Data de 3 mai a fost aleasă de Adunarea Generală a Națiunilor Unite drept Ziua Mondială a Presei, moment prielnic pentru conștientizarea importanței libertății presei și a libertății de exprimare.
Independența presei este un important barometru în analizarea democrației unui stat. Presa, văzută în prezent a fi cea de-a patra putere în stat, are o istorie strâns legată de democrație. Iar istoria presei românești este strâns legată de apariția și dezvoltarea statului român modern și chiar a limbii române moderne.
Punctul de început al presei românești este considerat a fi tipărirea almanahului „Calendarul dintâi”, al dascălului Petcu Șoanul din Șcheii Brașovului, în anul 1731, dar până la primele periodice tipărite în limba română mai trece un secol. La 18 aprilie 1829 ieșea de sub tiparul bucureștean „Curierul Românesc”, sub conducerea lui Ion Heliade-Rădulescu, care aborda subiecte politice, economice și administrative și care avea să fie tipărit până în anul 1859. Ulterior, la 1 iunie 1829, apare la Iași și primul ziar din Moldova – „Albina Românească”, bisăptămânal politic și literar condus de Gheorghe Asachi, și tipărit între iunie 1829 – 3 ianuarie 1835 și 3 ianuarie 1837 – 2 ianuarie 1850.
Prima lege a presei a fost promulgată de Alexandru Ioan Cuza, la 13 aprilie 1862. Prin acest act normativ se recunoștea dreptul de autor „asupra operei publicate, a traducerilor, reproducerilor sau a adaptărilor”, drepturi care puteau fi transmise și moștenitorilor. Situația presei în acea perioadă nu era însă una tocmai bună, întrucât același Cuza introducea cenzura, iar „defăimarea domnitorului țării sau atacarea demnității domniei” și a altor instituții ale statului erau considerate infracțiuni. Libertatea presei a fost garantată însă prin constituțiile din 1866 și 1923, iar legea dreptului de autor stabilit prin legea lui Cuza din 1862 a fost revizuită prin legea nr. 126 din 28 iunie 1923.
La începutul secolului al XX-lea, singurii care puteau apăra interesele jurnaliștilor erau chiar ei înșiși, așa că la 5 aprilie 1900 s-a constituit primul sindicat al jurnaliștilor din București. Apoi, în 1906, au fost puse bazele cercului „Presa” – al gazetarilor din România, iar în 1913 a luat ființă Asociația Generală a Presei Române, avându-l președinte pe Constantin Mille, directorul ziarului Adevărul (periodic publicat începând cu anul 1888).
Perioada interbelică a reprezentat cea mai înfloritoare perioadă a presei românești. În 1927 existau 709 ziare și 554 de reviste în țară, iar presa se bucura de libertate, fiind destul de critică față de conducerea statului.
Începând din 1938 însă, lucrurile se schimbă iar presa românească este supusă conducerii politice, fie că este vorba de conducerea autoritară a regelui Carol al II-lea, de regimul militarist al lui Ion Antonescu sau de regimul comunist. Foarte relevant în ceea ce privește atitudinea regimului comunist față de presă este documentul „Sarcinile actuale ale presei de partid” din 3 iulie 1953 prin care Gheorghe Gheorghiu-Dej explica ziariștilor nu numai ce ar trebui să scrie ci și cum să o facă.
După 1989, odată cu revenirea la democrație, presa redevine liberă.
Pentru a afla mai multe despre istoria presei românești vă invităm să consultați publicațiile și articolele din Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale:
În Baza Bunurilor Culturale Mobile Clasate puteți consulta o selecție de ziare sau articole de ziar vechi, încadrate în categoriile fond sau tezaur ale Patrimoniului Cultural Național.