La aproape 20 de km în aval de Cernavodă, Dunărea face o mare cotitură, mărginită pe dreapta de pereţii verticali ai unor faleze de calcar, iar spre stânga de malul jos şi împădurit ca o perie al Bălţii Ialomiţei, luându-o mai întâi spre nord-est, apoi spre nord ca să se mai întoarcă încă o dată spre nord-vest. O dată făcut acest uriaş ocol, în care fluviul a ros adânc din faleza de calcar a malului Dobrogean, albia se îngustează drastic şi ştim că, de asemenea fundul fluviului se înalţă, aşa încât vara, când apa scade de căldură, vapoarele nu mai pot trece. În fundul marii cotituri stă pitit, într-un soi de găvan, satul actual Capidava, care şi-a luat numele recent de la cetatea romană ale cărei ruine îl străjuiesc de pe un pinten stâncos situat la SSE de sat. De acolo, de lângă cetate, apusurile de soare, când astrul moare în apele Dunării, moarându-i undele în toate nuanţele curcubeului, se văd ca adevărate simfonii de culori şi de lumină.
Imperiul roman ajunsese la Dunăre încă din anul 14 p. Chr., când generalul Aelius Catus a şi întreprins o expediţie dincolo de fluviu pentru a-i ţine la respect pe neastâmpăraţii daci şi pe proaspeţii lor aliaţi, sarmaţii. Dar legiunile nu-şi desfăşuraseră efectivele decât până la Durostorum, nordul Dobrogei de astăzi fiind lăsat în seama forţelor regilor sapaei, aliaţii şi protejaţii romanilor, ajutaţi de forţele pe care le comanda Praefectus Orae Maritimae (comandantul litoralului). În anul 46, când Regatul Sapaeilor a fost desfiinţat, este probabil că mici garnizoane romane s-au instalat în vechile aşezări dacice de pe malul Dunării, între altele şi la Capidava. Abia împăratul Domitian va realiza importanţa strategică a pământului dintre Dunăre şi Mare, folosind Dobrogea – sau după numele vechi Sciţia Mică – drept bază de plecare a expediţiilor sale peste Dunăre, împotriva dacilor. Soarta schimbătoare a acestor expediţii, efectul de dezorganizare pe care două înfrângeri succesive l-au avut, au împiedecat un efort sistematic de fortificare şi garnizonare a malului Dunării.
Împăratul Traian, în cadrul pregătirilor războaielor daco-romane avea să construiască, cu detaşamente ale Legiunilor V Macedonica de la Troesmis şi XI Claudia de la Durostorum un castellum pe stânca de la Capidava care să controleze vadul şi să stabilească aici o garnizoană formată, probabil, din Cohors I Ubiorum. Se pare că fortul de la Capidava nu a fost decât o verigă dintr-un sistem cuprinzând încă multe altele între care trebuie amintite fortificaţiile de la Carsium, Cius, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus. Fortul a fost prevăzut şi cu o instalaţie portuară, cuprinzând un cheu jos, la apă, şi magazii şi alte anexe pe terasa imediat superioară, precum şi cu un edificiu de terme – băi publice – în afara zidurilor de incintă, spre sud-est. Acest cheu era de fapt principala dotare a unei staţii a flotei Classis Flavia Moesica a cărei principală bază fusese stabilită la Noviodunum. Spre E şi NE de cetate se întindea cimitirul tumular cu morminte de incineraţie, cu inventare bogate, iar mai spre sud, un cimitir plan, cu morminte mai modest garnisite. Nu ştim în ce măsură fortul traianeic a avut un rol de jucat în cadrul episodului moesic din toamna primului an al primului război dacic (101 p. Chr.) când a avut loc şi marea bătălie de la Adamclisi. Oricum el şi-a îndeplinit, în continuare, funcţia de gardă a fluviului şi a vadului de la Capidava, se pare că fără rea multe probleme, în afară de schimbarea trupei de garnizoană, după 243 când Cohors I Ubiorum este înlocuită cu Cohors I Germanorum civium romanorum, până la sfârşitul sec. III p. Chr.
