Rezervaţia arheologică şi de arhitectură medievală de la Târgşoru Vechi se află la cca. 10 km sud-vest de oraşul Ploieşti, pe partea dreaptă a şoselei care leagă satele Strejnic şi Târgşoru Vechi. Ea însumează o concentrare de monumente subterane şi supraterane răspândite pe o suprafaţă de cca. 17 ha.

Târgşoru Vechi, resedintă a domnitorilor munteni şi vechi centru urban, s-a impus atenţiei istoricilor (Gh. Tocilescu) si arhitecţilor (Al. Zagoritz) prin importanţa monumentelor sale încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.

Ansamblul monumentelor târgşorene a intrat în literatura de specialitate prin intervenţiile lui C.C. Giurescu care, în 1924, atrăgea atenţia în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice asupra interesului prezentat de obiectiv ca şi asupra pericolului de degradare ce le ameninţa; V. Drăghiceanu, cel care publica în 1927 unica inscripţie păstrată de la Vlad Ţepes, descoperită aici si N. Iorga, salvatorul prin intervenţie directă a unora dintre vestigiile medievale.

Importanţa şi complexitatea monumentelor de la Târgşoru Vechi este lesne sesizabilă fie şi numai din simpla lor trecere în revistă.

Cele mai vechi urme de locuire sunt reprezentate de uneltele de silex care au aparţinut comunităţilor aurignacianului din paleoliticul dezvoltat. Epoca pietrei şlefuite (neoliticul) este prezentă printr-o suprapunere de situri care aparţin culturilor Criş, Boian şi Gumelniţa, cu frumos decorata lor ceramică, dar şi cu uneltele de piatră şlefuită. Epoca bronzului este acoperită de existenţa a trei dintre cele mai reprezentative manifestări culturale (cele de tip Glina, Monteoru şi Tei). Din epoca fierului traco – geto – dacic au fost descoperite vestigii care aparţin atât primei sale părţi (Hallstatt-ul, cu aspectul Bârseşti Ferigele), cât şi celei de a doua (La Tene) cu manifestările sale „clasice”.

O importanţă aparte o au monumentele romane – castrul şi thermele sale – ridicate în primii ani ai sec. II p. Chr., cu scopul de a ţine sub control zona subcarpatică şi trecătorile spre şi dinspre interiorul arcului carpatic. După organizarea limes-ului roman pe aliniamentul Oltului, sub împăratul Hadrian (117 – 118 p. Chr.), în imediata apropiere a fostei fortificaţii romane ia fiinţă o întinsă aşezare a dacilor liberi, care se dezvoltă de-a lungul sec. II şi III p. Chr., sub directa influenţă şi în permanentă legătură cu teritoriul provincial roman.

Sfârşitului de sec. III şi sec. IV p. Chr. îi aparţine una dintre descoperirile de cea mai mare importanţă, nu numai pentru complexul de monumente de la Târgşor, ci şi pentru întreaga cercetare arheologică românească – concentrarea de complexe funerare, din care au fost cercetate până în prezent cca. 500 de morminte, aparţinând unei necropole de inhumaţie sarmatice şi alteia birituale de tip Sântana de Mureş – Cerneahov. Inventarul, specific complexelor funerare de acest tip, se remarcă prin diversitate şi bogăţie, constând din ceramică, accesorii vestimentare, podoabe şi arme.

Succesiunea urmelor de locuire continuă cu cele daco-romane din sec. V- VII p. Chr., cu cele vechi româneşti din sec. VIII – X şi XII – XIII p. Chr., care completează substanţial cunoştinţele privind perioada structurării definitive a poporului român.

Târgşoru Vechi, reşedinţă a domnitorilor munteni şi vechi centru urban, s-a impus atenţiei istoricilor (Gh. Tocilescu) şi arhitecţilor (Al. Zagoritz) prin importanţa monumentelor sale încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea.

Ansamblul monumentelor târgşorene a intrat în literatura de specialitate prin intervenţiile lui C.C. Giurescu care, în 1924, atrăgea atenţia în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice asupra interesului prezentat de obiectiv ca şi asupra pericolului de degradare ce le ameninţa; V. Drăghiceanu, cel care publica în 1927 unica inscripţie păstrată de la Vlad Ţepes, descoperită aici si N. Iorga, salvatorul prin intervenţie directă a unora dintre vestigiile medievale.

