Arhiva digitală a siturilor arheologice se regăsește astăzi sub forma unei baze de date online, cu posibilități de căutare după trei criterii de selecție: localitate, județ și epocă.

În planul de lucru pe 1949 al Institutului de Istorie şi Filozofie a fost prevăzută întocmirea Repertoriului Arheologic al României. Scopul lucrării era de a aduna şi grupa informaţiile asupra descoperirilor arheologice din ţara noastră grupate teritorial pe localităţi, pregătind astfel un instrument ştiinţific de orientare în vederea următoarelor cercetări de teren, a studiilor de specialitate şi a stabilirii unei baze pentru întocmirea hărţii arheologice a ţării. Repertoriul proiectat corespundea unei necesităţi ştiinţifice adânc simţite mai ales în privinţa întocmirii unui plan de perspectivă a cercetărilor arheologice.


Repertoriul arheologic a fost conceput, în consecinţă, ca un dicţionar topografic al monumentelor antice de pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri, paleolitice, până la întemeierea Ţărilor Române.

La început s-a convenit ca lucrarea să aibă un caracter informativ strict ştiinţific în forme sobre şi concise, datele conţinute mărginindu-se la următoarele preocupări: situaţia topografică a punctelor de interes arheologic, data lor, cercetările făcute, condiţiile şi caracterul acestor cercetări, rezultatele lor esenţiale, muzeele şi colecţiile în care se află materialele descoperite, indicaţii bibliografice. Principala atenţie trebuia să fie acordată precizării topografice a punctelor descrise, pentru a înlesni cât mai mult identificarea şi valorificarea lor pe teren. În cazul aşezărilor, aveau să fie specificate intensitatea, durata, întinderea, starea de conservare şi condiţiile în care s-a sfârşit viaţa aşezării respective. Toate aceste menţiuni urmau să fie redate în propoziţii cât mai scurte, pentru amănunte cititorul fiind trimis la izvorul bibliografic. Numai pentru notele cu informaţii inedite se putea preciza lămuriri mai bogate, în nici un caz lucrarea nu trebuia să ajungă la aspectul dezvoltat al unei Enciclopedii, cu date amănunţite şi comentarii a căror punere la punct, completă şi riguroasă, ar fi necesitat un timp îndelungat. Pentru ca Repertoriul să poată fi consultat cu folos şi de cititorii din afara specialităţii s-a hotărât să se adauge, la început, o Introducere în care, pe lângă cuvenitele explicaţii de ordin tehnic, să figureze şi o succintă expunere despre dezvoltarea societăţilor omeneşti pe teritoriul ţării noastre în decursul întregii antichităţi.

Prezentarea articolelor Repertoriului s-a făcut în ordine alfabetică, pe localităţi (cătune, sate, oraşe) şi nu pe unităţi administrativ-teritoriale (comune). Fiecărei localităţi îi corespundea un articol în care erau descrise pe rând, de preferinţă în ordine cronologică, toate punctele de interes arheologic din preajma acelei localităţi, chiar dacă nu făcuseră obiectul unor cercetări, ci fuseseră doar semnalate. Au fost exceptaţi tumulii, care, din cauza marii lor răspândiri, a omogenităţii formelor lor şi a imposibilităţii de a fi dataţi şi clasificaţi fără săpătură, ar fi reprezentat un balast inutil dacă ar fi fost introduşi în Repertoriu fără nici o selecţie. A rămas stabilit ca tumulii să fie menţionaţi numai în măsura în care au format obiectul unei cercetări sau dacă se aflau într-o localitate în care se înregistraseră şi documente arheologice de alt ordin. Descoperirile de provenienţă incertă dar efectuate pe teritoriul ţării au fost semnalate într-un capitol separat, la sfârşitul lucrării, pe baza unei selecţii, după valoarea lor ştiinţifică.
Lucrarea va cuprinde în anexă un indice de abrevieri bibliografice şi o serie de hărţi analitice pe regiuni, pe epoci, şi pe culturi. De asemenea, în text vor fi introduse ilustraţii după obiectele caracteristice din descoperirile mai de seamă. Hărţile, alcătuite pe baza datelor din text, vor reprezenta prima proiectare cartografică deplină a punctelor arheologice din România cunoscute până la data apariţiei lucrării.

Repertoriul arheologic al României se dorea a fi un instrument de lucru de primă utilitate încă nerealizat în alte ţări şi care urma să depăşească cu mult şi din toate punctele de vedere cele câteva încercări parţiale făcute mai înainte în acest gen în ţara noastră. Acele încercări referitoare numai la unele regiuni sau numai la unele epoci ale antichităţii prezentau, pe lângă inconvenientele acestor restricţii teritoriale ori cronologice, o serie de lipsuri şi defecte inerente unor lucrări individuale. Cea mai remarcabilă încercare de acest gen a fost Repertoriul lui Marton Roska limitat însă numai la teritoriul Transilvaniei şi numai la preistorie. Repertoriul iniţiat de Institutul de Istorie şi Filozofie al Academiei produs al unei munci colective urma să reprezinte, pentru prima oară, o sistematizare topografică a tuturor ştirilor despre descoperirile arheologice din toate provinciile ţării şi relative la toate perioadele antichităţii.

S-a decis ca Repertoriul să fie pregătit de un colectiv de cercetători calificaţi, recrutaţi din toată ţara cu două centre de lucru: unul, cel principal, la Bucureşti, în cadrul secţiei de Istorie Veche a Institutului şi altul, regional, la Cluj, în cadrul Institutului local de Istorie şi Filozofie al Academiei. Organizarea muncii a fost făcută pe regiuni, criteriu pe care în impunea caracterul prin excelenţă topografic al lucrării. În principiu, centrul de la Cluj s-a ocupat de materialul referitor la Transilvania şi la Banat iar cel de la Bucureşti de materialul din Muntenia, Oltenia, Moldova şi Dobrogea.

Ca metodă de lucru s-au prevăzut trei etape succesive: 1 – culegerea datelor; 2 – redactarea; 3 – verificarea articolelor redactate, redactarea capitolelor introductive, indicele bibliografic, hărţile, ilustraţiile.

Prima etapă, culegerea ştirilor, comporta excerptarea de fişe din toate periodicele române şi în parte din cele străine, din cărţile de istorie şi arheologie, din manuscrisele arheologice inedite din colecţia Academiei, din actele de la Arhivele Statului, din notele personale ale diferiţilor cercetători, precum şi investigaţii în muzee şi colecţiile arheologice publice şi private. În măsura posibilităţilor s-a procedat şi la verificări directe pe teren mai ales în cazul staţiunilor semnalate cu date insuficiente.

O generalizare a acestei ultime investigaţii, fără îndoială cea mai sigură şi cea mai rodnică, nu a putut fi realizată deoarece necesita mijloace costisitoare şi complexe, un mare număr de cercetători şi eforturi de foarte lungă durată. Repertoriul este alcătuit pe baza ştirilor de până la acea dată (1949-1950) în starea în care se găsesc, unele complete şi sigure altele lacunare, verificarea lor pe teren şi îmbogăţirea lor prin noi cercetări rămânând o sarcină a viitorului. În faza dezvoltării arheologiei la acea vreme, rolul Repertoriului era mai mult acela de a stimula şi de a înlesni asemenea cercetări.

După ce s-au stabilit principiile de bază ale lucrării şi s-a organizat lucrul în colectiv s-a trecut la realizarea practică, începând încă din luna ianuarie 1949 cu executarea primei etape din plan: culegerea ştirilor. Această operaţie s-a îndeplinit în conformitate cu principiile stabilite, excerptându-se numai datele socotite ca strict necesare determinării şi caracterizării unui punct arheologic. Fişele excerptate, pe măsură ce erau predate secretariatului colectivului, erau mai întâi înregistrate apoi supuse unui control din punct de vedere ştiinţific, erau confruntate cu hărţile şi indicatoarele şi indicatoarele oficiale pentru controlul geografic şi, în sfârşit, erau clasate pe judeţe (ulterior pe regiuni), în ordine alfabetică a localităţilor. În cursul acestei etape colectivul din Bucureşti, având colaboratori mai mulţi, a preluat o parte din publicaţiile de excerptat destinate iniţial colectivului din Cluj.

Colectivele au ţinut săptămânal şedinţe în care s-au primit rapoarte despre excerptările efectuate şi s-au discutat problemele ivite în cursul muncii. Norma de lucru lunară a fost de 120-132 fişe excerptate din 600 pagini citite sau 4.000 pagini parcurse fără excerptări sau 60 fişe extrase din însemnări personale.

Paralel cu operaţiile de excerptare au fost trimişi delegaţi în diferite localităţi din ţară pentru a culege date inedite din muzee şi colecţii. De asemenea, cu prilejul campaniilor anuale de săpături, colectivele şantierelor, în măsura timpului disponibil, au procedat la investigaţii şi recunoaşteri în regiunile respective, pentru a aduce noi contribuţii la Repertoriu.

Când programul de excerptări s-a apropiat de sfârşit, adunându-se un stoc de fişe suficient de bogat, s-a trecut la a doua etapă: redactarea. Excerptarea a continuat concomitent, ca o operaţie paralelă, până la epuizarea listei publicaţiilor propuse.

Redactarea a început în ianuarie 1951. Această operaţie, cea mai importantă şi cea mai anevoioasă, fusese pregătită mai dinainte, cu începere încă din aprilie 1950 prin analiza şi discutarea unor articole de probă în şedinţele săptămânale ale colectivului apoi printr-o serie de şedinţe din octombrie, noiembrie şi decembrie 1950, când s-au pus bazale unei periodizări a evoluţiei societăţii omeneşti pe teritoriul României.

Dat fiind faptul că redactarea articolelor Repertoriului necesita un nivel ştiinţific mai ridicat a fost necesară şi o reorganizare a membrilor colectivului. Colaboratorii au fost aleşi şi regrupaţi în funcţie de experienţa lor. Din această cauză principiul organizării lucrului pe bază regională, aşa cum fusese stabilit la început, a trebuit să cedeze locul principiului cronologic, colaboratorii fiind grupaţi şi la Bucureşti şi la Cluj în trei subcolective privind: a) Preistoria, b) Epoca clasică, c) Perioada migraţiilor până la întemeierea Ţărilor Române. În practică, s-a căutat să se corecteze neajunsurile care ar fi decurs din această schimbare de criterii împărţindu-se lucrul pe regiuni în interiorul subcolectivelor şi menţinându-se permanent legătura între subcolective.

În ceea ce priveşte redactarea fişelor (avem în vedere articolele – localităţi), s-a căutat să se acorde o întindere amplă unor staţiuni de o importanţă excepţională, reprezentative pentru întregi arii culturale ori trepte de evoluţie cum este cazul, de exemplu, cu Hăbăşeşti, Cucuteni, Monteoru, Poiana, Histria, Drobeta, Tropaeum Traiani etc.

Pentru mai multă eficacitate s-a convenit ca, indiferent de subcolectivele în care sunt repartizaţi şi de preocupările normale pe care le au membrii colectivului care au făcut săpături, să redacteze ei înşişi articolele referitoare la staţiunile pe care le-au explorat.

În cursul redactării, pentru menţinerea unităţii de lucru şi a unei verificări reciproce, în fiecare şedinţă săptămânală a colectivului Repertoriului s-au citit şi discutat câte o serie de articole redactate, de diverse întinderi, referitoare la diverse regiuni şi la diverse epoci, procedeu care s-a dovedit foarte util. În urma observaţiilor aduse multe articole au fost refăcute, ajustate sau lărgite unele fiind redactate din nou chiar de câte trei ori. Norma de lucru lunară la redactare a fost, în general, de 30 articole.

În ceea ce priveşte colectivul din Cluj, acesta fiind prea mic şi covârşit de cantitatea de material pe care trebuia să o prelucreze şi de alte activităţi a trebuit să cedeze o parte din acest material colectivului din Bucureşti.

În legătură cu executarea etapei finale a lucrării s-a observat că aceasta implică următoarele operaţii tehnice: revizuirea articolelor redactate, verificarea lor scrupuloasă (controlul topografic), racordarea lor, redactarea Introducerii, revizuirea indicaţiilor bibliografice, redactarea indicilor de monumente pe culturi, pe epoci şi pe regiuni, întocmirea celor zece hărţi şi culegerea şi execuţia ilustraţiilor (desene şi fotografii).

Este important de reţinut că în entuziasmul cu care s-a pornit la lucru, la începutul anului 1949, colectivul de redactare e Repertoriului a crezut că poate duce această lucrare la bun sfârşit în termen de doi ani. Contactul cu realitatea, însă, l-a obligat foarte curând să-şi dea seama că lucrarea pe care o întreprinseseră depăşea cu mult posibilităţile de apreciere anticipată. Materialul de excerptat s-a dovedit cu mult mai bogat şi punctele de interes arheologic de pe întinsul ţării au apărut cu mult mai numeroase decât prevedea fiecare dintre cercetătorii angajaţi în această lucrare.

Una dintre cele mai mari greutăţi de care s-a lovit colectivul Repertoriului şi care explică şi justifică în cea mai mare parte întârzierea este faptul că arheologii erau ocupaţi pe şantierele arheologice. Este destul să menţionăm că toţi colaboratorii Repertoriului erau membri ai colectivelor care lucrează vara pe teren şi care toamna trebuiau să pregătească Expoziţia Arheologică şi să redacteze la termen fix rapoartele preliminare de săpături. Dacă ţinem seama de faptul că aceste activităţi absorb cel puţin şapte luni pe an, din iunie până în decembrie, rezultă că anul colectivului de la Repertoriu nu constă de fapt decât din cel mult cinci luni. Astfel, din ianuarie 1949, când a început prima etapă a acestei lucrări, până în ianuarie 1953, nu sunt de fapt patru ani, cum ar părea la o primă confruntare a cifrelor calendaristice, ci abia 20 de luni, adică mai puţin de doi ani.

Pe de altă parte, nici chiar cele cinci luni anuale, disponibile pentru Repertoriu, nu sunt folosite exclusiv pentru această lucrare. Sunt aceleaşi cinci luni în care membrii colectivului trebuiau să-şi îndeplinească alte variate îndatoriri faţă de Institut şi faţă de Muzeu ca de pildă elaborarea de comunicări, monografii, studii ce se publicau în revistele Academiei etc.

O altă dificultate importantă, care a apăsat asupra activităţii din jurul Repertoriului, a fost inevitabila împărţire a lucrului între două colective rezidând în două oraşe deosebite şi depărtate între ele. Distribuţia de forţe între Bucureşti şi Cluj a fost cu totul inegală: pe când la Bucureşti au funcţionat 11 (inclusiv secretar, desenator) colaboratori (dar nu cu normă întreagă) la Cluj n-au fost decât 5! În schimb, sarcinile Clujului erau destul de mari, referindu-se la regiuni cu activitate arheologică mult mai veche şi mai bogată, cu localităţi arheologice mult mai numeroase şi mai complicate şi cu publicaţii multe şi aproape toate în limbi străine. De aceea colectivul din Cluj, în toate etapele, a fost silit să predea celui din Bucureşti o parte din sarcinile sale cu toată lipsa de experienţă regională ardeleană a colaboratorilor bucureşteni şi cu toată greutatea acestora de a face faţă lucrărilor scrise în limba maghiară.

Schimbările fundamentale produse în cursul realizării Repertoriului, atât în ceea ce priveşte organizarea lucrului cât şi în ce priveşte însuşi caracterul lucrării, au reprezentat alte greutăţi. Trecerea de la organizarea lucrului pe regiuni la organizarea pe epoci n-a putut să rămână fără efecte. Poate ar fi fost mai simplu şi mai convenabil dacă, pentru aceeaşi regiune şi-ar fi luat răspunderea totală un singur colaborator sau un singur colectiv.

Modificarea caracterului lucrării care, dintr-un dicţionar arheologic-topografic foarte concis, cu caracter strict de specialitate, a devenit un fel de enciclopedie arheologică fapt care a contribuit, fără îndoială, la întârzierea publicării Repertoriului.

În încheierea acestui prim subcapitol care oglindeşte problematica destul de complexă a elaborării unei lucrări de o asemenea anvergură pe perioada ianuarie 1949 – decembrie 1952 vom prezenta lista colaboratorilor celor două colective (Bucureşti şi Cluj) de redactare.

Colectivul Bucureşti: Emil Condurachi, Ion Nestor, Dumitru Berciu, D. M. Pippidi, Iorgu Stoian, Dorin Popescu, Grigore Florescu, Ion Barnea, V. Canarache, Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Radu Vulpe, Ecaterina Vulpe, Bucur Mitrea, Gh. Cantacuzino, Alexandrina Alexandrescu, Eugen Comşa, Corneliu Mateescu, Suzana Dumitriu, Ştefan Constantinescu, Eugenia Zaharia-Petrescu, Vlad Zirra, Dinu V. Rosetti, Expectatus Bujor, Pamfil P. Polonic, cartograf Ana Matrosenco (secretar), Adelina Piatkovski, C. S. Nicolăescu-Plopşor (Muzeul Olteniei), Dumitru Tudor (Universitatea Iaşi), Mircea Petrescu-Dâmboviţa (Universitatea Iaşi).

Colectivul Cluj: Constantin Daicoviciu (responsabil), I. I. Rusu, Mihail Macrea, Virginia Macrea, Kurt Horedt, I. H. Crişan, E. Chirilă, Iudita Winkler, Ştefan Ferenczi, N. Lascu, N. Gostar, D. Protase, N. Vasiu, Mircea Rusu, Ion Berciu (Muzeul Alba-Iulia), D. N. Covaci (Muzeul Arad), Octavian Floca (Muzeul Deva), Marius Moga (Muzeul Timişoara), Szekely Zoltan (Muzeul Sf. Gheorghe), N. Lupu (Muzeul Bruckenthal – Sibiu).

Este interesant de menţionat că, începând din anul 1953, necesitatea economiilor financiare şi legea cumulului au dus la suspendarea plăţii colaboratorilor la Repertoriu rămânând să se lucreze numai cu câţiva salariaţi ai Secţiei de Istorie Veche şi ai MNA, aceştia urmând să dea pentru Repertoriu doar 20% din activitatea lor. În practică o asemenea măsură, intervenită tocmai în etapa finală a redactării, când era nevoie de eforturi multiple, a dus fără îndoială la o nouă întârziere. Din aceste considerente în ianuarie 1953 se fac noi propuneri privind personalul care va lucra la Repertoriu, condiţionându-se că dacă aceste propuneri vor fi acceptate de Academie atunci Repertoriul Arheologic va putea fi terminat până la sfârşitul lui decembrie 1953.

Prezentăm mai jos personalul propus de conducerea MNA ce va lucra la Repertoriu:

R. Vulpe şi D. Berciu – Revizuitori (articole şi introducere);

Ecaterina Vulpe – Bibliografie şi muzee;

Gr. Florescu – Revizuirea articolelor referitoare la Oltenia (epoca clasică);

E. Comşa, C. Mateescu – Alcătuirea indicilor pe culturi şi controlul topografic);

D. Popescu (timp limitat) – Verificarea articolelor din Ardeal;

P. P. Polonic – Întocmirea celor 10 hărţi (în acord);

D. Pecurariu, Tr. Bilţiu (timp limitat) – Desenarea obiectelor ce urmează a fi reproduse în Repertoriu;

V. Zirra – Adunarea materialului ilustrativ;

E. Bujor – Evidenţa articolelor din regiunea subcarpatică;

Ana Matrosenco – Secretariat şi Transilvania.

În acest subcapitol se prezintă metodologia care a stat la baza redactării Repertoriului şi care se încheia cu suplimentul de instrucţiuni redactat mai târziu.

Instrucţiuni pentru toţi colaboratorii

1. Lucrarea care se execută urmează să reprezinte un repertoriu general, pe localităţi, pentru întreaga ţară. Localităţile vor figura în repertoriu în ordinea alfabetică.

2. În cuprinsul titlului vor figura următoarele date:

Localitatea, în primul rând numele actual oficial al unităţii administrative, comună, cătun, sat, plasă, judeţ.

Specificaţia judeţ sau jud. nu se notează (de ex., Cucuteni, Iaşi). Este recomandabil să se noteze latitudinea şi longitudinea în grade, minute şi secunde. La nevoie se va adăuga şi numele vechi al localităţii, în cazul în care ea este cunoscută în literatura arheologică sub numele vechi. Acolo unde este cazul se va adăuga denumirea maghiară sau germană. Se va nota şi numele antic, care în cazul în care nu este cert, va fi prevăzut cu semn de întrebare.

Punctul exact: hotarul, locul etc., cu denumirile locale.

Datele arheologice. Se vor menţiona toate monumentele şi documentele existente în cuprinsul unei unităţi administrative sau într-un punct. Ele vor fi enumerate în ordine cronologică şi anume:

PREISTORIE:

  • Paleolitic (prescurtare: Pal.);
  • Mezolitic (prescurtare: Mez.);
  • Neolitic (prescurtare: Neol.);
  • Bronz (prescurtare: Br.);
  • Hallstatt (prescurtare: Ha.).

ANTICHITATE CLASICĂ:

  • La Tène (prescurtare: LT.);
  • Epoca greco-romană (prescurtare: Gr.-Rom.).

EVUL MEDIU:

  • Epoca migraţiilor (prescurtare: Migr.);
  • Bizantin (prescurtare: Biz.);
  • Slav (prescurtare: Sl.).

În cuprinsul epocilor, perioadelor etc. se vor preciza, atunci când este posibil, tipurile de civilizaţie. Încadrarea în perioade şi definirea tipului vor fi acelea care corespund stadiului actual al cunoştinţelor noastre, răspunderea revenind colaboratorului sau colectivului.

Tipurile de civilizaţie se vor nota cu Civ., urmat de numele întreg al tipului.

Condiţiile şi caracterul descoperirii şi, dacă s-au făcut săpături sistematice, când şi de cine.

Locul unde sunt păstrate materialele respective (muzee sau colecţii particulare).

Bibliografia. Se vor cita lucrările care constituie izvorul de bază (prezentarea monumentului sau a documentelor) în ordinea cronologică a apariţiei lor. În cazul în care o publicaţie interpretativă a adus date noi sau precizări esenţiale se va cita şi ea.

Lămuriri de ordin general

• În principiu, Repertoriul înregistrează numai localităţi sau locuri în care s-au făcut realmente descoperiri arheologice certe.
• Totuşi, Repertoriul va avea un capitol care va cuprinde pe obiecte lucrurile de pe cuprinsul ţării dar fără provenienţă cunoscută şi anume numai pe cele întâlnite în publicaţii.
• Informaţiile dubioase, necontrolate sau necontrolabile, vor purta un asterisc.
• Resturile paleontologice nu se citează decât în măsura în care apar într-o oarecare asociere cu resturi arheologice.
• Tumulii se menţionează numai în cazurile în care s-au găsit resturi arheologice în ei.
• Se va proceda cu cea mai mare precizie în problema localizării pe teren a descoperirilor sau a aşezărilor.
• Se va căuta să se noteze intensitatea, durata, întinderea, starea de conservare a aşezării, de asemenea cum a sfârşit aşezarea. În genere notele arheologice trebuie să fie cât mai scurte, trimiţându-se pentru detalii la publicaţii.
• Notele conţinând informaţii inedite pot fi mai ample.
• Se va căuta pe cât posibil să se noteze sau să se sublinieze legătura în timp şi spaţiu dintre diferitele fenomene arheologice din aceeaşi localitate sau zonă.
• Se atrage atenţia că munca a fost repartizată pe regiuni unor anumite colective. La excerptarea publicaţiilor, însă, fiecare colaborator care primeşte sarcina excerptării unei publicaţii este dator să adreseze fişă pentru orice informaţie întâlnită acolo şi să o transmită colectivului care lucrează regiunea respectivă.
• Pentru fiecare localitate se va întocmi câte o fişă de fiecare epocă deoarece fişele vor fi controlate, pe epoci, de specialişti.
• Deoarece nu s-au putut confecţiona fişe colorate şi va trebui să se lucreze pe fişe albe (sferturi de coală dublă pentru fişa parţială definitivă) epocile vor fi marcate prin sublinierea titlului cu diferite culori, astfel:

  1. Preistorie: roşu;
  2. Greco-romane: verde;
  3. Migraţii: albastru;
  4. Bizantine: violet;
  5. Slave: portocaliu;
  6. Monede: cafeniu;
  7. Nedeterminate: rămân nesubliniate.

