Două proiecte la Conferinţa Internaţională a Creativităţii în Dans de la UNATC

text de Robert Zahariuc

MANual

Am pășit din nou, cu mare bucurie şi emoţie, pe poarta Universității Naționale de Artă și Cinematografie „I.L.Caragiale” București, bătând drum lung ca să văd spectacolul de dans contemporan MANual, în conceptul şi coregrafia lui Sergiu Diţă.

Apoi am încercat să-i fac o radiografie fără să citesc sinopsisul, spre a nu mă lăsa influențat.

MANual este un spectacol de dans despre un anumit tip de masculinitate, care redă un proces de eliberare şi contestare a normelor tradiționale legate de modul în care unii bărbați sunt reprezentați și percepuți în societatea contemporană. În acest sens, MANual devine o platformă prin care sunt puse în discuție rolurile tradiționale ale bărbaţilor zilelor noastre – deşi nu neapărat a majorităţii lor. Aceştia pot explora o gamă largă de expresii emoționale, fizice și performative care nu se aliniază întrutotul cu așteptările societăţii legate de masculinitate în sensul clasic. Stereotipurile de gen aduse în prim-plan metamorfozează bărbatul, făcându-l să nu mai fie constrâns de ideea de a manifesta doar putere, agresivitate sau control prin mișcare. El poate explora fragilitatea, vulnerabilitatea și alte trăsături adesea considerate ca fiind specific feminine, dar care sunt esențiale pentru complexitatea experienței umane.

În multe lucrări de dans contemporan bărbații sunt văzuți dansând cu mișcări mai fluide, mai expresive, adesea mai lente, în contrast cu demonstraţiile de tehnică de dans, în care domină dinamica și forța. Este şi cazul spectacolului MANual, unde regăsim un summum de mişcări ce nu aparţin unui limbaj de dans exclusivist. Coregrafia devine aici un loc în care bărbații își pot explora și redefini identitatea de gen, rupând legăturile tradiționale dintre masculinitate și dans, prin aspecte precum utilizarea costumelor, jocul cu gesturi ce se îndepărtează de normele tradiționale de masculinitate sau chiar explorarea unor teme legate de redefinirea masculinităţii prezente.

Teatralitatea influenţează vizibil coregrafia, determinând-o să exploreze teme precum vulnerabilitatea, agresivitatea, intimitatea, competiția și camaraderia, prin evidenţierea stereotipurilor masculine tradiționale. Utilizarea gesturilor codificate (îmbrățișarea, pozițiile de luptă, postúrile dominante sau supuse) pentru a exprima relațiile de putere sau emoțiile conturează dramaturgia spectacolului. Monologurile, dialogurile, cântecele şi sunetele vocale adaugă un strat narativ suplimentar. Recuzita și scenografia – terenul de fotbal, vestiarul, spațiul domestic etc – simbolizează şi ele aspecte ale masculinității, conturând universul masculin. MANual-ul este un instrument esențial pentru deconstruirea și reinterpretarea rolurilor, oferind o perspectivă fluidă și nuanțată asupra a ceea ce înseamnă a fi bărbat în societatea contemporană.

Prezența femeii în acest univers este un simbol al vulnerabilităţii,subliniind prin poziţia ei fragilă contrastul cu masculinitatea percepută ca forță dar şi ca simbol al dorinţei. Corpul feminin este văzut ca un catalizator al interacțiunilor masculine, reflectând competiția, atracția sau chiar respingerea sa.

MANual este un spectacol nu numai pentru analizatorul vizual, pentru ochi, ci mai ales pentru problematica ridicată, aceea despre a fi bărbat în zilele noastre.

În trecere

În trecere este un titlu care comportă mai multe straturi de lectură, aşa cum este şi propunerea Sofiei Sitaru-Onofrei, semnatara coregrafiei şi a conceptului spectacolului prezentat în sala Atelier a UNATC.

Conceperea trecerii dintre viață și moarte este un act profund și poetic, iar dansul contemporan, tocmai prin libertatea lui de expresie, poate să-l redea extrem de intens şi divers.

Direcţiile prin care creatoarea traduce şi translează propria sa concepţie într-un spectacol de dans sunt strâns legate de structura narativă a acestuia, împărţită în câteva momente esenţiale. În cele legate de Viaţă observăm utilizarea unor ritmuri coregrafice orchestrate clar, prin procedee precum recurenţa mişcării, canon, simetrie ş.a. În economia spectacolului întâlnim şi Trecerea sau zona de tranziţie, unde totul devine oarecum ambiguu, prin pierderea echilibrului, mișcări sacadate sau slow motion, ca într-un vis sau într-un moment de suspendare, când corpul pare că ezită între cele două lumi.

Moartea, această necunoscută, este sugerată ca o liniște, nu ceva sumbru ci  o eliberare, o transcendență, o dizolvare lentă,prin mișcări tot mai mici și mai rare, care dau senzaţia de plutire prin specularea gravitației, căderi lente, dansatori purtați de alții. Simbolurile vizuale şi scenografice sunt reprezentate printr-un perete alb alcătuit din benzi care permit comunicarea cu lumea de dincolo. Luminile difuze şi reci influenţează percepţia costumelor şi a contururilor dansatorilor. Rolele de covor în desfăşurare trasează linii care sugerează drumuri lungi, metafore ale graniței dintre lumi, pe care se insinuează o coregrafie de glisare către necunoscut. Limbajul neoexpresionist folosit de creatoare sugerează sfâșierea interioară dintr-o zonă de graniță – între viață și moarte, real și ireal, un corp care vorbeşte singur dar şi scene colective unde dansatorii se împing, se trag, se cară, ca niște spirite în conflict.

În treacăt fie spus, spectacolul nu oferă răspunsuri, ci trăiri. Un dans al sfârșitului și al începutului. O elegie corporală despre ce înseamnă să pleci și totuși să rămâi.