Capidava se ridică pe malul drept al Dunării, la jumătatea distanţei dintre Hârşova şi Cernavodă, şoseaua care leagă localităţile trecând chiar pe lângă zidurile cetăţii. Fortificaţia are forma unui patrulater cu laturile lungi de la NV spre SE – 105m x 127m, cu ziduri groase de peste 2 m şi înalte de 5-6 m, cu 7 turnuri de peste 10 m, din care 3 turnuri dreptunghiulare, 2 turnuri în sfert de cerc şi 2 turnuri intermediare în formă de potcoavă (U), o poartă lată de 2,50 m situată pe latura de SE care făcea legătura cu restul teritoriului şi o ieşire strategică pe latura de SV a turnului dinspre Dunăre, unde era amenajat portul.
Cetatea ocupa un loc important în sistemul defensiv roman făcând parte din seria de castre şi fortificaţii ridicate în timpul împăratului Traian, la începutul secolului al II-lea , în cadrul măsurilor de organizare a limes-ului dunărean. Locul era deosebit de potrivit caracterului construcţiei oferind o vastă arie de supraveghere: un masiv stâncos care se înalţă între piciorul pantei ce coboară dinspre NE şi Dunăre. Masivul prezenta un avantaj din punct de vedere strategic şi anume un şanţ natural care pornea din Dunăre, îl ocolea pe partea de NE, până aproape de colţul de est al cetăţii. De altfel, forma masivului a impus forma şi orientarea castrului.
Importanţa strategică a locului a determinat instalarea unei statiuni militare precum şi amplasarea şi dezvoltarea unui centru civil în epoca romană. Castrul, situat lângă un vad de trecere a fost construit de detaşamente din Legiunea V Macedonică şi Legiunea XI Claudia. Toponimul getic de Capidava – însemnând cetatea de la cotitură- confirmă o locuire preromană, poziţia geografică deosebită explicând însemnătatea aşezării băstinaşe, loc care permitea comunicaţia între dacii din Dobrogea şi cei din Câmpia Munteană. Tabula Peutingeriana ne ofera date exacte privind distantele dintre Axiopolis, Capidava si Carsium. Aceste distanţe coincid cu distanţele dintre localităţile actuale Hinog – Capidava şi Capidava – Hârşova. În verificarea tabulei vine descoperirea unui stâlp miliar în localitatea Seimenii Mici care dă distanţa de 18000 de paşi de la Axiopolis la Capidava, adică 27 de km.

Importanţa Capidavei, atât în epocă preromană cât şi romană, din punct de vedere al limesului, prin aşezarea unei staţiuni militare aici ca şi prin dezvoltarea unui centru civil – se explică prin poziţia geografică a locului, Capidava fiind aşezată la un „nod” de drumuri, drumul cel mare imperial, care vine din nordul Italiei, coboară pe Sava la vale, apoi pe ţărmul drept al Dunării până la mare, pe malul mării prin cetăţile pontice spre sud. Un alt drum pornea de la Capidava la Troesmis, iar altul prin Ulmetum la Histria. Un element hotărâtor pentru instalarea la Capidava a fost faptul că Dunărea prezenta în acest loc o trecere uşoară de pe un mal pe altul. Castrul a fost ridicat la începutul secolului al II-lea, în timpul împăratului Traian, ca element de apărare a limes-ului dunărean. Capidava se pare că a fost construită de un detaşament din Legiunea XI Claudia, adusă de Traian la Durostorum după cucerirea Daciei.