• În Repertoriu urmează să se reproducă o parte din antichităţile consemnate. Dintre cele inedite se vor reproduce cele mai importante. Dintre cele publicate cele mai importante sau cele mai greu accesibile. Fiecare colaborator va face propuneri privind reproducerea unora sau altora dintre piese.
Repertoriul va cuprinde epocile de la paleolitic până la întemeierea Principatelor Româneşti.
• Lista de abrevieri se va întocmi ulterior.
• Fişele se semnează cu iniţialele (dezvoltate la nevoie) ale colaboratorului care le-a întocmit.

Supliment la instrucţiuni

Colecţiile care nu au caracterul de Muzeu, fie că sunt publice sau particulare, se notează cu Col. urmat de numele colecţiei sau al colecţionarului.

Locul unde se păstrează materialul se notează simplu cu abrevierea Muzeului sau colecţiei fără în, la etc.

În cazul în care o descoperire este cunoscută în literatură sub alt nume decât acela al unităţii administrative în raza căreia se află situată ea se tratează sub numele unităţii administrative respective, cu specificarea şi a denumirii din literatură, adresându-se o fişă şi introducându-se în Repertoriu şi o voce cu numele plin, voce sub care se trimite la locul unde este tratată descoperirea. Exemplu: aşezarea preistorică descoperită de C. Mătasă sub numele de Frumuşica se găseşte de fapt în raza comunei Bodeştii – Precistei. Frumuşica este numele dealului respectiv. Aşezarea va fi tratată sub Bodeştii – Precistei, iar sub Frumuşica în Repertoriu se va trimite la Bodeştii – Precistei. Cetatea Dinogeţia, astăzi Bisericuţa, ţine de comuna Garvăn. Ea va fi tratată sub Garvăn, dar în Repertoriu va figura şi o voce Bisericuţa şi alta, Dinogeţia sub care se va trimite la Garvăn.

Secolul se notează cu S.

Înainte de Christos şi după Christos se notează a.C. şi p.C.

La bibliografie, când este vorba de articole din periodice, se notează numai numele autorului şi revista, fără titlul articolului. Dacă articolul este ilustrat se adaugă la urmă (il.). Pagina nu se notează nici cu pag. nici cu p. ci după indicaţia volumului şi a anului se scrie direct după virgulă cifra respectivă. Trimiterile la pagină se fac după tipul: 25-26, resp. 25-28.

Având în vedere că majoritatea Muzeelor din ţară procedează de abia în epoca actuală la o catalogare ştiinţifică definitivă a colecţiilor lor s-a hotărât ca, pentru moment, să nu se treacă în Repertoriu numerele de catalog sau de inventar ale obiectelor citate.

S-a arătat mai sus (subcapitolul I.) angajamentul conducerii MNA de a încheia, în cazul când vor fi fonduri necesare plăţii colaboratorilor, redactarea întregului Repertoriu spre a fi dat la tipar la finele anului 1953. În acest scop s-a hotărât ca înaintea publicaţiei să se facă o machetă a acestei lucrări pentru o dezbatere publică patronată de Academie. Prezentăm mai jos cuvântul introductiv apărut în această machetă; această introducere, publicată în 1953, are ca scop dezbaterea critică a materialului pentru a primi un ajutor în vederea îmbunătăţirii şi tipăririi lucrării. Pentru înţelegerea justă a lucrării se socoteşte necesar să se dea cititorilor machetei o serie de lămuriri:

Scopul Repertoriului Arheologic este de a pune la dispoziţia oamenilor de cultură un mijloc de informaţie ştiinţifică asupra celor mai îndepărtate epoci din istoria României.

Repertoriul Arheologic va cuprinde patru părţi:

1. Introducerea;

2. O schiţă istorică a dezvoltării societăţii de pe teritoriul României din epoca pietrei cioplite până la întemeierea Ţărilor Române ca state feudale de sine stătătoare;

3. Repertoriu propriu-zis;

4. Hărţi (pe epoci şi culturi) însoţite de indici.

Repertoriul propriu-zis constă în prezentarea, în ordine alfabetică, a tuturor localităţilor de pe teritoriul României în care s-au semnalat descoperiri arheologice şi pe cele în care s-au întreprins săpături. Criteriul folosit este cel topografic. Unitatea de bază este satul pe teritoriul căruia s-a produs descoperirea. Imediat după aceea se menţionează comuna de care aparţine satul apoi raionul, indicat prin litera r, şi regiunea prescurtată în reg. În paranteze se menţionează diferitele denumiri pe care le-au avut localităţile în trecut iar pentru localităţile din Transilvania se dau şi denumirile pe care le au în limbile naţionalităţilor conlocuitoare. Aceste localităţi figurează şi la litera respectivă, cu trimitere la articol.

În machetă s-a folosit raionarea din 1950 deoarece articolele erau redactate înainte de ultima raionare.

Din introducere fac parte următoarele:

Tabele cronologice constând din:

1. Liste cronologice ale conducătorilor de formaţiuni statale de pe teritoriul României sau ale celor care au avut legături cu regiunile noastre;

2. Un scurt istoric al arheologiei din ţara noastră.

Explicarea unor termeni tehnici de bază ca şi a unor noţiuni arheologice mai puţin cunoscute.

Lista prescurtărilor utilizate în Repertoriu (Muzee, Instituţii etc.).

Lista Muzeelor (cu prescurtările folosite în Repertoriu).

Bibliografia împărţită în două capitole:

1. periodicele cu prescurtările folosite în text;

2. lucrările individuale cu prescurtările utilizate.

Repertoriul va mai cuprinde schiţa istorică a dezvoltării societăţii omeneşti pe teritoriul României. Ea se va baza pe documentarea concretă din Repertoriu şi va servi pentru a da cadrul istoric necesar înţelegerii articolelor din Repertoriu.

Cu toate eforturile făcute de a preda spre publicare la sfârşitul anului 1953 a Repertoriului Arheologic acestea au fost zadarnice datorită, în primul rând, sprijinului financiar. Din aceste considerente se solicită conducerii Academiei o păsuire până la 1 iunie 1954. De asemenea, MNA cere să se asigure posibilitatea angajării, pe lângă forţele de care dispunea Muzeul, a două dactilografe pentru dactilografierea celor peste 30.000 de fişe excerptate şi a celor peste 5.500 de articole (voci – sit) precum şi desenatori necesari întocmirii hărţilor şi desenelor de piese necesare ilustrării lucrării.

Conducerea Academiei nu a răspuns din păcate solicitărilor MNA. Cu toate acestea, în anii 1954-1955 ritmul de lucru, deşi mult diminuat a dus prin contribuţia unor tineri cercetători ca Petre Diaconu, Emilian Popescu, Petre Alexandrescu, Victoria Eftimie, Nicolae Constantinescu, la îmbogăţirea numărului de fişe excerptate.

Este interesant că prin adresa nr. 266/26-II-1955, Consiliul Ştiinţific al MNA propune Academiei organizarea unei dezbateri a Repertoriului la 15 iunie 1955. Se propune ca la această dezbatere să participe circa 250 de persoane (diverşi specialişti, oameni de cultură), precum şi circa 50 de studenţi. Participanţii trebuiau să primească în prealabil macheta lucrării publicate în 1953. Din motive necunoscute nouă dezbaterea, care trebuia patronată de Academie, n-a mai avut loc.

Este interesant de reţinut că după un an, în şedinţa din 13 noiembrie 1956 a colectivului Repertoriului Arheologic ţinută la Institutul de Arheologie sub conducerea directorului prof. Emil Condurachi se hotărăşte, la propunerea prof. Ion Nestor, să se publice întregul fond de articole – voci redactate până în 1953 iar fondul de după 1954 să se publice ca supliment. Aceste propuneri au rămas fără rezultat.

După aproape şase ani problema Repertoriului revine în actualitate. Astfel, în referatul înaintat Consiliului Ştiinţific al Institutului de către secretarul colectivului Repertoriului, cercetătorului Expectatus Bujor, se arată că: Prima etapă de excerptare a informaţiilor din publicaţiile apărute până în anul 1960 este încheiată. Cea de a doua etapă, de redactare a articolelor poate fi considerată şi ea încheiată. Cea de a treia etapă, care constă în verificarea şi definitivarea articolelor – voci se află în curs de lucru. Cu ocazia verificărilor s-au introdus şi ultimele informaţii excerptate din publicaţiile apărute până în anul 1960 inclusiv. Verificările au fost realizate de către prof. Radu Vulpe (pentru Moldova), prof. D. Berciu, C. S. Nicolăescu-Plopşor, D. Tudor şi Gr. Florescu (pentru Oltenia). Consiliul Ştiinţific a stabilit ca la sfârşitul anului 1963 să se termine multiplicarea Repertoriului Arheologic la Gestetner.

Din păcate şi acest deziderat a rămas nerealizat. După 11 ani, mai exact în anul 1973, Consiliul Ştiinţific al Institutului de Arheologie, sub conducerea prof. D. M. Pippidi, a luat hotărârea publicării Repertoriului Arheologic. În vederea pregătirii pentru definitivare şi a aducerii la zi a redactărilor pentru publicare era necesar ca întregul material să fie regrupat în funcţie de actuala organizare teritorial – administrativă pe sate, comune, în cadrul judeţelor respective.

Este interesant de amintit că în cadrul şedinţei din 22 iunie 1973 a colectivului Repertoriului Arheologic, condusă de prof. D. M. Pippidi, la care au participat Vl. Dumitrescu, D. Berciu, E. Comşa, Al. Păunescu, S. Morintz, P. Alexandrescu, Al. Vulpe, E. Bujor, N. Harţuche, M. Brudiu, se supune atenţiei manuscrisul redactat de N. Harţuche, muzeograf la Muzeul Judeţean Brăila, privind Repertoriul Arheologic al judeţului Brăila. Aceasta reprezenta o primă fascicolă definitivată de N. Harţuche pe baza materialului documentar şi a redactărilor anterioare din manuscrisul Repertoriului Arheologic al României.

Este important de relevat că întreaga perioadă 1949 – 1974, cel care a gestionat întregul material informativ a fost Expectatus Bujor. Se poate afirma că timp de 25 de ani Repertoriul Arheologic a fost în continuu proces de lucru, cea mai dificilă şi copleşitoare muncă depunând-o în tot acest răstimp octogenarul de azi Expectatus Bujor. Este de datoria noastră să-i aducem acestui onest şi modest coleg mulţumirile noastre pentru munca, am putea spune anonimă, depusă în afara planului său de lucru.

În luna mai 1974 documentarul Repertoriului Arheologic este preluat de Al. Păunescu, pe atunci şeful Secţiei Documentare.

În anul 1976 apare primul repertoriu judeţean în două volume. Este vorba despre Repertoriul Arheologic al judeţului Botoşani, semnat de Al. Păunescu, P. Şadurschi şi V. Chirica. Opt ani mai târziu, cercetătorul ieşean V. Chirica, în colaborare cu prof. Marcel Tanasachi, publică Repertoriul Arheologic al judeţului Iaşi, în două volume.

În perioada care a urmat până în 2000 s-au publicat mai multe repertorii judeţene privind Transilvania.

În încheiere avem credinţa că odiseea publicării Repertoriului Arheologic al României se apropie de sfârşit. Colaborarea între Institutul de Arheologie Vasile Pârvan şi cIMeC, începută în anul 2000, este şi va fi fructuoasă. Este o speranţă care se va înfăptui, ea reprezentând şi un omagiu adus numeroşilor cercetători care au trudit pentru realizarea acestei mari opere.

Am arătat într-un alt capitol referitor la „Istoria realizării Arhivei Repertoriului Arheologic al României” că această vastă lucrare începută în ianuarie 1949 şi rămasă, din păcate inedită, cuprinde circa 30.000 de fişe de excerptare şi aproximativ 5.500 articole (voci-sate), fiecare din ele conţinând una sau mai multe descoperiri făcute pe teritoriul satului respectiv precum şi o bibliografie aproape exhaustivă. Această lucrare, concepută ca o mare monografie a descoperirilor arheologice din România sau ca un fel de enciclopedie arheologică trebuia să cuprindă o sistematizare topografică a tuturor ştirilor despre descoperirile arheologice din paleolitic până la întemeierea Domniilor Române (secolul XIV).

Propuneri pentru realizarea Repertoriului Arheologic al României

În anul 1970 un mic colectiv alcătuit din Al Păunescu, pe atunci Şeful Secţiei Documentare a Institutului de Arheologie Bucureşti, Pavel Sadurschi, directorul Muzeului Judeţean Botoşani şi Vasile Chirica, cercetător la Institutul de Arheologie din Iaşi, au propus conducerii Institutului de Arheologie Bucureşti reînceperea cercetărilor de teren în judeţul Botoşani, în vederea redactării repertoriului arheologic al acestui judeţ.

Este necesar să menţionăm că, pentru realizarea acestei lucrări apărută în toamna anului 1976 (în două volume), s-a folosit o metodologie mult mai completă decât cea care a stat la baza redactării vechilor fişe ale repertoriului la care ne-am referit. Folosind cele 614 fişe de excerptare şi cele 88 de articole (voci-sate) ale vechiului repertoriu Botoşani am căutat să prezentăm toate descoperirile arheologice începând cu paleoliticul şi până în medievalul târziu (sfârşitul secolului al XVIII-lea) cunoscute pe teritoriul actual al judeţului Botoşani. Verificarea pe teren a tuturor punctelor şi descoperirea unui mare număr de puncte arheologice (cca.1800) prin intense cercetări de teren a însemnat fără îndoială un efort extraordinar. Aceste puncte reprezintă fie aşezări mai mari sau mai mici cu unul ori cu mai multe niveluri de locuire fie descoperiri izolate de faună fosilă, monede sau tezaure monetare, unelte de piatră (topoare de silex etc.), unelte, arme şi depozite de metal, obiecte de podoabă, morminte sau necropole etc.

Este îndeobşte cunoscut faptul că în documentele medievale sunt menţionate o mulţime de aşezări săteşti care în decursul secolelor au constituit obiecte de cumpărări, vânzări, litigii, confirmări de proprietate, danii etc. De asemenea, precizările referitoare la hotărnicia satelor ne-au permis localizarea şi identificarea multora dintre ele.

În ceea ce priveşte satele mai vechi decât secolul al XIX-lea – ne referim atât la cele dispărute de-a lungul secolelor cât şi la cele existente astăzi – s-a căutat să se realizeze o fişă mai completă care să cuprindă: denumirile anterioare, prima şi ultima (dacă este cazul) atestare documentară precum şi unele observaţii referitoare la încercarea de identificare a vechilor vetre de sate menţionate în documente cu aşezările medievale, descoperite de regulă în apropierea sau chiar pe actuala vatră a satului.

Astfel, pentru o mai bună identificare a aşezărilor (unele din ele purtând denumirea de Silişte sau Siliştea Veche etc.) depistate prin cercetări de teren şi săpături sistematice, cu vechile sate dispărute astăzi sau cu vetrele satelor existente, ne-am îngăduit, în repertoriul localităţilor judeţului Botoşani, să facem unele observaţii ţinând seama de prima atestare documentară care, de altfel, nu reprezintă altceva decât confirmarea la acea dată a existenţei unei aşezări întemeiată poate de curând sau cu decenii ori cu secole în urmă. Pentru această identificare am avut în vedere materialul arheologic descoperit iar acolo unde a fost cazul am utilizat şi elementele de toponimie minore (hidronimice, antroponimice, oiconimice etc.). Vom da câteva exemple.

Pe actualul teritoriu al judeţului Botoşani sunt atestate pentru secolul al XIV-lea numai şapte sate. Fiind cele mai vechi aşezări rurale cunoscute până acum, le enumerăm în ordinea vechimii: Horlăceni (1384); Dobrinăuţi (1392), cu silişte în care cele mai vechi urme arheologice au fost atribuite sfârşitului secolului al XIII-lea; Mariseuţi (1392), sat dispărut; Rogojeşti (1397); Costeni (1398-1399); Strahotin şi Tudora (1400), ambele fără îndoială mai vechi decât prima atestare documentară.

Pentru secolul al XV-lea sunt atestate pe teritoriul aceluiaşi judeţ 89 de sate. Dintre acestea cca. 25 de sate atestate în primele decenii ale secolului al XV-lea existau probabil şi în secolul al XIV-lea. Arheologic, s-au identificat cca. 15 aşezări din care şapte au fost atribuite pe baza materialului ceramic secolului al XIV-lea. De asemenea se constată că un număr de cca. 15 au dispărut sau poate unele şi-au schimbat ulterior numele.

Este important de notat că un număr de 271 sate sau cătune sunt fără menţiuni documentare.

Exemple de identificare a vetrei satului

Pentru a avea o imagine mai exactă privind corelarea între denumirea veche a satului, atestată în documentele medievale, şi denumirile mai noi ale acestuia precum şi localizarea, mai precis identificarea vetrei satului respectiv (Siliştea sat) vom încerca sa prezentăm cele mai semnificative cazuri.

DOBRONĂUŢI, DOBRINĂUŢI, sat dispărut care şi-a schimbat numele, aflat pe teritoriul actual al satului Lunca, comuna Vârfu Câmpului.

Alte denumiri: Dobernăuţi, Dobrănăuţi, Dobrănăuţi Gapoi.

Menţionări documentare: 30 martie 1392 („pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi”), 15 iunie 1331, harta din 1835.

Observaţii: Întinsa aşezare de pe terasa Siretului, aflată la vest de satul Lunca (comuna Vârfu Câmpului), pe locul denumit şi azi „La Silişte” reprezintă, credem, vatra vechiului sat Dobrinăuţi. Săpăturile arheologice efectuate în anii 1965-1967 au dovedit că cele mai vechi urme de locuire medievală de aici aparţin sfârşitului secolului al XIII-lea.

Bibliografie:

M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I (1431), p.7-13.

Documenta Romaniae Historica, A – Moldova, I (1384-1449), p.152-154.

C.C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX (Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835), Bucureşti, 1957, p.229.

N. Filipescu-Dubău, Dicţionar geografic al judeţului Dorohoi (întocmit şi prelucrat în formă lexiconică de C. Chiriţă), Iaşi, 1891, p.76.

Dan Teodor, Eugenia Neamţu, Victor Spinei, Arheologia Moldovei, VI, 1969, p.187-212.

Al. Odobescu, Opere complete, III, 1908, p.155.

N. Zaharia, M. Petrescu-Dâmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova (de la paleolitic până în secolul al XVIII-lea), Bucureşti, 1970, p.301.

DRĂCŞANI, sat, comuna Suliţa

Denumiri vechi: Drăgşani, Drăcşani, Drăcşanul;

Menţionări documentare: iulie 1616; harta din 1835;

Observaţii: Aşezarea aflată în marginea nord-estică a satului în care s-au găsit resturi de locuire atribuite secolelor XIV-XV şi XVI-XVIII reprezintă vatra unui vechi sat dispărut, foarte posibil, chiar a vechiului sat Drăcşani.

STRAHOTIN, sat, comuna Dângeni.

Satul Strahotin este format din cătunele: Strahotinul vechi şi Strahotinul Nou.

Menţiuni documentare: 12 martie 1399 – 11 februarie 1400; 17 martie 1562; harta din 1833.

Observaţii: Prin uricul datat la cca. 1400, Iuga Voievod dăruieşte boierului Braea un loc la Strahotin. Nu este exclus ca satul să fie mai vechi, el existând chiar în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Interesant este de remarcat că pe harta din 1833 acest sat este menţionat sub denumirea Odaia Strahotin şi nu de Strahotin.

Bibliografie:

M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p.26-29.

Documente privind Istoria României, A-Moldova, veacul XVI, vol. II, p.159-160.

Ioan C. Băcilă, Împărţirea administrativă a Moldovei în anul 1833 (două documente cartografice) în Amintirea lui Constantin Giurescu, la douăzeci de ani de la moartea lui, Bucureşti, 1944, p.144.

CORNEŞTI, fost sat, în prezent în componenţa oraşului Darabani

Menţiuni documentare: Recensământ 1772-1774; harta din 1835.

Observaţii: Întinsa aşezare din punctul Lanul Mocăniţei ar putea reprezenta vatra unui vechi sat dispărut, poate a satului Corneşti sau Mărgineni.

Bibliografie:

P. Gh. Dmitrievici, Moldova în epoca feudalismului (Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774), t. VII, part. I-II, Chişinău, 1975.

C. C. Giurescu, Principatele Române la începutul secolului XIX (Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835), Bucureşti, 1957, p.228.

Informaţii învăţător D. Jar, 1974.

Cercetare colectiv Repertoriu Arheologic (Botoşani), 1974.

SELIŞTEA LUI ZÂRNA, sat dispărut, aflat pe teritoriul actual al comunei Văculeşti.

Menţiuni documentare: 14 aprilie 1415; 29 noiembrie 1443; 15 noiembrie 1499.

Observaţii: Costăchescu dă ca nesigură data de 1415 care ar putea fi şi 1418 sau 1419. În rezumatul acestui uric se vorbeşte de satele Văculinţi şi „unde Zârnă şi-a făcut selişte sub pădure”.

Ultima menţiune documentară de care dispunem este cea din 1499 („Selişte unde a şezut Zârnă”). De altfel, la nord de satul Văculeşti există şi azi o vale numită Valea lui Zârnă iar în apropierea ei, mai exact la sud de această vale, un deal denumit Dealul Săliştei. Pe acest platou s-a descoperit o întinsă aşezare medievală aparţinând, pe baza materialului ceramic, secolelor XV-XVI. Ea reprezintă, ţinând seama de cele două toponime, vatra satului, cunoscut din documentele menţionate sub numele Seliştea lui Zârnă. Costăchescu crede că satul a existat şi în secolul al XIV-lea.

Din punct de vedere arheologic, în urma investigaţiilor din 1974, s-a descoperit la cca. 1 km de linia ferată Dorohoi-Botoşani, în apropierea grădinilor fostului CAP-Văculeşti, pe partea stângă a drumului comunal Văculeşti-Recea-Verbia, la aprox. 0,800 km nord-vest de aşezarea La Priseacă, pe un platou numit Dealul Săliştea cuprins între viroagele a doi torenţi, o întinsă aşezare (Silişte) din care s-au cules fragmente ceramice aparţinând secolelor XV-XVI.

Bibliografie:

Al. Odobescu, Opere complete, III, 1908, p.154.

M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, I, p.119-121.

Idem, II, p.187-194.

Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, II, Bucureşti, 1913, p.142-143.

Din cele câteva exemple de mai sus reiese limpede că numai o investigaţie exhaustivă de teren, coroborată cu toarte informaţiile documentare poate să ne ducă la identificarea aşezărilor medievale (Siliştilor), aflate în prezent fie pe teritoriul satului actual sau al celui dispărut, fie în apropierea celui ce dăinuie astăzi.

