„…Marea Unire din 1918 a fost și rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreția ei stă în faptul că desăvârșirea unității naționale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii națiuni române, realizată într-un elan țâșnit cu putere din străfundurile conștiinței unității neamului, un elan controlat de fruntașii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligență politică remarcabilă spre țelul dorit. […] Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voință al națiunii române de a-și da armătura teritorial-instituțională care este statul național.[…] O necesitate istorică – națiunea trebuie să trăiască într-un stat național – s-a dovedit mai puternică decât orice guvern sau partid, culpabil de egoisme sau incompetență, și, punând în mișcare națiunea, i-a dat acea forță uriașă ca peste toate adversitățile să dea viață aspirației sale: statul național.”

Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, ed. Univers Enciclopedic, 1997, p. 301-302

Bunuri culturale referitoare la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 clasate în Patrimoniul Cultural Național (2018)

Pagini realizate cu studenți de la Facultatea de Istorie – Universitatea București
Documente reproduse după volumul “România Istorie în Documente”, Album, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1992.

26-28 martie

Are loc la Roma un Congres al naționalităților din monarhia austro-ungară, care votează o moțiune cerând recunoașterea dreptului fiecărei națiuni de a se constitui în stat național independent sau de a se uni cu statul său național dacă acesta există

26-28 martie
24 august

Se creează la Paris Consiliul Național al Unității Române, având în conducere pe Take Ionescu (președinte), Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu. Consiliul este recunoscut la 29 sept. de guvernul francez, la 23 oct. de guvernul SUA, la 29 oct. de guvernul englez, iar la 9 nov. de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

24 august
2 septembrie

Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonezilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor

2 septembrie
12 septembrie

Armatele aliate din Balcani sparg frontul bulgar la Dobropolje și înaintează spre Sofia.

12 septembrie
16 septembrie

Se semnează la Salonic actul de capitulare a Bulgariei.

16 septembrie
4 octombrie

Germania face ofertă de pace puterilor aliate

4 octombrie
5 octombrie

Austro-Ungaria face ofertă de pace puterilor aliate

5 octombrie
15/28 iulie

Austro-Ungaria declară război Serbiei.

15/28 iulie
17/30 iulie

Reprezentanții Antantei fac cunoscut guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale.

17/30 iulie
18/31 iulie

Mesaj al împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea către regele Carol I, prin care cerea României să-și îndeplinească obligațiile către Puterile Centrale (1883, oct.18/30 Semnarea la Viena, în cel mai strict secret, a Tratatului de alianță româno-austro-ungar, la care Germania aderă în aceeași zi).

18/31 iulie
19 iulie / 1august

Germania declară război Rusiei. Sistemul general de alianțe care lega Marile Puteri a dus la dezlănțuirea Primului Război Mondial.

19 iulie / 1august
21 iulie / 3 august

Consiliul de coroană de la Sinaia respinge cererea regelui Carol I de a intra în război alături de Puterile Centrale și hotărăște adoptarea unei politici de neutralitate armată.

21 iulie / 3 august
18 septembrie / 1 octombrie

Convenție secretă ruso-română, prin care Rusia se angajează să apere integritatea teritorială a României și recunoașterea drepturilor acesteia asupra teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de români în schimbul unei neutralități binevoitoare a României („Acordul Sazonov-Diamandi”).

18 septembrie / 1 octombrie
27 septembrie / 10 octombrie

Moartea regelui Carol I

27 septembrie / 10 octombrie
28 septembrie / 11 octombrie

Urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul și succesorul regelui Carol I.

28 septembrie / 11 octombrie
4 / 17 august

Se semnează la București Tratatul de alianță între România pe de-o parte, și Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia, pe de altă parte. Printre condițiile intrării României în război de partea Antantei, se stipula satisfacerea cererii României de a se discuta la încheierea războiului drepturile ei istorice asupra Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei.

4 / 17 august

Conform planurilor interaliate, trupele rusești urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ține în loc Bulgaria care intenționa să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acțiunea aliaților de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele rusești au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor rusești frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre și brațul Sf. Gheorghe.

