Cornelia-Doina Sălăjan
S-a născut la Beiuș, jud. Bihor, la 14 februarie 1936 și a decedat la București, pe 27 septembrie 2022.
Absolventă a Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, București (1951-1954). Licențiată în filologie, Facultatea de limbă și literatură română, Universitatea București (1971).
Membră a Uniunii Scriitorilor (din 1956). Redactor la publicații pentru copii, colaboratoare la reviste literare, poetă. A debutat în 1951.
Cărți de poezie publicate: Confidențe (1957), Despre copilărie (1857), Versuri (1967), Transfigurări (1969), Umbra faptei (1973), Amintirea miresmelor (1977), Smalțuri (1979, Premiul Asociației Scriitorilor), Sanctuar tulburat (1986), Poeme roz cu franjuri negre (Editura Cartea Românească, 2014), O sută și una de poezii. Antologie, prefață și selecția reperelor critice de Mircea Coloșenco (Editura Academiei Române, 2020).
Mircea Coloșenco, Corespondenţă Nicolae Labiş – Doina Sălăjan (1954 – 1956),
Uitarea-i boală gravă și perfidă,
Otravă lentă doborând târziu,
Microb, venit în suflet să ucidă
Tot ce-i curat, tot cei frumos și viu
El a uitat și iată-l azi cum moare
Inconștient și vesel și sătul
Pentru-amintiri a pus în jur hotare
Și-a scris pe toate porțile: destul
Și iată-l azi, cu rănile închise
Și înlăuntru fără suferinți.
El nu mai are trăsături și vise
Și nu-i mai sunt privirile fierbinți
El a uitat de bici și înjosire.
De frații lui însângerați, desculți.
El a uitat de ură și iubire
Și a uitat nădejdea celor mulți
El a uitat că a pornit din beznă
Și a uitat de-un jurământ făcut
Când i-a căzut cătușa de pe gleznă
Și iată-l azi zâmbind satisfăcut.
El a uita că viața-i tare scurtă
Și nu ai timp pe toate să le faci
De stai, te bați cu palma peste burtă
Și spui sătul: „nu mai suntem săraci”.
El a uitat și iată-l azi cum moare
Inconștient și puhav și grotesc.
Uitarea, boală grea, înșelătoare,
Ucide tot ce-i sfânt și omenesc.
Gazeta literară, nr. 41, 11 octombrie 1956
Publicate în periodicul cultural Acasa, anul IX, nr. 1 (31), 2016
Trupul meu făcut cu artă,
Şlefuit şi uns cu mir
Picurat din lăcrimarea
Incomparabilei iubiri,
Lustruit cu mângâiere,
In stil nobil fasonat,
Poleit mieriu cu-amestec
De amiezi şi înserat;
Trupul meu ca un miracol
Izvodit când am fost doi
Miri înlănţuiţi în dansul
Delirantului amor;
Trupul meu făcut din toate
Virginalele dorinţi,
Împlinit încet ca vinul
Care-aprinde sori în minţi;
Trupul meu frumos ca zeii,
Gingaş şi-n acelaşi timp
Mai puternic decât flama
Vieţilor de pe pământ;
Trupul meu fără pereche
Precum tot ce-i fără soţ,
Unic ca o stea pe ceruri,
Unic printre vii şi morţi,
Trupul meu iubit de soartă,
Neatins lăsat de timp,
Iată, într-o clipă fastă,
Bun rămas îşi ia murind,
Şi-n iernat, în frumuseţe
Nou-înveşmântat acum
Lasă sufletu-i să plece
Undeva pe-un tainic drum.
Dar eu cred că încă ţine,
Îngheţat în el, în vis,
Mincinos, c-a fost veciei
De la început promis,
Şi mai cred că în adâncul
Nefiinţei, când şi când,
Frumuseţea lui se-aprinde
Şi răzbate-n lumi arzând.
Ah, frunze galbene
Ce dor îmi e
De tot ce-a fost mai ieri
Şi nu mai e!
Ah, frunze galbene,
Ce vii eraţi
Încoronând în soare
Copacii-nalţi!
Atuncea încă
Nu mă temeam
Că pic din viaţă
Şi voi din ram.
Azi parcă-n altă
Lume ne-a dus
Fără de milă
Al verii apus,
Şi fără nădejdea
Că vom învia
În altă lumină
De vară, cândva.
Îngăduite întoarceri
La bine nu sânt.
Ah, galbene frunze,
Vă plâng şi mă plâng.
Era o vară de flori
Ţesute cu igliţă fină
De-argint şi pe fiece floare
Cu o dulce de miere albină.
Era o vară de flori
Într-o mare şi sfântă grădină
În care trăiam fără griji
Şi ne-mpovăraţi de vreo vină.
Era o vară de flori
De care în vis avem parte,
Era o vară de flori
Şi lumea era fără moarte.
Iubeşte-mă dragă
Nu am pe nimeni
Să mă iubească.
Demult cineva m-a-ndrăgit,
Poate cineva m-a iubit
În viforniţa vieţii.
Cât timp tinereţea
M-a bucurat
Poate cineva m-a iubit.
Ce să fac eu acum
În singurătate?!
Iubeşte-mă dragă,
Orcine-ai fi!
Slobozindu-mi sufletul
Îngerii te vor răsplăti.
Nu-mi mărturisesc păcatele,
Sunt doar ale mele.
Nu fac spovedanii,
Nu vreu nici iertare,
Mi-s dragi remuşcările
Fiind ele singure
Pedepsele mele.
Nu-mi mărturisesc păcatele,
Sunt doar ale mele!
Un an întreg
De la un capăt la altul
Să fie doar vară!
Soarele să nu apună,
Să nu răsară,
Să fie mereu la zenit
Ca o zi fără seară,
Nici nu e mult
Ce îi cer eu
Dragului meu Dumnezeu!
Tu şi cu mine la fel
Vom ajunge odată la el
Într-o vară ieşită din fire
Pentru o blândă adormire,
Într-o vară fără sfârşit
Şi nu-i vom mai cere nimic!
Iubirea nu trece –
Ea nu e un junghi,
Ea nu e în suflet
Un scurt spasm de plâns.
Iubirea ce-o sufăr
E-un crud tatuaj
Pe care a-l şterge
Eu nu am curaj.
O rană pe alta
De fac, e-n zadar,
Rămâne o urmă
Ca de pojar,
O cicatrice,
Un semn că a fost,
Că este şi fi-va
Un dor dureros.
Era ca şi când n-ar fi fost
Acea grădină fermecată
Ca o poemă pe de rost
Ştiută într-un vechi alt-dată…
Ca-n destrămarea unui nor
Imagini paradisiace
Închipui azi cu tainic dor
Din rămăşiţele sărace,
Cum vers cu vers aduni în gând
Şi totuşi simţi că nu se încheagă
Aşa cum o ştiai, arzând,
Cântarea ce-ţi fusese dragă…
E ca şi când aş fi visat
Că am avut de vraja-i parte,
Atât mi s-a înstrăinat,
Atât mi-e astăzi de departe.
Mireasma fructelor i-o simt
Ca pe o iubire ce mă plânge –
Nuci amărui cu miez de-argint,
Harbuji cu adâncimi de sânge.
Şi toate-acele tresăriri
De viaţă spusă cu arome
Adie lin din nicăiri –
Visez că sufletul-mi un pom e
Ce-ntr-o nuntire fără saţ
Cu unduioasa zi de vară,
Dispreţuieşte-al toamnei laţ
Sperând să nu poată să moară.
Era ca şi când n-ar fi fost
Acea grădină fermecată
Ca o poemă pe de rost
Ştiută într-un vechi alt-dată…
Râmau atâta de uşor
În cântecul acelor zile
Înmiresmatele culori
Cu încântările tactile!
Pica un abur de azur
Şi se-ndulcea dospind în fructe.
Era un susur împrejur
De curgeri în adânci conducte;
Mireasma aburea-napoi
Necontenit spre înălţime
Deodată strânse în şuvoi
Edulcorările infime;
Era de-ajuns să ţiu în mâini
O clipă, fructul, să-mi miroasă
Fără-adumbriri lungi săptămâni
Şi lacrima a floare aleasă;
Şi am mirosit astfel a rai
Cât m-a hrănit acea grădină,
Căci roadelor câte aflai
Le-am dat iubirea mea deplină,
Şi jocului bogat uium
Cât trupu-mi morări dulceaţă,
Purtându-mi nimbul de parfum
Ca un copil ce se răsfaţă,
Fără habar de mai târziu,
Văzând miresmi, gustând culoare
Şi auzind pârâul viu
Al dulcelui topit în boare;
(Când clopotul bătea de-amiaz
Efluvii de parfumuri grele
Gândeam că-l mişcă în extaz,
Rotind în aer largi inele)
Sub care zări, sub ce moloz
E azi grădina nepereche
În care mirosea a roz
Şi verdele-mi cânta-n ureche.
În care-atâta de frumos
M-au dăruit cu dulce vlagă
Culoare, sunet şi miros.
Pentru viaţa mea întreagă!
Blând se-arăta şi vesel sufletu-acelei case –
El îmi grăia din păsări, din vânt şi din tăceri,
Prezenţă nezărită de unde vaporoase.
Era atotputernic, puteam orice să-i cer!
Printr-un descântec tainic mă preschimba în floare,
Într-o şopârlă verde, în fluture, -n copac;
În fruct, strângând cu grijă dulceaţa viitoare;
În fum, în scânteiere, în umbră, după plac.
Când prăvălit amurgul ca un jăratic, toată
Lumina cu rubine o-nvăpăia, eram
O pasăre de aur cu guşa înstelată.
Un arbore gigantic mă legăna pe ram.
Ştiam mulţimi de graiuri, tot el mă învăţase –
Le îndrăgeam pe toate, pe-al ploii mai ales,
Cu sonuri moi de iarbă foşnind ca o mătase,
Ori ca o adiere bătând frunzişul des.
Mă-nţelegeam c-o piatră, c-un lemn, cu o furnică;
Fulgii din pernă, noaptea, îmi susurau poveşti.
Aveam ca buni prieteni un câine şi-o pisică
Şi-o floare desenată pe albul unei ceşti.
Era atât de darnic sufletul casei noastre,
Dacă voiam luciferi îmi cobora din cer
Şi-i picura pe frunza şi florile din glastre.
Era atotputernic, puteam orice să-i cer!
El răsufla cu boare de pâine şi de lapte
Şi-acest răsuflet dulce în somn mă legăna
Şi către ziua nouă mă înălţa din noapte,
Pecete de mireasmă pe bucuria mea.
Se cufunda-n răcoare
Ca ciutura-n fântână
Cămara păstrătoare
A oalei cu smântână,
A untului în foaie
De brustur, stând ca-n pernă
Şi galben în odaie
Sticlând ca o lanternă.
În umbra viorie
Străpunsă de vreo rază
Simţeai cum în chilie
Un spiriduş veghează:
Lumina să nu crească,
Duşmani să nu pătrunză,
Nici voce omenească,
Nici foşnete de frunză,
Ca laptele-n ulcele
Să doarmă-adânc cu vise.
(Visul: cirezi de stele-n
păşuni de paradise).
Pitită în umbra moale
Lângă vrun ol cu floare
Şi-albastre rotocoale
De smalţuri lucitoare,
Visam şi eu această
Visare-a sevei calde
Ce-avea culoarea castă
De ierni când neaua fald e.