Imagini de situri arheologice aflate în arhiva Muzeului Naţional de Antichităţi – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”

Imaginile fotografice digitizate datează din prima jumătate a secolului al XX-lea. Fiecare lot de fotografii este însoţit de o scurtă descriere a poziţiei topografice, a apariţiei, dezvoltării şi declinului sau dispariţiei monumentului respectiv, fie el antic sau medieval, evidenţiindu-se totodată importanţa lor în cadrul unui context istoric mai larg.

Până de curând informaţia arheologică era păstrată integral pe hârtie (sub formă de rapoarte, fişe de sit, fotografii, planuri şi hărţi). Arhivele arheologice sunt adesea modest organizate şi greu accesibile. Institutul de Memorie Culturală şi Direcţia de specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor au iniţiat o activitate sistematică de digitizare şi stocare în format electronic a informaţiilor importante privind săpăturile, cercetarea şi conservarea patrimoniului arheologic.

Baza de date a Repertoriului Arheologic Naţional, Baza de date a cercetărilor arheologice şi digitizarea arhivelor istorice (desene, rapoarte, fotografii, inventare de descoperiri şi de colecţii etc.) ca şi documentaţiile privind săpăturile recente de salvare urmează să fie disponibile on-line .

În 2001, în cadrul proiectului european ARENA, Institutul de Memorie Culturală şi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan″ au început o colaborare pentru digitizarea unor documente semnificative din arhiva istorică şi din arhiva-fişier „Repertoriul Arheologic al României″ pentru conservare şi diseminare a informaţiilor. Proiectul este co-finanţat de Ministerul Culturii şi Cultelor.

Principalul nostru rol este să înlesnim o trecere cât mai lină de la hârtie la suportul digital, să îmbogăţim informaţia pentru uzul cercetătorilor de azi, al specialiştilor şi publicului prin indexare, standarde şi colaborare cu instituţii din ţară şi din străinătate .

Colectivul redacţional

Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan″ – BucureştiInstitutul de Memorie Culturală – Bucureşti
Coordonatori de proiect:
Alexandru Păunescu (2001-1 mai 2003),
Roxana Dobrescu (2003-)
Coordonator de proiect:
Irina Oberländer Târnoveanu
Colectiv: 
Adina Boroneanţ, Andrei Măgureanu, Adriana
Panaite, Anca Ganciu, Despina Gugiu-Măgureanu
Scanare, prelucrare imagini, web design: 
Paula Jercan
Au mai colaborat: 
Oana Damian, Radu Harhoiu, Mircea Angelescu
Programare:
Alina Gheorghe, Florela Vasilescu, Codruţ Onofrei

 

Manuscrisele lui Pamfil Polonic

În prima parte a acestui raport ne vom referi la manuscrisele lui Pamfil Polonic aflate la Biblioteca Academiei Române precum şi la contribuţia sa la cunoaşterea, cu precădere, a antichităţilor din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.

Înainte de a vorbi de prodigioasa activitate de teren a lui Pamfil Polonic din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea precum şi de preocupările sale în calitate de inginer-topograf şi cartograf ne îngăduim să oferim cititorului unele date biografice[1].

S-a născut la Suceava la 27 august 1858.

În 1873, după absolvirea cursului gimnazial, intră la liceul militar din St. Polten, în 1874 se află la Şcoala militară din Weisskirchen (Moravia) iar în 1875 la Academia Militară (Theresianum) din Viena.

În 1879 este promovat sublocotenent în regimentul 31 (românesc) din Sibiu unde rămâne zece ani, până în 1888, îndeplinind totodată şi funcţia de profesor de topografie la Şcoala de ofiţeri de rezervă. În 1888 în calitatea sa de inginer topograf lucrează la fortificaţiile militare ce se efectuau la Przemysl în Galiţia dar, după trei ani (1891), datorită bolii contractate aici se pensionează.

Apreciind calităţile de excepţie atât de topograf cât şi de desenator prof. Gr. Tocilescu, directorul Muzeului Naţional de Antichităţi, îl încadrează în 1892 şi, astfel, timp de aprox. 11 ani devine cel mai important colaborator tehnic al acestuia. Din păcate, după un deceniu de activitate, datorită unor neînţelegeri între ei, asupra căror nu vom insista, în anul 1902 părăseşte MNA devenind colaborator apropiat al lui Grigore Antipa lucrând ca inginer topograf şi desenator la Serviciile Pescăriilor Statului din Delta Dunării iar în 1905 este adus la Muzeul de Istorie Naturală din capitală, muzeu ce va purta numele marelui biolog.

În 1910 colaborează cu Simion Mehedinţi în ceea ce priveşte partea de cartografie la atlasul şi manualele de geografie ale ilustrului nostru geograf. După primul război mondial lucrează la Direcţia Cadastrului Ţării, unde avea funcţia de şef de lucrări principal. De aici se pensionează în 1925. Tot în această perioadă colaborează şi cu Institutul Geologic al României desenând Harta Geologică a României.

Cu ocazia semicentenarului Dobrogei din 1928 Muzeul Naţional de Antichităţi îl solicită să deseneze Harta Dobrogei preistorice şi greco-romane (la scara 1:150.000) precum şi Harta valurilor din Dobrogea la scara 1:300.000), ambele hărţi fiind expediate la Expoziţia de la Barcelona. Tot pentru MNA desenează cu fiul său Pamfil P. Polonic, geograf-cartograf, Harta Arheologică a Daciei (la scara 1:500.000) pe baza datelor oferite de prof. Ion Andrieşescu.

Apreciat de Pârvan pentru deosebitele sale calităţi acesta îl îndeamnă să prezinte Academiei Române manuscrisul său intitulat „Despre valurile, drumurile şi cetăţile romane din toate ţările locuite de Români” având ca motto „Valea Împăratului” (92 de pagini). De altfel, subiectul solicitat de Academie se referea la alcătuirea unui repertoriu istoric, metodic dar sumar cu toate urmele romane păstrate în ţările locuite de români şi, în special valurile, drumurile şi cetăţile. Este important de relevat dorinţa autorului, care a adăugat în capitolul privind cele trei poduri de peste Dunăre şi trecătorile, ca lucrarea pregătită în forma finală pentru tipar să fie însoţită de un indice alfabetic şi de o hartă arheologică. Astfel, nobila sa intenţie era de a alcătui o lucrare de reconstituire arheologică a feţei pământului ţărilor locuite de români în epoca romană pe temeiul tuturor mărturiilor scrise şi tradiţionale. Forul academic apreciind această lucrare i-a oferit lui Polonic premiul Vasile Adamachi.

În anul 1935 P. Polonic reuşeşte să publice sub formă de rezumat două articole din manuscrisele sale[2].O altă lucrare rămasă neterminată începută, se pare, prin anii 1934-1935 se intitula: „Itinerar al locurilor istorice prin Ţările Române”.

Se stinge din viaţă la vârsta de 86 de ani la Bucureşti în ziua de 17 aprilie. Înainte de a muri, predă Academiei Române toate notele, însemnările şi observaţiile sale pe care le însoţeşte de hărţi, planuri, reconstituiri etc.

În cele ce urmează nu ne vom ocupa decât de activitatea pe care P. Polonic a depus-o ca angajat al Muzeului Naţional de Antichităţi timp de aproape 11 ani (1892-1902) în calitatea sa de inginer-topograf, cartograf şi desenator şi, fără îndoială, de arheolog amator (folosim acest termen întrucât nu avea studii de specialitate în acest domeniu).Astfel, imediat după încadrarea sa la MNA Tocilescu îi încredinţează săpăturile de la Adamclisi începute în aprilie 1892 şi chiar cercetările din întreaga Dobroge. În anul următor continuă, sub conducerea lui Tocilescu, săpăturile din această importantă cetate şi, totodată, se preocupă de ridicarea şi localizarea pe hartă a celor trei valuri (valul mare de pământ, valul mic de pământ şi valul de piatră) care încep din dreptul insulei Hinog (aflată la cca. 3 km sud de capul podului de la Cernavodă) şi sfârşesc la Constanţa precum şi a castrelor alăturate acestora. Tot în 1893 efectuează săpături în Oltenia, la Slăveni, iar în 1894 în castrele de la Racoviţa-Copăceni, Bivolari şi Tiţeşti. De asemenea a cercetat drumul roman de la Izlaz până la Ioneştii Govorii şi mai apoi până la Boiţa, drumul lui Traian de pe Valea Cernei precum şi valurile de apărare (Valul lui Traian, Troianul sau Brazda lui Novac de nord şi de sud[3]).

Pamfil Polonic este probabil primul care a cercetat, am putea spune, pas cu pas, malul stâng al Dunării, începând de la Vârciorova la Giurgiu şi, de aici, până dincolo de Brăila.În anii 1895-1896 şi 1899 efectuează săpături la Axiopolis (în cele două fortăreţe, una romană şi alta probabil bizantină, de pe platoul de formă triunghiulară de pe malul drept al Dunării din dreptul insulei Hinog). În 1895 cercetează litoralul de la Mangalia la Casapchioi iar în 1897 continuă aceste investigaţii de la Casapchioi până la Babadag.În 1896 execută săpături în castru precum şi la piciorul podului de la Drobeta. În 1897 face săpături în castrele de la Răcari, Bumbeşti şi Porceni. În anul 1898 revine în Dobrogea cercetând împrejurimile lacului Razelm şi ale braţului Sfântu Gheorghe precum şi malul Dunării în aval, de la Tulcea până dincolo de Ostrov. Tot în acest an continuă investigaţiile de pe bătrânul fluviu, între Calafat şi Giurgiu, apoi, trecând în sudul Moldovei cercetează valul de la Galaţi.În anii 1898-1899 reia săpăturile de la Adamclisi începute în 1892. În anul 1900 execută săpături la Celei şi Reşca iar în 1901 la Mangalia şi Jidava.Din cele expuse se poate afirma că într-un timp relativ scurt, ce depăşeşte cu puţin un deceniu, Pamfil Polonic a reuşit să realizeze un număr, am putea spune impresionant, de săpături făcute după metoda timpului în staţiuni cu o stratigrafie uneori dificilă şi complexă şi să efectueze cercetări perieghetice care însumează sute de kilometri privind drumurile romane, valurile etc.Toate aceste investigaţii de teren se concretizau, conform înţelegerii cu prof. Tocilescu, în rapoarte detaliate săptămânale, însoţite de numeroase ridicări topografice, schiţe topografice, planuri de detaliu pentru cele mai importante obiective, reconstituiri etc.

Lucrările realizate de P. Polonic au fost folosite din plin în publicaţiile şi comunicările susţinute de prof. Gr. Tocilescu[4]. Aşa cum aminteam mai sus probabil, datorită unor divergenţe de păreri, considerându-se nu de puţine ori „nedreptăţit”, poate şi din alte motive care ne scapă, P. Polonic rupe colaborarea cu Tocilescu, părăsind muzeul în 1902.

Aşa cum observa, pe bună dreptate, Corneliu Mateescu[5] , contribuţia lui P. Polonic rezidă nu numai în realizarea cu meticulozitate şi precizie a numeroase planuri, relevee etc., toate însoţite de rapoarte detaliate, dar şi în faptul că, nu puţine dintre ele rămân unicele documente, deoarece există situri care au fost distruse parţial iar altele pentru totdeauna datorită nepăsării dar, mai ales distrugerilor antropice.

Întreaga activitate ştiinţifică a lui P. Polonic concretizată în texte, însemnări, planuri etc. cuprinde un număr de 1587 file din care 1334 de file text, 27 hărţi, 226 planuri si desene pe care le-a predat, aşa cum menţionam mai sus, Secţiei de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române.

Pentru o mai bună cunoaştere de către cititor a prodigioasei sale activităţi de cercetare vom prezenta în continuare întregul fond de manuscrise Polonic (ne referim la titlurile tuturor caietelor şi manuscriselor în care sunt indicate şi numărul filelor respective precum şi a hărţilor)[6].

  • Despre valurile, drumurile şi cetăţile din ţările locuite de români. Motto: Valea Împăratului (1 ms.1, 92 file).
  • Valurile romane şi preistorice (1 ms.4):
    • Valurile romane de la Cernavodă până la Constanţa (caiet 1, f.27-76 şi caiet 2, fila 1-5); 
    • Valul roman de la Vlachioi (caiet 2; f.16-21); 
    • Valul roman din jurul satului Niculiţel (caiet 3, f.1-6); 
    • Valul roman (Ghermea) de la Jijila (caiet 4, f.1); 
    • Valul roman de la Igliţu (caiet 5, f.1); 
    • Valul lui Traian de la Galaţi (caiet 6, f.4-12); 
    • Brazda lui Novac de nord (caiet 7, f.1-38); 
    • Brazda lui Novac de sud (caiet 8, f.39-45); 
    • Brazda lui Novac de sud de la Frasin (Vlaşca) (caiet 8 bis, f. 1-2); 
    • Valul roman (Troianul) din Teleorman (caiet 9, f.22-60); 
    • Valul lui Traian de la Suteşti (caiet 10, f. 13-14); 
    • Valul tătarilor din Valea Nişcovului (caiet 11, f.1-2); 
    • Valurile romane din Banat şi Ungaria (caiet 12, f. 1-8); 
    • Valurile romane din jurul Sarmizegetusei (Grădiştea) (caiet 13, f.1-2); 
    • Valul roman de pe dealul Mezeş, între Criş şi Someş (caiet 14, f.1); 
    • Valurile romane de la Tribed şi Prajd (frontiera de est a Daciei) (caiet 15, f.1), 
    • Valurile din nordul Moldovei (caiet 16, f.1-3); 
    • Troianul de la Nicoreşti (caiet 17, f.1);
  • Drumuri romane şi preistorice (1 ms.5):
    • Drumul roman de la Izlaz la Reşca (caiet 1, f.61-76); 
    • Drumul roman la Celei la Boiţa (Transilvania) (caiet 2, f. 77-131); 
    • Drumul lui Traian din Transilvania (continuarea lui 2) (caiet3, f. 1-5); 
    • Drumul lui Traian de la Turnu Severin (caiet 4, f.1-4); 
    • Drumul lui Traian din Banat (de la Lederata la Sarmizegetusa) (caiet 5, f.1-2); 
    • Drumul lui Traian din valea Cernei (caiet 6, f.1-2); 
    • Drumul lui Traian din Pasul Vâlcan (de la Bumbeşti la Petroşani) (caiet 7, f.1); 
    • Drumul roman de la Silistra (Durostorum) până la Constanţa (caiet 8, f. 1-5); 
    • Drumul Muerei, la apus de Reşca (caiet 9, f.1); 
    • Drumul lui Şerban Vodă de la Greaca (caiet 10, f.1); 
    • Drumul Domnişorului din judeţul Prahova (caiet 11, f.1).
  • Note şi informaţii asupra locurilor istorice culese de la locuitori (1 ms, 6, caiet 1, f.1-70; caiet 2, f.1-6; caiet 3, f.1-30; caiet 4, f.1-3).
  • Cetăţi romane şi preistorice (1 ms. 7):
    • Cetăţile din judeţul Gorj (caiet 1, f.10-17); 
    • Cetăţile de lângă Roşiorii de Vede (caiet 2, f.18-25); 
    • Cetatea preistorică de la Miceşti din judeţul Argeş (caiet 3, f.1); 
    • Cetăţile din interiorul Dobrogei de pe malul Mării Negre (caiet 4, f.21-36); 
    • Cetăţile din judeţul Dolj (caiet 5, f. 37-44); 
    • Cetatea de la „La Nucet” de lângă satul Popeşti din judeţul Vlaşca ( caiet 6, f.45,- 48); 
    • Cetăţile din judeţul Ialomiţa (caiet 8, f. 10-15); 
    • Cetăţile din judeţul Ialomiţa (caiet 8, f.10-15); 
    • Ruinele oraşului roman Sarmizegetusa (Ulpia Traiana) (caiet 9, f. 1-7); 
    • Cetăţile din judeţul Buzău (caiet 10, f.1-16); 
    • Cetăţile de pe malul dobrogean al Dunării, de la Dunăvăţ la Hârşova (caiet 11, f. 1-60) şi de la Hârşova până la Ostrov (caiet 12, f.8-43); 
    • Cetăţile din Transilvania şi cetăţile din Moldova (caiet 13, 14, f. 217-270); 
    • Numirea antică a râurilor din Dacia şi frontiera ei (după Gr. Tocilescu şi D. Onciul) (caiet 15, f. 1-6); 
    • Cetăţile rotunde de la Alcalop (Dobrogea) (caiet 16, f.1); 
    • Despre movile (curgane) (caiet 17, f.1).
  • Săpăturile cetăţilor romane (1 ms. 8):
    • Săpăturile de la Adamclisi (caiet 1, f. 1-22); 
    • Săpăturile de la Turnu Severin (caiet 2, f. 23-43), 
    • Săpăturile de la cetatea romană (Jidava) de la Câmpulung (caiet 3, f. 44-57); 
    • Săpăturile de la Răcari (caiet 4, f. 58-67); 
    • Săpăturile făcute la cetăţile romane de la Bumbeşti (caiet 5 , f.68-79); 
    • Săpăturile de la Racoviţa-Copăceni (caiet 6, f. 80-87); 
    • Săpăturile de la Celei (caiet 7, f.1-13); 
    • Săpăturile de la Reşca (caiet 8, f.14-50); 
    • Ruinele oraşului antic Tomis şi cercetări arheologice la Constanţa (caiet 9, f.4-9, 51-77); 
    • Cercetări arheologice la Mangalia (caiet 10, f. 1-10); 
    • Cercetările arheologice de la Hinog (caiet 11, f.12-23); 
    • Cercetări arheologice la Slăveni (caiet 12, f. 1-5).
  • Fortificaţii preistorice (1 ms.9, f.1-27).
  • Fortificaţii romane (1 ms.10, caiet 1, f.41-74; caiet 2, f-75-149; caiet 3, f.150-216).
  • Cetăţile şi monumentele istorice din Dobrogea în harta Statului Major la scara 1:200 000 (1 ms.11, f. 1-14).
  • Cetăţile şi monumentele istorice din România notate pe harta Statului Major, scara 1:200 000 şi trecute pe harta 1: 500 000 (1 ms.12, f. 1-43).Cetăţile şi monumentele istorice )1 ms.13, f.1-12).
  • Harta Moldovei din hărţile Statului Major (1 ms.15, f.1-6). Varia (1 ms. – cuprinde 226 de planuri şi desene asupra tuturor săpăturilor şi cercetărilor de suprafaţă).
  • Hărţi arheologice (II, 1-21 – cuprinde 21 de hărţi de pe harta României 1:500 000, cu localizarea obiectivelor arheologice cunoscute).
  • În afara copiilor xerox, după originalele manuscris aflate la Biblioteca Academiei prezentate de Vasile Barbu, este important să menţionăm că, în Arhiva MNA există şi trei caiete cu note ale lui P. Polonic. Toate trei sunt intitulate Note de locuri istorice, redactate în 1927 care cuprind în total 37 de file [7].

Nu avem intenţia de a intra în detalii privind contribuţiile aduse de P. Polonic la cunoaşterea antichităţilor în urma numeroaselor investigaţii întreprinse cu precădere în spaţiul cuprins între Carpaţi şi Dunăre (Oltenia, Muntenia) şi Dobrogea, ci ne vom opri puţin asupra observaţiilor sale referitoare la cetăţile din celelalte provincii istorice ale ţării.

După părerea noastră aceste teritorii au fost puţin investigate de Polonic prin cercetări metodice, datele pe care ni le oferă fiind obţinute atât pe baza studierii şi interpretării, ca specialist topograf-cartograf, a hărţilor Statului Major Român (la scările 1:50 000, 1:200 000, 1:500 000) şi a celor austriece (la scara 1:300 000) cât şi din literatura de specialitate, cum este cazul siturilor din nordul Moldovei.

În ceea ce priveşte spaţiul transilvan ştim că el a efectuat cercetări pe Jiul românesc şi pe Bistra, precum şi la Sarmizegetusa şi în jurul oraşului antic, el fiind însoţit de prof. Teohari Antonescu, restul descoperirilor din acest spaţiu fiind prezentate pe baza informaţiilor indirecte având ca sursă, aşa cum spuneam mai sus, hărţile şi publicaţiile [8]. În aceeaşi situaţie se află, după noi, şi Banatul[9].Cât priveşte Moldova, putem spune că nordul şi, se pare, chiar centrul acestei provincii, nu au fost investigate personal, ca şi spaţiul transilvan la care ne-am referit de către Polonic, datele pe care ni le oferă având aceleaşi surse menţionate[10]. În schimb, pentru zona de sud a Moldovei, Polonic a efectuat o serie de cercetări perieghetice, unele din ele realizându-se în 1913[11].

Din cele expuse mai sus ne îngăduim să formulăm unele concluzii. Pe bună dreptate s-a afirmat că Pamfil Polonic rămâne în istoria arheologiei noastre unul din marii specialişti în cartografia arheologică. El poate fi considerat un precursor în acest domeniu. Este de datoria noastră ca măcar acum să relevăm nobilele eforturi ale neobositului Polonic în calitatea sa de inginer topograf şi cartograf, la cunoaşterea trecutului istoric al acestui pământ. Cutreierând ani în şir în lung şi în lat ţara el a notat cu meticulozitate şi acribie, confruntând hărţile cu terenul şi înregistrând totodată toate informaţiile de la localnici. El a consemnat o serie de „interpretări populare” păstrate în tradiţia localnicilor de sute de ani asupra unor lucruri, a unor monumente vechi cum ar fi Brazda lui Novac, Movila lui Novac etc. Numai în urma unor asemenea cercetări complexe de teren, care ar trebui luate de exemplu şi astăzi Polonic a reuşit să descopere sute de puncte, unele fără îndoială deja cunoscute la acea vreme, ca de pildă cetăţile medievale, mănăstirile şi altele. Alte puncte cu descoperiri preistorice sau romane ori greco-romane, bizantine, fuseseră deja cercetate de predecesorii săi: Odobescu, Bolliac, Pappasoglu, Butculescu şi alţii. Deşi unele descrieri din manuscrisele sale se repetă totuşi trebuie să remarcăm bogăţia datelor noi, cum ar fi cele privind valurile şi drumurile romane. În modestia care-l caracteriza Polonic menţiona, în memoriul înaintat Academiei Române intitulat Precuvântare, ca materialul documentar strâns de el să fie publicat, subliniind faptul că nepublicarea lui ar fi „o pagubă nu numai pentru mine personal, ci şi pentru cercetările arheologice din România în general”. El socotea că nu are câtuşi de puţin „pretenţiunea de a intra în discuţiunile înalte asupra chestiunilor arheologice şi a da interpretări sau a emite păreri asupra lor, aceasta presupunând o specializare adâncă, în această frumoasă ramură a ştiinţei şi o perfectă cunoaştere a bibliografiei”. Din aceste considerente Polonic se mărginea numai a descrie ceea ce a văzut pe teren şi a da interpretări celor văzute numai întrucât, afirma el, „cultura mea militară îmi permite să judec un val, o cetate, o şosea militară etc.” În aceste lucrări dorea să pună la dispoziţia specialiştilor un material nou de studiu. Dorinţa sa expresă era să publice măcar lucrarea privind fortificaţiile intitulată „Valurile, drumurile şi cetăţile romane din ţările locuite de Români”. Din păcate, aceasta a rămas inedită[12]. Nu putem încheia fără a sublinia contribuţiile sale pe tărâmul arheologiei şi al cartografiei arheologice, activitatea sa întinzându-se pe parcursul a cinci decenii. Din nefericire nu a fost apreciat aşa cum s-ar fi cuvenit de cei în drept iar unii dintre arheologii mai tineri, care i-au consultat manuscrisele, l-au citat uneori alţii deloc.

