„Satul românesc de astăzi, în majoritatea cazurilor, nu mai este o realitate organică echilibrată, ci o realitate intrată într-un puternic proces de destrămare.”
Ernest BERNEA
Cercetător ştiinţific dr. Adriana CUCIUREANU
Centrul Judeţean pentru Cultură Tradiţională Dâmboviţa
La Morteni, în ziua de Bobotează, se păstrează un obicei unic în ţară ca desfăşurare şi care poartă un nume de origine turcă: „geavrelele„. Mânaţi de o credinţă veche, tinerii satului continuă tradiţia şi, an de an, împodobesc cele 4 steaguri, reprezentative pentru cele 4 zone ale satului: Centrul, Braniştea, Florica şi Băjenari. Aşa cum ne-a declarat unul dintre stegari, flăcăii de la Morteni nu vor să abandoneze obiceiul, pentru că, dacă într-un an steagul nu va mai fi împodobit, în următorii 7, tradiţia împiedică desfăşurarea sărbătorii.
Stegarii
În fapt, sunt împodobite patru prăjini de 10-14 metri lungime şi o circumferinţă de 10-15 de cm, dintr-un lemn foarte rezistent şi flexibil: frasin, carpen sau alun sălbatic. Este deosebit de importantă alegerea prăjinei, întrucât există credinţă că, dacă aceasta se rupe în timpul ritualului, sigur se va întâmpla ceva rău sau chiar moartea unuia dintre stegari. Dacă există gemeni, unul dintre ei va muri, iar ritualul nu mai poate fi reluat decât după 7 ani. Stegarii sunt tineri necăsătoriţi, serioşi şi cinstiţi, constituiţi în patru cete, reprezentând cele 4 sate ale comunei Morteni: Morteni, Branişte, Băjenari şi Florica. Timpul maxim în care ei pot activa în cadrul unei cete este de 7 ani. De asemenea, se poate spune că stegarii poartă un fel de uniformă, la care reprezentativă este cămaşa, peste care se petrec, în formă de X, bete ţesute în război.
Împodobirea steagului
Cu două săptămâni înainte de sărbătoare, tinerii stabilesc gazda la care se va împodobi steagul. În perioada de până la Bobotează, tinerii parcurg satul în lung şi-n lat pentru a strânge geavrelele necesare împodobirii steagului. Unul dintre ei are responsabilitatea obiectelor strânse, ţinându-se o evidenţă pentru a fi înapoiate fetelor şi femeilor care le-au oferit. Fiecare batistă cusută are un semn distinctiv, de obicei iniţialele celei care a confecţionat-o. Batistele sunt cusute peste an de fetele nemăritate, iar bătrânii spun că cele mai harnice, cele care au mai multe batiste, au şanse mari să se căsătorească în anul ce tocmai a început. Pentru ca prăjinile să fie cât mai frumoase, la împodobirea acestora sunt utilizaţi şi ciucuri din lână viu coloraţi şi panglici de mătase. Geavrelele sunt legate pe prăjină numai cu ajutorul betelor, lungi de 2-4 metri, în prinderea geavrelelor nefolosindu-se cuiele. În vârful prăjinilor se montează o cruce şi un buchet de busuioc. Pentru împodobirea unui steag sunt necesare 1000 -1500 de geavrele, iar legarea acestora de prăjină este făcută doar de cunoscători. Peste noapte, tinerii fac de strajă, pentru ca steagul lor să nu fie furat. Acest lucru ar aduce nu numai nevoia răscumpărării obiectelor, ci şi o mare ruşine celor ce nu au reuşit să păzească steagul.
Dansul geavrelelor
Partea esenţială a ceremonialului se desfăşoară în ziua de Bobotează. Tot satul participă la obicei. Fiecare steag este purtat de la gazdă la primărie, locul de întâlnire al tuturor locuitorilor. Flăcăii ridică şi aşază steagurile vertical, rezemate de o clădire publică din centrul comunei, în aşteptarea preotului. Acesta, după sfinţirea apelor, stropeşte cu aghiazmă vârfurile celor patru steaguri care, imediat după botez, sunt aruncate – „date în sus”, fiind lăsate să cadă şi prinse în zbor pe braţe, după care aruncate din nou. Stegarii însoţesc acţiunea cu strigături: „Hăăăp! Hăăăp! Hăăăp!”.
După încheierea slujbei, urmează ridicarea şi scuturarea steagurilor. Pentru ridicare este nevoie de o tehnică pe care participanţii o cunosc. Se sapă o mică groapă în pământ, în care se fixează un capăt al prăjinii, iar ridicarea începe de la vârf, până când steagul ajunge în poziţie verticală. Apoi este scuturat, geavrelele şi celelalte obiecte ce îl împodobesc creând o imagine unică. Măiestria împodobirii abia în acest moment este pusă, pe deplin, în evidenţă. La sfârşitul zilei, stegarii se adună la casa gazdei, unde petrec până dimineaţă. Aceste întâlniri sunt aşteptate de cei necăsătoriţii, deseori momentul fiind prielnic pentru legarea unor căsătorii solide. Pe 8 ianuarie, steagurile se desfac, busuiocul din vârf împărţindu-se între cei prezenţi şi fiind păstrat cu sfinţenie la icoane. În zilele următoare, geavrelele sunt înapoiate proprietarelor, în baza tabelului minuţios întocmit la iniţierea ritualului. Aşa se face că geavrelele trec din generaţie în generaţie şi uneori sunt martori de veacuri ai ceremonialului. Prăjina este păstrată peste an de un gospodar de nădejde, care are responsabilitatea îngrijirii acesteia. Iar la anul, din nou: „Hăăăp! Hăăăp! Hăăăp!”