Ce-avea numai blândeţe
În amintiri şi pace:
Miresme de fâneţe,
Dospind în dobitoace…
Dormind acum în oale
Se mai visa în urmă
În chip de ierbi domoale
Păscute de vreo turmă,
Şi-apoi după o noapte
Ca-n pântece de mumă,
Ţâşnind din uger, lapte
Şi înflorind cu spumă…
Visărilor duioase
Le da ecou suspinu-i,
Se auzea în vase
Cum nu-ncăpea prea plinul,
Răzbind la suprafaţă
Caimacul da pe-afară;
Şi eu eram de faţă
Şi-n ceruri era vară,
Şi mirosea a pace,
A somn şi a blândeţe,
A flori, a dobitoace
Păscând prin largi fâneţe.
Cum spre munţi lunatici timpul anii mână,
Din imensa turmă-încerc să ţin în loc
Şapte zile numai dintr-o săptămână
Să-mi găsesc în ele semnul de noroc,
Nu e viaţa noastră-atât de-ndelungată,
Inima să uite drumul spre trecut.
Străbătând distanţa dintre „azi” şi-„odată”,
Totul mi se pare că-abia a-nceput.
Iată-mă! În tonuri moi ca de mătase,
Tras uşor pe sticlă e-un desen suav:
Zeul fericirii, însuşi, mă pictase,
Pribegind prin lume hăruit zugrav.
Aş jura, prezentul mi-e acolo încă,
Într-acel, la jale, paradis, imun.
Dar în dreptul mâinii drepte-i mâna stângă.
Ochiul drept pe stângul, vezi, îl suprapun.
Semn că-i stau în faţă,-acelui dulce-odată.
Nici măcar oglindă nu e ce privesc:
Filă străvezie de poveşti, pictată
Într-o zi cu soare de-un zugrav zeesc,
Într-o zi cu soare dintr-o săptămână
Nu ştiu din ce secol, nu ştiu din ce an;
Ştiu că era vara peste timp stăpână…
Săptămâna-aceea jindui s-o mai am!
Doar o săptămână ruptă blând în şapte
Zile cu lumină şi miresmi adânci,
Fiecare-avându-şi faţa ei de noapte
Cum surâsul are lacrima-i când plângi.
Doar o săptămână să-mi renviu în minte,
Şapte nopţi şi zile gemene perechi,
Cu lumini şi umbre scrise în cuvinte,
Legănate-n ceasul turlelor străvechi
Ce-ntâmplări de seamă-avură acele zile?
Oare ce-ntâmplare pe o alta fu altoi?
Îmi răspunde miercuri cu miresmi tiptile,
Cu arome-adie-ncoace luni şi joi.
Ce putea să fie? Zori, amurg, amiază,
Trâmbiţi de culoare, nouri de parfum,
Amplă-nmiresmare care scânteiază:
Singura-ntâmplare demnă să o spun.
Negre oi şi albe zilele ca-n stână
Lumea ca şi astăzi le avea în plan.
Oaza mea de pace stă-ntr-o săptămână
Nu ştiu în ce secol, nu ştiu în ce an.
Ştiu că era vară. Doar atât. Odată.
Şi în vara-aceea am simţit cum vin
Către săptămâna mea înmiresmată
Cele poruncite într-al meu destin.
Departe foarte, nu ştiu în ce parte,
Bunica mea îşi duce vechea soarte…
Se scoală în zori, deretică şi coase,
Frământă pâinea, spală, freacă vase,
Sapă-n grădină, altoieşte merii,
Binecuvântă iarna, ziua verii,
Şi când mai lasă grijile deoparte,
Doarme puţin în umbra ei de moarte…
Dacă acuma vreau s-o am în minte
Evoc întâi mireasma ei cuminte
De rufă albă şi uscată-n soare,
De busuioc ţinut între ştergare,
Şi într-un vis o rog să îmi răsară
În vioria umbră din cămară
Unde pe rafturi, în adânci chisele,
Încremenite în siropuri grele
Caise aurii şi negre mure
Dau semn că veşnicia n-o s-o-ndure,
Ivindu-şi lacrima la suprafaţă
Ca pe-o subţire pojghiţă de ghiaţă
Ce creşte, se-adînceşte, se încheagă,
Zaharisind încet chiseaua-ntreagă,
Înceţoşându-le în limpezime
Cu spaima că în rai nu intră nime…
Stăpână pe o dulce-mpărăţie
Bunica stă-ntr-această vecinicie
Şi-n juru-i, aşteptându-mă pe mine
Dulceţurile plâng cu-arome line
Şi lacrimile lor zadarnic mi se
Topesc încet sub pleoapele închise,
Când mă adun din visul-amintire
Mai sunt doar eu şi slova mea subţire.
În vremurile-acelea când le ştiam pe toate
Misterioase graiuri de arbori şi de flori,
Când stam la sfat cu greieri năuci pe înserate,
Când mi-aduceau din lună, veşti, norii călători;
Când vrăbiile pâinea mi-o ciuguleau din mână
Şi şerpii – moale aur – mi se făceau brăţări,
Când mieii-mi torceau firul mănuşilor de lână
Şi-mi trimiteau cocorii scrisori din depărtări;
În vremurile-atâtor prietenii duioase
Ce semănau cu zorii, mereu la început,
Mai mult, de-un nuc, iubirea în taină mă legase –
Înalt, deasupra casei cu ramurile scut.
Răzbubuia mireasma ciudată-a frunzei sale
Spre-amiaz, căldura verii când da grădinii foc.
Grăbeau în sus prin trunchiu-i iuţi seve minerale;
Ştiam că-n verzi găoace miejii încet se coc.
Şi aşteptam. Un leagăn zbura prin foşnitoare
Frunzişuri; ţări de umbră adâncă-mpărăţeam
Până târziu când vântul da glas de întomnare
Şi-uscată prima frunză se desprindea de ram.
Atunci ştiam că-i timpul. Încă în grea armură
Nucul ieşea din luptă, se închidea în el.
În trupu-i meşteri harnici îi însemnau cu-arsură
Şi-al anului acesta amintitor inel.
Mai şiroia mireasma din el ca dintr-o vrană,
Mai sta deasupra casei coroana-i ca un scut,
Dar ruginea lumina-n această grea coroană,
Dospea în sucul frunzei un iz necunoscut.
Porneam spre vârf suişul. Ploi verzi, torenţiale
De nuci cădeau cu ropot din cerul neguros
Al norilor de frunze şi fumega în vale
Ca în fântâni, coclitul adâncului miros.
Era o abureală de umedă ţărână
Prelinsă-n sus şi-o briză sufla cu iod marin…
O sevă-ntunecată mi se zvânta pe mână
Şi miezul alb de nucă se amăra puţin.
Aluneca pe luciu-i de marmori verzi lumina,
Roiau în juru-i raze din zori pân’la apus.
Legat prin vrej subţire de doica-i, rădăcina,
Părea s-asculte-adâncul zvonind cu seve-sus.
Să fii cu el prieten, zadarnică-ncercare,
Îl despărţea de lume-un blindaj întunecat.
Vuia în el tăcerea ca într-o casă mare
Din care fără veste stăpânul a plecat.
Dar el era acolo-n adânc, închis în sine,
Făcea un lucru tainic şi n-avea timp de noi,
Şi nu-i păsa de larma grăbitelor albine
Uimite de prezenţa străinului greoi.
Dar el era acolo, ca dintr-o altă lume,
Strâns în armura-i verde, un taciturn colos.
Şi se-ntreba grădina: Ce zeu glumeţ, anume,
Îl învesti cu viaţă şi pentru ce folos?
C-aici unde respectul pentru măsuri normale
Intra în etichetă, el apărea ca un
Intrus, stârnind dispreţul atâtor vegetale:
„Cât vrea să mai tot crească – ziceau – acest nebun?”
Dar el creştea. Şi-adesea furnicile mărunte
Făceau educative excursii cu-ai lor ţânci,
Urcând pe el şiruri ca pe versanţi de munte,
Privind de sus grădina culcată-n văi adânci.
Şi într-o zi – cu câtă răbdare-o pregătise –
Îşi dezveli secretul păstrat atâta timp:
Cămările-i de taină, privirii interzise,
Erau pentru-ai rodirilor zei un mic Olimp!
Era închis acolo însuşi al lumii soare
Ce răsărea cu flăcări şi amurgea cu jar,
Şi-această vâlvătaie împrăştia răcoare
Şi fumega cu-arome subtile de nectar.
Se-nvolburau fantastic reci trandafiri, noiane
De purpurii omături îşi troieneau încet
Incadescenţa dulce, înmărmureau mărgeane
Ca-ntr-un pahar cu apă un zmeuriu şerbet.
Ardea în el lumina întregii veri semeţe,
Îl potolea cu brumă de zahăr, toamna blând.
Nebuna-i strălucire ni se-aprindea pe feţe
Când ridicam spre buze mireasma-i de pământ.
Într-o anume zi a săptămânii
Se-nfăptuia în casă coptul pâinii…
Încă-n ajun când se găta cu cina
Bunică-mea prin sită da făina
Şi-n ea făcând un moale cuib ca neaua,
Muia cu lapte îndulcit maiaua,
Lăsând-o-nvăluită în ştergare
Să prindă duh şi vlagă de născare.
În liniştea care venea ca apa
Se-nceţoşa vederea, cădea pleoapa;
Se îndepărtau de mine toate cele
Sau poate eu mă-ndepărtam de ele,
Zărind din somn şi auzind din vise
De dincolo de-adâncurile-nchise
Din care lin urcând la suprafaţă
După un timp, credeam că-i dimineaţă.
Dar era noapte;-o murmurare lină
Venea dinspre covata cu făină,
De parcă cineva aşa-ntr-o doară
Îşi povestea-ntâmplări de-odinioară
Şi suspina topit de duioşie,
Ştiind ce nimeni nu putea să ştie.
Era un semn. ‘Nălţându-se din colţu-i
Bunică-mea se încingea cu şorţul
Şi ridicând încet, parcă-n sfială
Ştergarul de pe-acea bolboroseală,
Ivea ca dintre spumuiri de scaldă
O înflorire de dospire caldă
Ce răsufla pe-o gură de candoare
Curate adieri tremurătoare,
De-ai fi putut să crezi că în copaie
Un prunc miroase-a înger după baie…
Făcând un semn peste acea fiinţă,
Bunica o-nvelea ca-ntr-o velniţă
În pulberea de grâu, troieni de-omături
Ce le-aduna, le răscolea în lături
Le-nvârtoşa-ntr-o strângere de-olaltă,
Le despărţea, o parte, de cealaltă,
Le-mpreuna din nou, ca iar să frângă
Ce dreapta-i alipea, cu mâna stângă;
Le zdrenţuia, le prăbuşea grămadă,
Le strătuia-n saltele de zăpadă,
Şi-apoi când frământa-nvălmăşire
Se netezea-nchegată în unire,
Lucind lăptos ca marea după hulă,
Părea-n sfârşit că truda e destulă.
Şi iar simţeam că-i noapte şi e bine
În somn s-aluneci lin ca pe patine,
Zărind ca de departe cum coboară
Lumina lămpii-n cearcăne de ceară…
Urma apoi ca-n vis povestea toată
A creşterii plămadei din covată,
Atât de-ncet şi aşa pe nesimţite
De parcă timpul sta doar în clipite
Şi n-avea grabă nici hotar de moarte
Ci-nţelepciunea veşnicei lui soarte.