Conform planurilor interaliate, trupele rusești urmau să înceapă ofensiva concomitent cu cele române. Trupele anglo-franceze trebuiau să debarce la Salonic, pentru a ține în loc Bulgaria care intenționa să atace România. Aceste angajamente nu s-au realizat pentru că acțiunea aliaților de la Salonic a fost zădărnicită de o puternică ofensivă germano-bulgară, iar trupele rusești au sosit cu o mare întârziere. Din această cauză, trupele Puterilor Centrale au ocupat 2/3 din teritoriul României. Cu ajutorul trupelor rusești frontul este stabilizat, la începutul lunii ianuarie 1917, pe râul Siret, Dunăre și brațul Sf. Gheorghe.

În teritoriul liber al Moldovei, din ianuarie până în mai 1917, a avut loc refacerea armatei române cu mijloace egale cu cele aflate în dotarea inamicului. O misiune militară franceză (condusă de generalul Henri Mathias Berthelot) și echipamentul de luptă din Franța și Anglia au schimbat înfățișarea armatei române. Au fost organizate două armate române, având aprox. 400.000 de oameni, intercalate cu trei armate rusești însumând aproape 1.000.000 de militari. Astfel, ofensiva românească de la Mărăști (la 11 iulie), condusă de generalul Alexandru Averescu, și cea a generalilor Constantin Cristescu și Eremia Grigorescu, de la Mărășești (1-24 iulie) dejoacă planurile de luptă germane de ocupare a Moldovei și de cucerire a portului Odessa.

octombrie – noiembrie 1917

Comuniștii ruși ajung la putere.

octombrie – noiembrie 1917
18 februarie

Se încheie la Brest-Litovsk Tratatul de pace dintre Rusia Sovietică și Germania.

18 februarie
5 martie

Se semnează la Buftea (în apropiere de București) Tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9 martie, tratativele în vederea încheierii păcii.

5 martie
24 aprilie

Tratatul de pace de la București, dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpați și să încheie convenții economice dezavantajoase pentru ea.

24 aprilie
29 septembrie

Comitetul Executiv al Partidului Național Român, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație redactată de Vasile Goldiș prin care se dorea recunoașterea acestui for ca organ provizoriu de conducere al Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de Acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l președinte pe Vasile Goldiș.

29 septembrie
3 octombrie

Manifestul Împăratului Carol I de Habsburg, Către popoarele mele credincioase privind reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federație de șase state independente (austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean).

Declarația de răspuns a „Corpului voluntarilor transilvăneni și bucovineni”, la manifestul lui Carol I de Habsburg, în care, aceștia proclamă unirea teritoriilor lor cu Regatul României.

3 octombrie

Victoria Antantei, care începe să se contureze în 1918 în Apus, are urmări și pe frontul din Balcani. Armata lui Sarrail de la Salonic înaintează în sfârșit și străpunge liniile bulgare. Guvernul lui Marghiloman își dă demisia, la 24 octombrie/6 noiembrie 1918. Îi urmează guvernul generalului Coandă, care proclamă imediat mobilizarea generală și, la 28 octombrie/10 noiembrie, România reintră în război. Un război care a doua zi încetează prin armistițiul semnat la Compiegne. Războiul încetează în Europa occidentală, nu și în cea de răsărit, unde, după armistițiu, la Belgrad, la 31 octombrie/13 noiembrie 1918, operațiunile militare vor mai continua intermitent în Ungaria.

Înfrângerea militară aduce cu sine destrămarea imperiilor centrale. Primul care se prăbușește este, cum era de așteptat, cel austro-ungar. La 18 octombrie împăratul Carol (Franz Joseph murise în 1916) anunță printr-un manifest transformarea monarhiei austro-ungare într-un stat federal. Era, fapt limpede, mult prea târziu. O salvare a imperiului nu mai putea veni decât de la diplomația învingătorilor (mai cu seamă de la cea a Marii Britanii).