În legendele populare Sf. Gheorghe este considerat a fi „străjer al timpului”, alături de Sf. Dumitru. Dumnezeu le încredinţează cheile vremii şi aceştia pot închide sau deschide vremea, după purtarea oamenilor. Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru sunt reprezentaţi călare: Sf. Gheorghe, când aleargă cu calul său face iarba şi copacii să înverzească, deschide pământul şi aduce primăvara, iar Sf. Dumitru, aduce frigul, zăpada şi iarna. Între ei ar exista un legământ pe viaţă şi pe moarte: dacă pădurea nu este înfrunzită pe data de 23 aprilie, Sâmedru îl omoară pe Sângeorz. Aceeaşi soartă o va avea şi Sâmedru dacă de ziua lui, 26 octombrie, Sângiorzul va găsi frunze pe arbori.
Una dintre reprezentările grafice cele mai frecvente a Sf. Gheorghe este aceea de „omorâtor al balaurului”, ilustrând legendele în care se povesteşte că acesta ucide un balaur care ameninţa o cetate sau, în alte variante o scorpie care mânca copiii dintr-un sat.
În credinţele populare româneşti Sf. Gheorghe e numit „capul primăverii”, despre acesta se spune că poate învinge vrăjitoarele sau că poate să le zădărnicească actele magice, poate arata celor aleşi comorile. Tot el este chezaşul tuturor tocmelilor şi patronul tinerilor şi al armoniei familiale.
III. Sf. Gheorghe în calendarul religios
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, născut în Capadocia, din părinti creştini, a trăit în secolul al IV-lea în timpul împăratului Diocleţian. Datorită calităţilor sale, ajunge în slujba împăratului, ca militar, şi se confruntă în mod direct cu persecuţiile asupra creştinilor, începute în anul 303. Sf. Gheorghe îşi mărturiseşte credinţa în Histos şi va fi întemniţat, din cauza convingerilor sale. În încercarea de a-l abate de la credinţa sa, este torturat şi ucis prin decapitare pe 23 aprilie, care rămâne ziua sa de prăznuire.
În iconografie, Sf. Gheorghe apare călare pe un cal, străpungând cu suliţa un balaur. Această ipostază ilustrează o legendă în care Sfântul Gheorghe salvează cetatea Silena, din provincia Libiei, care era terorizată de un balaur. Reprezentarea sfântului biruitor ilustrează modelul de curaj în lupta cu diavolul.
Sf. Gheorghe este reprezentat într-o mantie roşie, culoare tradiţională pentru un martir, dar şi ca războinic pedestru sau ca tribun militar cu o diademă pe cap, cu o platoşă sub mantie, ţinand o cruce în mâna dreaptă şi o sabie în mâna stângă.
În unele icoane Sf. Gheorghe apare însoţit de alţi doi sfinţi militari, Theodor-Tiron şi Dimitrie.
Selecţie de imagini: Bunuri culturale referitoare la Sf. Gheorghe (23 Aprilie) – icoane, în Patrimoniul Cultural Național
Surse:
Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995.
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, editura Paideea, 2001.
Narcisa Știucă, Sărbătoarea noastră cea de toate zilele, vol. II, editura Cartea de Buzunar, 2006.
http://www.crestinortodox.ro/sfantul-gheorghe/sfantul-mucenic-gheorghe-118692.html
Ca simbol al creaţiei, al zămislirii vieţii, oul a inspirat, din vechi timpuri, numeroase legende, basme, o întreagă literatură. În cultura românească este suficient să amintim doi reprezentanţi de seamă: Constantin Brâncuşi şi Ion Barbu, a căror operă gravitează în jurul acestui subiect, considerat ca formă geometrică perfectă – „obiectul perfect”. Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpurile când Anul Nou se sărbătorea la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fecundităţii. Şi la romani, colorate în roşu, ouăle făceau parte dintre darurile sărbătorii lui Janus şi erau folosite la diferite jocuri şi ceremonii religioase. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor şi este încă practicat mai ales la popoarele Europei şi Asiei. Spre deosebire de alte ţări ale Europei, unde obiceiul s-a restrâns sau a dispărut, la români a înflorit, atingând culmile artei prin tehnică, materiale, simbolica motivelor şi perfecţiunea realizării. Ouăle „încondeiate” („împistrite” sau „muncite”) s-au constituit, la români, într-o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale, integrându-se între elementele de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare, care definesc particularităţile etnice ale poporului nostru. Folclorul conservă mai multe legende creştine care explică de ce se înroşesc ouăle de Paşti şi de ce ele au devenit simbolul sărbătorii Învierii Domnului. Cea mai răspândită relatează că Maica Domnului, care venise să-şi plângă fiul răstignit, a pus coşul cu ouă lângă cruce şi acestea s-au înroşit de la sângele care picura din rănile lui Isus. Domnul, văzând că ouăle s-au înroşit, a spus celor de faţă: „De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii şi împestriţate întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi”
Materiale:
- ou de găină (tradiţional)
- culori vegetale
- ceară de albine
Unelte:
- pană de gâscă
- „chişita” ( unealtă specială, făcută dintr-o ţeavă subţire din metal, cu diametrul foarte mic, în interiorul căreia se trece un fir de păr de porc) care foloseşte la „scrierea” motivului.