Ca o putere din adânc de rocă
Se încorda viaţa-n moalea cocă,
Sporind-o-n sus, umflând-o ca pe-o apă
Ce nu mai poate-n vadu-i să încapă,
Ori ca pe-o pânză-ntinsă pe catarguri
Când bate vântul aşteptat din larguri.
Ziua sosea după această noapte
Deodată cu mirosul pâinii coapte
Şi semăna cu lună şi cu soare
Acea minune trasă din dogoare,
Purtând în miez a nopţii amintire
Şi-n coaja aspră semnul de jertfire.
Având-o-aşa întreagă dinainte,
Stup de mireasmă, fagure fierbinte,
Rupeam coltucul şi muşcând dintr-însul
Răscumpăram păcatul, râsul, plânsul
Din viitorul încă fără nume
Ce m-aştepta pe undeva prin lume.
Sta cu gâtu-ntins
Şi păştea agale
Într-un şes prelins
Dealului la poale,
Alb şi-abia plutind
Printre ierbi foşnite;
Coada-i de argint
Îi bătea-n copite.
Fruntea lui în flori
Scânteia ca neaua
Albelor ninsori
Picurându-şi steaua;
Şi curgând în jos
Cuprindea grumazul
Coama grea, noros
Vălurind talazu-i.
S-auzea prin el
Iarba lunecândă,
Lin, încetinel
Într-a ei osândă.
De miresmi spălat
N-avea altă hrană
Pântecul curat,
Fără de prihană,
Ce-ntorcea în glii,
Ierbii viitoare,
Baligi aurii
Mirosind a floare…
Alb era şi-al meu
Cum eu lui în toate
Iubitor, mereu
Slujitor şi frate.
Timpu-n jur curgând
Ne umplea de soarte.
Presimţeam c-un gând
Clipa ce desparte.
Dintre noi, sta scris,
Unul mai devreme
Să dispară-n vis
Cellalt să-l tot cheme…
Într-un şes prelins
Dealului la poale
Osul lui s-a stins
Sub pământul moale,
Veri şi veri la rând
Ierbile crescură
De atunci, rupând
Din a lui făptură,
Şi uşor plutind
Uneori se vede
Umbra-i de argint
Peste lanul verde.
Frate,-aş vrea să-i strig
Dintr-al meu departe,
Parcă-mi este frig
De când eşti în moarte,
Mult aş vrea să fim
Împreună iarăşi
Într-un blând destin
Visători tovarăşi,
Cum am fost mereu
Plini de bunătate,
Înţelept, al meu
Slujitor şi frate.
Că pe fruntea mea
Port al tău răsuflet
Din demult, cândva,
Azi mi-e bine-n suflet:
Şi mi-e bine-ades
Când mi-aduc aminte
Că ne-am înţeles
Fără de cuvinte…
Te mai văd ca nins
De lumini astrale.
Pe un câmp prelins
Cerului la poale,
Alb şi-abia plutind
Printre ierbi foşnite,
Coama-ţi de argint
Bate în copite…
Miresmele colindă. Un fel de dor le poartă,
Le lunecă-n văzduhuri eolianul val;
Nori le absorb şi-n ropot de ploaie le deşartă,
Le-ntoarce înălţimii răsuflul vegetal.
Pe şesuri cu lucerne, în vreo fierbinte-amiază,
Se lasă-n stol fioruri de tropicale flori;
Cu nard în munţi carpatici răşina lăcrimează,
Miroase-atât de straniu zăpada uneori!
Miresmele colindă… Când sferica dulceaţă
A fructelor cu seve de sori topiţi, dezghioci
Livezi mediterane sub ceruri largi răsfaţă
Imaculata vârstă-a candorii ce-o invoci.
Miresmele colindă… Ciudate ginţi nomade
Pentru-ale căror drumuri, legi de oprelişti nu-s.
Date veciei, vremea nenstare-i să le prade –
Ele se pot întoarce şi dintr-un timp apus.
De-aceea câteodată, când unduind, o boare
Mă-nvăluie, îmi pare că s-a-ntâmplat demult
La fel această clipă şi-acea îndepărtare
Prin aburul miresmei o văd şi-o reascult.
Aşa se recâştigă o parte din risipă:
Ziua de ieri aruncă-o scânteie în „acum”.
Ziua de azi se duce şi ea în mare pripă,
Lăsându-mi pentru mâine nostalgicu-i parfum.
Miresmele colindă, vii, de la pol la tropic
Şi dintr-un timp în altul, zburând prin amintiri.
Pământul stă-n vecie ca într-un vis utopic,
Îmbrăţişat de-aceste braţe de fum subţiri.
Cum sufli-n lumânare,
Frunza în pomi se stinge,
Cenuşă foşnitoare
Sub paşi şi rece sânge.
Cu ochii-n care încă
Lumina verii-i vie
Şi purpura adâncă
A toamnei se subţie,
Vezi firea cum se dezbracă
Culorile-i nebune
Şi-n zdreanţa ei săracă
Biet cerşetor rămâne.
O cumpănă secretă
Se-nclină către iarnă
Şi timpul se repetă,
Clepsidra se răstoarnă…
La fel odinioară
Se înierna cuprinsul.
A nu ştiu câta oară
Pornea din ceruri ninsul,
Învăluind cu toarse
Din blăni polare lâne
Crengile-n crivăţ arse
Şi casele bătrâne.
Mă îmbătam cu-această
Lumină de zăpadă
Din înălţimea vastă
Neîncetând să cadă,
Neîncetând s-adie,
Să fulguie, să cearnă
Geroasa curăţie
Ce se numeşte iarnă.
Cu faţa-n sus în moale
Omăt ca-n ierbi pe luncă.
Vedeam cum glaciale
Scântei văzduhu-aruncă
În trâmbe ce se-ncurcă
În goana-le, năuce,
Şi cad parcă şi urcă
Şi-un iureş le tot duce;
Cum flori din flori desface
Înaltul alb din sine;
Cum curg ca din găoace
Albuşuri cristaline
Din nori şi se-nspumează
În viscolul rotirii
Şi picură fulg, rază
Pe streaşina privirii
Mi se topea pe gene
Un mic clăbuc de nour
Şi nu ştiam c-alene
Cu-o lacrimă mă-nrour;
Că lacrima ce-oi plânge
Şi eu din vreo pricină
În nouri se va strânge
Cândva ca să revină
Şi ea sortită sigur
Spre-a nu fi pieritoare,
Ca dintr-o ploaie picur,
Ca fulg dintr-o ninsoare…
Şi-aşa, privind pre-nalturi
Rotind în viscolire,
Copoiul nării-n salturi
Gonea şi-mi da de ştire
Că şiroind la vale
Mirosul din răşine
Peste întinderi pale
Ca o furtună vine,
O lacrimă el însuşi
A cetinei, suavă,
Ce reascultă plânsu-şi
Peste a ninsorii pleavă,
O lacrimă de-olaltă
Cu mii şi mii, asemeni
Una cu cealaltă –
Aerieni prunci gemeni,
Că nimeni nu mai ştie
Care din dor se născură,
Care din bucurie,
Din jale ori din ură!
Sunt toate într-această
Lumină de zăpadă
Din înălţimea vastă
Neîncetând să cadă,
Neîncetând s-adie,
Să fulguie, să cearnă
În alba curăţie
A lumii când e iarnă.
Bunica mea tăia o pâine mare
Cât roata carului, cândva-n Ardeal…
Ţinând-o strâns ca într-o-mbrăţişare,
Tăcută o-mpărţea, pios, egal.
Prânz ţărănesc, scurt, simplu, afară în câmpie,
Cină de taină-n ora când trupu-i blând şi frânt.
Bunica mea şi azi mai taie pâinea,
Statuie-n amintiri, pe-un nour sfânt.
O, pâinea grea de lapte, sân uriaş şi darnic!
Când mă hrănea, în juru-mi suna un lan gigant.
Sub limbă îmi cântau nebunii greieri!
Creşteam c-o foame albă spre neant.
Era o pâine aspră, dar dulce cum e floarea
Şi nu găsesc în locu-i ceva mai scump, mai bun.
Inima caldă-a ţărnii bătea sub crusta-i groasă –
Ea se aude astăzi în vorbele ce spun.
Şi unde creşte grâul, pe unde se jertfeşte
Sub roţile de moară, mâinile-o frâng la fel
Şi-o-mpart într-o cucernică tăcere,
Şi una-i e mireasma: de soare, flori şi miel.
Menită pretutindeni noroadele să ţină
În treaza lor putere, fără de ea nicicând
Istoriile lumii n-ar fi putut să fie;
Pe-un bob de grâu ne naştem şi îl numim pământ.
Şi de privim pământul, câte-s pe el de-a valma,
Peste nelinişti cade-al nădejdilor polen:
În toate e lumină cât timp se-mparte pâinea
Cu-acelaşi gest de veacuri, izbăvitor, etern.
Noi ne-am primit felia aici, şi fiecare
Din mâna maicii lui; ceva curat
Din degetele ei, subtil adaos,
Trecu-n nepreţuitul aluat.
Noi dăruiţi cu mame aici am fost şi ele
La fel au fost şi-ntregul neam al meu
Aici află ce dulce şi-amară este pâinea,
Şi tot aici tai pâinea şi o-mpărţesc şi eu.
De-aceea nu văd altă icoană a bucuriei
Decât o pâine mare cât roata unui car
Din care taie albe felii bunica-n visul
Visat cândva, pe undeva-n Ardeal!
Cântec
Ea era o floare albă,
Ea şi azi e-o floare albă,
Dar pe-atunci era cu mine
În grădina cu poveşti;
Ea era o floare albă,
Eu eram cum nu-s acuma,
Şi trăiam cu nepăsarea
Anilor copilăreşti.
Ea era o floare albă,
Care-şi învia spre seară
Sufletul în unduirea
Argintatului miros;
Ea era o floare albă,
Iară eu geamăna-i soră
Şi aveam şi eu un suflet
Ca un cântec unduios.
Ea era o floare albă,
Ea şi azi e-o floare albă,
Dar acum e fără mine
Cum şi eu sunt fără ea;
Da, era o floare albă,
Da, eram cum nu-s acuma,
Ea mă strigă cu mireasma-i,
Eu o chem cu viaţa mea.
Într-o dimineaţă frumoasă de-aprilie
Ora şapte mirosea a vanilie.
Ieşind cucul să cucuie spornic,
Părea că aroma năvăleşte din ornic,
Şi-ndată ce trecu un minut peste şapte
Crescu uşurel şi o boare de lapte.
Când mai zbură înc-un stol de secunde,
Plutiră-mprejur şi alte dulci unde,
Efluvii din flori de lămâi şi migdale
Dinspre împărăţiile de zaharicale.
Printre acestea veneau mai modeste
Miresmele simple de plante agreste,
Trăgând faetonul miresmei-regine
A florilor toate, din mierea de-albine.
Adiind a curat, grâu zdrobit în făină
Ridica suflu cald de dospire divină
Şi-abia lunecând se-nălţa peste ceată
Aburirea amară de ciocolată.
Când bătu ora opt, o mireasmă zeiască
Aerul tot îl făcu s-ameţească:
În zahărul ars, ca un râu de melasă,
Şi-aurea nuca miejii de carne lăptoasă
Peste care cădeau ca o bură de ploaie
Esenţe exotice, iscând dans de văpaie.