Dar popoarele din imperiu o iau înaintea diplomaților și decid ele însele asupra destinului lor. La fel și românii. La 12 octombrie, Partidul Național Român din Transilvania adoptă Declarația de autodeterminare, redactată de Vasile Goldiș, „în virtutea dreptului național al fiecărei națiuni de a dispune de ea însăși”. Șase zile mai târziu, această Declarație este citită în Parlamentul de la Budapesta de Alexandru Vaida Voevod, în timp ce, la Viena, Iuliu Maniu concentra 70.000 de soldați transilvăneni din armata austro-ungară, cu care se îndreaptă spre Transilvania.

Consiliul National Român Central, înființat la 3 noiembrie 1918, din reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social Democrat, preia controlul Transilvaniei, profitând și de rapida dezintegrare a aparatului administrativ maghiar.

Între timp, fapte similare se petrec în Bucovina, unde la 27 octombrie se creează un Consiliu Național Român, sub conducerea lui Iancu Flondor, care formulează dorința Bucovinei de unire cu România, proclamată în fapt, necondiționat și cu mare însuflețire la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.

Guvernul lui Károlyi Mihály, format la 31 octombrie la Budapesta și în care ministrul naționalităților este democratul Jászi Oszkar, încearcă să intre în negocieri cu Consiliul Național Român Central. Negocierile sunt purtate la Arad, între 13-15 noiembrie, dar fără nici un rezultat. În același timp, guvernul maghiar semnează la 13 noiembrie armistițiul de la Belgrad cu generalul Franchet d’Esperey, șeful armatei din Orient. Se fixează o linie de demarcație arbitrară între Ungaria și Transilvania, care lăsa sub autoritatea Budapestei orașe ca Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiuni istorice ca Banat (încredințat administrației sârbești), Crișana, Maramureș.

Faptul îi pune în gardă pe români. Consiliul Național decide să convoace, la 18 noiembrie/1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria. Pentru această Adunare urmau a fi aleși 600 de deputați pe bază de vot universal și 628 reprezentanți ai organizațiilor și societăților culturale. Participă la alegeri toți românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș. Într-o atmosferă de mare entuziasm popular, timp de 12 zile, sunt aleși câte 5 reprezentanți de circumscripție (în cadrul stabilit în 1910). Revendicările alegătorilor: unirea cu România, reformă agrară, vot universal.

Cei 1228 de deputați s-au reunit în sala Cazinoului din Alba Iulia, în timp ce în oraș circa 100.000 de oameni (după mărturiile din epocă) le așteptau hotărârile. Erau reprezentate toate categoriile sociale și ambele biserici. Participau și reprezentanți ai tuturor regiunilor istorice românești.

La 18 noiembrie/1 decembrie 1918deputații decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, cu păstrarea unei autonomii locale, pe baze democratice, cu egalitatea naționalităților și a religiilor. La Alba Iulia, așa cum fusese înainte și la Cernăuți, la 28 noiembrie, a fost, de fapt, un plebiscit al tuturor românilor din Austro-Ungaria. Tot la Alba Iulia, cu prilejul Adunării, se constituie Marele Consiliu Național Român, format din 200 de membri aleși și 50 de membri cooptați. A doua zi, acest Consiliu numește un guvern provizoriu, numit Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în frunte cu Iuliu Maniu. Consiliul trimite o delegație la București, condusă de episcopul de Caransebeș, Miron Cristea (viitorul patriarh al României), care, la 1/14 decembrie, înmânează regelui Ferdinand I declarația de la Alba Iulia. La 11/24 decembrie, regele Ferdinand promulgă decretul de sancționare a unirii (totodată și a Bucovinei și Basarabiei). Protestele guvernului Károlyi la Budapesta sunt inutile.

După Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, București, 1996, pp. 104-107

Pentru perioada interbelică singurul recensământ complet al populației României a fost făcut în 1930, restul referințelor statistice sunt numai estimative. Conform acestuia, populația țării era de 18.052.896 de persoane, mai mult cu 2,5 milioane față de populația estimată a anului 1920.

