text de Ana Sireteanu

Ziua de 27 ianuarie este cea la care îl celebrăm anual pe Wolfgang Amadeus Mozart, figura cunoscută pe întreg mapamondul ca emblemă a muzicii clasice. În 2026, când marcăm 270 de ani de la nașterea compozitorului austriac, în întreaga lume muzicală sunt organizate concerte care omagiază geniul mozartian.

La rândul său, Filarmonica George Enescu l-a invitat la București pe cunoscutul muzician olandez Ton Koopman, un activ promotor al interpretării documentate istoric, care uimește la vârsta de 81 de ani prin vitalitatea și efervescența sa artistică. Dirijorul este și un specialist al muzicii lui Dietrich Buxtehude și Johann Sebastian Bach, între cele mai importante realizări ale sale numărându-se înregistrarea integralei Cantatelor bachiene. Cât despre concertul din 29 ianuarie, când a condus ansamblul bucureștean, zâmbetul său molipsitor și energia debordantă au reușit să îi însuflețească pe toți cei prezenți. Fantastică a fost metamorfozarea orchestrei într-un veritabil ansamblu de muzică veche și acuratețea stilistică în interpretarea primei Suite pentru orchestră bachiene și a creațiilor mozartiene alese.

Am fost purtați prin viața societății germane și austriece pe care am putut-o explora prin intermediul muzicii, descoperind emoțiile trăite de omul din secolul al XVIII-lea. Caracterele fiecărei părți a „Suitei nr. 1 BWV 1066 în do major” de Johann Sebastian Bach le-au fost transmise membrilor orchestrei de către Ton Koopman prin gesturi (muzicianul dirijând fără baghetă) și expresii faciale, atât de expresive încât aveam impresia că energia și entuziasmul său plutesc pur și simplu în aer.

La „Concertul nr. 5 în la major pentru vioară și orchestră, K 219” de Mozart, am admirat unitatea și echilibrul viziunii solistului Sergej Krylov, puse în valoare și de buna colaborare cu dirijorul, grația și farmecul melodiilor (redate prin sonoritatea viorii Stradivarius Camposelice) împletindu-se cu armoniile luminoase încredințate orchestrei. Am remarcat și la solist alegerea de a aborda o manieră de intepretare în acord cu cele ale secolului al XVIII-lea, percepută foarte favorabil și încununată cu lungi minute de aplauze de către public. Entuziasmul celor prezenți a fost răsplătit cu două bisuri, Fuga din „Sonata nr. 1 în sol minor” de Johann Sebastian Bach și Partea I intitulată Obsesia din „Sonata nr. 2” de Eugène Ysaÿe.

Umorul, serenitatea și vioiciunea caracteristice muzicii mozartiene le-am regăsit și în „Serenada nocturnă, K 239”, animată de maniera teatrală a interpretării. Bazată pe antifonie – dialogul dintre orchestră (fără contrabas, dar cu timpani) și un cvartet de instrumente soliste (în locul violoncelului regăsim un contrabas), lucrarea s-a transformat într-o scenetă vie, cu roluri asumate de membrii ansamblului, momente care au stârnit zâmbete în public. Iar la finalul serii am ascultat prima lucrare din triada ultimelor simfonii mozartiene, „Simfonia nr. 39 în Mi bemol major, K 543”. Aceasta a cunoscut în versiunea dirijorului Ton Koopman o expunere clară, echilibrată și în același timp expresivă, implicarea muzicienilor din orchestră evidențiind vitalitatea și prospețimea partiturii într-o interpretare absolut ideală.

Depășind toate barierele care fac dificilă interpretarea muzicii mozartiene, Ton Koopman a reușit să le insufle muzicienilor principalele coordonate pentru a înțelege și reda caracateristicile inconfundabile ale creației compozitorului austriac, realizând o transformare stilistică cu adevărat remarcabilă a orchestrei Filarmonicii și demonstrând cât de mult poate înclina balanța viziunea și măiestria unui șef de orchestră de asemenea calibru.