În epoca romană alături de castru s-a dezvoltat o aşezare civilă care a dezvoltat o bogată arhitectură ornamentală, fapt atestat de numeroasele pietre artistic cioplite şi care au fost utilizate pentru reparaţii în diferite perioade: capitele, arhitrave, statui, reliefuri de cult sau funerare – acestea neputând fi luate decât din aşezarea civilă situată alături sau din necropola cetăţii. Aşezarea civilă era amplasată în nordul cetăţii, şi s-a dovedit a fi un adevărat centru urban, cu edificii monumentale. În interior au putut fi identificate mai multe edificii cu pretenţii monumentale: locuinţa bogată din colţul de est antrepozitul amenajat în fostul „corp de gardă”, bazilica episcopală. Dintre reliefurile votive care decorau edificiile publice a fost descoperit un basorelief fragmentar cu temă triumfală. Documentele epigrafice atestă întinderea teritoriului capidavens, din care făceau parte mai multe locuiri între care Ulmetum sun vicus Sceno şi a căror reşedinţă era Capidava, de asemenea important centru vamal. Administraţia teritoriului era asigurată de un quinquennalis, iar conducerea oraşului de un princeps loci, funcţionari numiţi şi nu aleşi. Aceasta se datora faptului că spre deosebire de alte centre cu statut municipal, aşezarea civilă de la Capidava se afla în dependenţă directă de comandantul castrului, având prin urmare un caracter militar.
În a II-a jumătate a secolului al doilea, conform inscripţiilor descoperite, staţiona la Capidava o cohortă auxiliară – cohors I Germanorum – comandată de un praefectus cu un efectiv de 500 de oameni. În prima jumătate a secolului III, la Capidava staţiona un detaşament din Legiunea I Italica, conform unei inscripţii descoperite la Capidava şi care pomeneşte un „optic legionis I Italicae” care ridică un monument funerar fratelui său care era „beneficiarus consularis” în aceeaşi localitate.
Pentru secolul IV avem două inscripţii, una găsită la Ulmetum, cealaltă la Capidava. În amândouă este amintită o „vexillatio Capidavensium„, care era un detaşament din Legio II Herculia care-şi avea sediul la Troesmis. O dată cu separarea cavaleriei de legiune, numele de „vexillatio” se dă corpurilor de cavalerie de elită care se găsesc numai în armata comitatensis. Notitia dignitatum, ne arată însă la Capidava un „cuneus equitum solensium„.
Fortul astfel restaurat şi regarnizonat, îşi îndeplineşte cu vrednicie funcţia de zăvor la un vad al Dunării vreme de încă trei secole, cu o refacere importantă la sfârşitul sec. IV p. Chr. Basilica, una dintre construcţiile perioadei romane târzii este situată în colţul NV al cetăţii şi datează din secolul IV, având adăugiri ulterioare. De asemenea termele romane sunt situate în afara castrului ca şi aşezarea medieval timpurie.
În urma atacurilor carpilor si goţilor, castrul a fost distrus, fiind nevoie de refacerea lui integrală. Cetatea – vizibilă ca ruine astăzi – a fost construită în secolul III şi are planul unui patrulater (105x127m). Desele atacuri a făcut ca cetatea să aibă mai multe faze de reconstrucţie – 4 faze de construire romană. În epoca romană alături de castru s-a dezvoltat şi o aşezare civilă, amplasată în nordul cetăţii şi care s-a dovedit a fi un adevărat centru urban. În apropierea aşezării civile şi a castrului, pe locul satului actual, se întindea necropola. Cetatea este în întregime refăcută la sfârşitul sec. V – începutul sec. VI p. Chr.