Din punct de vedere al compoziției etnice, românii reprezentau majoritatea populației, atât înainte de primul război mondial, cât și după sfârșitul acestuia, reprezentând aproximativ 92% în Vechiul Regat și circa 70% din totalul populației României întregite în 1920.

În război au murit circa 335.000 de soldați, care împreună cu populația civilă ucisă în timpul luptelor, reprezenta o zecime din populația României. Pierderile de populație datorate războiului au fost compensate de cele 8,5 milioane de locuitori care se adăugau la populația Vechiului Regat în urma Marii Uniri. Populația României număra 16.250.000 milioane de locuitori în 1919, dintre care 30% nu erau etnici români:

  • Maghiari – 19,3%,
  • Evrei – 5,3%
  • Ucraineni – 4,7%
  • Germani – 4,3%

Față de perioada de dinainte de război, numărul românilor care trăiau în afara frontierelor statului român scade semnificativ: 250.000 în U.R.S.S., 230.000 în Iugoslavia, 60.000 în Bulgaria, 24.000 în Ungaria.

Minorităţile naţionale se găseau preponderent în provinciile istorice revenite la patria mamă:

  • maghiari: 29% din populația Transilvaniei și 23% din cea a Crișanei și Maramureșului;
  • germani: 24% din locuitorii Banatului și 8% din cei ai Transilvaniei;
  • evrei: 30% din populația urbană din Bucovina, 27% în Basarabia și 23% în Moldova.

După 1918 au avut loc şi emigrări în străinătate, nesemnificative totuşi:

  • 200.000 de maghiari din Transilvania în Ungaria;
  • 42.000 de turci din Dobrogea în Turcia;
  • 67.646 de emigranți au plecat în S.U.A, în deceniul 1921-1930, majoritatea fiind evrei.

A avut loc şi o imigraţie în România: 22.000 de evrei din U. R. S. S. au trecut între anii 1918-1921 în Basarabia; în anii ’20 aproximativ 20.000 de români, care emigraseră în S.U.A. înainte de război, au revenit în Transilvania şi Bucovina.

Populația României trăia în marea ei majoritate în mediul rural. Astfel, în 1920 ea reprezenta 77% din totalul populației.

După Keith Hitchins, România, 1866-1947, Editura Humanitas, București, 1996, capitolul VIII. Societate și economie.

Pe 24 aprilie 1918 România se afla în situația incomodă, dar obligatorie, de a încheia pace cu Puterile Centrale. Mai puțin decât renunțarea la luptă și la idealul pentru care aceasta se purta, crearea României Mari, se accepta o fatalitate și o stare considerată de moment. Aceeași hotărâre și încredere îi anima atât pe românii din cadrul Vechiului Regat, cât și pe cei din afară. Despre această stare de fapt, Vasile Stoica, vicepreședinte al Consiliului Național din Transilvania și Bucovina, îl informa într-o scrisoare din iulie 1918 pe Robert Lancing, secretarul de stat al S.U.A.

În acest sens, al creșterii efervescenței naționaliste în Transilvania era informat și premierul francez G. Clemenceau, de către ministrul de externe al Franţei, St. Pichon într-o minută din octombrie. Ministerul de externe englez lua și el cunoștință cu o mică întârziere, după cum rezultă dintr-un document al Foreign-Office-ului, de acțiunile românilor transilvăneni numiți măgulitor „prietenii noștri cei mai de nădejde”.
În acest timp (noiembrie 1918), Transilvania se afla în stare de confuzie și instabilitate.

Autoritățile ungurești locale, derutate de dezvoltarea mișcării naționale românești, cer guvernului instrucțiuni, așa cum este cazul comitelui suprem al Caraș Severinului. Panica și insecuritatea par a fi sentimente dominante în Transilvania după cum rezultă și din raportul consulului german la Brașov. Acesta vede pentru viitorul Transilvaniei, ținând cont de raportul numeric dintre etnii, două posibilități: fie va reveni României, fie va face parte ca provincie autonomă dintr-un stat federal, unguresc. Ambiguitatea în ceea ce privește viitorul statut politic pe care urma să-l aibă Transilvania se menținea chiar și în preajma Adunării de la Alba Iulia.