Primele cercetări arheologice sistematice au fost întreprinse la Târgşor începând din 1956, din iniţiativa Academiei Române, prin intermediul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“ din Bucureşti, care de atunci şi până în prezent, într-o apropiată colaborare cu Muzeul de Istorie şi Arheologie Prahova, au continuat cercetările, soldate cu descoperiri care acoperă o îndelungată perioadă de timp ce se întinde între paleoliticul superior şi evul mediu dezvoltat. Această impresionantă suprapunere a nivelurilor de locuire umană, probată arheologic, a îndreptăţit pe cercetătorii de aici să numească această importantă rezervaţie arheologică „mica Troie subcarpatică;“.

Marea necropolă birituală din sec. III – IV p. Chr., situată pe grindul de pe malul stâng al pârâului Leaota, din care au fost cercetate până în prezent cca. 470 de complexe funerare, se află în faza finală a cercetării sistematice. Primele cca. 300 de morminte au făcut obiectul unei prezentări monografice, care aparţine cercetătorului Gheorghe Diaconu ( v. Târgşor – necropola din sec. III- IV e.n. –, Bucureşti, Ed. Acad., 1965). În prezent colectivul format din Gh. Diaconu, D. Lichiardopol şi Al. Niculescu pregăteşte prezentarea integrală a necropolei birituale de la Târgşor în perspectiva celor mai noi cercetări.

În proporţie de numai 40- 50 % a fost cercetat sectorul „D“ al rezervaţiei, situat pe malul drept al aceluiaşi pârâu, unde a fost surprinsă o suprapunere de situri aparţinând neoliticului, epocii bronzului, primei epoci a fierului, sec. II – III p. Chr., sec. V – VII p. Chr, sec. VIII – X p. Chr. şi urmele târgului medieval (sec. XV – XVII). Această zonă a rezervaţiei va fi una dintre cele direct vizate, conform planului de dezvoltare a cercetării, în perioada imediat următoare.

În sectorul sectorul „A“ situat în aria de sud – sud – est a rezervaţiei, se află o aşezare din sec. I a. Chr – I p. Chr., castrul roman şi termele sale, urme ale unei locuiri din sec. II – III p. Chr. şi din sec. VIII – X p. Chr., precum şi o parte din târgul medieval cu una dintre biserici (Biserica Albă, ridicată spre sfârşitul sec. XVI, de locuitorii târgului medieval).

Dintre aceste monumente au fost cercetate în proporţie de cca. 60 – 70 % termele şi biserica, celelalte obiective aflându-se în stadiul incipient al cercetării.

Diversitatea siturilor surprinse de cercetările arheologice la Târgşor a impus abordarea prioritară a unora dintre ele în funcţie de consistenţa şi importanţa problemelor ridicate. Astfel, fără a neglija aspectele legate de manifestările culturilor neolitice Criş, cu ceramică liniară, Boian şi Gumelniţa în aria de nord a Munteniei sau pe cele aparţinând culturilor epocii bronzului (Glina, Monteoru şi Tei), atenţia arheologilor s-a îndreptat cu precădere asupra monumentelor care aparţin mileniului I p. Chr.

Dintre acestea au fost mai intens cercetate monumentele romane – în special termele castrului aflat aici, care aparţine liniei de fortificaţii romane (Târgşor, Drajna de Sus, Mălăieşti, Voineşti, Rucăr) ridicate în zona subcarpatică a Munteniei în timpul războaielor din 101 – 102 şi 105 – 106 p. Chr., cu scopul de a controla căile de acces dinspre şi spre interiorul arcului carpatic, active în primele două decenii ale sec. II p. Chr.

Atenţia colectivului de cercetători de la Târgşor s-a focalizat apoi asupra problemelor ridicate de existenţa pe malul drept al pârâului Leaota a unei întinse aşezări geto-dacice datate în a doua jumătate a sec. II şi prima jumătate a sec. III p. Chr – din care au fost cercetate până în prezent cca. 20 de complexe de locuire – , pe malul stâng, la cca. 100 m est-nord-est, a unei necropole sarmatice datată în a doua jumătate a sec. III p. Chr., din care au fost dezvelite până acum 40 de morminte de inhumaţie, şi a marii necropole birituale de tip Sântana de Mureş-Cerneahov, de la sfârşitul sec. III şi din sec. IV p. Chr. , cu peste 470 de complexe funerare cercetate, situată în aceiaşi zonă.