Note de subsol

[1] Datele despre viaţa şi opera sa îndeosebi în domeniul arheologiei le-am ales din interesantele articole publicate de arheologii Corneliu N. Mateescu şi Vasile Barbu precum şi din documentele de arhivă. Victor G. Iuga, Un om vrednic: Pamfil Polonic, în Natura, XXXI, iunie 1942, 6, Bucureşti, p. 224-227; Corneliu M. Mateescu, Pamfil Polonic, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei – Seria Arta Plastică, 16, 1969, 2, Bucureşti, p. 340-343; idem, Pamfil Polonic (1858-1944), în Drobeta, 1978, Drobeta Turnu-Severin, p. 198-199; Vasile Barbu, Pamfil Polonic, în Revista Muzeelor, nr. 3, an. II, 1965, Bucureşti, p. 237-240; Arh. MNA-Fond Pamfil Polonic (vezi mapele 3-4) care cuprinde copiile xeroxate ale întregului fond de manuscrise aflat la Biblioteca Academiei Române.

[2] Pamfil Polonic, Valurile antice din Dobrogea, în Natura, XXIV, 1935, 6,p.21-26; idem, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei, în Natura, XXIV, 1935, 7, p.18-26.

[3] Interesantă după noi este observaţia lui P. Polonic referitoare la multitudinea movilelor aflate pe teritoriul judeţului Teleorman. El afirma: „Nicăieri în România nu se găsesc atât de multe uriaşe movile ca în judeţul Teleorman, se vede că ele au avut aici o însemnătate deosebită şi un rol mai mare de îndeplinit şi în adevăr găsim aici mai multe valuri care taie judeţul de-a curmezişul Brazdei lui Novac de nord şi de sud şi Troianul – frontiera Daciei. Deci fiind aici nevoie mai mare de pază s-au construit aici mai multe movile pe care stăteau în turnuri de lemn posturile înaintate ale romanilor, poate şi ale barbarilor spre a putea semnaliza, mai lesne, venirea duşmanului”. Pamfil Polonic, Valurile antice din Dobrogea, în Natura, XXIV, 1935, 6,p.21-26; idem, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei, în Natura, XXIV, 1935, 7, p.18-26.

[4] Este de reţinut faptul că din totalul de 270 de file cât conţine manuscrisul Gr. Tocilescu intitulat „Săpături arheologice în Dobrogea” aflat la Biblioteca Academiei Române, un număr de 150 de file (deci mai mult de jumătate) reprezintă textul manuscris semnate de P. Polonic, cum ar fi cetăţile din Dobrogea, săpăturile de la Mangalia, săpăturile de la Axiopolis (Hinog), valul cel mare de pământ.

[5] Corneliu N. Mateescu, op. cit., în Studii şi cercetări…, p. 340-343.

[6] V. Barbu, op. cit, p. 240. Colegul nostru are meritul de a fi primul, de altfel şi singurul care a publicat integral titlurile tuturor caietelor şi manuscriselor indicând totodată şi filele respective precum şi hărţile care alcătuiau întregul fond P. Polonic de la Academie.

[7] Dintre cele trei caiete cu note originale, cel din urmă (nr. 3) se referă la note de locuri istorice din Oltenia (jud. Dolj, Romanaţi, Olt) cuprinzând, ca şi celelalte două, atât localităţile cât şi toponimele punctelor de descoperiri care constau din diverse obiecte precum ceramică, cărămizi, resturi de faună fosilă, schelete umane, valuri, cetăţi, movile etc. Toate localităţile sunt grupate pe judeţele existente la data redactării lucrării (1927) din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. De asemenea sunt menţionate şi localităţi din fostele judeţe dobrogene Durostorum şi Caliacra (vezi Arh. MNA – Manuscris – IX – Plic IX, Caietele nr. 1,2,3).

[8] Cât priveşte informaţiile pe care ni le oferă Polonic referitor la Transilvania menţionăm localităţile mai importante: Petroşani, Haţeg, Râu Mori (Maloviz, Zlatna, Roşia de Munte, Râşnov, Breţcu, Micăsasa etc., precum şi traseele unor drumuri vechi cum ar fi cel prin pasul Vâlcan, de la Bumbeşti la Petroşani, continuarea drumului lui Traian de pe malul drept al Oltului, de la Boiţa spre Porolissum, valurile de la Cribed şi Parajd (jud. Harghita), de la frontiera de est a Daciei, valul roman de la Dealul Mezeş şi alte valuri din Transilvania. După estimările lui Polonic lungimea totală a valului de la Dunăre, dintre localităţile Flămânda şi Râşnov, este de cca. 235 km.

[9] Referitor la informaţiile oferite de Polonic la Banat demne de menţionat sunt ruinele din satul Coronini, ruinele unei cetăţi mari de piatră din vestul insulei Banului (Golu), cele de la Herculesbad, unde se găseau după opinia sa urmele cetăţii Ad Mediam (Mehadia), Lederata, cetăţile de pământ şi piatră de la Voislava, cetăţile de la Rueni, Zăvoi, traseul drumului roman de la Lederata la Sarmizegetusa etc.

[10] Sunt menţionate pe baza hărţilor Statului Major Român (la scările 1:50 000, 1: 200 000) precum şi a datelor din marele Dicţionar Geografic al României (vol. I, Bucureşti, 1898-1902), din Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi al lui Nicu Filipescu – Dubău (întocmit şi prelucrat sub formă lexicon de C. Chiriţă), Iaşi, 1891 şi din Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1895 al lui V. C. Nădejde şi I. Tiţu – o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Bucovinei, unele aflate în prezent în regiunea Cernăuţi – Ucraina şi foarte multe în judeţul Dorohoi (actualmente judeţul Botoşani) cu toponimele ce indică cetăţi, întărituri (redute), aşezări preistorice sau medievale, şanţuri vechi, valuri de pământ (Troian), valurile de lângă Rădăuţi sau de la vest de Suceava. Dintre acestea, demne de amintit sunt: valul şi palisada Bereza de la Dersca, cetatea pătrată La Beciuri de la Fundu Herţii, cetatea cu val de la Ibăneşti, Mormântul Crăiesii de la Conceşti, reduta Zamca de la Hudeştii Mici, valul lui Traian (Troianul) de la Manoleasa şi Măneşti, şanţurile de la Ringhileşti şi altele.

[11] Cât priveşte sudul Moldovei, P. Polonic menţionează: cetatea mare de la Poiana pe Siret, valul lui Traian care trece pe la Nicoreşti venind, după opinia lui, de la Vadu lui Isac din sudul Basarabiei, valul lui Traian care vine din Basarabia şi trece pe lângă satul Ţigăneşti (la nord de Tecuci), valul cuprins între Siret şi Prut, mai exact între Şerbeşti şi Tuluceşti, pe malul Brateşului, care are o lăţime de 20 m, o înălţime uneori de până la 4 m, cu un şanţ spre vest până la 3 m adâncime, cu o lăţime de 10-15 m, pe creasta valului existând un gard din lemne groase şi despre care Polonic spune că în preajma lui nu există cetăţi.

[12] Forul academic a înmânat această lucrare lui Vasile Pârvan pentru a o pune la punct pentru tipărire. După moartea acestuia, în 1927, ea a trecut în grija succesorului la direcţie, prof. Ion Andrieşescu, în acelaşi scop, de la care, după zece ani a fost înapoiată autorului fără nici o recomandare de revizuire a textului.

În această primă parte ca şi în alte câteva ce vor urma ne vom ocupa de o mare personalitate a culturii româneşti din cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Dimitrie C. Butculescu, cel care a adus între altele contribuţii deosebit de importante la cunoaşterea trecutului îndepărtat şi foarte îndepărtat a istoriei teritoriilor extracarpatice: Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia.

În urma numeroaselor cercetări de teren şi a unor săpături, el a lăsat multe însemnări, unele foarte valoroase, precum şi o bogată colecţie de materiale arheologice. Referindu-ne la această colecţie s-a afirmat, pe bună dreptate, că ea este rodul unui lung şir de ani de cercetări dezinteresate, D. C. Butculescu fiind unul din precursorii studiilor arheologice la noi. Colecţia sa are prin aceasta o valoare morală simbolică, care nu se poate calcula în bani, ea constituind încă un exemplu de nobile sforţări idealiste ale înaintaşilor, mai ales într-un domeniu puţin reprezentat, deşi de o mare însemnătate ştiinţifică şi naţională.

Înainte de a expune pe baza documentelor de arhivă de care dispunem, unele din cele mai importante contribuţii în domeniul arheologiei, subliniind totodată şi calităţile sale de excelent organizator, vom căuta să prezentăm biografia acestei personalităţi, pe temeiul unor date, din păcate, incomplete. În acest sens vom prezenta, aproape integral, acest document biografic al cărui autor este Burki.

Arheolog şi economist naţional, născut la 25 octombrie 1846 ca cel mai mare din copiii lui Constantin Butculescu, el se trage din vechea familie a căpitanului Mihai Roşioru, care în 1557, după reîntoarcerea lui Mihai Viteazu de la Vidin a căpătat pământuri în Roşiorii de Vede. Studiile le-a făcut la pensionul Schevitz din Bucureşti şi a urmat toate studiile scolastice până în filozofie la Colegiul Saint Barbe din Paris, unde a obţinut mai în toţi anii premii de onoare, specializând-se în economie şi arheologie.

Afacerile familiare îl recheamă în calitate de cap de familie în ţară la 1866. Din anul 1867 datează şi primele baze ale activităţii sale arheologice.

Explorările sale arheologice făcute în mod sistematic în România le-a executat în diferite localităţi din următoarele judeţe: Teleorman, Vlaşca, Argeş, Ialomiţa, Muscel, Prahova, Mehedinţi, Romanaţi, Iaşi, Fălciu, Ilfov.

Multe din obiectele acestea avându-le în dublu, sau în mai multe exemplare, le-a dăruit vărului său Cesar Bolliac, în toamna anului 1868 şi altele provenite din Măgurile Calomfirescu, Zimbreasca, Balacii Pădureţi (Teleorman), Prunaru (Vlaşca), Crăsani (Ialomiţa) le-a dăruit în 1872.

Cea mai mare parte preistorică, dacică şi romană, colecţia sa proprie, foarte bogată a fost conservată în casa sa din strada Clemenţii nr. 11 bis, imobil care şi l-a construit însuşi în „stilul său”, creat de el pentru a servi de model, voind a crea prin acesta un stil original local.

În anul 1873, prin intervenţia lui Ion Ghica care-l şi cunună, se căsătoreşte cu nepoata acestuia Ecaterina, născută Panu Olănescu, din care căsătorie nu are decât un singur copil, Mărioara, căsătorită cu Ioan Glogoveanu, fost preşedinte la Tribunalul Muscel şi ulterior Judecător de Instrucţie la Tribunalul Ilfov.

Mare importanţă în explorările sale are dezgroparea unei cetăţi fortificate întregi lângă Câmpulung (jud. Muscel) pe malul Râului Târgu, anume Jidava (Jidova, Cetatea Uriaşă, Grădiştea). Comunicarea sa având ca subiect Jidava a fost susţinută la Societatea Geografică Română în anul 1888 şi apoi în ziua de 30 septembrie 1889 la Congresul Societăţilor Etnografice Universale, înaintea Congresului Internaţional al Ştiinţelor Etnografice din Paris. Pentru această comunicare a fost felicitat de membrii congresului printre care Franck Oppert, Masspero etc.

La începutul lui octombrie 1876 el descoperea la Valea Cetăţuia în aşa numita Cetate a lui Negru Vodă de pe Dâmboviţa, lagărul fortificat al împăratului Constantin cel Mare.

După 1878, D. C. Butculescu, se ocupă şi cu economia naţională. În 1879 începe deja preparativele pentru prim Expoziţie Industrială care a fost un bun început pentru încurajarea industriei casnice şi dezvoltarea industriei mari. Această expoziţie a avut loc în 1880 la Bucureşti sub denumirea de Expoziţiunea Societăţii Concordia. Butculescu a fost sufletul acestei expoziţii, punând fără pretenţiune la dispoziţiunea înălţării şi încurajării muncii naţionale, mintea, inima, averea şi munca sa. El a lucrat singur ca un simplu lucrător. De aceea raportorul Ioan Brătescu, în darea de seamă a acelei expoziţiuni, spunea că numele lui este scris cu litere de aur în analele ei. Este primul salon aranjat cu produse ale industriei rurale în care unica colecţie de ceramică murală a atras atenţia tuturor şi îndeosebi a M.S. Carol I care a binevoit a-l însărcina cu facerea unei colecţiuni a olăriei rurale din ţară, colecţie pe care M.S. spune că a donat-o muzeurilor din Dresden şi Lepizig. Colecţiunea sa proprie de olărie românească din epocile cele mai îndepărtate şi până azi, unică în Ţara Românească, se află şi se poate vedea, ea fiind conservată în casa din strada Clemenţei nr. 11 bis.

Acestea sunt datele biografice pe care le-a preluat din textul incomplet al documentului atribuit lui Burki. Ceea ce ştim este că D.C. Butculescu se stinge în anul 1916 la Bucureşti, în vârstă de 70 de ani. Dintre lucrările sale arheologice publicate, care au văzut lumina tiparului menţionăm: Măgura Calomfirescu-esploraţiune arheologică, în Revista contimporană–Litere arte şi ştiinţe, Bucureşti, nr. 1, 1873, p.147-152; nr.6, 1873, p.564-580; nr.7, 1873, p. 623+628 (vezi Enciclopedia Istoriografiei Româneşti, 1978, p.77 (E.C.)

În continuare vom prezenta, aşa cum am afirmat mai sus, unele dintre cele mai importante documente aparţinând fondului D.C. Butculescu. Expunerea lor nu va fi cea cronologică . De asemenea, menţionăm că în mod excepţional, ţinând cont de valoarea sa deosebită vom prezenta integral proiectul înfiinţării – Muzeului de Antropologie şi Etnografie, redactat de George Diamandi (membru al Asociaţiei de Antropologie din Paris) publicat la Bucureşti în 1899 (tipografia „Adeverul”) – proiect care se află în fondul documentar Butculescu

O notă a Legaţiei Ruse din Bucureşti către Ministrul Afacerilor Străine al României aducea la cunoştinţă că Guvernul Regal al Rusiei a agreat ideea transmisă de prinţul Goliţin privind hotărârea membrilor Consiliului Permanent al Congresului Internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică ca următoarea sesiune să se ţină la Bucureşti în 1895 (vezi copia nr. 10786 pe 1894 – nota Legaţiei Ruse din Bucureşti către Ministerul Afacerilor Străine cu nr. 45 /25 mai 1894 semnată de De Fonton)

Printr-o altă adresă, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice menţionează că este de acord cu hotărârea Consiliului de Miniştrii referitoare la propunerea Consiliului Permanent al Congresului Internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică ţinut la Moscova, care, în ultima sa şedinţă din 1892 hotăra desfăşurarea viitorului său Congres din 1895 la Bucureşti.

În aceeaşi adresă ministerul nominalizează comisia de organizare a viitorului congres ea fiind alcătuită din B. P. Haşdeu, Al. Odobescu, V. A. Urechia, dr. C. Istrati Gr. Tocilescu şi D.C. Butculescu (vezi adresa nr. 4482/24 iunie 1894 a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Direcţia Învăţământului Secundar şi Superior către D.C. Butculescu, căruia îi aducea la cunoştinţă propunerea de a face parte din Comisia de organizare).

Această Comisie de organizare şi-a luat rolul în serios, ea întrunindu-se de mai multe ori. De pildă, una din şedinţe a avut loc la 12 iulie 1894, scopul ei fiind acela de a se schiţa un program asupra modului „cum va avea loc Congresul Internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică ce se va ţine în 1895”. (vezi adresa Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, seria B , nr.4788/ 11 iulie 1894 prin care D.C. Butculescu este anunţat să participe pe 12 iulie la respectiva comisie).

O altă întrunire a comisiei s-a ţinut şi în toamna aceluiaşi an. Despre alte întruniri, care fără îndoială s-au ţinut în anul următor nu dispunem însă de material documentar (vezi adresa 8983/24 noiembrie 1894 emisă de acelaşi minister către D.C. Butculescu prin care îl convoacă la respectiva Comisie).

Din păcate cu toate demersurile făcute, acest congres internaţional nu s-a mai ţinut. Motivul, aşa cum consemna şi Butculescu, a fost schimbarea de regim. Este vorba de căderea în toamna anului 1895 a guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu în perioada 1891-1895 – guvern care aşa cum am văzut a agreat ideea desfăşurării congresului la Bucureşti şi înlocuirea lui cu un guvern liberal (ce reunea toate fracţiunile liberale) condus de D.A Sturdza şi care, probabil nu era de acord sau nu era pregătit pentru susţinerea unui asemenea congres la noi.

Ştiinţele antropologice au luat un aşa mare avânt şi a lor foloase întru atât s-au simţit încât în toate ţările civilizate există societăţi, şcoli şi muzee antropologice recunoscute de utilitate publică şi subvenţionate de guvern

Configuraţiune geografică a României, diversele elemente din care este alcătuită naţiunea română, amestecurile de neam care încă nu şi-au mântuit procesul, invaziunile nenumărate şi războaiele de tot soiul au lăsat în România urme antropologice mai numeroase dacă nu mai interesante decât cele aflătoare în apus. Solul nostru este acoperit de movile dintre care cele mai multe sunt morminte de şefi barbari. Aceleaşi morminte se află şi în Rusia unde primesc numele de Kurgane sau gorgane şi ştiut e că muzeele ruseşti au găsit în aceşti tumuli tezaure arheologice şi săpăturile au contribuit foarte mult la o mai adâncă cunoştinţă a vechilor locuitori ai Rusiei dar au făcut din această ţară una din cele mai bogate izvoare a ştiinţei arheologice. Dar şi subsolul nostru este departe a de a fi sărac şi s-au găsit deja staţiuni istorice şi preistorice care au avut un însemnat răsunet în lumea ştiinţifică din Occident.

Fiind date aceste elemente indispensabile, prea uşor ne va fi într-un timp foarte scurt şi cu mijloace minime după cum se va vedea să putem alcătui o secţiune de antropologie care să tragă asupra ţării nu numai simpatiile sau curiozitatea lumii ştiinţifice dar să şi dea un mai mare avânt gustului ştiinţific în România.

Profitând de bogăţia materialului nostru arheologic putem face nenumărate schimburi cu muzeele din străinătate şi astfel îmbogăţi muzeele noastre în condiţiuni cât se poate de avantajoase.

Din toate aceste consideraţiuni şi din multe altele am onoarea de a vă supune următorul proiect, care în liniile de căpetenie cuprinde, cred, toate ramurile ştiinţei arheologice, dându-ne totodată şi chipul practic de a-l aduce la îndeplinire.

Antropologie – Colecţiuni de cranii, schelete, antropometrie, coloraţiuni etc.

Dispoziţiune generală. Darea de instrucţiuni şi indicaţiuni administrative şi tehnice: medicilor, şefilor de servicii de la spitale şi facultăţi, profesorilor, institutorilor şi institutoarelor, medicilor de regimente, directorilor şcoalelor, internate, directorilor de penitenciare şi a altor stabilimente şi instituţiuni de ale Statului, pentru darea şi culegerea următorului material şi indicaţiuni ce rămân a fi centralizate la biroul societăţii de antropologie din Iaşi şi Bucureşti.

  • Prea uşor am putea avea frumoase serii de cranii şi schelete cerând medicilor ca să trimeată la Societatea de Antropologie (pentru moment la Muzeul din Iaşi şi Bucureşti) scheletele cadavrelor necerute de părinţi sau amici (spitale militare, rurale, urbane, penitenciare etc.);
  • Cercetarea movilelor şi şanţurilor unde au fost îngropaţi luptători români, ruşi, turci, tătari, nemţi, unguri şi poloni;
  • Facerea de săpături în Dobrogea în cimitirele părăsite de populaţia mahomedană. Am avea cea mai bogată dacă nu unica colecţie de cranii de turci şi tătari. Aceasta bineînţeles în limitele legii şi fără a jigni câtuşi de puţin sentimentele populaţiunii musulmane;
  • De asemenea pentru cimitirele părăsite de Români, Evrei, Armeni etc.;
  • Culegerea scheletelor osândiţilor la muncă silnică sau a indivizilor decedaţi în penitenciare şi nereclamaţi;
  • Fotografierea criminalilor, escrocilor, incestuoşilor etc.
  • Păr
  • Personalul citat mai sus să fie însărcinat cu culegerea eşantioanelor de păr (recrutare, şcoli, cadavre, călugări etc.).
  • Piele
  • Culegerea de mostre de piele de pe cadavre (coloraţiuni, tatuaje etc.)
  • Ochi
  • Facerea unui tablou şi a unei hărţi a culorii ochilor
  • Talie
  • Măsurarea taliei cu antropometrul Broca sau Topinard (recrutare, şcoli etc.)

Dispoziţiune generală – Instrucţiunile practice şi tehnice pentru conservarea pieilor sau măsurătoarea şi altele se vor da în urma aprobării acestui proiect.

Etnografie

  • Reconstituirea prin modelaj, mulaje de ghips arhitectonic, a locuinţelor vechi, a bordeelor şi a satelor. Secţiuni verticale şi medii orizontale;
  • Reconstituirea vechiului mobilier şi reproducerea formelor originale actuale;
  • Reconstituirea costumelor şi reproducerea celor de azi;
  • Culegerea de instrumente de muzică vechi şi noi;
  • Reconstituirea vechilor instrumente industriale şi de gospodărie;
  • Amulete, fetişe, ex voto, scrisuri, semne cabalistice, diochiuri etc.;
  • Podoabe şi bijuterii, îndeosebi la ţigani;
  • Icoane, mărţişori, moaşte, ofrande;
  • Reproducerea vechilor instrumente de tortură: butuce, coarne etc.;
  • Culegerea ceramicei vechi şi noi (oale, jucării);
  • Armele vechi naţionale: buzdugane, ghioage, măciuci etc.;
  • Reproducerea în ghips de tipuri şi de scene din viaţa poporului (nunţi, înmormântări, şezători, jocuri);
  • Fotografie de tipuri şi de scene din viaţa naţională (vezi mai sus).

Demografie

  • Tablouri şi hărţi generale a creşterii sau descreşterii populaţie. Grafice;
  • Idem pentru densitatea populaţiunii române şi pentru aria celei străine (evrei, armeni, greci etc.). Idem din punct de vedere al criminologiei

Sociologie

  • Răspuns la chestionarul doctorului Gh. Letourneau;
  • Grafice şi hărţi a formei de proprietate individuală, comunală sau a statului;
  • Reconstituirea vechii proprietăţi prin hărţi şi documente

Arheologie

  • Harta arheologică şi planurile staţiunilor cercetate şi cele ce se vor cerceta până la publicarea hărţii.
  • Harta Statului Major conţinând tumuli.
  • Cercetarea staţiunilor preistorice şi în special a celor de tipul „Cucuteni”
  • Reconstituirea tehnică a monumentelor, castrelor şi drumurilor romane, daco-romane etc.
  • Reliefuri şi secţiuni a staţiunilor cercetate.
  • Harta geologico-arheologică a României
  • Fotografierea staţiunilor înainte, în timpul şi după săpături.
  • Fotografia sau turnarea în gips a obiectelor netransportabile
  • Invitarea către particulari ca să binevoiască a expune colecţiunile lor pe spesele şi răspunderea statului român şi în urma avizului unui comitet ad-hoc.
  • Prezentarea unor piese, sarcofage, cranii, schelete etc. ce se află la muzeele din Iaşi şi Bucureşti.