Consulul general al Germaniei la Budapesta considera că și în cazul în care românii transilvăneni vor proclama separarea de Ungaria, faptul că ei se vor alipi Regatului României rămânea „problematic”. Oricum, după calculele lui Maximilian Egon von Fürstemberg-Stammheim afacerea nu se va încheia „fără ciocniri sângeroase între români și unguri”.

Reproducem mai departe, mai departe, extrase din documentele de epocă, sugestive pentru starea de spirit în lunile premergătoare Adunării de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918.

Informare adresată de St. Pichon lui G. Clemenceau, cu privire la situația din Transilvania.
1918 octombrie (10)/23, Paris.

Republica Franceză
Ministerul Afacerilor Externe
Direcția Afacerilor politice și comerciale. Europa
Secret
Concept
Comunicarea cu Transilvania


Știrile ce ne parvin din presa ungară, austriacă și germană semnalează o recrudescență a agitației naționaliste române din Transilvania unde, de la începutul războiului, actele de protest împotriva dominației ungare, oricât de dese ar fi fost, n-au fost niciodată decât acte individuale, izolate, asprimea regimului militar ungar lipsind populația, ale cărei opinii nu pot fi totuși puse la îndoială, de orice posibilitate de a-și manifesta sentimentele într-o formă colectivă și cu oarecare amploare (…).

Raportul lui E. Fürstenberg către Ministerul de Externe German despre eșuarea tratativelor dintre românii din Transilvania și Guvernul ungar; convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia; raportul numeric al românilor față de celelalte naționalități.


Consulatul general al Imperiului German pentru Ungaria
A5 1850 prezentat la 6 decembrie 1918 p.m.
Problema română


Tratativele între Guvernul ungar și român, care au fost purtate acum câteva săptămâni la Arad, au rămas fără succes. Românii au ridicat astfel de pretenții, încât Guvernul ungar a considerat că nu le poate îndeplini fără a renunța la orice pretenție a sa asupra teritoriului Ungariei locuit de români.
Postulatele române au culminat de fapt în recunoașterea unui stat al românilor, absolut independent, pe acest teritoriu. Românii vor acum să-și realizeze dorințele lor naționale fără aprobarea guvernului și au convocat în acest scop pentru 1 decembrie, la Alba Iulia, o Adunare Națională Română. Fără îndoială că aici vor proclama un stat român pe teritoriul Ungariei. Cu aceasta, ei vor pronunța de fapt separarea de Ungaria; dacă însă vor hotărî concomitent încorporarea la Regatul României, este încă foarte problematic. Dacă vor lua în această privință o hotărâre, aceasta nu urmărește, desigur, să creeze o situație de fapt, ci să dea românilor numai un mijloc de presiune eficient împotriva ungurilor.


Adesea se vorbește în cercurile românești și despre aceea că Adunarea Națională va pronunța autonomia teritoriului român din Ungaria, care încă de acum va intra într-o oarecare legătură cu Regatul României. Pentru statul român de pe teritoriul Ungariei se va crea un guvern independent și un parlament independent cu sediul la Sibiu, care va trimite la București o anumită delegație în Parlamentul central român. E de la sine înțeles că românii vor acorda cele mai largi drepturi celorlalte națiuni, adică mai ales ungurilor și sașilor. Ei fac în special sașilor promisiunile cele mai ademenitoare, spre a-i câștiga de partea lor. Ei revendică pentru statul lor, în afară de cele 16 comitate transilvănene, încă 12 comitate din Ungaria propriu-zisă.
Pe acest teritoriu, românii nu posedă în nici un caz majoritatea absolută, pe care o au incontestabil numai în aproximativ 12 comitate. Ungurii, în special secuii, sunt foarte ostili față de aceste năzuințe românești (…).

Fürstenberg


Apud. 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, Vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, doc. 416, pp. 1232-1233.

1918 (octombrie 20)/noiembrie 2, Londra.
Notă a Foreign Office-ului cu privire la Consiliul Național al Unității Române și la necesitatea recunoașterii acestui organism, ca singurul care reprezintă națiunea română.

