„…Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române de a-și da armătura teritorial-instituțională care este statul național.[…] O necesitate istorică – națiunea trebuie să trăiască într-un stat național – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetență, și, punând în mișcare națiunea, i-a dat acea forță uriașă ca peste toate adversitățile să dea viață aspirației sale: statul național.”
Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 301-302
Pagini realizate cu studenți de la Facultatea de Istorie – Universitatea București
Documente reproduse după volumul „România Istorie în Documente”, Album, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1992.
Are loc la Roma un Congres al naționalităților din monarhia austro-ungară, care votează o moțiune cerând recunoașterea dreptului fiecărei națiuni de a se constitui în stat național independent sau de a se uni cu statul său național dacă acesta există
Se creează la Paris Consiliul Național al Unității Române, având în conducere pe Take Ionescu (președinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.
Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor
Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje și înaintează spre Sofia.
Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.
Germania face ofertă de pace puterilor aliate
Austro-Ungaria face ofertă de pace puterilor aliate
Austro-Ungaria declară război Serbiei.
Reprezentanții Antantei fac cunoscut guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.
Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-și îndeplinească obligațiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianță româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeași zi).
Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianțe care lega Marile Puteri a dus la dezlănțuirea Primului Război Mondial.
Consiliul de coroană de la Sinaia respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale și hotărăște adoptarea unei politici de neutralitate armată.
Convenție secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României și recunoașterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralități binevoitoare a României („Acordul Sazonov-Diamandi”).
Moartea regelui Carol I
Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul și succesorul regelui Carol I.
Se semnează la București Tratatul de alianță între România pe de-o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, pe de altă parte. Printre condițiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei.
Conform planurilor interaliate, trupele rusești urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ține în loc Bulgaria care intenționa să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acțiunea aliaților de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele rusești au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor rusești frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre și brațul Sf. Gheorghe.
Conform planurilor interaliate, trupele rusești urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ține în loc Bulgaria care intenționa să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acțiunea aliaților de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele rusești au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor rusești frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre și brațul Sf. Gheorghe.
În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului. O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) și echipamentul de luptă din Franța și Anglia au schimbat înfățișarea armatei române. Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate rusești însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăști (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, și cea a generalilor Constantin Cristescu și Eremia Grigorescu, de la Mărășești (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei și de cucerire a portului Odessa.
Comuniștii ruși ajung la putere.
Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică și Germania.
Se semnează la Buftea (în apropiere de București) Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9 martie, tratativele în vederea încheierii păcii.
Sfatul Ţării de la Chișinău (capitala Basarabiei) hotărăște unirea Basarabiei cu România.
Tratatul de pace de la București, dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpați și să încheie convenții economice dezavantajoase pentru ea.
Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație redactată de Vasile Goldiș prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de Acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l președinte pe Vasile Goldiș.
Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg, Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federație de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean).
Declarația de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceștia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.
Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări și pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârșit și străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman își dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistițiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu și în cea de răsărit, unde, după armistițiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operațiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.
Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbușește este, cum era de așteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunță printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomația învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).
Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaților și decid ele însele asupra destinului lor. La fel și românii. La 12 octombrie, Partidul Național Român din Transilvania adoptă Declarația de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiș, „în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni de a dispune de ea însăși”. Șase zile mai târziu, această Declarație este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldați transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.
Consiliul National Român Central, înființat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând și de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.
Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorința Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiționat și cu mare însuflețire la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.
Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta și în care ministrul naționalităților este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Național Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În același timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistițiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, șeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcație arbitrară între Ungaria și Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei orașe ca Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiuni istorice ca Banat (încredințat administrației sârbești), Crișana, Maramureș.
Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Național decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Participă la alegeri toți românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleși câte 5 reprezentanți de circumscripție (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.
Cei 1228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraș circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le așteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale și ambele biserici. Participau și reprezentanți ai tuturor regiunilor istorice românești.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputații decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naționalităților și a religiilor. La Alba Iulia, așa cum fusese înainte și la Cernăuți, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu numește un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declarația de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancționare a unirii (totodată și a Bucovinei și Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.
După Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996, pp. 104-107
Pentru perioada interbelică singurul recensământ complet al populației României a fost făcut în 1930, restul referințelor statistice sunt numai estimative. Conform acestuia, populația țării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane față de populația estimată a anului 1920.
Din punct de vedere al compoziției etnice, românii reprezentau majoritatea populației, atât înainte de primul război mondial, cât și după sfârșitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat și circa 70% din totalul populației României întregite în 1920.
În război au murit circa 335.000 de soldați, care împreună cu populația civilă ucisă în timpul luptelor, reprezenta o zecime din populația României. Pierderile de populație datorate războiului au fost compensate de cele 8,5 milioane de locuitori care se adăugau la populația Vechiului Regat în urma Marii Uniri. Populația României număra 16.250.000 milioane de locuitori în 1919, dintre care 30% nu erau etnici români:
- Maghiari – 19,3%,
- Evrei – 5,3%
- Ucraineni – 4,7%
- Germani – 4,3%
Față de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român scade semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.
Minorităţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:
- maghiari: 29% din populația Transilvaniei și 23% din cea a Crișanei și Maramureșului;
- germani: 24% din locuitorii Banatului și 8% din cei ai Transilvaniei;
- evrei: 30% din populația urbană din Bucovina, 27% în Basarabia și 23% în Moldova.
După 1918 au avut loc şi emigrări în străinătate, nesemnificative totuşi:
- 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;
- 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia;
- 67.646 de emigranți au plecat în S.U.A, în deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.
A avut loc şi o imigraţie în România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia; în anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigraseră în S.U.A. înainte de război, au revenit în Transilvania şi Bucovina.
Populația României trăia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 ea reprezenta 77% din totalul populației.
După Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996, capitolul VIII. Societate și economie.
Actul Unirii
Votat de Sfatul Ţării
la 27 martie St. V. 1918
În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.
Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!
Președintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-președinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan
Rezoluția Marii Adunări Naționale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăște unirea „teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Rezoluția proclamă principiile fundamentale menite a propăși statul național unitar român.
Document păstrat la Arhivele Statului București, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.
Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918
I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
- Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
- Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
- Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
- Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
- Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
- Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.
Lege asupra unirii Transilvaniei cu România
București, 11 decembrie 1918
LEGE asupra UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.
ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:
F E R D I N A N D 
I
PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ
REGE AL ROMÂNIEI
LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.
Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naționale din Alba-Iulia,
AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:
ART.I) Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naționale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.
ART.II) Președintele Consiliului Nostru de Miniștri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de față.
Dat în București la 11 Decembrie 1918.
F E R D I N A N D I
PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE, Ion I.C. Brătianu
Această lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamațiuni.
Această lege s-a votat de Senat în ședința dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamațiuni.
Delegații participante
la Marea Adunare de la Alba Iulia
„Stema României datând din 1921 atestând, în limbaj propriu științei blazonului, drumul poporului român spre împlinirea dezideratului său național. Compoziția înfățișează o acvilă cruciată purtând însemnele puterii și având pe piept un ecuson sfertuit cu insițiune, încărcat cu simboluri heraldice de veche tradiție: acvila cruciată însoțită de soare și lună (Țara Românească); capul de bour cu stea între coarne, flancat de roză și semilună (Moldova); un leu trecând pe un pod peste valuri naturale (Banatul); acvila ieșindă, însoțită de soare, semilună și șapte cetăți (Transilvania); doi delfini afrontați (desemnând regiunea maritimă a țării).”
Arhivele Statutul Bucureşti, fond Comisia consultativă heraldică, anexă, dosar 3