Fauna şi flora preistorică

Eşantioanele de silex, gresie şi orice alt material care slujea la fabricarea armelor şi uneltelor preistorice şi istorice din România.

Bibliografia arheologică

Expunerea literaturii arheologice şi a celei străine privitoare la arheologia românească.

Darea de seamă în limbile franceză, germană şi de este cu putinţă engleză şi rusă, a unor însemnate publicaţiuni arheologice naţionale şi în special şi după cunoştinţele mele:

Odobescu: Tezaurul de la Pietroasa

Tocilescu: Dacia înainte de romani

Teohari Antonescu, Beldiceanu, Buţureanu, Obedenar şi alţii, după avizul unui comitet numit ad-hoc

De publicat albumul cu text şi ilustraţiuni a tipului Cucutenian şi altele după avizul unui comitet numit ad-hoc

De asemenea bibliografia şi literatura română şi străină privitoare la Etnografia, Filologia, Folclorul, Sociologia, Paleontologia, Demografia română şi altele.

Observaţiuni

Pentru a aduce la îndeplinire în timpul cel mai scurt programul de mai sus propun :

  • Înfiinţarea unei Societăţi de Antropologie în România
  • Subvenţionarea de către Stat a acestei societăţi.
  • Deschiderea unei liste de subscripţii

Pentru a aduna acest material în chipul cel mai puţin costisitor propun:

  • Lucrările de terasieri făcute de soldaţi după un preţ ce rămâne a fi determinat.
  • Dresarea de procese verbale a preţurilor medii şi a oamenilor întrebuinţaţi după un model special.
  • Printr-o dispoziţiune legală s-ar putea obliga fiecare fabricant şi librar (legea pentru autor există în Franţa) ca să dea patru exemplare din fiecare obiect produs sau carte publicată. Am avea astfel o expoziţiune permanentă care ne-ar permite să judecăm producţiunea şi evoluţiunea ei cum şi o bibliotecă bogată.

După părerea noastră ideile lui G. Diamandy cuprinse în proiectul său din 1889 erau foarte novatoare pentru acea vreme, cum ar fi de pildă înfiinţarea unei Societăţi (ca să nu-i spunem Institut) de Antropologie la noi, unele dintre ele fiind încă deosebit de actuale, altele însă, cum este şi firesc au fost depăşite de timp.

Este important să amintim că începând din septembrie 1870, Ministerul Cultelor şi Intrucţiunii Publice îl numeşte pe Butculescu „ataşat pe lângă Comitetul Arheologic din Capitală”. Se menţionează în adresă (semnată pentru ministru de către Gr. Tocilescu) că „avem speranţa că acceptând această sarcină veţi şti a o îndeplini cu activitate şi inteligenţă”. (vezi adresa MCIP = Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice) nr. 8995/19 septembrie 1870).

Numeroasele cercetări arheologice (cunoscute la acea vreme sub denumirea de „esploraţiuni”) întreprinse Butculescu la scurtă vreme de la revenirea sa în ţară de la Paris şi continuate ani în şir, ne permit să-l considerăm ca unul dintre precursorii studiilor arheologice de la noi. Pe baza documentelor de arhivă aflate în fondul Butculescu vom prezenta cronologic unele dintre aceste cercetări.

În calitatea sa de ataşat pe lângă Comitetul Arheologic, MCIP (=Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice) îi aprobă lui Butculescu efectuarea de cercetări arheologice în aşezări aflate pe teritoriile judeţelor solicitate de el:

  • localitate pe malul Ialomiţei din plasa şi districtul Ialomiţa (vezi adresa MCIP nr. 9142 / 2 februarie 1870
  • judeţul Teleorman (se menţionează „executarea operaţiunilor arheologice ce voiţi a face în acest judeţ”) ( vezi adresa MCIP nr. 10173/ 4 octombrie 1873 semnată de ministrul Christian Tell)
  • judeţul Teleorman, Argeş şi Dâmboviţa (pentru efectuarea de „esploraţiuni şi studii geografice”) (vezi adresa MCIP nr.8880/23 septembrie 1874)
  • judeţul Muscel („esploraţiuni” în diverse locuri din judeţul Muscel, ministrul oferindu-i pentru aceste cercetări suma de 400 de franci cu menţiunea ca obiectele descoperite să se aducă la muzeu)(vezi adresa MCIP nr. 8518/2 septembrie 1876)
  • judeţul Muscel (pentru „esplorări deja începute” în acest judeţ ministerul aprobă suplimentarea cu încă 400 de franci a acestor lucrări; totodată i se puneau la dispoziţie lui Butculescu două camere din mănăstirea Câmpulung pentru a depozita în ele obiectele antice aflate în oraş cât şi cele ce vor fi descoperite în urma cercetărilor ce se efectuează) (vezi adresa MCIP nr.9745/2 octombrie 1876).

Demnă de amintit este şi adresa MCIP semnată de ministrul Petre Poni prin care acesta acceptă cererea lui Butculescu din 20 august 1891 autorizându-l să facă cercetări arheologice în ţară; se menţionează în adresa „cu propria dumneavoastră cheltuială şi cu îndatorirea de a oferi o bună parte din obiectele ce veţi descoperi Muzeului Naţional din Bucureşti” (vezi adresa MCIP nr. 7931/ 21 august 1881).

Propunere de participare la unele comisii

Fiind foarte apreciat de conducerea ministerului pentru contribuţiile sale Butculescu este solicitat să participe în unele comisii privind întocmirea planurilor necesare unui local propriu pentru Muzeu şi Bibliotecă (în 1881) sau la evaluarea colecţiei lui Mihail Kogălniceanu (1884) (vezi adresa MCIP nr. 17772/10 decembrie 1881 prin care Butculescu este solicitat să participe în comisia alcătuită din B. P. Haşdeu, directorul general al Arhivelor Statului, Al. Săvulescu, arhitectul general şi Comitetul Arheologic, pentru elaborarea planurilor unui local al Muzeului şi Bibliotecii (vezi şi adresa MCIP nr. 14565/7 decembrie 1884 prin care Butculescu este rugat să participe în Comisia din care mai făceau parte M. Sturdza şi C. Stăncescu, spre a examina colecţia lui M. Kogălniceanu cu scopul de a alege din ea „pe acele ce le veţi găsi adevărate obiecte de artă şi de interes arheologic pentru Muzeul şi Pinacoteca Statului”. În acest scop comisia trebuie să întocmească şi să avizeze lista ce se va înainta ministrului privind preţul cu care aceste obiecte puteau fi cumpărate de Stat.

Pentru neostenita sa activitate în domeniul culturii, Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice îi oferă lui Butculescu în ianuarie 1882 brevetul nr. 266 investit cu înalta semnătură şi sigiliul Regal însoţit de medalia bene – merenti clasa I-a, „pentru lucrările şi colecţiunile dumneavoastră arheologice” (vezi adresa MCIP nr. 598/16 ianuarie 1882, adresă semnată pentru ministru de Gr. Tocilescu).

În acest raport vom încerca să prezentăm trei documente din fondul de arhivă Butculescu.

Lista materialelor arheologice (cca. 110 piese), cuprinzând atât descoperirile sale în numeroasele aşezări explorate de el în ţară, cât şi probabil, achiziţiile unor obiecte obţinute cu ocazia vizitelor întreprinse în diferite staţiuni arheologice în Europa. Credem că este vorba de lista acelor obiecte rămase în colecţia sa după decesul survenit în 1916, colecţie ce în 1929, urmaşii săi în frunte cu fiica cea mare, Maria Butculescu-Glogoveanu au dorit să o vândă statului.

Manuscrisul „Măgura Calomfirescu” (50 file de caiet obişnuit), rod al muncii sale de teren pe parcursul mai multor campanii de săpături, în anii 1868-1869 şi 1870-1873.

Descrierea (pe cât s-a putut mai detaliată) a desenelor colorate (în acuarelă) realizate de Butculescu în caietul album (44 de file). Desenele constau din cărămizi, unelte de piatră, fier, bronz, vase de lut, fragmente ceramice, etc. descoperite de el în urma „exploraţiunilor” întreprinse în diferite aşezări.

Aşa cum reaminteam în prima parte a raportului este important să subliniem ceea ce s-a afirmat de unii specialişti cu decenii în urmă, că Butculescu rămâne în istoria arheologiei româneşti ca unul din precursorii studiilor arheologice de la noi. El este primul care, deşi amator în domeniu, face observaţii stratigrafice pertinente, identificând la „Măgura Calomfirescu” (judeţul Teleorman) două straturi de locuire: unul medieval şi altul eneolitic (gumelniţean). Colecţiile sale arheologice, în prezent multe depăşite în anii ce au urmat, atât numeric cât mai ales ca valoare ştiinţifică şi muzeistică, constituie însă o valoare morală simbolică, ceea ce reprezintă pentru el, ca de altfel pentru întreaga sa generaţie, un exemplu de nobile eforturi. Dintre aceşti idealişti ce şi-au desfăşurat activitatea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, mai menţionăm pe N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu, G. Diamandi, care împreună cu Butculescu au efectuat săpături în anii 1885-1887 la Cucuteni (judeţul Iaşi), la un an de la descoperirea întâmplătoare a acestei celebre aşezări, de numele căreia se leagă una din cele mai înfloritoare culturi eneolitice din Europa.

La 29 iunie 1929 Maria Glagoveanu, fiica lui D. C. Butculescu, solicită în numele ei şi al celorlalţi moştenitori, preşedintelui Comisiunii de Valorificare a Colecţiunii Butculescu, numită de Ministerul Artelor pentru achiziţionarea de către stat a antichităţilor strânse de răposat, suma de 1.500.000 lei, subliniindu-se faptul că ea s-ar evalua, la data respectivă, la cca. 3-4 milioane lei.

Nu putem preciza dacă întreaga colecţie Butculescu, alcătuită din 1088 de piese, a fost achiziţionată sau nu de Ministerul Artelor în 1929. Ceea ce putem afirma acum este că numai 112 obiecte din această colecţie au intrat în patrimoniul Muzeului Naţional de Antichităţi, la o dată care ne scapă, ele fiind inventariate în Registrul General MNA la numerele cuprinse între 35985 şi 36097. Pe baza datelor din Registru reiese că aceste obiecte (ceramică, sticlă, bronz, fier, etc.) provin atât din ţară cât şi din străinătate, un număr de 44 dintre ele înscriindu-se la rubrica provenienţă necunoscută. Astfel, ele se repartizează în felul următor:

Grecia: 36 – vase greceşti (kantharos, lekythos, skyphos, oenochoe, etc.);

Italia: 3 – statuete de bronz;

Tomis-Constanţa: 15 – vase greceşti (kantharos, amforetă, etc.), statuete de bronz, oglindă romană, obiecte de bronz, de plumb (pinten, undiţă, etc.), piroane de fier;

Dobrogea: 4 – bust de femeie din bronz, cioburi cu cruce, văsuţ cu două tortiţe;

Babadag:1 – cană cu toartă şi buton;

Muntenia (fără precizarea localităţii): 4 – vas tronconic, inele de bronz, şirag de mărgele de sticlă;

Celei: 1- statuetă de bronz;

Oltenia (fără precizarea localităţii): 4 – castronel decorat, statuetă de bronz, vultur de bronz, Jupiter din bronz;

Provenienţă necunoscută: 44 – inele, cheie, piron (toate din bronz(), statuete din bronz, amoraş, arc şi ac de fibulă de bronz şi vase mai mici şi mai mari, pahare (toate din sticlă).

Din cele prezentate mai sus ne surprinde faptul că la colecţia Butculescu de la Institutul de Arheologie – Muzeul Naţional de Antichităţi, nu există nici o piesă gumelniţeană de la ”Măgura Calomfirescu” şi nici un obiect fie cucutenian sau medieval din Moldova.

A. Inventarul materialelor arheologice

Cunoaştem ce cuprindea întreaga colecţia Butculescu prin lista anexă ce însoţea cererea amintită mai sus. Astfel vom căuta să prezentăm respectiva listă (de fapt un inventar sumar, cu nu puţine greşeli de dactilografiere), menţionând locul de provenienţă, numărul de piese găsite în fiecare exploraţiune din ţară şi din străinătate precum şi denumirea obiectelor (acestea bineînţeles grupate pe tipuri), aşa cum au fost scrise ele probabil chiar de Butculescu. Înainte de a prezenta lista inventar care cuprinde 1088 de obiecte, am considerat necesar să oferim cititorului aşezările sau punctele cu descoperiri, deci „exploraţiunile” întreprinse de D.C, Butculescu atât în ţară cât şi în străinătate. Numărul lor total atinge cifra de 56. Mai menţionăm că am păstrat denumirea iniţială a localităţii (chiar dacă între timp s-a schimbat), precum şi denumirea judeţului (unele dintre ele nemaifăcând parte din administraţia teritorială în vigoare).

  1. Măgura Calomfirescu (com. Ţigăneşti-Calomfirescu, jud. Teleorman) (Măgura Gruiului, Calomfireşti, com. Poroschia, jud. Teleorman)
  2. Cucuteni (jud. Iaşi) (Cucuteni, sat, com. Jud. Iaşi)
  3. Cotnari-Cătălina (jud. Iaşi) (Cotnari, sat, com. jud. Iaşi)
  4. Cetatea lui Negru-Vodă (jud. Muscel) (Valea Cetăţuia, Cetăţeni, jud. Argeş)
  5. Măgura Balaci-Pădăreşti (jud. Teleorman) (Balaci, com., jud. Teleorman)
  6. Ghergani (jud. Dâmboviţa) (Ghergani, com. Răcari, jud. Dâmboviţa)
  7. Zâmbreasca (jud. Teleorman) (Zâmbreasca, sat, com., jud. Dâmboviţa)
  8. Poroschia (jud. Teleorman) (Poroschia, sat, com., jud. Teleorman)
  9. Babadag (jud. Constanţa) (Babadag, oraş, jud. Tulcea)
  10. Petreşti (40 de cruci) (jud. Dâmboviţa) (Petreşti, jud. Dâmboviţa)
  11. Cerneţi (jud. Mehedinţi) (Cerneţi, com. Şimian, jud. Mehedinţi)
  12. Turnu Severin (jud. Mehedinţi) (Drobeta Turnu Severin, oraş, jud. Mehedinţi)
  13. Turnu Severin (jud. Mehedinţi) (Drobeta Turnu Severin, oraş, jud. Mehedinţi)
  14. Jidava (jud. Muncel ) (Apa Sărată, înglobată în Câmpulung-Muscel, jud. Argeş)
  15. Cetatea de la Vadu Lin (jud. Muscel) (Vadu Lin, jud. Argeş)
  16. Câmpulung (jud. Muscel) (Câmpulung-Muscel, oraş, jud. Argeş)
  17. Movila Doamnei (Ţigăneşti )(jud. Teleorman) (Ţigăneşti, sat, com., jud. Teleorman)
  18. Tătăreasca (jud. Teleorman) (Tătăreşti, jud. Teleorman)
  19. Rădeşti (jud. Teleorman) (Rădeşti, com. Stâlpeni, jud. Argeş)
  20. Hârseşti (jud. Argeş) (Hârseşti, sat, com., jud. Argeş)
  21. Bumbueni (jud. Argeş) (Bumbueni, com. Lunca Corbului, jud. Argeş)
  22. Curtea de Argeş (jud. Argeş) (Curtea de Argeş, oraş, jud. Argeş)
  23. Bălării (jud. Vlaşca) (Cetăţuia, com. Găujani, jud. Giurgiu)
  24. Enoşeşti (jud. Olt) (aparţine de oraşul Piatra Olt, jud. Olt)
  25. Reşca (jud. Romanaţi ) (Reşca, com. Dobrosloveni, jud. Olt)
  26. Asan-Aga (jud. Vlaşca) (Bujoreni, sat, com., jud. Teleorman)
  27. Barboşi (jud. Covurlui ) (Barboşi, localitate componentă a oraşului Galaţi)
  28. Piscul Crăsani (jud. Ialomiţa) (Crăsanii de Jos, com. Balaciu, jud. Ialomiţa)
  29. Caracal (jud. Romanaţi) (Caracal, oraş, jud. Olt)
  30. Celei (jud.Romanaţi) (sat desfiinţat, cartier al oraşului Corabia, jud. Olt)
  31. Măgura Balaurului (jud. Vlaşca) (Măgura Balaurului, jud. Giurgiu)
  32. Turnu Măgurele (jud. Teleorman) (Turnu Măgurele, oraş, jud. Teleorman)
  33. Cetatea Dâmboviţei (Jud. Muscel) (Cetatea Dâmboviţei, jud. Argeş)
  34. Palazu Mare (jud. Constanţa) (Localitate componentă a oraşului Constanţa)
  35. Palazu Mare (jud. Constanţa) (Localitate componentă a oraşului Constanţa)
  36. Constanţa (Tomis) ( jud. Constanţa) (Constanţa, oraş, jud. Constanţa)
  37. Mangalia (Callatis) (jud. Constanţa) (Mangalia, oraş, jud. Constanţa)
  38. Poienari (Poienarii de Argeş) (jud. Argeş) (Poienari, sat, com, jud. Argeş)
  39. Peştera Dâmbovicioara (jud. Muscel) (Peştera Dâmbovicioara, com. Dâmbovicioara, jud. Argeş)
  40. Băiceni (jud. Iaşi) (Băiceni, com. Cucuteni, jud. Iaşi)
  41. Iaşi (jud. Iaşi) (Iaşi, oraş, jud. Iaşi)
  42. Suceava (jud. Suceava) (Suceava, oraş, jud. Suceava)
  43. Galbeni (jud. Romanaţi) (Galbeni, jud. Olt?)

B. „Exploraţiuni” efectuate de Butculescu pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului

  1. Crasna (Transilvania) (localitate neprecizată în Transilvania)
  2. Herculesbad (Băile Herculane) (Banat)

C. „Exploraţiuni” în străinătate

  1. Segibida
  2. Akkerman (Cetatea Albă) (Basarabia)
  3. Căuşani (Basarabia)
  4. Olbia (Rusia)(azi Ucraina)
  5. Lacul Zurich (Elveţia)
  6. Robenhausen (Elveţia)
  7. Lacul Geneva (Elveţia)
  8. Macedonia
  9. Albania
  10. Atena (Grecia)
  11. Eleusis (Grecia)