Notă asupra Consiliului Național al Unității Române
Consiliul se compune după cum urmează:
Președinte: Domnul Take Ionescu, Vicepreședinți: V. Lucaciu, Octavian Goga, Dr. Angelescu (fost ministru la Washington), Domnul Florescu (fost președinte al Camerei din România) ;i un consiliu format din 30 de persoane.


Componența consiliului nu este perfectă, deoarece a fost necesară concilierea anumitor prejudecăți de partid, dar punctele esențiale referitoare la Consiliu sunt:

  • Acesta este singurul organism care a reprezentat, reprezintă ;i poate reprezenta în acest moment întreaga națiune română.
  • Liderii transilvăneni Lucaciu și Goga, împreună cu alții de mai mică anvergură, iau parte activă la conducerea lui.
  • Nu pretinde și nici nu poate pretinde recunoașterea ca guvern provizoriu, precum Consiliul Cehoslovac. Ceea ce dorește el este recunoașterea ca prim organism care a reușit să se formeze pentru a reprezenta aspirațiile întregii națiuni române.

De ce anume trebuie recunoscut:

  1. Guvernul francez a făcut-o deja printr-o declarație atent redactată și demnă de toată admirația. Faptul că noi nu am luat act de existența lui provoacă o mare dezamăgire în rândul românilor din străinătate. Dacă facem imediat acest lucru, aceasta ar remedia situație. Aceasta nu ne creează obligații de nici un fel ci, din contră, ne creează pentru prima dată un anumit prestigiu real față de transilvăneni, prietenii noștri cei mai de nădejde.
  2. În curând acest Consiliu s-ar putea dovedi foarte util. Dacă Brătianu sau alți politicieni din „vechiul regim” ar reveni la putere în România, s-ar produce o mare tulburare. Nici țăranii și nici transilvănenii nu vor colabora cu el sau cu sistemul. Consiliul s-ar putea dovedi atunci foarte util pentru noi ca intermediar în vederea unei acțiuni pline de tact (…).

A.W.L.
2 noiembrie

Apud. 1918 la români. Desăvârșirea unității național – statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

1918 (octombrie 24)/noiembrie 6, Lugoj.
Raportul comitelui suprem al comitatului Caraș Severin către Jaszi Oszkar, referitor la neliniștea din comitat; alungarea autorităților locale, crearea miliției românești și a Consiliilor Naționale române și șvabe; tendința românilor de organizare independentă. Autorul raportului solicită instrucțiuni privind atitudinea pe care să o ia în continuare.

Nr. 1563 De la comitele suprem al comitatului Caraș Severin.
Subiect: Mișcarea națională românească, Lugoj, 6 noiembrie 1918. Strict confidențial

La Lugoj, reședința comitatului meu, de la formarea guvernului popular, eforturile mele și ale autorităților din subordine sunt îndreptate spre medierea în timpurile grele de azi a înțelegerii pașnice dintre maghiarii, germanii și românii care locuiesc aici. Acestui scop îi servesc toate măsurile luate în vederea apărării ordinii publice, mai ales că în urma tulburărilor apărute, din păcate, mai în toate comunele de pe teritoriul comitatului, prima noastră obligație este restabilirea ordinii publice. În multe locuri tulburările au fost atât de mari încât autoritățile au devenit neputincioase față de ele și din unele localități prim-pretorii, iar din altele mai numeroase notarii publici, au fost nevoiți să fugă ca să-și poată salva viața. Masa dezlănțuită, care la început era compusă doar din soldați înarmați eliberați din garnizoanele lor, a atras treptat de partea sa și populația de acasă și nu s-a mulțumit cu nimicirea autorităților locale și a sediilor acestora, ci s-a îndreptat împotriva tuturor acelor factori în care a văzut un inamic al bunăstării sale materiale. A jefuit casele bogătașilor și prăvăliile din sate, a alungat vitele. Nu s-ar putea afirma că toate acestea ar fi fost îndreptate împotriva vreunei națiuni, deoarece și în comune pur românești au avut loc jafuri. Întreaga revoltă regretabilă a fost mai degrabă un exces de pasiuni ale maselor dezlănțuite împotriva a tot ceea ce a reprezentat până acum ordinea și raporturile normale.