Fluturau peste tot aburi dulci, parcă-n lume
Respirau, câte toate erau, cu parfume.
Ne trezisem? Dormeam? Duşi de-o lină-adiere
Eram plutitori pe un fluviu de miere,
Şerpuind fumegos şi-ncărcat cu arome
Între ţărmuri lucind cu glazuri policrome.
Pe-un ocean glacial, într-un cer de poveste
Creşteau munţi de-ngheţată cu frişcă pe creste,
Iar mai jos, în văzduh, în grădini de lumine
Cădeau grindine moi de halva şi praline.
O, un astfel de vis e o pasăre rară
Chiar şi-n dulcele somn al unui mic pierde-vară!
Să-l tot dormi, să-l visezi între pernele lenii
Cât văzduhu-i un vas pentru ars mirodenii!
De undeva vin chemări… Doamnă lene, e nouă!
Toţi ai casei demult începură-o zi nouă.
Şi se trage-napoi, se destramă şi piere
Visul meu parfumat, cu tot fluviu-i de miere.
Dar ce albă lumină-aprinde raza-n odaie!
Înflorit lângă geam, alb, un ram se îndoaie.
Este-aievea ce simt? În imensa-ne lume
Parcă toate răsuflă pe dulci nări de parfume!
Şi tot ce visasem şi-aş fi vrut să însemne
Puhoiul de-arome, se-adeverea şi da semne
Că ziua-ncepută nu era oarecare
Ci una gătită de sărbătoare –
Cred că ştiu, am strigat, e o aniversare!
Şi tortul solemn cu albe lumânărele
Întrecea toate visele mele!
Habar n-am cine era dintre noi fericitul
Sărbătorit! Strălucea viu cuţitul
În cremele roze, tăind, fâş! felioare
De fericire ameţitoare.
O, frumoasele zile cât de repede zboară,
Abia ne-am trezit şi, stingeţi lumina! e seară.
La şaisprezece ani, sub vaste-amurguri
De-un fast provocator, în timp supus
Atâtor schimbătoare valuri tulburi;
La şaisprezece ani şi un veac în plus,
La şaisprezece ani uşori ca spuma
(Ghiulea de plumb veacul aveam să-l simt)
Nici bănuind ce-aveam să fiu acuma,
Nici stingherit de trupul meu prea strâmt,
Privind acele purpuri triumfale
Pe care zarea abia le cuprindea,
Ca aburul răcorii dintr-o vale
Mă răsuceam în sus din viaţa mea,
De parcă mă sorbea pe îndelete
O gură de văzduh trandafiriu,
Un gât gigant la roşu ars de sete,
O nară respirând dinspre pustiu…
Aer în aer, ochi numai pentru privire,
Trup numai gând şi gândul doar fior,
În cerul sângeriu un roz subţire…
De fapt muream şi îmi era uşor.
De fapt muream, iubind această moarte.
Sânge adânc, topit în sfânt ulei
Ardea, sfidând ale-omenirii arte:
Pictau demenţial cu mine zei.
Murind, trăiam uimita voluptate
De-a fi, spre-un tainic de-nţeles folos,
Mai abur decât visurile toate,
Mai gingaş ca un joc copilăros…
La şaisprezece ani, sub vaste-amurguri,
O, ce eram, şi ce puteam să fiu!
Murind de atâtea ori la bâlci prin târguri,
Din ce în ce mai greu mi-era să-nviu.
Din ce în ce mai tragic şi mai sumbru
Jocul cu zei, culorile mai reci.
Deşi cu flori pânzele vremii umplu,
E vânăt cerul pe sub care treci.
Poate mi-ar fi plăcut să fiu un copac,
poate mi-ar fi plăcut să fiu o floare,
poate chiar o piatră, prin veac,
dormind somnul cel mare…
Poate mi-ar fi plăcut să fiu râu,
poate-mi pria ca secure;
poate mi-ar fi plăcut să fiu calului frâu,
ori capcană-n pădure…
Dar ce vis, ce coşmar să fii peşte în râu,
Dar ce vis, ce coşmar să fii pom sub secure,
dar ce vis, ce coşmar să fii calului frâu,
ori un cerb hăituit şi ucis în pădure!
Şi al pietrelor somn, cât de sumbru destin!
A fi calului frâu, cât de josnică soartă!
Ce ruşine a fi o capcană, ce chin!
Să le ştii toate-acestea, cât de tragică artă!
Să fi fost altceva, să fi fost într-alt fel!
Când în toate-s şi eu, când în mine sunt toate,
Ce-ar fi fost ca să fiu? Zornăind, pe-un inel
Am la brâu ale sorţilor chei argintate.
Eu pe rând le încerc, porţi deschid şi închid –
Am trăit mii de vieţi pe-acest astru de patimi.
Mă iubesc, mă urăsc, mă accept, mă desfid,
Viaţa mea-i un surâs printr-o ceaţă de lacrimi…
Oare mi-ar fi plăcut să fiu un copac?
Oare mi-ar fi plăcut să fiu o floare?
N-aş fi visat mereu, chinuit, fără leac,
O altfel de stare?
Mă încăpăţânam să rămân copil
Şi până la urmă am fost debarcată în somn
De pe insula plutitoare
Pe care n-aş mai fi putut-o găsi
Oricât aş fi colindat apele lumii.
Patrie către care nu e întoarcere!
Ca un câine neîndurând despărţirea de stăpânul lui
Mă chinui. Nu mă consolează că şi alţii-au mai fost
De dorul acelaşi pătimitori.
Zadarnic m-am încăpăţânat să rămân copil,
Destinul trebuia împlinit oricum.
Îmbătrânesc copil în această lume greoaie,
Nu mă înţeleg cu nimeni,
Nu găsesc un copil pe măsura mea,
Fiul meu s-a pierdut şi m-a lăsat pradă şi el
Frigului inimii. Atâtea spaime mă cutremură
Încât nu mai sunt decât piele şi os.
Voi muri printre înţelepţii máturi şi cel mai tare
Mă înspăimântă răceala acestui pământ necunoscut.
Voi muri copleşită de groazele muritorilor
Deşi am rămas copil.
Cum iar stă ceru-a ploaie, cum vântul iarăşi bate
De nu mai ştii de-i toamnă ori primăvară,-n toate
Fiind o-ncurcătură de vârste şi de semne,
Nelinişti rod din mine cum cariul roade-n lemne,
Şi nu le ştiu motivul precis, într-o-ncâlceală
De spaime sângerânde haotic se răscoală
Şi-n ploaia care curge şi-n vântul care geme,
Aud, tunând, un hohot de râs: Vedeţi, se teme!
E-adevărat, simt laţul, cuţitul, ochiul rece
Al unei arme-ascunse ce ţinta şi-o petrece,
Simt febra bolii sumbre, simt strania-ntâmplare
Venind spre mine-n goană cu roţi strălucitoare…
Şi toate de departe şi de demult se-adună
(Cum din seninul zilei nori vineţi de furtună)
Din tinerele timpuri ce se-ncărcau de umbre.
Pe cerul primăverii ascuns al toamnei plumb e.
Să îmi aduc aminte ce viu mi-era avântul?
Un anotimp roteşte deasupra mea pământul
Necruţător şi rece, ameţitor, fierbinte –
În urmă-mi tot nelinişti, tot spaime înainte.
E-adevărat, văd semne în tot ce mă-nconjoară –
Şi iarnă-i pentru mine ce pentru alţii-i vară,
La fel mi-e frig şi-n soare şi-n ceaţă plumburie,
Ades privesc în mine c-un ochi de nebunie
Şi ochiu-acesta vede ceva cumplit. În vise
Developez imagini ce nu pot fi descrise,
Coşmare tulburate-nainte de-a se stinge,
Lăsând o ceaţă-n minte, o drojdie în sânge.
Timpul în mine roade cum cariul roade-n lemne,
Ar trebui ca spaima spre grabă să mă-ndemne,
De orice faptă însă o milă mă cuprinde –
M-aş naşte înc-o dată, cu tot ce-s azi m-aş vinde.
Şi cade ploaia toamnei, a primăverii… bate
Vântul la fel în ramuri cu floare sau uscate.
Mai umblu, mă răsuflu, mai tremur înc-o vreme
Şi mai ascult un hohot de râs: Vedeţi, se teme!
Nimic nu poate povesti ce simt, privind
Această verde pajişte-aburindă
În zorii reci. E vara pe sfârşite.
Câini vagabonzi, strânşi unul lângă altul
Dorm încă-n iarba udă,
Cu blana grea de umezeala nopţii.
Curând vor fi ai vântului de iarnă
Şi de pe-acum groşi aburi scot pe nări –
În somnul lor fierb visele geroase
Despre nămeţi şi viscole şi foame.
Mizerie şi frumuseţe laolaltă,
Nelinişti şi pace, împăcare
Şi temă şi părere de rău sfâşietoare…
Să vină iarna peste noi, viforniţi să ne troienească,
Să ne lovească bici de ploi şi geruri să ne facă iască,
Doar să mai fim, să mai vedem
Iarba pornind să înverzească!
Uneori un fapt inexplicabil şi îngrozitor mi se-ntâmplă –
De parcă cineva m-ar lovi pe la spate
Şi mi s-ar întuneca vederea şi mi s-ar tulbura auzul
Şi vorba-ncepută mi-ar cădea de pe limbă,
Pentru ochii mei nu mai e nici măcar întuneric,
Pentru urechile mele nici măcar linişte
Şi gândurile oprite brusc cad unele peste altele
Într-o învălmăşeală nebună.
Ca un somn fără vise
Este răstimpul acesta în care
Viaţa mea încetează să-şi mişte arătătoarele.
Sau ca şi când aş fi uitat ceva pe foc
Şi m-aş repezi din toiul petrecerii,
Lăsând uşile vraişte (căci absenţa mea
Ar dura câteva clipe).
Şi deodată văd iar şi-mi aud
Glasul, şi chipurile încă tulburi
Se luminează treptat şi cu uimire
Zăresc locuri goale în dreptul paharelor pline.
Unde sunt, întreb, unde au plecat atât de grăbiţi
Încât n-au băut vinul şi nu s-au atins de bucate?
Cum de glumeşti astfel, mi se răspunde,
Ai lipsit mult timp dintre noi
Şi acum ne-am strâns la un prânz de tristeţe.
Cum de îndrăzneşti să glumeşti?
Iată ce lucru îngrozitor uneori mi se-ntâmplă.
Ca o pasăre din colivie
Mi-a scăpat suspinul
Şi-n urma lui plângerile
Către deşertăciunea lumii.
Mai bine aş muri demult,
Mai bine mi s-ar fi deschis
Pământul sub picioare,
Mai bine m-ar fi aprins trăsnetul, rug.
Cum să mai trăieşti după ce
Ai plâns sub reci priviri dispreţuitoare,
Cum să mai priveşti cerul
Sub care alţii mor răbdători?
Nefericită clipă
Când uşile sufletului le-am uitat deschise.
Şi iată cum mă ruşinez din nou.
Plângându-mi plângerile.
Un fluture cafeniu mi-a tăiat drumul
Primul pe care-l văd în această primăvară.
Ce să fie, Doamne? cad pe gânduri,
Ce să însemne o astfel de culoare
Care nu e nici a bucuriei, nici a tristeţii?!