A. Inventarul materialelor arheologice

  1. Măgura Calomfirescu (jud. Teleorman): 104 obiecte eneolitice (cultura Gumelniţa) şi medievale: 20 de piese silex, 4 idoli de lut, 1 idol os, 2 cochilii belemniţi; 3 pisăloage de piatră şi lut; 1 vârf de săgeată de silex; 3 coarne de cerb prelucrate; 3 sule din corn de căprioară; 1 sulă de os; 3 râcâitoare (frecătoare ?) de piatră; 1 toporaş şlefuit de diorit; 4 pietre de praştie;11 capace de lut (unul cu toartă); 11 cumpăne (greutăţi de lut pentru plase; 1 piedestal mic de teracotă; 7 vase (bărdăcuţe) de lut (una fragmentară); 2 râcâitoare (răzuitoare) de os; 4 vase (găvane), unul cu crestături; 4 strecurători de lut din care trei fragmentare; 1 lingură de lut fragmentară; 1 rondelă lut fragmentară; 1 prâsnel; 3 fildeşi (colţi ) de mistreţ; 3 coarne de căprioară; 1 vas-borcan cu mânere; 1 râşniţă de piatră; 1 pereche pinteni cu rondelă cu ţepi (probabil medievali); 2 bucăţi zgură; fragmente ceramice de la diferite vase.
  2. Cucuteni (jud. Iaşi): 93 obiecte eneolitice (cultura Cucuteni):25 cumpăne (greutăţi) de lut; 12 topoare şi toporaşe de diorit (4 mari şi 8 mici); 3 târnăcoape (săpăligi) de corn de cerb; 6 coarne de cerb (2 întregi şi 4 fragm.), prelucrate; 3 pietre de praştie; 4 râcâitoare (răzuitoare?) de os; 6 sule de corn de căprioară (întregi şi fragm.); 1 frecător (?) de piatră; 5 piese de silex, 3 coarne de cerb (două întregi +1 fragm. pietrificat); 3 vase de lut (bărdace); 1 capac de vas de culoare neagră; 1 picior de vas cupă; 1 idol mic fragmentar; 1 mâner de corn de căprioară pentru toporaşe de serpentin; 1 mâner de os.
  3. Cotnari – Cătălina (jud. Iaşi): 1 obiect medieval: 1 placă de teracotă (sobă) din secolul al XVI-lea
  4. Cetatea lui Negru-Vodă (jud. Argeş): 39 obiecte medievale: 31 piroane de fier; 5 scoabe de fier; 1 vârf de săgeată de fier; 1 cârlig de fier în formă de S, 1 urnă mare.
  5. Măgura Balaci-Pădăreşti (jud. Teleorman): 100 obiecte eneolitice (cultura Gumelniţa): 11 cumpene (greutăţi) de lut ( 2 din ele cu semne incizate); 2 strachini mici de lut: 12 idoli (din care 4 picioare, 7 fragmente şi unul întreg denumit de descoperitor „Zeiţa Romană”), toate de lut; 1 lingură de lut; 8 sule de os; 4 fragmente de coarne de cerb prelucrate; 3 coarne de căprioară (din care două prelucrate); 1 obiect rotund (rotunjoară?) de os ; 1 prâsnel de os; 1 taler de lut; 1 molar de mistreţ; 4 râcâitoare (răzuitoare?) de os; 3 frecătoare (?) de piatră; 15 vase de lut (bărdace şi bărdăcuţe) mai mari sau mai mici, din care două cu toarte; 3 pietre de praştie; 8 capace de lut (mai mari sau mai mici), unul cu decor incizat (crestături); 8 obiecte diferite de lut (printre care şi fragmente de lipitură); 1 cap – măciucă de lut; 2 strecurători fragmentare de lut; 1 vas-borcan de lut cu decor incizat (crestături) având două torţi; 1 toporaş fragmentar de piatră; 3 vase (găvane) ornamentate (unul cu 2 urechi); grâu carbonizat conservat într-o fiolă.
  6. Ghergani (jud. Dâmboviţa): lignit
  7. Zâmbresca (jud. Teleorman): 53 obiecte eneolitice (cultura Gumelniţa): 6 idoli mici (din care 4 de lut + 1 de os + 2 de piatră); 2 toporaşe de piatră; 1 fluier de lut (rotund); 10 vase de lut (bărdace şi bărdăcuţe) din care unul cu urechi iar două cu decor incizat; 1 vas mic hexagonal fragmentar, 2 capace de vas de lut; 10 sule de corn de căprioară, 2 fragmente de strecurători de lut: 2 pietre de praştie. 1 obiect de lut de formă conică (figurină?); 2 molari (nu se precizează specia); 2 râcâitoare (răzuitoare) de os; 2 prâsnele de os; 2 fragmente de oase prelucrate; 1 obiect mare („jilidrie?”) de lut cu decor incizat în zigzag; 4 obiecte diferite a căror definire nu există în nici un vocabular arheologic; 1 piesă silex; 1 corn de cerb.
  8. Poroschia (jud. Teleorman): 11 obiecte eneolitice (cultura Gumelniţa): 1 topor de aramă votiv (?); 1 topor de piatră; 3 idoli mici de lut (din care două fragmente de picioare); 1 prâsnel; 3 piese de silex, 2 coarne de căprioară, din care unul prelucrat.
  9. Babadag (jud. Constanţa) : 25 de obiecte Hallstattiene, greco-romane: 14 opaiţe (din care cinci cu decor); 1 obiecte de cult de lut (cu două scurgeri); 1 obiecte de lut (bărdăcuţă-jucărie); 6 vase de lut (ulcele, ulcioraşe) din care patru cu torţi; 1 amforă mare; 2 probe pământ (în fiole).
  10. Petreşti ( 40 de cruci)(jud. Dâmboviţa): 1 obiecte eneolitic: 1 topor de piatră.
  11. Cerneţi (jud. Mehedinţi): 1 obiect probabil medieval: 1 inel cu inscripţie gravată.
  12. Turnu Severin (jud. Mehedinţi): 21 obiecte romane şi medievale: 1 opaiţ; 1 cheie de bronz; 4 fragmente de centură de bronz; 6 ace de bronz; 5 cărămizi cu însemnări din care trei tombale, două din ele provenind din necropolă; 1 inel cornalină gravat cu Sfântul Gheorghe călare; 3 fragmente de amfore.
  13. Idem 12
  14. Jidava (Jidova) (jud. Muscel): 71 obiecte romane: 28 piroane întregi şi fragm. de fier (27 cu cap lăţit +1 cârlig); 4 scoabe fragmentare de fier; 6 vârfuri de săgeţi din fier; 1 cutie cu cuie şi piroane; 2 javeline (suliţe lungi şi subţiri); 3 amfore ( 1 întreagă cu toarte şi 2 fragmentare); 1 burlan; 2 vase (cană +cănuţă) cu toarte; 1 vas (bărdăcuţă); 2 ulcioare fragmentare( unul cu ornament), 1 obiect de lut fragmentar; 2 coarne de căprioară; 1 linguriţă de bronz; 11 cărămizi din care 9 cu” însemnări digitale”, din care una tombală şi 2 cu inscripţii; 1 inel gravat (emblemă) ; 5 fragmente de sticlă groasă cu patină mineralizată.
  15. Cetatea de la Vadu Lin (jud. Muscel): 1 obiect roman:1 amforetă fragmentară cu două toarte cu însemnări pe gât
  16. Câmpulung (jud. Muscel): 1 obiect roman: 1 cărămidă cu ” însemnări digitale”.
  17. Movila Doamnei-Ţigăneşti (jud. Teleorman): 1 rest faună fosilă: 1 molar Elaphus primigenius.
  18. Tătăreasca (jud. Teleorman): 2 obiecte probabil eneolitice gumelniţene?: 1 vas de lut („bărdacă”?) fragmentar; 1 vas (tip „patera”(?)) fragmentar.
  19. Rădeşti (jud. Teleorman): 1 obiect medieval: 1 obiect turcesc.
  20. Hârseşti (jud. Argeş): 20 obiecte probabil romane: 1 amforă fragmentară; 2 vase (ulcele) fragmentare; 10 fragmente diferite de vase; 7 fragmente de vase („hidrie”).
  21. Bumbueni (jud. Argeş): 3 obiecte romane: 3 cărămizi cu „însemnări digitale” (din care 2 tombale).
  22. Curtea de Argeş ( jud. Argeş): 11 obiecte medievale: 11 fragmente de plăci (teracote) simple, cu variate figuri în relief, din secolul al XV-lea găsite ca urmare a restaurării bisericii Curtea de Argeş (din care una reprezintă un călăreţ, având smalţul verzui)
  23. Bălării (jud. Vaşca) : 7 resturi de faună fosilă: 6 molari de Elaphus primigenius (?) (întregi şi fragmentari); 1 molar de mastodont.
  24. Enoşeşti (jud. Olt): 5 obiecte romane: 2 cărămizi tombale cu „însemnări digitale”; 2 piese (cheie şi cheiţă) de bronz patinat; 1 figurină bronz.
  25. Reşca (jud. Romanaţi) : 9 obiecte romane : 3 vase (ulcioare), unul mic şi două mari cu toarte; 2 opaiţe; 2 vase (găvane); 1 oală; 1 vas („patera”(?)).
  26. Asan-Aga (jud. Vlaşca) : 4 obiecte eneolitice (probabil Gumelniţa): 2 topoare triunghiulare perforate de piatră şlefuită; 1 toporaş şlefuit de piatră; 1 vas (bărdăcuţă) în stare fragmentară.
  27. Barboşi (jud. Covurlui): 16 obiecte romane: 1 cupă mică cu picior prezentând o figură masculină; 10 fragmente de amfore (5 gâturi + 2 mănuşi+ 1 fund+ 2 fragmente din care unul păstrează cele două toarte); 1 cărămidă cu „însemnări digitale”; 1 vas fragmentar (fund) (de „pateră”?); 1 opaiţ; 1 ulcică; 1 picior de fiolă de sticlă.
  28. Piscu Crăsani (jud. Ialomiţa): 3 obiecte geto-dacice: 1 strecurătoare de lut (cu coadă), stare fragmentară; 1 cuţitaş curb de aramă; 1 cupă mare de lut cu picior modelat;
  29. Caracal (jud. Romanaţi): 24 obiecte romane: 6 ace de bronz; 1 bucată sârmă de aramă; 2 peceţi (sigilii) de bronz; 2 chei; 1 figurină de bronz reprezentând un leu; 1 mască; 11 obiecte diverse în stare fragmentară.
  30. Celei (jud. Romanaţi): 2 obiecte romane: 1 oglindă bronz; 1 statuetă bronz.
  31. Măgura Balaurului (jud. Vlaşca): 2 obiecte eneolitice (Gumelniţa?): 2 greutăţi din care una piramidală şi alta conică;
  32. Turnu Măgurele (jud. Teleorman): 1 obiect roman: 1 cărămidă mare cu însemnări digitale:
  33. Cetatea Dâmboviţa (jud. Muscel): 46 obiecte medievale: 4 vârfuri de săgeţi de fier; 3 fragmente de mânere cu inscripţii ( nu se precizează materialul din care sunt lucrate); 4 piroane de fier cu cap lăţit; 3 piese fragmentare din fie; 1 cuţit de fier; 2 chei (una fragmentară); 4 vase de tip amforă (una întreagă +2 fragmente + 1 mănuşă);1 fragment de vas ştampilat, 2 mărgele; 2 fragmente de vas; 1 inel de sărmă de fier cu spirală; 6 vase (tip ulcioare) mai mici sau mai mari, cu toartă din care două cu decor în zigzag; 2 mărgele găurite de piatră; 1 obiect găurit (rotunjoară); 1 cană cu mâner lat; 4 greutăţi (de cântar?); 1 obiect de lut pentru praştie; 4 oale de lut cu toarte.
  34. Palazu Mare (jud. Constanţa): 34 obiecte romane şi bizantine: 9 opaiţe (din care 6 cu decor în relief); 2 amfore (una întreagă şi alta fragmentară păstrând numai gâtul şi cele două toarte); 1 ulcică cu toartă; 3 lacrimarii de sticlă; 1 statuetă („geniul morţii”); 1 stelă fragmentară (Hercule?) de piatră; 1 icoană de bronz-stil bizantin (Maica Domnului cu pruncul în braţe); 1 piatră tombală cu inscripţie greacă (stare fragmentară); 3 cărămizi tombale cu însemnări digitale (în stare fragmentară); 12 fiole de sticlă cu patină metalizată (în stare fragmentară).
  35. Idem 34
  36. Constanţa (Cetatea Tomis) (jud. Constanţa): 215 obiecte greceşti, romane, bizantine şi o piesă turcească: 51 opaiţe din care 29 cu decor (figuri în relief) dintre acestea 50 întregi +1 fragmentar; 38 vase (ulcioare) mai mici sau mai mari, cu una sau două toarte, ori fără toarte, întregi şi fragmentare; 2 prâsnele; 12 amfore, întregi şi fragmentare (gâturi cu toarte şi funduri); 5 piese (patine) ) (nu se dau alte detalii); 1 tipsie mică; 4 capace mici de lut (unul conic şi altul fragmentar); 10 vase (bărdace şi bărdăcuţe) din care unul cu două toarte iar două cu decor floral pe gât; 3 vase mici (unul cu o toartă); 2 oale cu toarte; 3 obiecte mici de lut; 2 vase de lut cu două toarte (unul cu desene negre); 1 fragment de vas cu amprentă de cruci; 1 oenochoe; 15 vasuţe tip fiolă (din care12 întregi şi 3 fragmentare), unul decorat; 1 strachină mică (cu scurgere); 2 vase (găvane); 4 patere; 2 porumbei de lut (unul folosit ca fluier), 1 cocoş de lut; 15 tasuri de bronz (5 rotunde+1 triunghiular+9 pătrate); 1 cărămidă cu însemnări digitale ; 35 fiole (butelii) de sticlă (întregi şi fragmentare) cu patină mineralizată din care 5 cu ornamente în relief; 2 lacrimarii fragmentare de sticlă cu patină mineralizată; 1 piatră tombală fragmentară cu inscripţie în limba turcă din cimitirul turcesc din Constanţa; 1 cutie cu fragmente de sticlă cu patină mineralizată.
  37. Mangalia (Cetatea Callatis) (jud. Constanţa): 60 obiecte greceşti, romane, bizantine: 20 opaiţe din care 10 cu decor floral în relief; 13 vase (ulcioare) mai mici sau mai mari din care 10 cu toarte; 1 oală cu două toarte având pe margini crestături; 1 cană cu toartă; 1 fragment ceramic de culoare roşie pe care este săpată o cruce; 9 fiole (butelii) mici şi mari, probabil de sticlă (nu se dau detalii); 2 capace mici; 3 vase (bărdăcuţe); 1 pateră; 1 tipsie; 1 vas mic (găvan); 1 obiect de bronz („Zeiţa muzicii”(?)); 1 inimioară de bronz; 1 scoică de bronz; 1 iconiţă de argint; 1 lacrimariu de sticlă cu patină mineralizată; 1 carte cu fragmente diverse din sticlă cu patină mineralizată.
  38. Poienari (Poienarii de Argeş)(jud. Argeş): 1 obiect roman: 1 cărămidă cu „însemnări digitale”
  39. Peştera Dâmbovicioara (jud. Muscel): 1 obiect (fenomen carstic): 1 stalagmită.
  40. Băiceni (jud. Iaşi): 2 obiecte eneolitice (cultura Cucuteni): 1 topor de piatră şlefuită; 1 corn cerb pietrificat.
  41. Iaşi (jud. Iaşi): 8 obiecte medievale: 1 cărămidă; 1 ulcior de la Biserica Trisfetitele din Iaşi; 6 fragmente de teracotă de culoare verde de la Biserica Sfântu Nicolae
  42. Suceava (jud. Suceava): 1 rest de faună fosilă: 1 molar de Elaphas primigenius.
  43. Galbeni (jud. Romanaţi): 1 obiect neo-eneolitic: 1 topor-ciocan de piatră şlefuită.

B. „Exploraţiuni” efectuate de Butculescu pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului

  1. Crasna (Transilvania) : 2 obiecte imitaţie de aur din mina de aur: 2 bare de aur imitaţie cu peceţile şi chipurile funcţionarilor si supraveghetorilor minelor de aur de la Crasna.
  2. Herculesbad (Băile Herculane)(Banat):1 obiect roman: 1 statuetă de bronz reprezentând pe Hercules.

C. „Exploraţiuni” în străinătate

  1. „Exploraţiunea” de la Segibida: 1 obiect: 1 ulcioraş de lut de culoare neagră
  2. „Exploraţiunea” de la Akerman (Cetatea Albă)(Basarabia): 1 obiect roman:
  3. „Exploraţiunea” de la Căuşani (Basarabia): 1 obiect : 1 tub conductor de apă
  4. „Exploraţiunea” de la Olbia (Rusia): 3 obiecte greceşti: 3 amfore (din care una întreagă + 1 fragmente de gât cu toarte + 1 fragment de fund)
  5. „Exploraţiunea” de la Lacul Zurich: 18 obiecte neo-eneolitice: 7 prâsnele (din care 3 de piatră + 4 de lut); 5 toporaşe de piatră şlefuită; 4 mânere din corn de cerb şi căprioare (acestea fragmentare); 2 piese silex.
  6. „Exploraţiunea” de la Robenhausen (Elveţia): 9 obiecte din palafite şi un rest faună fosilă: 2 fibre ţesături din palafite; boabe calcinate (fără a se specifica specia grăunţelor) conservate ân 6 fiole de sticlă; 1 dinte de elefant (fosil).
  7. „Exploratiunea” de la Lacul Geneva (Elveţia) : 5 obiecte neo-eneolitice: 2 topoare de silex; 3 râcâitoare (răzuitoare) (nu se precizează materia primă din care au fost lucrate)
  8. „Exploraţiunea” din Macedonia:1 obiect antic sau medieval(?): 1 pereche cercei de argint cu pietre diverse încastrate.
  9. „Exploraţiunea” din Albania: 1 obiect antic sau medieval
  10. „Exploraţiunea” din Atena (Grecia): 333 obiecte greceşti: 5 figurine fragmentare; 6 statuete; 4 oenochoe; 11 vase de lut (tip fiole) din care 3 cu toarte: 3 opaiţe fragmentare cu decor floral şi figurine; 1 mască (nu se fac alte precizări); 2 patere (din care una cu toartă); 1 vas (tip bardacă)
  11. „Exploraţiunea” de la Eleusis (Grecia): 10 obiecte greceşti: 1 castron cu două toarte şi cu decor floral, de culoare neagră; 1 vas mic („hidrie”?) cu două toarte, cu figuri şi decor floral, de culoare cafenie; 1 idol mic (stil Tanagra); 1 cap de leu (de culoare roşie); 1 cap de oaie; 1 statuetă în stare fragmentară; 4 capete de statuete feminine (stil Tanagra)
  12. Prezentare succintă privind manuscrisul lui D. C. Butculescu: Măgura Calomfirescu, exploraţiune arheologică

Aminteam în raportul precedent că această lucrare a fost tipărită în 1873 în trei numere ale periodicului Revista Contimporană care apărea la Bucureşti.

După afirmaţiile lui Butculescu, Măgura Calomfirescu sau Calomfirescului este situată pe teritoriul comunei Ţigăneşti-Calomfirescu (plasa Margina, jud. Teleorman). Ea este proprietatea familiei C.M. Butculescu.

Măgura are o înălţime de 30 m, o lăţime la bază de 100m şi se află pe versantul stâng al râului Vedea. Ea a fost consemnată în hărţi ca Măgura Gruiului, cu altitudinea absolută de 91 m. Mai este cunoscută de localnici ca Măgura Jidovilor sau Gorgan.

Săpăturile întreprinse de D.C. Butculescu s-au desfăşurat în perioada 1868-1873. El a executat în partea de nord-est a măgurei „un ocol în giurul măgurei de 30 m lungime şi 3 m lărgime”, secţiune adâncită până la 7 m unde se afla un strat de argilă plastică de culoare verde cenuşie, sterilă din punct de vedere arheologic.

Ceea ce este important să reţinem este faptul că Butculescu este primul dintre arheologii vremii care ne oferă date stratigrafice. Astfel, el distinge aici, din punct de vedere al stratigrafiei arheologice, două straturi atribuite „la două epoci diferite foarte caracteristice”. Primul, cel superior, are limita sa inferioară la adâncimile de 0,50m-0,75m ( de la suprafaţa măgurii) şi cuprinde resturi de locuire, cu totul temporare, de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Cel de-al doilea strat (inferior) este mult mai gros, fiind cuprins la limita sa superioară între baza locuirii medievale (situată la adâncimile 0,75-0,90m), limita sa inferioară atingând depunerea de argilă plastică verde–cenuşie la care ne-am referit mai sus. Butculescu atribuie acest strat neoliticului (după periodizarea lui Sir John Lubbock). Din stratul superior, medieval, Butculescu menţionează fragmente ceramice găsite în gropile de bordeie şi unele vase: ulcior cu două toarte, un borcan decorat, trei săgeţi de fier de formă şi dimensiuni diferite, doi pinteni mari de fier (?), diferite obiecte de aramă (printre care un inel, o piesă în formă de 2 şi multe fragmente ceramice).

În ceea ce priveşte resturile culturale atribuite de Butculescu stratului inferior neolitic acestea constau, după el, din aproximativ 30 de cuptoare de formă semicirculară, având aproximativ cam aceleaşi dimensiuni în interior: 0,60-0,70 m lungime, 1 m lărgime şi 2,50 m circumferinţa la gura; grosimea pereţilor cuptorului variază între 0,15-0,20m. Butculescu observă că mai în toate aceste cuptoare se găseşte cenuşă, cărbuni, (de tei sau de stejărică), oase arse sau nearse (de oaie, porc, bou, căprioară, etc.), olărie, fragmente ceramice, cochilii de scoici (unele pietrificate), 21 de unelte şi arme de piatră (din diferite roci). Se afirmă că în două cuptoare s-au găsit numai seminţe de mei şi in. După afirmaţiile descoperitorului, ceramica era realizată dintr-un lut prost frământat având ca degresant pietrişul, culoarea ei variind de la negru la cărămiziu şi gălbui. Decorul ceramici consta, ca să folosim termenii autorului, din „incrustaţiuni, semireliefuri şi impresiuni, însă toate acestea fără regulă şi simetrie”.

Butculescu descrie următoarele tipuri de vase: A.-chiup găsit lângă cuptor, într-o poziţie orizontală având dimensiunile: înalţime=1m, perimetrul (diametrul maxim)=1,50 m, diameetrul gurii=0,75m şi cel al buzei=0,90m, grosimea pereţilor laterali=3cm iar a fundului 5 cm; B -talere largi circulare cu fundul adânc; C -vase circulare, puţin adânci, cu fundul conoid, circumferinţa lor variind între 0,23-0,25-0,30m (similare paterelor); D -ulcele largi la gură şi cu fundul drept, câteva din ele cu gura mai mică, fiind prevăzute cu câte două proeminenţe la mijloc găurite; E -vase având o mare asemănare cu „patina romanilor”; G- vase cu gât mic, strâmt, cu burta largă, concoide spre bază şi cu fundul drept, având dimensiunile cuprinse între 0,23-0,25 m (circumferinţa), 0,16-0,18m (diametrul maxim), 0,08m (diametrul gurii), 3-4 mm (grosimea pereţilor) H -oale cu gura largă, conică, cu mânuşi, ele fiind aşezate pe suporturi; I -vase găurite la fund, folosite probabil ca pâlnii; J – alte obiecte (brăţări de lut, de os, de piatră).

Resturi faunistice.

Butculescu menţionează descoperirea unei mari cantităţi de oase pe care le atribuie următoarelor specii: cerb, căprioară, porc mistreţ, bou, oaie, câine, cal, cochilii de scoici, oase de peşti.

Alte resturi. De asemenea el afirmă că pe latura stângă a măgurii a găsit, la adâncimea de 5,35 m, într-un cuptor, două oale care conţineau seminţe de linte şi mei, toate carbonizate.

Din prezentarea făcută de Butculescu asupra materialului arheologic aflat în stratul inferior, reiese că el a descoperit în Măgura Calomfirescu, la acea vreme, cea mai importantă aşezare eneolitică cunoscută în Câmpia Română, aparţinând culturii ce avea să poarte numele de cultura Gumelniţa.

Ele constau din: cărămizi, unelte de piatră, fier, bronz, vase de lut, fragmente ceramice, descoperite de el în urma „exploraţiunilor” întreprinse în diferite aşezări.

Fig. 1 – Jidava-1876 (jud. Muscel): 10 desene în acuarelă: 7 obiecte de fier: 1 cheie, 1 furculiţă, 1 suliţă, 4 vârfuri săgeţi; 3 obiecte de bronz: 1 cheie, 1 fragment fibulă, 1 inel.

Fig. 2 – Jidava-1876: 7 desene acuarelă: 1 furculiţă, 6 vârfuri de săgeată

Fig. 3 – Jidava-1876: 8 desene acuarelă: 6 piroane de fier cu capătul lăţit; 2 spirale de fier

Fig. 4 – Jidava-1876: 5 desene acuarelă: 1 cheie bronz, 1 cheie fier, 1 daltă fier; 1 scoabă fier; 1 obiect fier; 1 inel bronz

Fig. 5 – Jidava-1876: 2 desene acuarelă: 1 fragment cărămidă cu semne incizate: XIII, XVII, V; 1 vas întreg de culoare cenuşie cu fund inelar

Fig. 8 – Jidava-1876: 1 desen acuarelă: 1 fragment cărămidă cu două linii incizate în val dispuse paralel cu inscripţie latină

Fig. 9 – Jidava-1876: desen acuarelă: 1 fragment cărămidă cu decor cu trei linii incizate în val dispuse paralel (0,49×0,33×0,18m)

Fig. 10 – Jidava -1876: 2 desene acuarelă; 1 cărămidă cu decor incizat în val (0,42×0,28×0,065m); 1 fragment cărămidă cu decor incizat alcătuit din trei linii paralele ce se întânesc în unghi (0,41×0,27×0,065m).

Castrul roman de la Jidava (Sidova) – în prezent localitatea Apă Sărată, înglobată în oraşul Câmpulung-Muscel – se află între această localitate şi schitul Goleşti. Acest castru, construit din piatră cu canabae avea scopul de a controla drumul prin pasul Bran (Limes transalutanus). El a fost construit în secolul II (d. Chr.) – epoca împăratului Septimius Sever, existând în epoca împăratului Gordian III (238-244 d.Chr.)

Figură în peniţă: Vadu Lin (jud. Muscel) reprezentând după Butculescu un dolmen pe care sunt săpate caractere runice, descoperit de el în 1881.

Figura nr. 1- Cetăţuia (din faţa Dâmboviţei, jud. Muscel)- octombrie 1876: două vase medievale, unul reprezentând o cană cu toartă groasă şi altul sferic cu fundul inelar.

Figura nr. 2- Cetatea de la Dâmboviţa (jud. Muscel)-1876- 3 piese medievale: 1 cană întreagă cu toartă cu decor incizat (bandă de patru linii incizate paralel). 1 fragment de vas (partea superioară de culoare cenuşie cu decor incizat, bogat în grupe de câte 5 linii în val spre bază; 1 fusaiolă rotundă perforată.

Figura nr. 3 – Cetatea de la Dâmboviţa -1876: 2 vase: 1 amforă cu două toarte (una spartă); 1 cană fragmentară, se păstrează partea superioară cu o toartă care porneşte de la gură, piesa prezentând un decor incizat (două benzi de câte trei linii dispuse paralel)

Figura nr. 4 – Cetatea de la Dâmboviţa (jud. Muscel)- 1876- un vas semicilindric (în partea superioară şi tronconic în partea inferioară), cu o toartă largă care porneşte de la buză.

Figura nr. 5 – Cetatea de la Dâmboviţa – 1876 – 2 piese: 1 greutate de lut masivă cu orificiu lateral în partea superioară; 1 vas bitronconic cu fund inelar având o toartă ruptă şi un decor incizat în jumătatea sa superioară, constând din benzi de trei linii incizate paralele dispuse în zizag.

Figura nr. 1 – Măgura Calomfirescu – 1868-1870: 6 desene acuarelă: fragmente ceramice gumelniţene cu decor adâncit (gropiţe), linii incizate vălurite caneluri, cu decor în relief.