Chiar dacă acceptăm că aşezarea de la Capidava avea în sec VI caracter urban – caracter afirmat încă din perioada romană, dar nesancţionat juridic – ştim că potrivit unei novele din vremea împăratului Maurikios – ulterioară retragerii populaţiei de limitanei de pe cetate şi transformării ei într-un simplu post de gardă, dar probabil reflectând o cutumă mai veche – nu putea deveni sediu de episcopie decât un oraş care – probabil împreună cu teritoriul – avea cel puţin 5000 de suflete populaţie. Capidava chiar în perioadele de înflorire nu depăşise 2000 – 3000 de suflete, iar perioada romano-bizantină este mai de grabă o vreme de reflux demografic. Dar atât forma specifică a bazilicii cât şi informaţia din izvorul literar par a întări ideea că la Capidava era totuşi sediu de episcopie. Rămâne doar să luăm în considerare ipoteza potrivit căreia episcopul de la Capidava avea în aria sa de jurisdicţie şi malul drept al Dunării. La începutul sec. VII un mare cutremur distruge întreaga cetate, iar în alunecările de terenuri consecutive, sunt distruse cele mai multe edificii din colţul de SSE al cetăţii.

Odată cu secolul IX, Capidava reintră de această dată în sistemul defensiv bizantin. Peste ruinele aşezării fortificate romane târzii se aşează o cetatea ţărănească de stratiotai (grăniceri) care va dăinui până-n secolul XI. Cetatea de secol IX era înconjurată de un zid de piatră şi pământ ce urma traseul incintei romane târzii şi era dublat de un şanţ de apărare. La mijlocul sec. XI, invaziile violente ale Uzilor vor distruge însă şi această aşezare fortificată de ţărani-grăniceri, iar viaţa şi locuirea nu va mai reveni în fundul ansei de la Capidava decât în sec. XVIII.
La colţurile cetăţii sunt amplasate mari turnuri în sfert de cerc – 2 şi 6, prezentând la interior o pilă masivă, centrală, cu acelaşi rost ca şi cele două din turnul 1. La ambele turnuri gangurile boltite de acces se păstrează până la naşterea bolţilor; erau de cărămidă la origine şi au fost, probabil, demontate de populaţia din perioada medio-bizantină, pentru a refolosi cărămida. Pe latura de NE între turnurile de colţ – 2 şi 6 – şi cel central – 4 – şi anume la jumătatea distanţelor, se mai păstrează resturile foarte joase a încă două turnuri intermediare, în formă de U care nu au pilă centrală.
În interiorul cetăţii, vestigiile cele mai frecvente şi care ocupă şi cea mai mare suprafaţă aparţin stratului 1 medio-bizantin şi constau din gropi de bordeie, multe dintre ele mai păstrând resturi ale pereţilor precum şi resturi din amenajările interioare. Densitatea vestigiilor de bordeie pe suprafaţa cetăţii este foarte mare, atât datorită faptului că populaţia se aglomera la adăpostul zidurilor, cât şi aceluia că se suprapun şi se intersectează şapte nivele de bordeie cu alte cuvinte, aşezarea fortificată medio-bizantină a fost de şase ori distrusă şi reconstruită, fără schimbări de plan importante, dar la reconstruire, cum era vorba de gropi de bordeie, nimeni nu a mai ţinut seama nici de amplasamentul şi nici de forma şi dimensiunile gropilor mai vechi, astupate de dărâmături, ci au fost săpate gropi noi. Dacă raportăm cele şapte nivele de bordeie la cei 250 de ani prezumaţi a fi durat aşezarea fortificată medio-bizantină, reiese că intervalul dintre o construcţie/distrugere şi alta era cam de o generaţie.
Analiza atentă a modului de construire a bordeielor, corelată cu observaţiile privind raporturile de suprapunere şi intersectare dintre ele au putut oferi baza pentru distingerea celor şapte nivele, fiecăruia dintre acestea corespunzându-i anumite particularităţi constructive. În general, fiecare bordei consistă dintr-o groapă patrulateră, adâncită în dărâmăturile cetăţii romano-bizantine. Stabilitatea redusă a umpluturii de dărâmături, a făcut necesară, încă de la primul nivel stabilizarea pereţilor gropii cu pereţi de piatră sau lemn, aşa cum acoperirea bordeiului, cu o învelitoare uşoară de stuf, paie sau chiar iarbă de stepă uscată, a făcut necesară o şarpantă de sprijin. În general, la colţurile gropii, dar şi în centrul a două dintre laturile paralele bordeiului, au fost înfipţi pari groşi de lemn, care susţineau grinda de culme şi cosoroabele, pe care sprijineau căpriori lungi de cel puţin trei metri şi destul de deşi. Pe aceştia era aşezată învelitoarea din materiale vegetale – stuf, trestie, paie (nu s-au păstrat resturi)- care, tot cu scopul de a o stabiliza, era lipită cu lut.