Un fluture cafeniu, când putea să fie galben
(Ca-n atâţia ani) sau alb, sau roşu; desigur
Niciodată n-am îndrăznit să sper
Că primul meu fluture dintr-o primăvară
Va fi albastru.
Dar cafeniu, Doamne? Ce culoare mai e şi asta
Pentru o floare cu aripi?
Un fluture cafeniu? Dar cum
Să-mi ghicesc în el viitorul?
Din umbra mea culorile lumii
Le văd mai bine, potopite de lumină.
Strălucire, splendoare!
La capătul privirii, eu însumi
Printre văpăi, lujere, frunze, sunt floare.
Oceanul acela albastru de sus
E chiar sufletul meu
Care niciodată n-a fost altceva
Decât un dor de albastru,
Unduind către cele nemuritoare.
Viaţa mea care face şi ea cât un fluture,
De-nduioşare, de-ar uita să se scuture!
Ştiţi, a fost ca nici la optsprezece
Ani, să n-am nimic de domnişoară
Într-a firii-mi netezime rece,
Luminând cu gheaţă în afară.
Nici apoi, cu gingăşii de doamnă
N-am şiut să strălucesc în lume.
Numai gând m-am vrut, domn şi în toamnă
Peste ofilire, ceaţă, brume.
Ce-am pierdut, e scris ca toţi să piardă,
Ce-am păstrat e viaţa-mi din cuvinte.
Gând fiind ce poate-n veci să ardă,
Mă consider tot ca înainte:
Gând ca o fântână de dorinţe,
Gând îmbucurat de ani şi clipă,
Cuget suferind de neştiinţe,
Pătimind de jind, greşind din pripă.
Dac-am fost astfel nu-mi pare bine,
Dac-am fost astfel nici rău nu-mi pare,
Ştiu la bucurie cât pot ţine,
Ştiu cât pot să-ndur dacă mă doare.
Sunt mai aspră decât ţărâna arsă-n
Secete şi tare cum e dalta.
Fac ce zic. Nu mi-am permis vreo farsă.
Nici cu viaţa mea şi nici cu alta.
Nu sunt o plăcută companie, –
Nici cu mine nu-s amic la toartă.
Iute mă orbeşte vreo mânie
Şi atât de iubirea-mi iartă.
Nu prea-s dăruită cu ambiţii,
(Nici n-am vrut aşa o procopseală!)
Ce fac eu nu ştie de condiţii,
De grăbire, teamă, timp ori fală.
N-am fost dăruită cu dulceaţă,
Nici cu farmec, nici c-o vrajă-anume.
N-am luat nimic uşor din viaţă
Şi-am întors un chip curat în lume.
Ce va fi fiind de-aci-nainte
De pe-acum în mine se strecoară
Viaţa scursă, sânge, în cuvinte,
Ca să moară, ori să nu moară.
Mă gândesc cât de groaznică moarte-au avut
Toţi câţi dragi mi-au fost şi-au murit
Înainte de vreme sau la timp cuvenit…
Şi atunci mă-nfior şi presimt c-am să mor
Tot astfel chinuit şi-n durere lucid,
Tot astfel aşteptând, sângerând, implorând
Să mă sufle un vânt
În adânc sub pământ…
Nu am plan pentru mâine, nu-ntorc capul spre ieri –
Cea mai grea implorare o ridic către cer
Când va fi, să te uiţi spre inima mea
Doamne, şoptindu-i s-adoarmă, să stea
Dintr-o dată, încât să nu aflu nimic,
Să n-am timp să oftez, ori vreo vorbă să zic,
Să se întâmple când dorm, ori atuncea când scriu
Şi să cad peste foi ca-ntr-un râu argintiu…
Pământ, cu tine-un tainic colocviu aş începe –
E-un timp când după-absenţe te-ntorci lângă părinţi.
Cumplită maică, iapă prea sfântă peste iepe,
Ţi-am fost şi eu odată un mânz cu nări fierbinţi.
Ascultă-mă! Tu, care mai mult decât oricine
De la-nceput ştiut-ai ce sunt, ce vreau, ce pot,
Ridică-mbrăţişarea-ţi de iarbă către mine,
Al tău am fost, al tău sunt, al tău voi fi de tot.
Vezi, după cum pun talpa, ghiceşti ce grele lesturi
De dragoste, ce frâne nu m-au lăsat nicicând
Să uit de obârşia-mi. Ce-a fost în plus sunt resturi
Dintr-un ospăţ lunatic ce nu rămâne-n gând.
Şi totuşi câtă temă-mi inspiri, ce frig îmi suie
Spre inimă la gândul că tu mă stăpâneşti!
Trup rupt din altă carne, al tău şi-al nimănuie,
În ce singurătate-mi curg zilele-omeneşti!
Ascultă-mă, poţi spune prin şoapta frunzei tale
Ceva de mângâiere, ca eu să înţeleg
Că mila ta mi-e-n preajmă? Că între munţi şi vale
Şes înflorit şi râuri, cu mine eşti întreg?
Poţi tu să-mi spui în noapte cu glasul stins de greieri
Şi-n zori cu glas de păsări un basm liniştitor,
Când somnul meu şi veghea, duh alb, mi le cutreieri,
Să nu mă surp în spaimă, să nu mă înfior?
O, înfricoşetoareo! Splendoare grea de viaţă,
Am şi uitat acuma ce vrut-am să te rog…
Lucerna ta miroase a bine, a speranţă,
M-a ameţit suflarea ta dulce ca un drog!
Iubeşte-mă! Chiar asta doream să-ţi strig, desigur,
Măcar cât pe o floare te rog să mă iubeşti!
Cândva, trecând ca valul peste-ale morţii diguri,
Lujer să-ţi scurg spre-adâncuri luminile cereşti.
Iubeşte-mă! Iubirea ţi-o voi întoarce-ntreagă –
Tot ce hrăneşti şi aperi şi stingi şi-nalţi, mi-e sfânt.
Râzând, plângând, văd clipa: spre nevăzut aleargă.
Încetineşte-i goana, iubeşte-mă, pământ!
Zăpezi de altădată… Nimic trist.
Să crezi că ele dăinuie pe dealul
În ceaţă viorie lunecând
El însuşi ca o sanie enormă
Cu celelalte sănii de argint,
Spre nordul veşnic pur al inocenţei,
În zvonul glasurilor de copii…
Să crezi că războirile cu bulgări
Continuă în grădini ca nişte puste,
Iuţi bătălii cu râs şi fără sânge,
Goană pe cai de ger… Să crezi că încă
Eşti un războinic blând cu ochi de înger.
Zăpezi de altădată… Nimic trist.
Să crezi că ele încă ning pe casa
În care creşti; mari crengi le poartă dulcea
Povară albă, fumurii nămeţi
Stau într-aceeaşi veşnicită stare
Ale nemuritoarelor zăpezi…
Să crezi că sunt, că le găseşti oricând,
Că nu lipseşte nici un fulg; se-adună
Ninsorile din ani şi ning pe rând
După cum vrei să te-ntâlneşti cu ele.
O, anul una mie nouă sute
Şi cine ştie cât; cum tremuri tot!
Pe neaua neatinsă scrii un nume
Şi literele până-n cer se văd…
Zăpezi de altădată… Nimic trist.
Ieşind din timp, zăpezi de totdeauna.
În bluza mea albastră doarme-amintirea verii –
De-ar fi să mor acuma, aş vrea să mi-o îmbraci.
Ţii minte, ca o piele de-azur părea să-mi fie,
O za tremurătoare lăsând să o desfaci.
Spălată la izvoare, uscată-n iarba caldă
E toată numai susur şi foşnete. Duium
De flori respiră încă prin firu-i de mătase
Şi-o-nvăluie-ntr-un abur de parfum.
În bluza mea albastră ca într-un câmp cu stele
Răsună-un cor de greieri în nopţile prelungi.
Ce fericită-i casa în care tu cu mine
Adormi în cântu-acesta şi-n vise-adânci m-ajungi!
Auzi ce povesteşte ursuzei mele haine
De iarnă, în dulapul umbros şi taciturn:
Cum fluturând pe-o creangă albastră scânteioase
O-ntreagă zi ca steagul de pace pe un turn.
Dea zeii să-ntârzie, dar de mi-ar bate ceasul
În bluza mea albastră aş vrea să mă îmbraci.
Să fiu ca-ntr-o vacanţă, ţinându-te de mână
Într-o fierbinte vară, prin ierburi mari cu maci.
Să fim. Să zboare timpul. Izvorul să murmúre,
Fluvii să cadă-n mare, arbori să crească lin.
Norii foşnească-n ceruri ca vulpile-n pădure,
Să se-nmiereze-n gingii de vipere venin.
Să se-mplinească-n oaie mielul sortit pieirii,
Şi mâna jertfitoare slăbească-ncet şi ea;
Zămislitori, să treacă în veşnicie, mirii;
Să stea pe ramuri frunză şi după frunză, nea.
Să fim. Să zboare timpul. Durata să ne-mpartă
În secole, secunde şi anotimpi cuminţi.
E frig şi cald şi bine şi rău în această soartă
Ce ţine-n ea puterea fragilelor fiinţi.
Să fim. Să zboare timpul. Dar clipa noastră, strânsă
Ca lacrima în geană, să cadă pregetând
Precum o frunză stinsă pe lângă trunchi prelinsă,
De-o alta repetată nemaifiind nicicând!
Să fim! Revoltă blândă e-acest „a fi” din fire
Ce ne sfârşeşte graba şi pune semn frumos
Pe toate ale noastre izvoade de iubire.
Să zboare timpul, viaţă, de-ţi este cu folos!
Să mă uit în jur şi să-mi spun
dacă e cineva mai fericit decât mine.
Să-l întreb pe cel cu onoruri,
poate să-mi spună că suferă de o boală grea
din pricina căreia n-are-nţelesul
adevărat al vieţii.
Privind în casa celui mult îndestulat
s-ar putea să-l văd amărât
că fiii lui nu sunt buni de nimic.
Femeia urâtă jinduie frumuseţea alteia,
cea frumoasă tremură la gândul
că va zbura tinereţea.
Tuturor le lipseşte ceva
şi cu toţii au viziunea neantului.
Să-nvăţ să mă bucur că a răsărit soarele,
Să-nvăţ să mă bucur că văd amurgul,
şi să nu mă molipsesc de tot ce tulbură
limpezimea sufletului.
Sunt viu şi încă luminat de raza
nemuritoare a sublimului astru.
Într-o zi trebuia să ne treacă prin gând
O idee năstruşnică, pălmuindu-ne spaima latentă:
Să ştim măcar unde, dacă nu vom şti când…
Ah, jinduiam o umbroasă grădină cu mentă!
Cine poate în viaţă să se tragă deoparte
Ferit de-a mulţimilor goană avidă,
Ar putea să rămână liniştit şi în moarte,
Culcat ca în patu-i, într-o albă firidă.
Aşa precum unii dintr-ai lumii mai mari.
Dar cei fericiţi sunt rămaşii pe veci pe lângă casă
În adâncul grădinilor, coborâţi de gropari
În morminte pe care din ram cade vara câte-o fructă zemoasă.
Obosit e pământul de morţi, cimitirele gem;
În crematorii tone de scrum în urne uitate.
Aerul plin de suflete apasă pe tot ce avem
Şi ne arde plămânii şi iubirile toate.