- „pămătuf” (unealtă care foloseşte pentru acoperirea suprafeţelor mai mari – linii groase, puncte, etc).
Culori (vegetale):
- roşu: coajă de măr dulce, frunze şi flori de măr dulce, roibă, flori de sovârf, coajă de măcieş, etc.
- albastru: flori de viorele.
- verde: frunze de nuc, coajă de arin, coajă şi mugur de măr pădureţ, floarea-soarelui, etc.
- galben: coji de ceapă, coajă de lemn pădureţ, coajă de lemnul câinelui, coajă de mălin, etc.
- negru (ouăle negre simbolizează durerea lui Isus): coaja verde a nucilor, coajă şi fructe de arin, etc.
Tehnici:
Sunt două posibilităţi de pregătire a oului pentru „împistrire”- fierberea lui înainte sau golirea. Acestea din urmă sunt păstrate ca ornament. Pentru ornamentare se foloseşte ceara caldă, cu care se trasează desenul pe oul alb, după care se cufundă în culoarea pregătită dinainte. Când oul trebuie să conţină mai multe culori, se cufundă succesiv în culori din ce în ce mai închise, după ce s-au „scris” motivele cu ceară, tot succesiv. Pentru a îndepărta ceara, se pune oul aproape de o sursă de căldură şi se şterge cu o pânză; apoi se unge cu ulei sau grăsime pentru a-i da strălucire.
Ornamente:
De-a lungul timpului, motivele ornamentale s-au complicat (ca şi culorile), chiar dacă semnificaţia simbolică nu mai este cunoscută decât de bătrânele satului. Motivele predominante sunt cele geometrice, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe sau naturaliste, reprezentând animale, păsări, sau chiar scene biblice, în diferite combinaţii.
Cromatica şi motivele decorative diferă de la zonă la zonă şi chiar de la creator la creator, depinzând de imaginaţia acestuia.
Răspândire:
Ca răspândire geografică, obiceiul încondeierii acoperă întreaga suprafaţă a ţării. În Muntenia şi Oltenia, motivele ornamentale sunt naturaliste şi cu mai puţine culori, Oboga fiind unul din centrele cunoscute din judeţul Olt. În Moldova, cu cât înaintăm spre nord motivele şi culorile sunt mai elaborate. Vestite sunt ouăle încondeiate de la mănăstirea Suceviţa al căror decor este executat din mărgele. În Transilvania şi Banat găsim o mare varietate de modele şi culori atât la români cât şi la minorităţile naţionale. Ţara Bârsei a atins un nivel deosebit prin fineţea desenului şi compoziţiei ornamentale şi cromatice.
Ritualuri
Datorită încărcăturii simbolice religioase, ouăle încondeiate sunt folosite nu numai ca obiect de decor, dar şi în practicarea unor ritualuri, din care semnificativ pare cel practicat în Bucovina: cojile ouălor de Paşti, împreună cu alte resturi alimentare, sunt aruncate în râu, pentru ca apa să le poarte la „Blajini” (fiinţe imaginare, încarnări ale copiilor morţi nebotezaţi, al căror loc de vieţuire se află la „capătul lumii”, aproape de Apa Sâmbetei); în felul acesta, şi Blajinii au ştire că pentru toţi creştinii a venit Paştele.
Element fundamental al calendarului religios dar şi al celui popular, ciclul Pascal alcătuieşte un sistem complex de sărbători şi zile marcate de anumite gesturi ce au ca scop asigurarea bunului mers al vieţii.
În comunitatea tradiţională pregătirile pentru sărbătoarea Paştelui încep încă din prima zi a Postului Mare, care durează şapte săptămâni. Ciclul pascal se continuă după Duminica Învierii, cu încă şapte săptămâni, până la Înălţare.
Fiecare dintre aceste săptămâni este punctată de sărbători cu rezonanţă în calendarul religios, dar şi de obiceiuri populare sau de gesturi şi acte mărunte menite să influenţeze pozitiv mersul lucrurilor sau să remedieze abaterile de la regulile impuse de calendarul popular.
Complexitatea acestor manifestări precum şi înterferenţele dintre calendarul popular şi cel religios reprezintă o trăsătură esenţială a sărbătorilor tradiţionale româneşti.