Din prima perioadă constructivă a cetăţii (97-293) se păstrează doar puţine vestigii, majoritatea în afara zidului de incintă, precum şi descoperiri izolate în cadrul unor contexte mai târzii. În cadrul zidului de incintă, în interiorul turnului 7, mai adânc cu 0,30 m faţă de nivelul intrării în turn, se mai păstrează parţial fundaţiile turnului drept de poartă al castelului din sec. II-III. Acesta, suprapus parţial, pe latura de sud-vest, de latura omoloagă a turnului 7, este coliniar ca orientare cu castelul târziu, de plan dreptunghiular-oblong (2,40 x 3,60m.), cu zidurile groase de 1,20m pe latura frontală şi de 0,70m pe cea laterală. Decalată cu 0,30m faţă de latura frontală, spre interior, dar paralelă cu aceasta, în spaţiul deschiderii porţii a fost surprinsă o mare lespede de calcar sculptată în relief şi servind iniţial drept stelă funerară, probabil pragul porţii.
Spre SE de cetate, la circa 75 m distanţă în linie aeriană, săpăturile efectuate în necropola plană au surprins ruinele termelor militare din sec. II-III, contemporane cu primul castel construit pe platforma stâncoasă din malul Dunării, de la Capidava. Acestea sunt amplasate pe aceeaşi terasă situată la est de sat şi se pare că au fost construite o dată cu castelul de la sfârşitul sec. I şi au funcţionat paralel cu acesta, atunci când s-a construit castelul roman târziu, fiind dezafectate, abandonate şi înlocuite cu cele construite pe terasa inferioară extramurană de la SV de cetate, deasupra portului. Terenul pe care au fost construite termele a fost folosit în perioada romano-bizantină şi medio-bizantină pentru extinderea necropolei plane, precum şi probabil în perioada romană târzie pentru extragerea pământului galben.
Cel mai important monument aparţinând primei perioade constructive de la Capidava este însă, fără îndoială instalaţia portuară, construcţia cea mai importantă şi care condiţionează tot restul – cheul de acostare – destinat evident navelor de patrulare ale Classis Flavia Moesica. Acesta se prezintă sub forma unei bare de zidărie, lungă de peste 61 m., paralelă cu ţărmul – aşa cum este firesc pentru un port fluvial – ale cărei capete sprijină pe doi pinteni de stâncă limitând o ansă. Zidul acesta la origine era permanent scăldat de apa fluviului – etajul acestuia a mai coborât, în urma acţiunii de erodare a fundului şi malurilor, vreme de 2000 de ani cât au trecut de la construirea cheiului, aşa încât astăzi, când nivelul Dunării este mai scăzut, rămâne complet pe uscat. Cheiul a fost distrus masiv de exploatarea rocii calcaroase, în anii 1908-1913. O constatare deosebit de importantă au prilejuit-o analizele mortarului fazei originare a cheiului: s-a constatat că agregatul din acesta avea compoziţia prescrisă de arhitectul roman Vitruviu pentru construcţiile hidraulice: 2/3 nisip şi 1/3 cenuşă vulcanică (pozzolana) ceea ce dovedeşte o construcţie deosebit de îngrijită.