Scrum lângă scrum şi os lângă os vom petrece
Cândva timpul larg de tăcere şi umbră.
Dar mereu ne vom naşte, nicicând să nu sece
Lumina zburând peste lumea-ne scumpă.
Adieri printre crengi, parc-ar plânge-un copil –
Cimitiru-i bătrân, frunza grea îl ascunde.
E frumos acest loc pentru-un veşnic exil,
Anotimpuri se trec şi aici ca oriunde…
Cum vom fi dintre vii blând făcuţi nevăzuţi,
Hotărând aşadar pentru-acea întâmplare,
Am pornit dup-un timp foarte gravi şi tăcuţi
Să găsim locul bun potrivit de-aşezare.
Era frig. Fulguiau raze reci peste cruci,
Vântul iute ardea ca un plesnet fierbinte.
Am fi vrut să fugim şi priveam ca năuci
Câmpu-acesta absurd presărat cu-oseminte.
Din cartofi cresc cartofi şi din grâu creşte grâu
Pentr-un craniu-ngropat nu mai e nici o lege.
Gol de gând în adânc, ca o piatră de râu,
Apă vie nu e viaţă-n el să mai lege.
Te priveam, ca un crin scânteia-ntra-acel ceas
Fruntea ta. Te-nchideam într-un vis de vecie
Să te iau de-oi pleca, să nu-ţi spun bun rămas
Cât în noaptea-i vecia, morţi şi vii o să ţie.
Doi pe doi, cât un pat, să-ncăpem amândoi,
Nici în soare prea mult, nici prea mult către umbră.
Vom sădi doi caişi cu prea nobil altoi
Să rodească-n zadar pe moşia-ne sumbră.
Vezi, demult îmi doream, căci sunt neam de ţăran,
O curea de pământ peste care s-asude
Viaţa mea ca un bou blând trăgând an de an
Plugul greu, pregătind pâinea sfintelor trude.
Şi acum dau răspunsul ascunsului dor!
Voi avea ce-am dorit, acest petic de glie.
Voi cădea-n stratu-i ud ca sămânţa-n ogor,
Dar sterilă,-n nimic neputând să învie.
După-un timp, nu ştiu cît din ce este un veac,
Când va fi peste noi o totală uitare,
Zuruind, os cu os, vom fi strânşi într-un sac
Şi vom fi azvârliţi altui mort la picioare.
Căci e spaţiu puţin, cimitirele gem,
Se revinde cu spor, e-un negoţ de morminte.
Ce mizerie curge sub solemnul recviem
Şi-napoia cuvintelor invocând cele sfinte!
Te previn, după ani vom fi puşi în alt sac
De-astă dată mai larg şi-alte oase să-ncapă.
Şi acum cu un nou proaspăt leş sub capac
Aştepta-vom al adâncului ospăţ să înceapă.
Un coşmar de-am mai fi în vreun fel simţitori!
Să sperăm, însă, pacea nevieţii depline,
Ca şi când nenăscuţi, nici n-am fost muritori
Şi de-aceea-nafară şi de rău şi de bine.
Să sperăm că va fi osul nostru pustiu,
Fără duh ca o piatră pusă bază la vetre.
Ori ca lemnul din masa pe care poeţii ne scriu…
Dar ce ştim noi oare despre lemn, despre pietre?
M-am visat umblând
Pe un roşu câmp
Vălurind uşor
Roşii mări de flori,
Purpuriu trifoi
Cu adâncuri moi.
Împrejur enormi
Fluturi multiformi
Îmi dădeau ocol
Cu un zbor domol,
Fluturând din mii
Aripi sângerii.
Până-n zări nimic
Decât roşu frig.
Pân’la subţiori
Ierbi cu reci dogori,
Vânt de foc geros
Pătrunzând la os
M-am visat umblând
Pe un roşu câmp
Sumbru reverber
Roşului din cer,
Soarelui de-apus
Şiroind de sus,
Umbrelor ce curg
În văzduh de-amurg,
Toamnei ce-ar cădea
Dintr-o rece stea
Cu alai de mii
Fluturi sângerii.
Visez întâi cuvântul ce îl zic,
Vorba ce-o scriu în somn mi se arată
Cu mult timp înainte. O paloare,
O formă indecisă, un fior,
Ceva ce nu-i durere, totuşi doare.
Frunză, pământ, nor, umbră, verde, crud,
Sărut, înmugurind, polen, abrupt…
Himerele unui necunoscut
Tărâm, vampiri furând-mi sevele din trup
Şi bându-mi sufletul ca pe-o culoare.
În zilele care urmează-apoi
Sunt ca o ameţită preumblare
Printre-ale lumii lucruri şi-ntâmplări.
Să fac, cu frunza cea adevărată
Una la fel, să-ţi lunece în gânduri
Norul visat de mine, cum pe cer
Un nor real pluteşte ca pe-o apă!…
Fur tot ce pot şi tot ce-i imposibil
Să furi, eu fur; miresme şi culori,
Forme, lumini, fluidică mişcare.
Eu vorbele mi le visez întâi,
Şi-un timp, nepământeasca lor paloare
Trudesc s-o sting cu-albastrul ochi al tău,
Cu verdele frunzişului, cu roşul
Ameţitor al rănii… Ce minuni
Se-ntâmplă-atunci, cuvântul, când învie!
Să fac, cu frunza cea adevărată
Una la fel, să-ţi lunece în gânduri
Norul visat de mine, cum pe cer
Un nor real pluteşte ca pe-o apă!
N-am mult de spus. E pace. Şi ce-aş grăi? E pace.
Sertarele vieţii în fapte sunt sărace.
Şi-n cele mâzgălite pe foi, o întâmplare
Se povesteşte simplu. Cresc cercuri rotitoare
Din miezul ei, dar tainic, în mare adâncime,
Simţire doar şi gânduri ce-şi lasă umbra-n rime.
O singură-ntâmplare cât ţine-o zi şi noapte!
Să mă gândesc ce viaţă mi-aş fi dorit, ce fapte…
O singură-ntâmplare: c-am fost. Se poate spune
Mai mult? De-ncerc îndată mă prinde-o sfiiciune,
Căci n-am călcat pământul voios şi cu îndrăzneală
Ci temător că-n toate-i ceva care mă-nşeală.
Fiind astfel eşti singur şi inutil ţi-e gestul,
Lumea se-mparte-n două: sufletul tău şi restul.
Nu poţi să judeci sigur de slab eşti ori puternic,
Oricum te-ai crede,-n gându-ţi e-un adevăr părelnic.
Să mă gândesc ce viaţă mi-aş fi dorit, ce fapte…
Aş fi ales avânturi eroice şi apte
De lupte strălucite, de slavă, de victorii?
Câte tributuri oare aş fi plătit erorii?
Să hotărăsc, să apăr, să neg, să-nalţ, să spulber,
Când sunt sortit eu însumi să mă întorc în pulberi;
Nu, nu mi-a fost destinul acesta pe măsură,
Un altul mă îndeamnă, mă ţine, mă îndură.
De mă gândesc ce fapte aş fi iubit, ce viaţă,
(E-un anonim pieritul în timp ce mă învaţă!)
Aş fi cioplit la piatră demult la piramide,
Acea răbdare aspră prin veacuri îmi surâde.
Am mai trăit în altul ce-mi semăna în soarte?
De-am fost prin el puternic sau slab, să-l chem din moarte,
Să-mi spună, poate ştie, poate-a aflat… Mi-ar place
Să-mi zică: e totuna, vezi-ţi de drum în pace!
Şi astfel fac. Şi-adesea nu am nimic a spune,
Vreau doar să văd lumina cum creşte, cum apune.
Mă-ndepărtez de lume nu din dispreţ ori silă
Ci bănuind că viaţa-mi nici nu i-a fost utilă.
În vara aceasta nu mai ajung la mare –
O întâlnire interzisă, amânată,
Ca şi când viaţa mea ar câştiga ceva prin prudenţă.
Şi-mi aduc aminte cum ne-am despărţit
Cu un an în urmă.
Aşa, într-o doară i-am spus că n-am s-o mai văd,
Ce neghioabă proorocire!
Am plecat cu frigul sfârşitului verii în oase,
Simţind cum ceea ce-mi fusese hărăzit se sfârşise
Şi nimeni nu putea face pentru mine nimic.
Ea alerga după mine, speriată de vorbele mele,
Şi alergând pe lângă tren îmi striga numele.
O priveam cum implora cu apele-i domolite
Şi fără glas i-am spus să se roage pentru mine
Ca să mă reîntorc, ca să ne revedem;
Şi aşa ne-am luat rămas bun.
În vara asta n-am să ajung la ea,
O întâlnire interzisă, amânată,
Ca şi când viaţa mea ar avea ceva de câştigat
Prin prudenţă.
De ce-mi este-n afară tristeţea mea nu ţine.
Uimire-mi doar inspiră, mânii ori încântare
A lumii colosală mişcare vuitoare.
Găsesc tristeţii mele motivul doar în mine.
Suiri, căderi, morţi, naşteri, istorii de-o secundă,
În început sfârşitul; nou-n declin murmúră;
Sevă în sevă curge viaţa-ne rotundă
Ca roata unui şarpe ce-şi ţine coada-n gură.
Acestea toate-s, viaţă. Şi locul meu ca-n moară
Al bobului ce-n pulberi de boabe cade-n goană.
Mai rău decât atâta, de-ai fi un strop de hrană,
Ce-mi poate face lumea, mai groaznic să mă doară?
Ce-mi poate face lumea ca mai uşor să-mi fie
C-un suflet cum e mielul şi trupul ca o fiară?
Eu înţeleg din râsu-i doar că ea-i pururi vie,
Pe când nimicnicia-mi mai scurtă-i ca o vară.
A fi aici şi acuma, ori a fi fost altunde
Şi altcândva, tot altceva înseamnă?
Eu de la începuturi străbat un drum de toamnă –
Misterul despărţirii de-o viaţă mă pătrunde.
Şi-atuncea înlăuntru-mi, într-un adânc fierbinte
Tristeţea mea se naşte din dulcea neputinţă
De-a fi mai mult cât semnul lăsat în măr de-un dinte,
Din faptul fără seamă de-a fi numai fiinţă.
Ce puhoi de vremi
Cade peste lume!
Un ocean gigant.
Creşte să-l însume.
Văi săpate-n văi,
Noduroase vine
Gâlgâie sub noi
De milenii pline.
Fără început,
Fără istovire,
Timpul neîntrerupt
Ne-a unit subţire
Cu un vis suflat
Smalţ pe vechi secunde
Şi de-un altul ce
Încă-i în niciunde.
Toate-şi socotesc
Traiul, se-nţelege,
După cât li-i dat
De-o nespusă lege,
Rocile îşi dorm
Timpul lor în ere;
Clipa i s-a dat
Bietei efemere.
Ziua mea ce e
Din imensa vreme?
Un mărgăritar
Unei diademe.
Ziua ta ce e
Cu-nnorări şi soare?
Zâmbet unei lumi,
Sfântă lăcrimare.
Uită-te în ieri
Ca-ntr-o apă lină –
Clipe mici rotesc
Cercuri de lumină.
Ziua ta de azi
Ieri va fi de mâine,
Ziua ta de azi –
Codrul tău de pâine.
Îndrăgeşte-o deci
Ca să reînvie
Cu un nimb de dor
Şi melancolie,
Ziua mea şi a ta
Din imensa vreme,
Alb mărgăritar
Unei diademe.