(…) Trebuie să mă refer însă la încă un aspect. Din mai multe locuri ale comitatului mi se transmit informații potrivit cărora grupuri de cetățeni, aparținând populației românești, vor să preia puterea politică, înființează consilii și somează conducătorii administrației (prim-pretor, notar public) să le predea funcțiile. Conform informațiilor, acestea nu sunt elemente turbulente, ci cetățeni.

1918 (octombrie)/noiembrie 8, Brașov.
Raportul lui Lerchen, consulul Germaniei la Brașov, către cancelarul Max von Baden, despre starea de spirit și rolul hotărâtor al românilor – ca majoritate zdrobitoare – în chestiunea formei politice viitoare a Transilvaniei.

Consulatul imperial german Brașov (Ungaria), 8 noiembrie 1918, J. Nr. 2164, K. Nr. 73

De atunci de când am înaintat Alteței Voastre ducale prea supusul meu raport din 25 octombrie, sub nr. J. 2083, evenimentele din Transilvania, ca în general pretutindeni în Ungaria, s-au precipitat. În urma descompunerii complete a armatei austro-ungare, s-a ajuns, din nefericire, de mai multe ori la serioase excese ți jafuri, comise de soldățimea desfrânată şi lipsită de disciplină. Aici la sediul Consulatului, s-a menținut până acum destul de bine liniștea, prin luarea imediată de măsuri preventive. Trupele germane, care în ultimile zile sosesc aici din România în număr din ce în ce mai mare, au contribuit, de asemenea, mult la securitatea acestui oraș (…).

În privința formei pe care o va lua mai târziu Transilvania, pare să existe oarecare neclaritate. Opinia dominantă este că, în caz că nu revine României, i se va asigura – raliată la Ungaria – o situație specială şi autonomie într-o Federație statală ungară. Hotărâtori în această privință vor fi în orice caz românii care, numeric, alcătuiesc pe departe majoritatea populație.

Pentru Transilvania, s-a format un Consiliu Național Român propriu, cu sediul la Arad, iar în ultima duminică, o subsecție la Cluj, la care au apărut delegați din toate părțile Transilvaniei. Adunarea a luat hotărârea ca națiunea română din Transilvania să țină neclintit la dreptul sfânt de a-și decide ea însăși propria soartă. Hotărârea asupra viitoarei apartenențe statale a întregului popor român rămâne rezervată exclusiv Adunării Naționale Române. Consiliile au mai hotărât să organizeze trupe de români transilvăneni, sub conducerea ofițerilor români, cu drapel național român şi limbă română de comandament. Soldații trebuie să depună jurământ numai față de Consiliul Național Român.

Dacă românilor le va fi posibil să realizeze aceste hotărâri, depinde în primul rând de evoluția lucrurilor la Budapesta şi de consolidarea guvernului de acolo. Relația strânsă care există în mod evident între președintele Consiliului de Miniștri ungar, contele Karoly şi Antantă, poate să aibă drept consecință ca simpatiile Antantei nicidecum să fie numai de partea României în problema viitorului Transilvaniei, căci, cu toată atitudinea democratică a lui Karoly şi susținerea de către el a drepturilor naționalităților, el este totuși, înainte de toate, ungur și preocupat de păstrarea – cât mai nevătămată – a integrității țării sale (…).

Apud. 1918 la români. Desăvârșirea unității național-statale a poporului român. Documente externe. 1916-1918, Vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 1208-1209.

Scrisoarea lui Vasile Stoica, vicepreședinte al Consiliului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, de la Paris, adresată secretarului de stat al SUA, Robert Lansing, după încheierea păcii cu Germania; hotărârea transilvănenilor de a continua lupta alături de Aliați, până la victoria finală.

Domnului Robert Lansing
Secretar de Stat
12 iulie 1918
Washington D.C.

