text de Dumitru Avakian

Nu am avut niciodată îndoieli asupra faptului potrivit căruia Andrei Vieru gândește, plănuiește și mai apoi îndeplinește. Iar aceasta atât în calitate de muzician cât și de important eseist.

Ultimul său recital bucureștean, susținut la Atheneul Român, în zilele de mijloc ale lunii martie, ni-l arată – nu pentru prima oară! – în calitate de ingenios constructor. Ni se dezvăluie în continuare drept o prezență artistică atașată creației marelui maestru al muzicii baroce care este Johann Sebastian. Anume, genului de fugă.

În ultimele decenii l-am întâlnit drept credincios atașat creației marelui cantor de la Leipzig, inclusiv celor două magnifice creații ale acestuia, Ofranda Muzicală și Variațiunile Goldberg. Cu decenii în urmă, inclusiv marile case de discuri – Harmonia Mundi spre exemplu – au realizat în compania sa imprimări discografice, în variantele cunoscute, atât pe vinil cât și CD.

Nu pot uita, cu decenii în urmă, sub directa îndrumare a părintelui său, maestrul Anatol Vieru, a realizat la Atheneul Român, acea fabuloasă capodoperă bachiană care sunt Variațiunile Goldberg. De la nivelul celulei muzicale și până la construcția de ansamblu, calitatea tonului pianistic se dovedea a fi fost un prețios element privind construcția acestui edificiu.     

Desigur, marea tentație bachiană nu se putea atenua. Recentul recital s-a dovedit a fi fost un veritabil arc peste timp. A inclus, de asemenea, două lucrări ale părintelui domniei sale, anume Ricercar și  Mirabilis, lucrări pe care prididesc a le aprecia în zona miniaturii pianistice. Sunt momente de adâncă semnificație privind raportul dintre o întruchipare dinamică și una extatic meditativă. Au fost găzduite în momente atent imaginate ale excursului bachian.

Am avut astfel prilejul de a fi audiat 12 preludii și fugi din celebrul ciclu Clavecinul bine temperat. Au fost ordonate de o anume manieră atent imaginată, aspect ce a pus în valoare atât raportul specific tonal major-minor cât și succesiunea treptată, din treaptă în treaptă a acestora.

Nu pot să nu observ, Andrei Vieru a realizat o etalare pe care o pot aprecia ca fiind una intim meditativă, camerală. A cântat pentru sine acceptând a fi ascultat public. Nu a urmărit o anume calitate a tonului pianistic ci bucuria firească de a pătrunde natura muzical spirituală, realmente complexă, a momentelor ciclului, gândul de a le împărtăși cu firească generozitate.