Mi-e dor de-un duh ce-abia să mă atingă,
Prezenţă vie şi intens abstractă.
Să fie ca o undă răcoroasă
A unei răsuflări închipuite.
Să fie vară, ori să ningă,
Şi fie-a cărnii ca oricând plăcerea,
Când m-aş retrage pe furiş din hora
Năvalnicelor simţuri înşelate.
Ce-mi dete trupul este pus deoparte:
O disperare-a stingerii, străveche
Boală a cărnii, presimţind ca fiara
Singurătatea morţii, a durerii.
Ia-ţi mâna de pe braţul meu, zadarnic
Îmi stai alături sufletul să-mi bucuri,
Eu propria-mi durere-o ştiu mai bine,
Tu pe a ta, iubite drag, străine!
De s-ar putea chiar să murim deodată
Cu trupurile-apoi zăcând alături,
Două singurătăţi învecinate
Am fi, ţinuţi de-acelaşi somn de moarte.
Visez o mult mai sigură unire,
Un gust al vieţii mai uscat, mai rece,
Un duh mi-aş vrea de pe acum pereche,
Veghind văpaia cărnii ostenite.
Mi-e dor de-un duh ce-abia să mă atingă,
De-un fără grai consens, de-un act suav.
Să-mi nasc curajul de a şti ce singur
Mi-e trupul lângă-al tău, copil bolnav.
Vezi, lumea care uneori mă fură
Cu ispitiri orbind prea slaba-mi poză,
Abia de simt a sorţii-ntorsătură,
Singurătăţii iar mă-napoiază.
Aici, ca într-o blândă înserare
Cu limpede văzduh, răzbat distincte
Vuirile atotrăscolitoare
De-abţineri, de supuneri, de instincte.
Cercul din care largul mi se-arată
Jur-mprejur cât gândul îl cuprinde,
E sfântul loc statornicit, durată
Şi spaţiu ce tiranic mă pretinde.
Să fug e visul; voia, de-a rămâne.
Şi zbaterea aceasta o va scrie
Un deget orb pe sterpele ţărâne
Ale uitării, cu melancolie.
Se simte toamna-n trupu-mi, pe întâmplări e brumă.
În cărţile cu versuri romantice a nins.
De rău augur îmi pare cinstirea ta postumă
Şi-a timpului în care de dorul tău am plâns.
Dacă durerea veche azi poate fi plăcere
Şi-nclin să văd în răul voit doar mici erori,
Dacă de ziua asta aş vrea să cred că ieri e,
De anii scurşi că încă mai dorm în viitor,
Încep o slăbiciune să-mi bănuiesc de teamă,
O şubredă trăire, un tonus pueril.
Ca o mătase veche prezentu-mi se destramă,
Restaurez trecutul, halucinant edil.
A prelungi e ţelul întoarcerii neroade,
Când chiar acum prezentul îl pierd cum am făcut
Şi mai demult, dând spaimei putinţa să mă prade,
Mereu având în urmă un mic şi trist trecut?
Să fie deci o boală bătrână-această toamnă
Care se simte-n carne mai rece ca oricând?
Dacă mă întorc la tine cu plânsul stins, înseamnă
Că înc-odată tainic eu te-am pierdut în gând.
Cât de grăbită cade-acuma seara!
Orbeşte brusc fereastra şi în pupila-i neagră
Văd cum se oglindeşte serafică ninsoarea.
Înseamnă că e iarnă, îmi zic, din nou e iarnă!
Ce repede se-ntoarse, abia mi se-ncălziră
În scurta vară oasele fragile
Şi n-am nimic mai cald să le acopăr.
Carnea subţire e de văzul lumii
Tremur în ea de când mă ştiu, chiar vara
Un vânt de nord la inimă-mi pătrunde.
E iarnă deci. S-o mai iubim şi-aceasta
Aşa cum le iubirăm pe toate celelalte,
C-o nemărturisită şi dulce disperare,
Cu frigul presimţirii, cu patima grăbirii,
Cu roşul îndrăznelii, cu blânda-ne sfială…
Am mai văzut această imagine a lumii –
Se da văzduhu-n leagănul alb şi ameţeam,
Răsufletu-i de gheaţă şi-l strecura în mine,
La focul meu vremelnic vecia şi-o-ncălzea.
Am mai văzut această imagine, în zare
O aripă gigantă de pasăre în zbor.
Când ea deja departe era-n nemărginire
Cădea-n rotire albă o pană dintre nori.
Când pasărea departe zbura-n nemărginire
Eu mai speram că încă e sus pe cerul meu,
Şi-n gerul alb din oase şi-n carnea-mi viorie
O şoaptă de iubire cu plânsul îngânam.
La fel şi-acum, la fel ca şi-altădată
Mi-e frig şi ard şi cred încă-n poveşti,
Le-oi mai trăi pe toate, aceste ierni, departe
Într-un iglu albastru şi fără de fereşti.
Va fi-năuntru vară şi iarnă laolaltă,
Îmi va fi cald de-a pururi, zăpezile vor arde
Şi vor lăsa în vatră troiene mari de jar…
A fost odată-o iarnă, am să-mi încep povestea,
A fost odată-o iarnă, o pasăre, un fulg,
A fost odată-un leagăn şi un văzduh, o pană,
A fost odată-o iarnă şi-n iarnă-a fost un trup
Şi-n trupu-acela iarna ningea neîntrerupt
Cu rece şi fierbinte zăpadă de zăpadă,
A fost odată-o iarnă, a fost odată-un fulg…
Iubindu-te, iubindu-mă,
Trebuia să răzbim într-un singur fel –
Oaie sfântă să-ţi nasc
În fiecare an câte-un miel.
Căci oare nu eram eu
Miraculoasa unealtă
Făcută să sape spre cer
O fântână înaltă?
Vieţii noastre capcană
E tot ce am mai frumos.
Trebuia să ne crească petale
Din şubredul os.
De ce oare nu ne-am supus
Sorocirii umile?
Fără adaos avem
Numărate zilele.
Ce iubire sărmană
Săvârşirăm noi doi
De-am rămas cu viaţa ca umbra
Căzătoarelor foi.
Pieritori de-am fi fost
Ca-n văzduh o ninsoare,
Tot n-am fi cum vom fi
De uitaţi în uitare.
…După aceea am să călătoresc –
sunt multe locuri pe care
o viaţă întreagă am dorit să le văd.
Voi avea timp destul să zbor colo-colo
chiar de pe o stea pe alta,
privind cum pământul se leagănă
în văzduhul lui matern.
Nu mă voi sătura niciodată
să cutreier oceanele, pustietăţile, junglele noastre,
pământul adică, dulcele pământ.
Da, după aceea am să călătoresc
şi am să privesc, ca şi când aş trăi.
cum alţii trăiesc.
Să-mi fi iubit singurătatea, dacă eram singur;
să-mi cinstesc prietenii dacă i-am dobândit;
fiinţei pe care mi-am găsit-o pereche
să-i dăruiesc jumătate din viaţă.
Fii dacă-aveam trebuia să-i învăţ să nu se teamă
de nici o-ntâmplare a sorţii lor,
arătându-le că prudenţa e mai puţin înţeleaptă
decât curajul,
dar păstrarea vieţii pe care-au primit-o, e datorie.
Să mă bucur de traiul pe care-l împart cu alţii,
să mă luminez de râsul lor, de plânsul lor să mă-nnegur.
În legănare ramul spre ramul vecin se apleacă,
floarea se-mprieteneşte cu fluturii
şi pământul cu apa.
Dar dacă singur eram, să-mi fi iubit singurătatea,
nici ea nu e un tovarăş mai rău decât ceilalţi
şi te face să vezi lumea ca pe un copil al tău
care a crescut şi s-a depărtat de tine.
Aşa, poţi să vezi, şi ramul e singur
chiar de s-apleacă spre ramul vecin,
şi ţărmul şi apa, şi floarea şi norul,
fiecare cu menirea şi locul lui,
şi toate făpturile atât de neînţelese
în suferinţa şi pieirea lor.
Cu-acest trup plângător nu mai am ce vorbi –
Doar cuvinte de spaimă ştie să-mi spună.
Ca dintr-o casă cu umbre în care bănui stafii
M-aş muta de-aş putea mai spre sori, mai spre lună.
Înăuntru-i mereu întuneric şi frig;
Tind în sus, el în jos; mă înalţ, mă coboară.
Bate-n sufletul meu precum valul în dig,
Mă urăşte şi n-am cum să fac să nu moară.
Numai ochii îi am credincioşi şi cuminţi.
Ei mă fac să trăiesc într-o tandră privire
Fericită-n lumina acestei lumi de fiinţi
Solidare-n destinul de a fi, de murire.
Era totul pierdut încă de la-nceput?
Un plămân respirând, o clepsidră de carne,
Strecurând un nisip purpuriu, doar atât?
N-am să cred că viaţa-mi aici în zadar e!
Tu, atât de serios; eu, atât de singură –
ce ţi-aş spune seamănă cu o poveste
care alintă copilul înainte s-adoarmă.
Dar tu te uiţi în cartea mea cu basme
cu un surâs ce mă ruşinează.
Ceea ce faci tu e minunat şi folositor,
strădania mea îţi apare ca jocul
celor mici care-nalţă cetăţi de nisip
N-ai putea oare să mă preţuieşti aşa cum sunt
şi să te încrezi în mine?
Atât de puţin glasul poeţilor a fost ascultat –
războaiele s-au făcut,
crimele s-au săvârşit,
şi atâta făţărnicie stăpâneşte pământul.
Câţi avem oare cugetul pur?
Nici poeţii nu sunt scutiţi de mizeria vieţii.
Dar ascultaţi-i ce spun,
glasul lor este şoapta iubirii
şi strigătul de speranţă al muritorilor.
Dar ascultaţi-i şi apoi cercetaţi-i cum sunt –
gura lor este ca a tuturor viilor,
glasul lor este dincolo de viaţă şi moarte.
Ei înfloresc. Şi spune-mi de ce?
O neagră doamnă
Cu foarfeci şi înalte mănuşi până la cot
Vine în zori cu coşul pe braţ si-n mare grabă
Taie de-a valma floare-nflorită şi boboc.
Apoi în vaze-nalte, pe catafalcul mesei…
Pe scrin, pe etajere într-un salon pustiu…
Este stăpână doamna-n grădina ei
Desigur,
Cu foarfeci şi mănuşi până la cot.
Ei înfloresc. Şi spune-mi de ce?
Doar au tot dreptul!
E şi a lor grădina,
Deci, liberi înfloresc
C-o nebunească poftă de-a înflori.
Dar preţul?
Un fleac pentru izbânda acestei înfloriri.
Ştiţi laviţele porţilor de ţară?
Pe una dintre ele-adesea stând
Mă-nchipui într-un cald târziu de seară.
Fără de vârstă, fără chip: doar gând.
E cunoscuta mea singurătate
Şi-aici, subliniată însă-absurd:
La fiecare poartă-mi şade-un frate
Dar nu ne ştim, el parcă orb, eu surd.
Pe uliţa prelungă noaptea creşte,
Din când în când un pas răsună sec,
O umbră noapte bună ne doreşte
Şi noi răspundem umbrelor ce trec.
Fără de vârstă, fără chip şi nume,
Străini dar duşi de-acelaşi iute val.