Domnule,
Pacea impusă de Puterile Centrale Regatului român, care a fost înconjurat de dușmani din toate părțile și nu a avut nici o posibilitate de ajutor din partea Aliaților, a provocat indignarea întregii națiuni române. În mod deosebit aceasta a fost o lovitură dureroasă pentru noi cele patru milioane de români care, oprimați de Ungaria și Austria, vedem în lupta Regatului român salvarea noastră și, dezertând din armatele austro-ungare ne-am alăturat în număr de peste o sută de mii steagului roșu-galben-albastru al României.

Românii care se află astăzi în afara strânsorii pumnului german, îndeosebi noi, românii din Transilvania și Bucovina, refuzăm să recunoaștem orice pace care nu ne va aduce deplina libertate și care nu va uni întregul nostru neam într-un singur stat român. Mai mult, vom face tot ce ne va sta în putință, vom organiza forțele pe care le avem în țările aliate și vom continua să luptăm de partea Aliaților până la victoria finală.

În acest scop, la Paris s-a organizat un Consiliu Național al Românilor din Transilvania și Bucovina, alegând în funcția de președinte pe domnul Traian Vuia și ca vicepreședinte pe profesorul Vasile Stoica, aflat acum la Washington (…)

Actul Unirii

Votat de Sfatul Ţării
la 27 martie St. V. 1918

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi și totdeauna!

Președintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-președinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan

Rezoluția Marii Adunări Naționale a tuturor românilor din Transilvania prin care se hotărăște unirea „teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Rezoluția proclamă principiile fundamentale menite a propăși statul național unitar român.

Document păstrat la Arhivele Statului București, fond Consiliul Dirigent, dosar 76/1918, f.3, copie.

Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

  1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
  2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
  3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
  4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.
  5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât o să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.
  6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Lege asupra unirii Transilvaniei cu România
București, 11 decembrie 1918

LEGE asupra UNIREI TRANSILVANIEI, BANATULUI, CRIŞANEI, SĂTMARULUI ŞI MARAMUREŞULUI CU VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI.

ART.UNIC.) Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, Decretul-Lege No. 3631 din 11 Decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial No.212 din 13 Decembrie 1918, privitor la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

F E R D I N A N D  I

PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU ŞI VOINŢA NAŢIONALĂ

REGE AL ROMÂNIEI

LA TOŢI DE FAŢĂ ŞI VIITORI SĂNĂTATE.

Asupra raportului Președintelui Consiliului Nostru de Miniștri sub No. 2171 din 1918, – Luând act de hotărârea unanimă a Adunarei Naționale din Alba-Iulia,

AM DECRETAT ŞI DECRETĂM:

ART.I) Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunarei Naționale din Alba-Iulia Dela 18 Noiembrie 1918, sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României.

ART.II) Președintele Consiliului Nostru de Miniștri, este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a Decretului-Lege de față.

Dat în București la 11 Decembrie 1918.

F E R D I N A N D  I

PREŞEDINTELE
CONSILIULUI DE MINIŞTRI
ŞI MINISTRU DE EXTERNE,  Ion I.C. Brătianu

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaților în ședința dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamațiuni.

Această lege s-a votat de Senat în ședința dela 29 Decembrie anul 1919, în unanimitate prin aclamațiuni.

Delegații participante
la Marea Adunare de la Alba Iulia

„Stema României datând din 1921 atestând, în limbaj propriu științei blazonului, drumul poporului român spre împlinirea dezideratului său național. Compoziția înfățișează o acvilă cruciată purtând însemnele puterii și având pe piept un ecuson sfertuit cu insițiune, încărcat cu simboluri heraldice de veche tradiție: acvila cruciată însoțită de soare și lună (Țara Românească); capul de bour cu stea între coarne, flancat de roză și semilună (Moldova); un leu trecând pe un pod peste valuri naturale (Banatul); acvila ieșindă, însoțită de soare, semilună și șapte cetăți (Transilvania); doi delfini afrontați (desemnând regiunea maritimă a țării).”


Arhivele Statutul Bucureşti, fond Comisia consultativă heraldică, anexă, dosar 3