Figura nr. 2 – Măgura Calomfirescu – 1870-1873: 6 desene acuarelă: 4 fragmente ceramice gumelniţene cu decor în relief sau cu brâu în relief alveolat; 1 capac fragmentar cu decor incizat de şiruri făcute cu unghia; 1 vas sferoidal cu decor pictat (cu grafit).

Figura nr. 3 – Măgura Calomfirescu – 1868-1873: 3 desene acuarelă: 3 vase gumelniţene din care un vas jucărie sau vas strecurătoare având gura îngustă şi fundul larg cu pereţii găuriţi (găuri circulare) dispuse în şiruri paralele. Este de notat faptul că Buculescu consideră acest strat ca aparţinând stratului medieval şi nu celui eneolitic deşi prin formă, calitatea ceramicii, etc. el este tipic gumelniţean.

Figura nr. 4 – Măgura Calomfirescu : 2 desene acuarelă: 1 capac cu toartă; 1 vas întreg găsit de Buctculescu în 1871 într-un cuptor, la adâncimea de 2,50 m, având gura largă de la care pornesc două proeminenţe perforate iar pe diametrul maxim prezintă două şiruri paralele de linii fin incizate.

Figura nr. 5 – Măgura Calomfirescu – 1868-1873: 6 desene acuarelă: 1 gratoar masiv pe lamă de silex; 1 greutate ovală de lut cu perforaţie în partea superioară; 2 piese tot ovale din care una prezintă pe o faţă lată silueta unei fiinţe umane incizate iar cealaltă are patru mici adâncituri; 1 obiect dificil de definit (de piatră?); 1 idol de os tipic gumelniţean reprezentând o formă schematizată umană. Toate piesele (silex, ceramice) aparţin locuirii gumelniţene.

Figura nr. 6 – Măgura Calomfirescu – 1870-1873: 21 desen acuarelă: 1 vas întreg cu două toarte pornind de sub bază.

Figura nr. 7- Măgura Calomfirescu – 1868-1873: 3 desene acuarelă: 1 pahar de ceramică fină de culoare roşie; 1 vas cvasi-paralelipipedic; 1 vas plat cu gura largă. Toate piesele aparţin eneoliticului gumelniţean.

Figura nr. 8. – Măgura Calomfirescu – : 5 desene acuarelă: 1 greutate ovală de lut cu perforaţia la extremitatea superioară; 1 figurină schematizată umană; 3 piese litice de silex din care se remarcă un gratoar macrolitic pe vîrf de lamă şi 1 nucleu prismatic. Toate piesele sunt tipic gumelniţene.

Figură în creion reprezentând terasa de la Crăsani, desen realizat de Butculescu în 1870.

Este necesar să menţionăm că prima filă a Caietului – Album reprezintă de fapt planşa a III-a (intitulată Poteries emaillées et non emaillées du XVI-siecle de la Curtea de Argeş) dintr-o lucrare a lui Butculescu deja tipărită.

Istoricul Muzeului Naţional de Antichităţi

Ne vom referi în acest raport la înfiinţarea Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi, prima instituţie muzeală din Ţara Românească.

Anul 1834 a însemnat pentru Principatele Române anul înfiinţării primelor instituţii muzeale româneşti. La începutul lunii februarie a aceluiaşi an se deschide la Iaşi Muzeul de Istorie Naturală iar după aproape zece luni, la începutul lunii noiembrie, lua fiinţă primul muzeu din Bucureşti. De altfel, odată cu apariţia acestui important lăcaş de cultură putem vorbi chiar de începuturile arheologiei româneşti.

Înfiinţarea acestei instituţii este legată de figura banului Mihalache Ghica (1796-1850) fost „vornic al treburilor din lăuntru”, fiul banului Dumitrache Ghica şi frate al domnitorilor Grigore Ghica şi Alexandru Ghica.

Banul Mihalache Ghica a fost un mare iubitor al trecutului. Ca membru al Societăţii de Istorie şi Antichităţi, înfiinţată în anul 1839 la Odesa, voia să alcătuiască încă din 1842 un corpus al inscripţiilor antice, greceşti şi latine din Principatele Române.

Este important de reţinut că, mult înainte de 1834, el reuşise să-şi formeze o colecţie de antichităţi ce a fost expusă mai întâi în casele sale aflate pe colţul format astăzi între Splaiul Independenţei şi intrarea Ilfov nr. 6. Despre existenţa acestui muzeu în casele sale, ne vorbeşte Cesar Bolliac în 1873, afirmând între altele că „palatul părintesc al lui Mihalache Ghica era un adevărat muzeu de antichităţi adunate din ţară”.

Donarea întregii sale colecţii statului a avut, fără îndoială, un mare ecou în presa vremii. Astfel, pe prima pagină a gazetei Curierul Românesc nr. 58 din 13 decembrie 1834 se putea citi următoarele: „Întinsele cunuştiinţe şi îndelungata strădanie a domnului mare dvornic Mihail Ghica, astăzi au dat a dat pricină de o nouă epohă în istoria civilizaţiei Naţii Româneşti. Românii se pot făli că au astăzi în capitala ţării lor un muzeu împodobit cu mai multe şi deosebite colecţii sistematice, că ceea ce este de o potrivă vrednic de însemnat prin jărtfirea de sume simţitoare şi cu strădania numai a unui particular. Singurul fondator, Domnul dvornic Mihail Ghica cumpărând, clasificând şi dăruind obştii Românilor aceste colecţii ce-au scăpat din chibzuirea sa şi îngrijirea ce urmează a se lua spre ţinerea în bună stare şi sporirea acestui muzeu. Şi spre aceasta, alcătuind un Proiect, l-au supus şi au dobândit întru toate aprobaţia Înaltei Stăpâniri. Asemenea însemnate folositoare, patriotice fapte insuflă cu autoritate contemporanelor dragostea şi respectul, iar istoricilor posterităţii de a clasifica fapta şi pe autorul ei în treapta ce îi se cuvine.”
Demnă de menţionat este şi adresa de mulţumire către banul Mihalache Ghica emisă de Eforia Şcoalelor Naţionale (semnată de Al. Filipescu, Şt. Bălăcianu, B. Ştirbei şi N. Picolo) în care se spune „din râvnă patrioticească, mişcat dorind a-i pune cele dintâi temeiuri (îi) dăruieşte însemnătoare colecţii de deosebite obiceiuri”.

Proiectul întocmit de Mihalache Ghica se referea atât la importanţa înfiinţării unui muzeu cu obiecte de istorie naturală şi antichităţi, cu scopul de a contribui la „luminarea neamului nostru”, cât şi la modul de conservare a colecţiilor şi îndeosebi la modul de organizare a acestei noi instituţii.

Muzeul trebuia pus sub oblăduirea Eforiei Şcoalelor Naţionale şi adăpostit în încăperile Colegiului Sfântu-Sava. În partea finală a proiectului sunt înşirate colecţiile donate. Ele cuprind atât piese geologice (mineralogice), faunistice (moluşte, peşti, dinţi şi oase fosile) cât şi obiecte arheologice (1258 monede romane, greceşti, bizantine, precum şi şase sculpturi antice din piatră, marmură, o placă de fier cu figuri în relief „tot în acest Prinţipat pot găsi”.

Ne îngăduim în continuare a cita din acest proiect unele informaţii foarte interesante legate atât de conţinutul colecţiilor şi de îmbogăţirea în viitor a acestora cât şi în ceea ce priveşte localul muzeului şi a personalului care-l deserveşte.

…..”Acest Muzeu va primi obiecturi câte cu vreme vor complecta un cabinet de istoria naturală, va strânge la un loc modeluri trebuincioase spre îmbogăţirea agriculturii şi industriei naţionale; scopul însă mai deosebit al acestei aşezări va fi a strânge feluri de colecţii spre luminarea istoriei naturale a acestei ţări cum şi a strânge acolo câte antichităţi se mai găsesc risipite printr-acest Principat care ar putea da oareşcare lumină asupra istoriei naţiei noastre. Mulţi patrioţi şi alţi literaţi bărbaţi sunt încredinţat că vor da la acest muzeu multe obiecturi de curiozitate […]. Local cuviincios ar fi deocamdată pentru aşăzarea unui Muzeu, odăile de fer de lângă portiţa curţii Mânăstirii Sfântului Sava, aceste odăi fiind boltite pot fi şi păzite de primejdia focului. Acest muzeu va fi supt îngrijirea unui prefect (epistat) care le va clasifica şi va aşăza sistematiceşte toate obiecturile şi va fi în răspunderea de a nu înstrăina sau a se pierde ceva. Supt acest prefect se va orândui un custod sau paznic […], acest institut ce va fi deschis de două ori şi în zilele hotărâte ale săptămânii, cinstita Eforia a Şcoalelor va avea priveghere de a se ţinea acolo buna rânduială ce se va întocmi şi a să păstra toate colecţiile câte se vor depune acolo. Nimini pentru oricare pricini nu va fi slobod a scoate din Muzeu vie un lucru, afară numai când se va strica şi trebuinţă va cere […], aceasta însă să se facă prin ştirea şi slobozenia mădularilor Eforiei Şcoalelor dată prin hârtie. Bine voieşte către acesta Înălţate Doamne am da voe să depun însumi pe altarul patrii cele mai în jos însămnate mici daruri pentru începerea fundamentului acestui institut.

lea O colecţie sistematică şi complectă mineralogică alcătuită de 150 bucăţi […].

lea O colecţie de molusce ce se găsesc în Arhiducatul Austriei şi sunt mai tot acelea ce s-ar afla în ţara noastră, bucăţi 213 […].

lea O colecţie ce câte feluri de peşti ce se pot afla în apele ţării noastre pe lângă Mare alături şi alte multe feluri de peşte şi ostracodermi […].

lea O vulpe ce s-au împuşcat în anul acesta pântre bălţile din judeţul Vlăscii […], aceasta ca o raritate […].

lea Şase bucăţi de antichităţi adică chipul întreg pe piatră în relief a lui Mateiaş craiul, nalt de şase palme şi cu înscriere aflat în oraşul Târgoviştii; un cap de marmură a lui Jupiter, o piatră ce s-a găsit pe mormântul unui roman în judeţul Mehedinţiului pe care se vede bustul ostaşului şi înscriere. Trunchiul trupului unei Venere pudice de marmură; partea de jos a unui vultur; o placă de fier cu figura în relief tot în acest Prinţipat găsit. O DOMO ANTONIVSO NIC NORISO.

lea Dinţi mastodonţi, un os foarte gros pietrificat […] şi alte mai multe bucăţi de minerale aflate în pământul nostru “ (cf. Curierul Românesc, 58, joi 13 decembrie 1834, p. 141-142)

La 3 noiembrie 1834, dată memorabilă în istoria muzeografiei româneşti, domnitorul Alexandru Ghica trimite Eforiei Şcoalelor Naţionale proiectul aprobat. Ţinând seama de importanţa lui, ne permitem a-l reproduce integral.

„Noi Alecsandru Dimitrie Ghica VVd., cu mila lui Dumnezeu domn a toată Ţara Românească
Către Eforia Şcoalelor
Dumnealui Marele Dvornic Mihalache Ghica, prin lăturatul Proiect ce ne-au înfăţişat supune în cunoştinţa noastră folositoarea chibzuire ce a făcut de a se aşăza un Muzeu în capitala noastră Bucureşti şi tot deodată fiind însuşi dumnealui întâiu începător al pomenitului Muzeu, înzestrează cu o însemnătoare colecţie şi alte deosebite obiecturi de antichităţi pe care le-au putut dobândi prin osârnicul cuget ce au avut de mulţi ani pentru un asemenea sfârşit.
Îndreptând dar Domnia Mea acest Proiect către Eforia Şcoalelor, poruncim a-l lua îndeaproape băgare de seamă şi chibzuind mijloacele mai înlesnitoare spre aducerea întru săvârşire şi dezvoltarea unii aşa de folositoare întocmiri, să supuie acele chibzuiri la cunoştiinţa Domniei Mele.
Dar prosforooa ce se face de către Dumnealui Marele Dvornic şi desinteresată vrednică de toată lauda, se va primi de către Dumnealor Eforii şi se va depune în Muzeum ce se va întocmi făcându-se priveghere de a se ţine în bună păstrare. Nr. 142 Novembre 3, 1834”.

Este necesar să menţionăm că, din păcate, n-am reuşit, cu toate investigaţiile făcute la Arhivele Naţionale din Bucureşti, să intrăm în posesia textelor originale ale acestor documente, publicate în Curierul Românesc.

De altfel şi alte acte referitoare la înfiinţarea Muzeului, citate fragmentar sau la care se referă P. Gh. Samarian în articolul său publicat în Cronica Numismatică şi arheologică din 1944, nu ne-au fost accesibile din simplul motiv că fondul de documente ale Secretariatului de Stat (ca de pildă dosar 679/1834) a fost distrus de bombardamentele asupra Bucureştiului începând cu cel din 4 aprilie 1944 din gara Bucureşti – Triaj.

Fără îndoială că efortul financiar făcut de Eforia Şcoalelor pentru îndeplinirea cât mai grabnică a poruncii domneşti nu a fost mic. Din adresa nr. 545/17 decembrie 1834 emisă de Eforie către Vistieria Ţării Româneşti aflăm că: „Eforia nu lipseşte a face cunoscut cinstitei Vistierii că împresurată fiind de o simţitoare sumă de neapărate cheltuieli ce au trebuit să se facă în noiembrie trecut la meremetul odăilor pentru aşezarea Muzeului după înalta poruncă a Măriei Sale, facerea dulapurilor şi altele, a fost silită Eforia a slobozi până la cea mai mică sumă ce să mai afla în Casa Şcoalelor şi aşa au rămas neplătite lefile profesorilor pe noiembrie”.

Prin eforturile lăudabile făcute de Eforia Şcoalelor, Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi devine, pe lângă Biblioteca Naţională, noua instituţie anexă a Colegiului Sfântu Sava a cărei clădire era situată, după cum se ştie, pe locul ocupat astăzi de localul Universităţii din Bucureşti.

La scurtă vreme de la înfiinţarea muzeului profesorul Iosif Genilie de la colegiul Sfântu Sava scria în manualul său de geografie apărut în 1835 despre un „Muzeu de antichităţi şi rarităţi, colecţii de tablouri şi curiozităţi naturale”. Tot în 1835 pare să se fi clădit în incinta colegiului o sală pentru muzeu, alături de bibliotecă.
Aşa cum sugera în proiectul său banul Mihalache Ghica muzeul avea nevoie de un „prefect” („epistat”), sau altfel-zis de un conservator-director care să se îngrijească atât ştiinţific cât şi administrativ de bunul mers al acestei instituţii. Se pare că Eforia s-a adresat chiar directorului Eforiei Şcoalelor Naţionale, profesorului Petrache Poenaru, ca să ia conducerea muzeului. Acesta refuză însă propunerea. În faţa acestui refuz domnitorul Alexandru Ghica „chibzuieşte a se orândui îngrijitor asupra pomenitului muzeu d lui doctor în mediţină Zukăr”.

Prin adresa nr. 581/30 decembrie, Eforia Şcoalelor face cunoscută numirea doctorului Zukăr. Totuşi nu se poate preciza dacă doctorul Zukăr sau Zuker (după I. C. Filitti) a funcţionat în calitate de prim conservator al muzeului sau nu. Şi dacă a îndeplinit această funcţie nu se poate stabili cât timp. Nu este exclus ca el să fi stat până în luna iulie 1837, când a fost numit conservator profesorul Carol (Scarlat) Wallenstein. Despre doctorul Zukăr, istoricul I. C. Filitti ne spune că acesta făcea parte, în ianuarie 1835, dintr-o comisie prezidată de Mihalache Ghica care supraveghea bunul mers al primei şcoli de agricultură, proaspăt înfiinţată de domnitorul Alexandru Ghica şi că, tot în acelaşi an el s-a îngrijit de inaugurarea la Craiova, a unei şcoli de arte şi meserii. Este interesant faptul că doctorul Zukăr este autorul unei cărţi publicată în 1834 la Frankfurt intitulată „Bessarabien, Bemerkungen und Gedanken bei Gelengenheit eines mehrgahringen Aufenhalts in diesem Lande”.
Cine era cel de-al doilea conservator al muzeului după perioada de circa trei ani (1834-1837) în care, se pare, a funcţionat doctorul Zukăr?
Carol Wallenstein care apare în scris Valstain, Valstein, Valsteiner sau Scarlat Valstein se numea în realitate Carol Vella. Croat de origine el s-a născut în 1795 la Gospič, lângă Zagreb. Numele de Wallenstein îl avea de la tatăl să vitreg care, probabil, îl adoptase. A făcut studii la Viena unde a urmat paralel cursuri de ştiinţe naturale şi de pictură pe care le-a continuat apoi la Braşov. În 1817 se afla la Craiova iar în 1829 se găsea la Bucureşti în serviciul Eforiei Şcoalelor. În 1830 devine primul titular al catedrei de desen şi caligrafie de la Colegiul Sfântu Sava, post pe care-l ocupă până în 1851 când este înlocuit de Constantin Lecca.
Aşa cum am arătat mai sus, la 8 iulie 1837 este numit conservator al Muzeului cu o contribuţie lunară de 200 lei, în afară de cei 500 lei salariul catedrei. În acelaşi an Carol Wallenstein realizează într-o sală a colegiului primul „muzeu” din Ţara Românească cuprinzând mulaje din gips, copii după meşterii italieni, unele portrete ale unor personalităţi contemporane etc. Se poate afirma că de numele portretistului Wallenstein se leagă şi fundarea primei colecţii publice de opere de artă.
Alegerea unui profesor de desen, cu cunoştiinţe şi în domeniul ştiinţelor naturii, în funcţie de conservator era determinată poate şi de obligaţia ca el „să aşeze în bună orânduială şi sistematicească toate obiectele ce sunt adunate şi se vor mai aduna, să prepareze animalele după cum trebuiesc… să formeze şcolari cari să se deprindă cu toată lucrarea acestei preparaţii, să desemneze în natura lor toate obiectele ce se aşază în muzeu, ca să fie gata când va face trebuinţă a se da în tipar…”
Conservatorul mai avea datoria să fie prezent în fiece zi la muzeu între orele 10 şi 12 înainte de amiază ca acesta să poată fi deschis „pentru oricare va dori să privească obiectele din muzeu”.
O analiză fie şi sumară a acestor hotărâri cu caracter de autentic statut, ne edifică, o dată în plus, asupra efortului desfăşurat în direcţia bunei organizări a muzeului, a eventualei publicări a obiectelor depozitate, cum şi asupra grijii pentru educarea şcolarilor.
În anii care au urmat, în calitatea sa de for titular, Eforia Şcoalelor Naţionale s-a preocupat atât de lărgirea spaţiului rezervat exponatelor, cât mai ales, de îmbogăţirea colecţiilor. În acest sens relevăm eforturile făcute de Eforie, fie în 1835-1836, fie în 1839 pentru strângerea materialului de construcţii necesar la “zidirea sălii de Muzeu şi de Bibliotecă”.
Nu trecuseră decât trei ani de la înfiinţarea muzeului, când, constatându-se că în „Colegiul Sfântu Sava, aflându-se acum feluri de obiecte de istoria naturală şi de antichităţi, culese cele mai multe dintr-această ţară şi dăruite de patrioţi râvnitori de înaintarea învăţăturilor obşteşti şi chibzuind Eforia mijloace de a aşeza aceste obiecte la un loc, a le păstra în bună rânduială şi a le înmulţi cu vreme, cunoaşte că este neapărat a însărcina cu această îngrijire pe o persoană, care se poate da toată vremea trebuincioasă la o asemenea specială îndeletnicire…”.
În ceea ce priveşte activitatea muzeală şi ştiinţifică, ea era susţinută atât prin gazeta politică şi literară Curierul Românesc cât mai ales, prin săptămânalul Muzeu Naţional “gazetă literală şi industrială” a profesorilor de la Colegiul Sfântu Sava Aaron Florian, S. Marcovici, Petrache Poenaru. În această gazetă care a apărut, din păcate, numai doi ani (februarie 1836 – martie 1838), Vladimir de Blaremberg, fost colonel în armata munteană, cartograf şi inginer al statului, a publicat o suită de articole sub titlul: „Suveniruri istorice şi arheologice asupra Ţării Româneşti”, în care erau abordate teme fie despre originea noastră daco-romană, fie despre antichităţile de pe teritoriul Ţării Româneşti, cum ar fi, de pildă, cele de la Turnu Severin, Reşca şi Celei.

Articolele acestui mare iubitor al trecutului au fost scrise în urma cercetărilor arheologice pe care el le-a întreprins în Oltenia împreună cu banul Mihalache Ghica.

În 1837 la săpăturile de la Slăveni (jud. Olt) efectuate de ei, a participat şi marchizul de Châteaugiron, agent–consul general al Franţei în principate la acea vreme.
Este interesant de reţinut că, după eforturile lui Blaremberg care era, şi cumnat cu Mihalache Ghica, şi-a format o importantă colecţie numismatică al cărei catalog întocmit de colonelul cartograf şi inginer a rămas, din păcate, inedit. În ceea ce priveşte colecţia de inscripţii a lui Mihalache Ghica, aceasta, neinventariată s-a risipit în mare parte după moartea acestuia, survenită în decembrie 1850. Restul inscripţiilor au fost incluse în colecţia Muzeului de antichităţi de abia în 1869.
Revenind asupra gazetei literare şi industriale „Muzeu Naţional” este important să remarcăm că în paginile acesteia se discutau şi probleme de interpretare istorică a documentelor arheologice. De pildă, Vladimir de Blaremberg căuta să identifice numele cetăţii de la Turnu Măgurele cu cetatea Turis, ocupată de anţi în timpul lui Iustinian. Prin aceasta, el deschidea seria specialiştilor români care şi-au aplecat atenţia asupra determinării topografice a Turris-ului amintit ca atare în secolul al VI-lea de cronicarul bizantin Procopios.

De altfel, profesiunea de credinţă a gazetei Muzeu Naţional rezida în cultivarea sentimentelor patriotice ale poporului român. Într-unul din numerele gazetei, nr. 2 /1837, 5, p. 48, se scria: „acum a venit vremea să întoarcem privirea noastră şi înapoi şi să ne întrebăm mai cu dinadinsul cine suntem, de unde ne tragem, cu ce s-au însemnat viacurile trecute, cine a întemeiat acest stat, la ce prefacere a fost supus […]. În acelaşi context se făcea apel pentru aducerea de obiecte antice, cărţi şi manuscrise.

Toate acestea nu au făcut altceva decât să contribuie cu repeziciune la îmbogăţirea patrimoniului muzeului. Astfel, pentru ca numeroasele antichităţi descoperite în ţară să nu se risipească sau să se distrugă banul Mihalache Ghica, în calitatea sa de vornic al Treburilor din lăuntru (ministru de interne), propune domnitorului la 2 noiembrie 1837 „să se obştească prin circulare în tot Principatul ca oricâte antichităţi se vor găsi într-această ţară, rămăşiţuri după la acele locuri care s-au însemnat în istorie, toate acestea să se ia şi să se ducă la Muzeul Naţional”.

