfel, Michelangelo Mazza, mi s-a părut un dirijor de operă bun, care a respirat odată cu soliștii și le-a anticipat cu atenție fluctuațiile de tempo și care m-a impresionat în momentul de debut al ariei Vissi d’arte, când a executat perfect artificiul de a da atacul la orchestră cu o fracțiune de secundă înainte ca Anna Netrebko să atace la rândul ei, linia melodică – garantându-i astfel solistei un început ferm intonat, bine timbrat şi sigur.
Nu am cuvinte să descriu atmosfera în care s-a încheiat Gala Puccini de la București!
Da, o seară – de neuitat! Care nu ar trebui să facă totuşi uitate, nici prestația nesatisfăcătoare a celor două ansambluri însoțitoare, și nici proasta sonorizare a evenimentului!