Mitologia populară românească este populată de o varietate de duhuri necurate: Ielele (Șoimanele), Zmeii, Rusaliile, Piaza Rea, Nălucile, Muma Pădurii, Vâlvele, Știmele sau Pâca. Având atribute dintre cele mai diverse, două dintre acestea, Inătoarea și Joimărița au ca preocupare principală reglementarea uneia dintre ocupațiile casnice de bază: torsul și țesutul.

Țărancă torcând, pictură de Nicolae Grigorescu, din 1874, bun cultural aflat în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, clasat în categoria Tezaur

Dacă Inătoarea, considerată a fi nevasta lui Ignat, este activă în perioada Postului Crăciunului, Joimărița umblă în joia din Săptămâna Mare, abătând pedepse groaznice asupra fetelor și femeilor care au depășit termenul destinat torsului sau țesutului. Din punct de vedere al gândirii mitico-magice, continuarea torsului în perioada de creștere și dezvoltare a plantelor producea un dezechilibru grav al rosturilor naturii.

În legendele populare, Joimărița e considerată a fi soră cu Muma Pădurii, și apare ca o roată de foc şi flacără, dar cel mai adesea ia înfăţişarea unei femei urâte, înalte şi voinice, „cu gura cât grapa şi dinţii cât lopeţile”, „urâtă, de te sperii când o vezi”, „lungă cât o sperietoare de ciori”, „bătrână și zbârcită ca o salcie găunoasă”, despletită, cu doi-trei dinți stricați și îngălbeniți, „ca niște bolovani în gura unei peșteri”. Locuinţa ei s-ar afla în păduri neatinse de topor şi neumblate de picior de om, în păduri pustii sau în creierii unor munţi înalţi.

Joimărița poartă cu ea o găleată cu jeratic, un ciocan de fier, un cuţit, un vătrai, un sac de cenuşă, apă fierbinte, toate acestea servindu-i drept instrumente de pedepsire a femeilor leneşe la tors și uneori chiar și a flăcăilor sau gospodarilor care nu au dus gunoiul, nu au reparat gardurile sau nu au îngrijit bine vitele pe timpul iernii.

Ca să se apere de furia Joimăriței, fetele ungeau ușile și ferestrele cu usturoi și dacă o auzeau strigând la fereastră „Câlții,/Câlții,/Torsa-i câlții?/Câlții dacă n-ai torcat/Mânile ți le-am tocat”, trebuiau să îi răspundă: „Tors! tors! tors!”, pentru ca aceasta să plece mai departe.

Din povestirile populare aflăm și pedepsele aspre pe care Joimărița le aplică fetelor şi femeilor care nu au terminat torsul inului, cânepei sau al lânii, tocându-le degetele, zdrobindu-le unghiile cu ciocanul, sau arzându-le mâinile în jeratic. În ciuda pedepselor atât de cumplite aplicate de aceasta, Joimărița este percepută ca fiind un judecător sever, însă just, al hărniciei oamenilor din comunitatea tradițională.

Manifestându-se într-o zi dedicată cultului strămoşilor, pentru că se aprindeau focuri și se împărțea de pomană, Joimăriței i se conturează în mentalul popular o imagine de strămoș mitic, „Stăpână a câlților de cânepă”, care vizitează și focurile aprinse de Joimari în gospodării și în cimitire.

Vechimea şi semnificaţiile complexe ale Joimăriţei sunt susținute de apariţia ei frecventă în credințele și superstițiile populare din întreg arealul de sud al țării (Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova și sudul Transilvaniei) și transferarea ulterioară a figurii acesteia în scenarii de tip ludic (o femeie sau chiar un bărbat deghizat în femeie, având atributele exterioare ale fiinţei demonice pe care o reprezintă, umblă din casă în casă, pedepsind în chip simbolic femeile la care găsesc câlţi de cânepă) și în formele de colindat ale copiilor (Colindul cu Câlții-Mâlții, specific județului Dolj).

Mai multe despre Joimăriță în mitologia populară românească puteți afla în Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti și din site-ul nostru.

Mai multe despre sărbătorile și obiceiurile populare asociate Postului Paștelui, puteți afla din calendarul dedicat.