Probleme de un interes similar ridică cercetării arheologice aşezările de tip Ipoteşti – Cândeşti ( sec. V – VII p. Chr. ) şi Dridu (sec. VIII – X p. Chr. ), care se întind pe ambele maluri ale pârului Leaota, mai intens cercetate în sectorul B, pe malul drept. Locuinţele de tip bordei, dotate cu cuptoare de tipul pietrarelor, adăposteau o populaţie veche românească, de agricultori şi meşteşugari, după cum dovedeşte consistentul conţinut al complexelor, format din ceramică şi obiecte de metal, de factură locală, dar şi importuri bizantine.

Curtea domnească, menţionată într-un document emis din cancelaria lui Mircea cel Bătrân la 1413 sub denumirea de Novum Forum şi târgul medieval care a luat fiinţă în jurul ei sunt obiective de mare întindere şi importanţă, cu un rol bine cunoscut în viaţa politică şi economică a evului mediu românesc.

Texte realizate de Dan Lichiardopol

Galerii

În zona de vest-nord-vest a perimetrului rezervaţiei se află conacul familiei Moruzi, monument realizat la începutul sec. XX, în stil neoromânesc, aflat într-o stare de conservare bună. Familia Moruzi, ultimii proprietari ai locului, au întemeiat aici, încă de la începutul secolului, o fermă de cultură a plantelor şi creştere a animalelor după modelul celor apusene, care conferă obiectivului calitatea de complex de arheologie industrial-agrară.

Biserica de pe incinta domnească, ctitorită de Antonie Vodă din Popeşti, la 1671, peste biserica veche a lui Vlad Ţepeş, este de tip sală, cu absida altarului poligonală şi cu turle pe pronaos şi naos, picată probabil în epoca brâncovenească. La sfârşitul sec. XVII ia fiinţă aici, pe lângă curtea domnească, din iniţiativa domnitorului Antonie Vodă, o mănăstire.

Biserica Albă, ctitorie a breslelor meşteşugăreşti ale târgului, a fost ridicată la mijlocul sec. XVI. Are plan triconc şi pronaosul extins. Înălţimea uşor supradimensionată îi conferă un aspect monumental. Ea suprapune în colţul de nord-nord-est termele romane.

Biserica Roşie, ctitorită se pare de Mihnea Turcitul, pe la 1579, este puternic afectată de distrugeri, din ea păstrându-se fragmente din latura sudică a zidului şi, parţial, absida altarului.

Biserica atribuită lui Vladislav II (1447-1456), aflată în extremitatea estică a rezervaţiei, are plan dreptunghiular cu altarul absidat, din ea păstrându-se numai temeliile de piatră.

Bibliografie

  • Gh. Diaconu, Târgşor, necropola din sec. III – IV e.n., Ed. Acad., Bucureşti, 1965.
  • Idem, Probleme ale culturii Sântana de Mureş – Cerneahov pe teritoriul R.P.R. în lumina cercetărilor din necropola de la Târgşor, în SCIV, 12, 2, 1961, p. 241-252.
  • Idem, Despre pandantivele prismatice de os din necropola de la Târgşor, în SCIV, 13, 2, 1962, p. 441-446.
  • Idem, Despre sarmaţi la Dunărea de jos în lumina descoperirilor de la Târgşor, în SCIV, 14, 2, 1963, p. 323-346.
  • Idem, Fibule din aşezarea dacilor liberi de la Târgşor, în SCIV, 28, 2, 1977, p. 209-217.
  • Idem, Elemente timpurii ale culturii romanice la Târgşoru Vechi, în SCIV, 29, 4, 1978, p. 517 – 528.
  • N. Constantinescu, Note arheologice şi istorice asupra curţii feudale de la Târgşor, în SCIV, 20, 1, 1969, p. 83 – 100.
  • V. Teodorescu, Cultura Criş în centrul Munteniei (Pe baza săpăturilor arheologice de la Târgşoru Vechi), SCIV, 14, 2, 1963, p. 251- 274.