Aşa cum s-a amintit, necropola se întinde la E-SE de cetate, pe o arie ocupată actualmente de satul actual, dar depăşind destul vatra satului propriu-zisă; antene ale necropolei – şiruri de tumuli mărginind drumurile – se întind atât de-a-lungul Dunării cât şi către est, în direcţia Băltăgeştilor. Obiectele descoperite la Capidava sunt parte din ele păstrate în Anticvariu, fie în diverse muzee din ţară precum Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti şi Muzeul de Istorie Natională şi Arheologie Constanţa. Din păcate, o clădire – în care erau adăpostite sălile destinate expoziţiei muzeale din Capidava – a fost revendicată de consiliul local pentru a adăposti o biserică pentru sat.
Printre cele mai importante monumente descoperite la Capidava se înscriu cele epigrafice şi sculpturale, dar şi ceramică: vase, amfore, caldari de lut, vase borcan, strachini, opaite. De asemenea au fost descoperite obiecte de metal, os, sticlă, piatră, pământ, monede. Monedele sunt în special din vremea lui Ioan Tzimiskes, Vasile II, Constantin VIII, Theodora. Din totalul de aproape 50 de monumente epigrafice descoperite , 25 sunt stele funerare, iar restul sunt altare, votive, onorifice sau simple. Monumentele sculpturale descoperite sunt in număr de 15 şi reprezintă capiteluri, o mână, un fuscoloana, un picior, un şarpe, o acvilă.
Bibliografie
- FLORESCU GRIGORE, FLORESCU RADU, DIACONU PETRE. Capidava. Monografie arheologică, I. Bucureşti, 1958
- ADRIAN RĂDULESCU, ION BITOLEANU. Istoria Românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea. Bucureşti, 1979
- SUCEVEANU ALEXANDRU, BARNEA ALEXANDRU. La Dobroudja romaine. Bucureşti, 1991
- ZAHARIA COVACEF. Cohors I Germanorum à Capidava. în „Army and Urban Development în the Danubian Provinces of the Roman Empire”, Alba Iulia 2000
- I.C. OPRIŞ. în Capidava 2000 „Cronica săpăturilor arheologice 2000”, Bucureşti, 2001
- FLORESCU RADU. Capidava. Un fort îndepărtat pe frontiera dunăreană a Imperiului Roman, Bucureşti, 2001
1924
Ruinele de la Capidava au fost cunoscute folcloric încă de mult, satul turcesc – colonie militară – întemeiat în sec. XVIII purtând numele de Kale-köy, adică „satul cetăţii”. Primii exploratori ştiinţifici ai pământului dobrogean, de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX – căpitanul Mihai Ionescu-Dobrogeanu, Gr. Tocilescu – au semnalat fortificaţia şi au adunat antichităţi din zona ei. Într-o periegheză arheologică din anii imediat premergători primului război mondial, Vasile Pârvan o identifică şi pune pe Pamfil Polonic tatăl să ridice un plan de situaţie sumar al ruinelor. Imediat după război, Pârvan intenţiona să pună în aplicare un amplu proiect de cercetare arheologică în Dobrogea în care să angreneze pe toţi elevii lui de la Bucureşti şi Iaşi. Începând din 1924 şi continuând în anii 1926 şi 1927 au fost iniţiate aici săpături arheologice, conduse de unul dintre asistenţii lui Vasile Pârvan, Grigore Florescu, ulterior conferenţiar de epigrafie şi antichităţi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Grigore Florescu a condus cercetările de la Capidava până în 1960, anul morţii sale pe şantierul arheologic de la Drobeta. Până în anul 1954 a lucrat singur, ajutat episodic de câte unul dintre studenţii săi – Expectatus Bujor, Fl. Iordăchescu (1941-1942), Paul Păltănea (1941). Între anii 1949 şi 1954, săpăturile la Capidava – precum multe alte cercetări de teren privind epoca romană – au fost întrerupte. Era perioada de puternică influenţă sovietică în cultura românească, când căpăta oarecare putere curentul panslavist. O dată cu relativa îndepărtare a conducătorilor comunişti români de cei sovietici, o serie de manifestări şi activităţi tradiţionale ale culturii şi ale disciplinelor istorice româneşti au fost reluate.