Nu trebuie să plec în larga lume
Să aflu amănuntul colosal:
Definitivă,-ncrâncenată, vastă
E-nsingurarea ce ne-a-mbrăţişat.
Şi lumea, ştii, e-ntocmai ca această
Familiară uliţă de sat!
Să mă răscumpăr dând ce se cuvine
Azi, mâine şi-n toate zilele vieţii mele
Ca să pot trăi din ce îmi rămâne
Din miere, din lacrimi, din stele.
Celor departe şi celor de-alături
(Câţi sunt, câţi ca apa s-or duce)
Cu voie şi fără de voie plătit-am
Birul cel dulce.
Rob mă numesc şi stăpâni îmi sunt toate
Şi soarta mi-o ştiam dinainte.
Ca să-mi cumpăr viaţa a, doar un pom
Care rodeşte cuvinte.
Din fructele lui dau în dreapta şi-n stânga:
Mai crude, mai dulci ori mai fade
După cum am de dat la toţi şi la toate
Din jertfele-roade.
Supus şi tăcut, devotat mă slujeşte,
Timpul lui lâng-al meu priveghere.
El este singurul care nimic
Niciodată nu-mi cere.
Bun slujitor îl numesc şi ades îi zic frate,
Dar supusul îi sunt eu pe vecii.
Inima mea îngropată robeşte
Să-i ţină rădăcinile vii.
Să dau tuturor ceea ce se cuvine,
Dator sunt vândut pân’la moarte.
Abia de mai simt cuţitul ce taie
Şi mereu mă împarte.
De-o parte bucuria sălbatică de-a fi.
De ceealaltă spaima, continuă, adâncă.
Un nor pâcloase aripi cu nepăsare mişcă
A soarelui lumină-nserând-o-n plină zi.
Ce-ţi spune oare visul acelei primăveri
Când începutul încă era vieţii noastre?
Pe lângă-această clipă ce nu ştim dacă e
Sfârşit ori miez, îmi pare o palidă poveste.
Într-un abis de flăcări anii ne cad vuind.
E trupul meu acolo ce mistuit se pierde,
Şi trupul tău, de mine atât de mult iubit.
Din ce am fost, ce suntem, cum suntem se mai vede.
Imploră-mă, cu râsul curajul să-ţi redau;
La rândul meu o rugă de lacrimi vin să-ţi dărui:
Nu te uita-n adâncul în care ardem vii,
Nu mă lăsa-n deşertul de temeri să mai stărui!
Să ne salvăm de este posibil în vreun fel,
Încearcă să descoperi cu vicleşug o cale!
Cât de sărman ţi-e gestul de-alint şi-acest sărut
Şi cât de-ntunecată şoapta-ţi de consolare!
Consum şi otrăvuri vrând-nevrând prin timp
Dozate cu atâta-nţelepciune
De-un nuştiucine răbdător şi blând
Ce tainic degetul pe buze-şi pune
Când ochii mi-i ridic ca să întreb,
Încât supus acestui rit, strunire
Punând dorinţei de a şti de ce,
Încep să cred că poate fi spre bine
Îndurerarea ce ades o-ncerc,
Iniţiere aspră într-o artă
De a muri şi-a învia, vibrând,
Dumnezeieşte viu şi greu de soartă.
Pom galben luminat de dinlăuntru
Cu stelele-ntomnării ce te-a-nvins,
De m-ai lăsa-ntr-o frunză-a ta să intru
Să pot în taină plânge ce-am de plâns!
Crezând încă în trainica-nfrăţire
Cu ramul tot mai gol şi greu de frig,
Aş mai putea c-o ultimă uimire
Speranţa-n veşnicie să mi-o strig.
M-ai auzi doar tu şi prins de milă,
Căderea încercând să mi-o amâi,
Ai porunci un timp să mă mai ţină
Creanga acolo sus în vântul şui.
Ce vară-ar năvăli în fibra moartă,
În secile nervuri, ce amintiri!
Pieirea mea ar putea fi astfel o artă
A-nchipuitei supravieţuiri.
Pom luminat de însăşi umbra sacră
A morţii care creşte-n noi de vii,
Ia-mi sufletul în tine ca-ntr-o lacră,
Când înverzeşti, mereu să mă re-nvii!
Vedeţi, ziceam cândva, această lume
Este a mea pe veci şi pot să-mi plimb
Timpul de dar, prin ea, la nesfârşire.
Vedeţi, n-am a mă teme de nimic!
Şi mii de şoapte blânde mi-au răspuns
Dar şi c-o undă de înfiorare:
Fie să crezi povestea cât mai mult
Frate naiv, cuminte surioară!
Pot spune azi, după atâţi
Ani scurşi ca lavele ardente
Că mult frumoşi, puţin urâţi
Mi-au fulgerat în sentimente.
Pot spune că mai fericit
Ca mine poate n-a fost altul
Cu gândul care-a regândit
Pământul liber şi înaltul.
Aş îndrăzni să cred, nebun,
Într-un regesc, fantastic cumul
De-mi pot permite să apun
De parcă mi-aş începe drumul!
Şi pot să zic c-atât de blând
Puţini au fost cu-această lume
Ca sufletu-mi de ea flămând
Şi dornic viaţa să-l însume.
Pot spune că am fost bogat
Ca o iubire răsplătită
Şi sunt cât timp n-am încetat
S-aud atomii cum palpită,
Cum să aleg, cum se compun,
Miraculos mă înfiripă,
Argint şi lut care răsun
Ciocnire de atomi de-o clipă.
Când somnul casei cade ca o iarnă
În munţi, născând geroasele tăceri,
Şi viaţa mea imaginea-şi toarnă
De-o văd deodată altfel, ca-n păreri…
Când nesperat, rămân numai cu mine
Şi libertatea nu ştiu cum s-o-ncep,
Spre miezul nopţii, suspinând de bine
Şi ignorând vicleanul timp sirep…
Cerând bucătăriei mii de scuze
Că somnu-i stric, trag masa într-un colţ,
Las focul mic, pun de cafea; ursuze
Stau ceştile în rând. Şi trag la sorţi.
Ceaşca albastră! Nu ştiu ce să fie
Că mai întotdeauna pică ea
Să-mi ţină fără chef tovărăşie
În veghea cu ţigară şi cafea…
Loc bun şi-acesta pentru împăcare,
Îmi zic, privind umilul şorţ din cui.
Eu pot de-oriunde să privesc spre-o zare
Ce nu-i văzută de-ochiul orişicui.
Ce binecuvântare să se-arate
Vederii mele clarul altceva,
Această limpezire de păcate,
Minunea-ngăduirii de-a Vedea!
Ceşti, farfurii şi gingaşe pahare,
Umile slugi, eu bănui când se sparg
Că-au vrut să moară-aşa din disperare
Şi dintr-un dor ascuns al lor de larg.
Ne-asemănăm. Şi eu cu uşurinţă
Pot să mă sfarm precum acest cristal.
Privind din cioburi către nefiinţă
Ce-am mai rămas: răsuflet, abur pal.
Mici evadări în nopţile ce-adună
În noi, înluminatul dor. Socot
Că am putea odată, împreună,
Ceaşcă albastră, să fugim de tot.
Se spune că, murind, în scurta clipă
A ruperii de cele ce iubim,
Mai revedem frumoasa-ne risipă
De viaţă, sub un arc de cer sublim,
Ca dintr-un zbor, cu şesurile-i scrise
De zile-gemene născând din sorţi,
Cu zări de dor ce ne-au rămas închise
Ori s-au deschis, misterioase porţi;
Cu munţi pâcloşi de îndoieli, şi creste
De izbândiri, şi văi adânci de plâns;
Cu mările iubirii, o poveste
În care veşnicia ni s-a strâns;
Cu aurii poieni voluptate
În care-am fost copii, femei, bărbaţi,
Cuprinse lin de-amurguri şi-nnoptate
Apoi, ca nişte ochi înlăcrimaţi
Se spune că-n această fulgerare
Miimile secundei vor fi ani
Şi-ntre văpăi de sunete şi culoare
Ne-om retrăi c-un pătimit elan,
Şi toate câte-n viaţă ne părură
Amare, dulci, ades de nendurat,
Îşi vor ivi întreaga lor măsură
Ca-n negrul nopţii cerul înstelat.
Un văz secret, imens, se va deschide,
Suflet al celui adormind domol
Sub pulberile pleoapelor livide.
Un văz adânc, dar către nimeni sol…
O, dragii mei ochi, prunci ai feţii mele,
Puţini miopi, naivi şi plânşi ades,
Privirea voastră m-a legat de stele,
Voi, florile luminii mi-aţi cules!
Zeiescul văz deschis avid în pripa
Plecării mari, oricât de plin de har,
Ne-nstare-i a lăsa cuiva din clipa
Străfulgerării un clipit măcar.
Ce vede el, e numai pentru sine,
Nepovestit, de-o gură vie, vis.
Mări de-ntâmplări trăite, văi, coline,
Revin inconştientului abis.
Doar ce-mi daţi voi, ochi vii, se poate spune
Şi-nchipui-ntr-alt fel în tainic gând.
Chiar de-aş orbi, în mine vor rămâne
Să le refac, minunile, pe rând.
Câmpuri cu flori, voi povesti odată
Cum sta aleanul meu cu faţa-n sus
În iarba verii lin de vânt mişcată:
Voi povesti cum anii mi s-au dus
În umbrele păduri tomnite,
Sperând s-apuce marile ninsori;
Voi spune cum, tu, alb al albei pite,
Te-asemeni cu întâile-mi candori;
Voi povesti de tine, arbor verde,
Cum ploii de noiembrie te-ai dat,
Şoptind că numai frunza ţi se pierde,
Că ai mai fost şi vei mai fi-nviat;
Voi povesti de voi, grădini cu roade,
Ce semănaţi cu anii mei cei buni
În care-am zămislit prelungi balade
Despre-al iubirii rug şi-ai ei tăciuni;
Voi povesti cum răsăreau pe chipul
Aproapelui surâsuri şi tristeţi;
Cum alb se morărea sub mări nisipul
Ningând în sus pe ţărm fierbinţi nămeţi…
Se spune că, murind, în scurta clipă
A ruperii de cele ce iubim,
Mai revedem frumoasa-ne risipă
De viaţă, sub un arc de cer sublim,
Şi toate câte-n traiu-ne părură
Amare, dulci, ades de ne-ndurat,
Îşi vor ivi întreaga lor măsură
Ca-n negrul nopţii cerul înstelat…
O, dragii mei ochi, scumpa mea privire,
Să cântăriţi de pe acum ce-a fost,
Ca viaţa mea, nu moartea-mi să prefire
Al fiecărei clipe, preţ şi rost!
Şi adânciţi cu-aprins nesaţ în lume,
Un mai aprins nesaţ să crească-n voi,
În timp ce-n mine-ncet or să se-adune
Zilele vii şi nopţile şuvoi.
Să fiu atât de plin de frumuseţe
Şi-atât de nesătul de ea, încât
Să nici nu ştiu că-n voi au fost să-ngheţe
C-un lung fior noiane de urât.
Şi-atât de-npătimit să fiu de toate
Câte priviţi, clarvăzătorii mei,
Încât să mi se pară că străbate
Prin voi, din mit, privirea unor zei.
Şi-atât să cred că darurile voastre
Nemuritor mă fac pe-acest pămînt,
Încât sub fulgerările albastre
Murind cândva, să mă aud cântând.