1955
Începând din anul 1955, când a reluat săpăturile şi la Capidava, Grigore Florescu a fost secondat de o întreagă echipă de tineri, astăzi cu toţii cercetători şi oameni de cultură consacraţi: Petre Aurelian (1955), Petre Diaconu (1955-56), Florian Anastasiu (1956-1957), Mitiţă Vâlceanu (1957-1958), Mişu Davidescu (1956), Adrian Rădulescu (1956), Simion Gavrilă (1957), Radu Florescu (1955-1959) şi Gloria Ceacalopol (1958-59). De asemenea săpăturile s-au bucurat, în această perioadă, şi de colaborarea arhitecţilor Dinu Teodorescu, Garri Küst şi P. Munteanu (1954-1974). În această etapă, sub conducerea prof. Grigore Florescu, a fost cercetat stratul medio-bizantin, în sectoarele V, VI, VII şi I. În anul 1959 cetatea a fost împărţită pe sectoare de săpătură şi s-a plantat un sistem general de referinţă topografică – carouri de 5 X 5 m. De la moartea profesorului Grigore Florescu, în 1960 şi până în 1965 săpăturile au fost întrerupte din nou, de data aceasta pe considerente personale, legate de tendinţa de control politic a activităţii ştiinţifice.
1965
În 1965, cu sprijinul Muzeului de arheologie al Dobrogei din Constanţa (astăzi Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa), Radu Florescu a reluat săpăturile, ajutat de Mihai Bucovală de la această din urmă instituţie (1965-66). De atunci şi până în prezent cercetările au continuat fără întrerupere, în ciuda unor lipsuri trecătoare de fonduri sau de tehnică. Începând din 1967 a participat la săpături, din partea Institutului de Arheologie din Bucureşti, şi Alexandru Simion Ştefan care din 1968 şi până în 1977 a cercetat în sectorul I, bazilica romano-bizantină; în anii 1967-1969 au mai participat şi Corneliu Cârjan, A. Panaitescu şi Tudor Mateescu din partea Muzeului de Arheologie al Dobrogei; începând cu anul 1969, din partea aceleaşi instituţii, au început să lucreze în cadrul echipei de la Capidava dr. Zaharia Covacef şi dr. Valeriu Georgescu. Cel de al doilea a colaborat la început cu Radu Florescu în sectorul I, a cărui cercetare s-a întins până în anul 1988, iar începând din anul 1975 a iniţiat săpături în necropola tumulară şi plană, de la est-sud-est de cetate, până în anul 1988 când a trecut la explorarea termelor romane de la sud-est de cetate.
1985
Conf. dr. Zaharia Covacef, după o scurtă campanie la ferma romană de pe Vlahcanara, în afara cetăţii, a reluat săpăturile din sectorul V, urmărind de această dată nivelul romano-bizantin şi roman târziu. Din anul 1985 a început să lucreze la Capidava lector univ. dr. Cristian Matei care, după o campanie în care l-a secondat pe prof. dr. Radu Florescu în sectorul I, a iniţiat cercetarea portului antic (sectorul XI), iar din anul 1998 a reluat săpăturile în sectorul I Bazilică, urmărind nivelele romano-bizantine şi romane târzii. Practica de vară a studenţilor începuse încă din anii 1967, dar se desfăşurase cu efective mici şi în condiţii precare; începând din 1988 s-au creat condiţii pentru o participare masivă, dar acelaşi an a fost marcat şi de absenţa fondurilor de săpătură şi organizarea cercetărilor numai cu studenţi participanţi voluntari. Începând din anul 1988 a fost cooptată în echipă şi Gloria Ceacalopol care a iniţiat reluarea săpăturilor, pentru explorarea nivelului romano-bizantin, din sectorul III, secondată de, pe atunci, studenţii Costin Miron (astăzi asistent univ. la Universitatea din Sibiu) şi Ioan Carol Opriş (astăzi asist.univ. dr. la Universitatea din Bucureşti). În acest sector săpăturile au fost continuate de prof. dr. Radu Florescu (1990-1997) şi dr. Ioan Carol Opriş (1990-2001) în timp ce Costin Miron, după o întrerupere de 6 ani (1992-1998) a revenit reluând săpăturile din sectorul VII, unde urmăreşte nivelele romano-bizantin şi roman târziu. Din vara anului 2001, la săpături participă şi Marian Ţiplic (asist. univ. la Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu).
Desfăşurarea pe întinderea a trei generaţii a cercetărilor de la Capidava este departe de a se apropia de sfârşit. Între timp, datorită descoperirilor dintre care multe cu caracter de unicat, Capidava şi-a dezvăluit importanţa deosebită, de fortificaţie din perioada târzie a Imperiului roman, oferind un exemplu tipic – în planul organizării militare, administrative şi eclesiastice – de trecere de la Imperiul roman la faza târzie a acestuia, apoi la perioada romano-bizantină şi în sfârşit la cea medio-bizantină şi a devenit un şantier şcoală, frecventat de studenţi de la patru universităţi din România. [Universitatea creştină „Dimitrie Cantemir” Bucureşti, Universitatea Bucuresti, Universitatea „Ovidiu” din Constanta, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu].
Personalități menționate
1. Ionescu-Dobrogeanu, Mihai (1866 – 1938), căpitan. Profesor la liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa. Membru al Societăţii Regale de Geografie. S-a ocupat de studiul Dobrogei şi Deltei Dunării.
2. Tocilescu, Grigore (1850 – 1909), istoric şi arheolog român. S-a ocupat de studiul civilizaţiilor preromane de pe teritoriul Daciei.
3. Pârvan, Vasile (1882 – 1927), istoric si arheolog român. S-a ocupat de fenomenul romanizării în Dobrogea. Cercetător ştiinţific în domeniul istoriei României şi al istoriei antice, deschide campaniile de săpături arheologice de pe teritoriul României obţinând rezultate de importanţă covârşitoare.
4. Florescu, Grigore (1892 – 1960), istoric si arheolog român. Specialist în arheologia si epigrafia epocii romane în Dacia.
5. Aurelian, Petre S. (1833 – 1909), agronom, economist, autor al teoriei complexului economiei naţionale.
6. Diaconu, Petre (n. 1924), istoric si arheolog român. Specialist în arheologie medievală timpurie.
7. Rădulescu, Adrian (1932 – 2000), istoric si arheolog român. Specialist în istoria si arheologia epocii greco-romane în Dobrogea.
8. Gavrilă, Simion (n. 1928), istoric si arheolog român. Specialist în epoca fierului si Hallstatt.
9. Florescu, Radu (n. 1931), istoric, antropolog si arheolog român. Specialist în epoca romano-bizantină.
10. Ceacalopol, Gloria (1932 – 1999), istoric român.
11. Bucovală, Mihai (1939 – 2000), istoric si arheolog român. Specializat în domeniul cercetării produselor de sticlă din antichitate.
12. Ştefan, Simion Alexandru (n. 1942), istoric şi arheolog român. Specialist în probleme de topografie antică şi de foto interpretare arheologică a principalelor centre urbane din Scytia Minor.
Zidul de incintă și turnurile
Basilica creștină
Bordeie
Thermele romane
Corpul de gardă
Casă
Vase ceramice
Inscripție în limba latină
Hărți, planuri și desene
Editori: Irina Oberländer-Târnoveanu, Corina Borş
Fotografii: Florentina Manea, 2001
Texte: prof.dr. Radu Florescu, Florentina Manea
Prelucrare fotografii: Paula Jercan, Cosmin Miu