Domnitorul Alexandru Ghica întăreşte cu ofisul domnesc cuvenit propunerile banului. Ca rezultat al acestei hotărâri în Buletinul oficial din 3 noiembrie 1839 se publică o interesantă dispoziţie a Eforiei Şcoalelor Naţionale semnată de directorul ei, Petrache Poenaru. În aceasta se spune: „Acum însă când se află întocmit un depozitoriu de asemenea obiecte în colegiul din Bucureşti cu perspectiva de a se transforma în muzeul naţional, Eforia confirmându-se cu înaltă poruncă a M.S.P.I. Domn, dată la raportul cinstitului departament din lăuntru a încunoştiinţat cinstitelor ocârmuiri de prin judeţe cele următoare: 1. Nimenea să nu mai aibă voie a-şi însuşi vreun obiect de antichitate, măcar unde se vor găsi într-acest principat. Ci, îndată ce se află un asemenea obiect […] să se trimită prin ocârmuirea locală la depositoriul din Colegiul Sfântu Sava în Bucureşti, adresându-se către Eforie […]. 2. Nimenea să nu fie volnic a scormoni în pământ pentru a scoate obiecte de antichitate” […] pentru că „strică şi întunecă şirul sistematic al lucrărei în asemenea descoperiri”.

Această ultimă dispoziţie trebuie subliniată atât pentru importanţa ei de salvare a patrimoniului naţional cât şi pentru neîndoielnica ei actualitate.

În anul 1837 când banul Mihalache Ghica, Vladimir de Blaremberg şi generalul Nicolae Mavros făceau cercetări la Slăveni, Celei şi în alte locuri se descoperea întâmplător la Pietroasa (azi Pietroasele, jud. Buzău) tezaurul ce-i poartă numele. Prin ofisul nr. 529/1838 domnitorul poruncea ca piesele de aur găsite – atâtea cât mai rămăseseră, după descoperirea lor – să fie trecute în custodia Muzeului.

Datorită însă condiţiilor precare de păstrare acest tezaur compus din 13 piese de aur în greutate de „14 oca, 252 dramuri şi 13/11” se afla la 13 martie 1842 în casa de fier a Eforiei Şcoalelor.

Este interesant de reţinut că titulatura muzeului s-a schimbat la un moment dat, el începând a se numi Muzeul Naţional. De pildă într-un raport, nr. 511/8 mai 1846, al Eforiei Şcoalelor către domnitor (semnat de Petrache Poenaru în calitatea sa de director) se menţionează: „Muzeul Naţional, început cu scop de a aduna întrânsul mai întâi obiectele de istorie naturală şi de antichităţi câte se găsesc în Ţara Românească, apoi după vreme să se adauge şi alte obiecte de prin deosebite ţări.”

Datorită creşterii colecţiilor se solicită în acest raport angajarea unui ajutor de conservator mai ales pentru secţia de ştiinţe naturale în persoana lui Nicolae Zaki. Această dispoziţie ne relevă o concepţie limpede a celor care vegheau la dezvoltarea activităţii muzeale din Ţara Românească. După îmbogăţirea colecţiilor culese din Principate ele trebuiau catalogate şi îndeosebi încadrate în dinamica civilizaţiei pe un spaţiu geografic mai larg.

Din motivele prezentate mai sus conservatorul muzeului, Carol Wallenstein, caută să reorganizeze muzeul.

Începând din 1854 patrimoniul acestei instituţii se îmbogăţeşte cu numeroase obiecte arheologice, fără îndoială descoperiri ocazionale, semnalate statului de mai marii judeţelor. De pildă, la 20 august 1854 Eforia Şcoalelor punea „spre păstrare în Muzeul Naţional pentru interesul istoric al ştiinţei numismatice” un număr de 123 de monede descoperite pe teritoriul satului Runcul (jud. Vâlcea).

Tot atunci i se încredinţează muzeului păstrarea unui tezaur ce consta din 71 de monede, 3 paftale, un inel de argint şi altele găsite în satul Teaşcu (jud. Dolj).
Până prin 1859 – 1860 la fondul existent s-au adăugat, rând pe rând, noi tezaure cum ar fi cele descoperite la Orăşti (jud. Călăraşi), Reşca (jud. Olt), Dumbrăveşti (jud. Prahova) cu 228 monede, Băeşti (jud. Buzău) cu obiecte de argint medievale printre care talere, linguri, pahare, podoabe lucrate în filigran precum şi 505 monede găsite pe Valea Târgului (Curtea de Argeş) şi 7 piese aflate cu ocazia dărâmării zidurilor cuhniei de la mănăstirea Câmpulung.

Înfiinţarea Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi la Bucureşti a atras atenţia unor intelectuali străini care se aflau în treacăt prin ţară, ei consemnând impresiile în jurnalele lor de călătorie. Astfel, Nicolae Iorga ne spune că în 1836 muzeul este vizitat de Stanislas Bellanger iar în 1837 de prinţul rus Anatole de Demidov. În 1839 marchizul de Châteugiron, cel care participase la cercetările arheologice efectuate de Vladimir Blaremberg şi Mihalache Ghica, dona acestei instituţii 9 medalii de argint şi bronz.

În legătură cu donaţiile din afară semnificativ ni se pare darul pe care Gimnaziul protestant din Braşov îl face muzeului din Bucureşti în anul 1841. Este vorba de o puşcă şi o cingătoare „ce întrebuinţau în vremea veche românii la război”.

Datorită îmbogăţirii crescânde a patrimoniului muzeistic, neobositul conservator-director Carol Wallenstein este obligat să solicite Eforiei angajarea unui ajutor şi aceasta cu atât mai mult cu cât Nicolae Zaki părăsise postul la câţiva ani de la numirea sa. Cererea i-a fost aprobată şi astfel a fost numit în această funcţie George Wallenstein, care lucrase deja ca ajutor, fără plată încă din anul 1854.

La 26 decembrie 1858 Carol (Scarlat) Wallenstein, cel care timp de două decenii condusese destinele muzeului, se stinge din viaţă. Nu ştim până când rămâne în funcţie urmaşul său, George Wallenstein, însă ceea ce cunoaştem, este că în 1859 Cesar Bolliac era solicitat să preia conducerea muzeului, mai ales, pentru faptul că acum se ivise „trebuinţa de a forma Muzeul de Antichităţi şi Numismatică”. Bolliac refuză propunerea, motiv pentru care George Wallenstein a rămas în funcţie până la 7 noiembrie 1860, dată la care este numit ca director Carlo Ferreratti. Acesta rămâne în funcţia de director al muzeului până în decembrie 1864, când este înlocuit de Alecsandru Russo. Oricum, de la 1 ianuarie 1865, conform decretelor emise de Al. I. Cuza, Carlo Ferreratti preia postul de director al noii instituţii create, Muzeul de Ştiinţele Naturii, devenit mai târziu Muzeul Grigore Antipa, iar Alecsandru Russo devine director-conservator al „Muzeului de Antichităţi din Bucuresci”. Carlo Ferreratti era originar din Sardinia şi beneficia de o serioasă experienţă în domeniul zoologiei. Un timp el fusese preparator la Muzeul Zoologic din Torino. În anul 1864, personalul muzeului era alcătuit, în afara directorului, din încă patru salariaţi şi anume, un preparator, un elev aspirant şi doi secretari.

Cu toate că era de formaţie naturalist Ferreratti era un mare iubitor de antichităţi. El solicita ca în cazul descoperirii de vestigii vechi, cu prilejul construirii podurilor, şoselelor sau a altor construcţii edilitare să fie anunţat de grabă spre a se putea deplasa la faţa locului.

Într-una din cercetările de teren din 1863, C. Ferreratti descoperă în satul Mavrodin (jud. Teleorman) resturi fosile de Elephas primigenius. Menţionăm că o altă descoperire paleontologică, poate prima din câte cunoaştem până acum, a fost făcută în 1859 de către ajutorul conservatorului muzeului, care a găsit la Mănăstirea Căldăruşani, un femur, probabil tot de mamut.

În ceea ce priveşte evidenţa pieselor donate, s-a simţit nevoia, încă din 1841 ca acestea să fie înregistrate cu grijă. Chiar Eforia Şcoalelor solicită la 22 septembrie 1841 lui Carol Wallenstein lămuriri în vederea înscrierii pieselor donate „de izvorul lor ca să poată descria mai cu temei a lor origine”. Acelaşi for tutelar cerea, la 8 februarie 1859, lui C. Cernovodeanu înregistrarea celor 228 de monede provenind, se pare, de la Dumbrăveşti (jud. Prahova) în „registrul de antichităţile Muzeului Naţional”.

Ceea ce se poate afirma este că la 31 mai 1860 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice era înştiinţat că se încheiase realizarea cataloagelor în care se inventariaseră toate obiectivele muzeului, excepţie făcând numai monedele ce se aflau în casieria Eforiei.

 Este important de reţinut că, pentru o mai bună evidenţă şi păstrare a colecţiilor, cât şi pentru o mai bună funcţionare a Muzeului Naţional, Eforia Şcoalelor a întocmit şi aprobat, în anul 1861 un regulament al acestei instituţii.

Referitor la problema localului în care erau adăpostite colecţiile s-a observat că spaţiul rezervat acestuia în clădirea Colegiului Sfântu Sava era insuficient. Din aceste motive Eforia Şcoalelor solicita Departamentului Credinţei să sesizeze Domului Cuza că odăile în care se afla atât muzeul, cât şi biblioteca se găseau „în proastă stare şi neîndestule să se mai separeze şi să se mai lărgească”. Consecinţa acestei sesizări a fost că s-au executat unele reparaţii care s-au încheiat în toamna aceluiaşi an. Situaţia a rămas şi în continuare cam aceeaşi, ceea ce a obligat Eforia să facă în 1852 un alt raport arătând că încăperile unde se aflau cele două instituţii (muzeul şi biblioteca) sunt “dărăpănate şi umedoase, încât cărţile şi obiectele muzeului se degradează din zi în zi”, solicitându-se astfel, construirea unui nou local. Din păcate, demersurile Eforiei rămân fără rezultat, motiv pentru care, în 1854, ea solicita lui Carol Wallenstein să predea cancelariei Eforiei colecţiile numismatice „fiindcă localul în care se află acum aşezat Muzeul Naţional nu corespunde cu trebuinţa care se cere la un asemenea aşezământ, atât în ceea ce priveşte buna păstrare, cât şi siguranţa obiectului”. Pentru un spaţiu mai larg şi mai uscat necesar bunei păstrări a colecţiilor Eforia Şcoalelor oferă muzeului la 5 martie 1859 casele cumpărate de la V. Hiotu, aflate în vecinătatea Colegiului Sfântu Sava. În acest nou imobil, muzeul funcţionează începând din luna mai 1859 până la 27 septembrie, dată la care Carlo Ferreratti este anunţat să mute cât mai repede, colecţiile în noul edificiu al Universităţii. Această clădire, cunoscută şi sub denumirea de edificiul sau palatul Academiei ori palatul Universităţii, proiectată în 1857, şi construită de prof. A. Orăscu, inginer şi arhitect, a fost zidită pe locul fostului colegiu Sfântu Sava.

Un moment foarte important în viaţa muzeului a avut loc la 22 ianuarie 1862, când generalul N. Mavros, făcea cunoscut Adunării Legislative a României că donează Muzeului Naţional o valoroasă colecţie. Scopul acestei donaţii, după afirmaţiile lui Mavros, era să contribuie la „instrucţiunea junimii române, speranţa viitorului”. Cu acest prilej, generalul Nicolae Mavros îşi exprima dorinţa privind „fixarea unui local pentru aşezarea muzeului spre nu a fi supus la nici o nenorocire”.

Marele donator s-a născut în 1778 sau 1782, ca fiu al hatmanului moldovean Gh. Mavros şi al Marioarei Ventura. În tinereţe a fost secretarul particular al domnului muntean Alexandru Şuţu. În perioada Regulamentului Organic generalul P. Kisseleff i-a încredinţat funcţia de inspector general al carantinelor de pe frontiera Dunării, funcţie ce a îndeplinit-o timp de 30 de ani (din 1829 până în 1859). Această funcţie i-a oferit posibilitatea să-şi procure un mare număr de obiecte antice din această zonă. Totodată el a achiziţionat numeroase piese în urma călătoriilor făcute în diferite ţări europene şi Egipt de la amatorii de antichităţi.

 O caracterizare a activităţii şi pasiunii lui Mavros ne-o oferă Cesar Bolliac în ziarul „Buciumul” din 30 ianuarie 1863 (nr. 9, p. 35). Bolliac ne spune: „D. general Mavru care a avut ocasiunea să adune monumentele romane de pe amândouă laturile Dunării, de la Mehadia şi până la Marea Neagră, în tot timpul cât a fost dlui inspector general al carantinelor şi cu o influenţă egală în Serbia şi Bulgaria ca şi în România, care a avut pasiunea antichităţilor şi ştiinţa a aprecia fiecare obiect, fiecare monument în justă valoare a sa, pentru interesul artistic şi istoric, a adunat mai tot ce s-a găsit şi putem zice că arheologia romană este astăzi în mânile generalului Mavru”.

După memoriul întocmit de generalul Mavros, colecţia sa cuprindea: a) „o colecţie de medalii ale diferitelor naţiuni şi a mai multor suverani ai antichităţii, în metaluri preţioase şi bronzuri, în număr de ceva mai mult de 4000 de medalii şi medalionuri, unele găsite în ţară; b) un număr mic de medalioane istorice ale secolului XV şi celor următori; c) o colecţiune de statui, statuete, busturi şi reliefuri, fragmente preţioase şi de diferite alte obiecte ale vieţii civile şi militare a popoarelor antichităţii, în marmură şi bronz; d) o colecţiune de vasuri zugrăvite cunoscute sub numele de vasuri etrusce, iar în adevăr producţiune a ceramicii helene; e) alte obiecte de ceramică veche, mai puţin perfecţionate dar preţioase, fiind găsite în ţară; f) o mică colecţie de antichităţi egiptene; g) piedestale, obeliscuri, pietre de hotar cu inscripţiuni helene sau latine din care unele sunt atât mai preţioase cu cât se raportează la istorie”.

La aceste obiecte pe care generalul Mavros le dona ca „omagiu Naţiunii Române” spre a fi depuse la Muzeul Naţional se mai ofereau „câteva manuscripte preţioase şi cărţi tipărite, producţiune a literaturii arabo-persană spre a fi acestea depuse la Biblioteca Naţională”.

Rezumând cele mai de sus putem spune că importanta colecţie a generalului Mavros se compunea din 4000 de monede din diferite perioade, statui, statuete, basoreliefuri, ceramică etruscă şi elenă, ceramică autohtonă, antichităţi egiptene, obeliscuri, pietre de hotar, manuscrise şi altele. Deosebit de interesantă este precizarea din memoriul întocmit de Mavros că ceramica „mai puţin perfecţionată” este preţioasă fiindă este găsită în ţară, ceea ce vine să certifice, o dată mai mult, concepţia justă pe care o avea el şi alţi iubitori ai trecutului, despre valoarea ştiinţifică, în primul rând, şi chiar muzeistică a ceramicii vechi autohtone precum şi a altor obiecte vechi descoperite pe teritoriul României.

La data de 5 februarie 1862, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, solicita Domnului Al. I. Cuza, emiterea unei hotărâri referitoare la catalogarea colecţiei generalului Mavros, precum şi luarea unor măsuri „pentru conservarea şi sporirea Muzeului Naţional”. Se propunea formarea unei comisii compusă din: N. Mavros, George Beldiman, Ion Ghica, Al. Odobescu, A. Tr. Laurian, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Sturdza, D. Berindei şi Carlo Ferreratti (directorul muzeului), care trebuia “să primească colecţiunea şi să o clarifice în ordine şi să chibzuiască pentru mobilatura necesară”” Această cerere a fost aprobată de Cuza, rămânând ca lucrările de inventariere să înceapă în ziua de 4 martie 1862. 

La 15 mai, comisia la care ne-am referit înaintează un proiect vizând înfiinţarea a două muzee: unul de arheologie şi belle arte iar altul de ştiinţe naturale şi fizică. Prin adresa din 20 februarie 1863, ministrul Cristian Tell solicita rezolvarea urgentă a problemelor legate de organizarea ambelor instituţii atât din punct de vedere al spaţiului cât şi al mobilierului. Ca rezultat al acestei adrese, Mavros şi D. Berindei viziteată localul rezervat acestor muzee din cadrul palatului Universităţii, constatând cu surprindere că spaţiul atribuit muzeului nu era pregătit, iar mobilierul necesar era încă inexistent. Din aceste considerente ei înştiinţează ministerul, ajungându-se în sfârşit, la încheierea, în ziua de 23 mai 1863 a unui contract cu Johannes Untel care se angaja să execute mobilierul pentru muzeu. La începutul lunii septembrie al aceluiaşi an, lucrarea solicitată era gata.

La 25 noiembrie 1864, Alecsandru Ioan Cuza semnează decretul nr. 1648 prin care se aproba “Regulamentul pentru administararea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”. Având în vedere importanţa acestor documente pentru înţelegerea realităţilor muzeistice din acea vreme, vom căuta, în cele ce urmează să le reproducem integral.

Alecsandru Ioan I

Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Domnul Principatelor Unite – Române:
        La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de Stat la Departementul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice;
      Văzând jurnalul Consiliului Nostru de Miniştri de la 24 ale curentei, relativ la întocmirea unui regulament pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti;
        Considerând că colecţiile de antichităţi, se menţin încă în starea de mai-nainte;
       Considerând că nici până astăzi nu s-a regulat importanta colecţiune donată de D. General Mavros;
   Considerând că prin regulamentul întocmit se prevede atât modul de organizare şi direcţiunea Muzeului, cât şi înfiinţarea unui Comitet special arheologic, care va asigura dorita priveghere pentru nedistrugerea, nealterarea, desmormânterea şi cuvenita restaurare a tuturor monumentelor istorice şi de arte;
        Am decretat şi decretăm:
Art. I. Se aprobă întocmai alăturatul Regulament pentru administarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti.
Art. II. Comitetul arheologic de care se face menţiune în acest Regulament va procede direct şi fără amânare la primirea colecţiei donată de Genaral Mavros.
Art. III. Şi cel de pe urmă Ministrul Nostru Secretar de Stat la Departamentul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice, este însărcinat cu executarea acestui Decret.
          Dat în Bucureşti, la 25 Noiembrie 1864.

Alecsandru Ioan

Ministru Secretar de Stat la Departamentul
Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice
           N. Kretzulescu

Nº 1648


Regulament
Pentru Muzeul de Antichităţi



Capitolul I
De Muzeu


Art. 1. Muzeul de Antichităţi se organizează separat de Biblioteca Centrală, acolo unde secţiunea antichităţilor şi a rarităţilor înfiinţată pe lângă acea bibliotecă (art. 22 din Regulamentul bibliotecilor) a luat o dezvoltare şi o importanţă mai mare, încât nu mai poate fi dirijată tot de personalul bibliotecilor.

Art. 2. Se organizează, deocamdată în Bucureşti, un Muzeu de Antichităţi, separat de Biblioteca Centrală cu următoarele secţiuni:
1.      Secţiunea numismatică şi eraldică particulară;
2.      Secţiunea istorică generală;
3.      Secţiunea istorică Română cu subsecţiunea eclesiastică;
4.      Secţiunea curiozităţilor;

Art. 3. Fiecare secţiune se va mai putea subsecţiona după trebuinţă.


Capitolul II
Personal


Art. 4. Muzeul de Antichităţi are următorul personal:
1.      Un Conservator
2.      Doi custozi
3.      Servitori

Art. 5. Direcţiunea Muzeului de Antichităţi este încredinţată unui Comitet Arheologic compus din:
1.      Profesorul de istorie critică de la Facultatea de litere;
2.      Bibliotecarul Central;
3.      Trei membri onorifici numiţi de Domn, după prezentarea Ministrului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Art. 6. Preşedenţia Comitetului de Arheologie se încredinţează pe viaţă primului şi mai mare donator şi fondator al Muzeului de Antichităţi.

Art. 7. Vicepreşedenţia Comitetului arheologic se va încredinţa de însuşi Comitetul unuia din membrii săi, prin alegere.

Art. 8. Directorul general al arhivelor, învăţătorii, institutorii, profesorii şi cu deosebire inspectorii scolastici de orice clasă, vor da Comitetului arheologic tot concursul ce acesta le-ar cere prin Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Art. 9. Îndatoririle membrilor Comitetului arheologic sunt onorifice.

Capitolul III

A
De Atribute


Art. 10. Atributele Comitetului Arheologic sunt:
1.      A dirija şi priveghea Muzeul de Antichităţi.
2.      A clasa antichităţile.
3.      A stărui la înavuţirea Muzeului cu colecţiuni şi fonduri.
4.      A forma duplicate inventarii de toate obiectele Muzeului.
N.B. Unul din aceste inventarii se va păstra de Minister. Înscrierea de inventare se va face în aceeaşi termeni în Inventarul Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice şi în inventarul păstrat de Comitetul arheologic.
5.      A înfiinţa şi dirijea, după specialul regulament aprobat de Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice, în mărginirea bugetului său, excursiile şi cercetările arheologice din ţară.
6.      A priveghea buna stare a monumentelor naţionale de orice natură şi a stărui pentru a lor nealterare sau cuvenită restaurare.
7.      A primi sub controlul Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice, donaţiile de fonduri pe numele Muzeului şi a le da destinaţia hotărâtă de donatori.
8.      A cerceta şi colecţiona prin toate mijloacele monetele şi medaliile descoperite în ţară.

Art. 11. Comitetul arheologic va tinde, ca prin dezvoltarea ce vor lua lucrările sale, să se transforme în Societate de Istorie Naţională.

Art. 12. Comitetul arheologic ţine şedinţele sale ordinare odată pe săptămână în localul Muzeului; şedinţele extraordinare sunt convocate de Preşedinte cu indicarea în foaia de convocare a materiei de tratare.

B
Conservatorul


Art. 13. Conservatorul va avea o garanţă ipotecară de minimum zece mii de galbeni.
          Atributele Conservatorului sunt:
1.      Conservarea sub a sa răspundere a obiectelor şi efectelor Muzeului.
2.      Direcţiunea cancelariei Comitetului arheologic redacţiunea lucrărilor acestuia.

C
De Custozi

Art. 14. Atributele custozilor sunt:
1.      A priveghea sălile Muzeului când sunt deschise publicului.
2.      A ajutora pe Conservator la redacţiunea şi copierea lucrărilor Comitetului arheologic.
3.      A păstra arhiva cancelariei Comitetului şi a Muzeului.
4.      A face, sub privegherea Conservatorului, cuvenitele despulberări.

Art. 15. Servitorul Muzeului este şi purtătorul corespondenţei Comitetului arheologic.

Capitolul IV
De Relaţiuni

Art. 16. Comitetul arheologic va face în fiecare an raportul general către Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice despre starea Muzeului de Antichităţi.

Art. 17. Conservatorul corespunde cu Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice în tot ce se atinge de onorariul personalului şi de material şi condeele, de banii trecuţi prin buget pe seama Muzeului, afară de cel al excursiunilor şi al colecţiunilor care se regulează prin Comitetul arheologic.

Capitolul V
De Donatori

Art. 18. Comitetul arheologic primeşte cu recunoştinţă daruri de colecţiuni de obiecte antice sau de fonduri, pentru înavuţirea Muzeului. Toţi donatorii se vor înscrie în Condica de aur a Muzeului şi numele lor va fi afişat în sălile Muzeului.

Art. 19. Donatorii de fonduri sau colecţiuni de o valoare de 500 galbeni minimum se consieră ca fondatori ai Muzeului.

Art. 20. Donatorii Muzeului cu fonduri sau colecţiuni de o valoare de minimum 500 galbeni sunt membri de drept ai Comitetului arheologic. Ca atare ei au vot deliberativ în tot ce privesc Muzeul de Antichităţi.

Capitolul VI
Despre Public

Art. 21. Sălile Muzeului sunt deschise publicului joia, duminica şi sărbătorile mari, dimineaţa de la 10 până la 3 ore după amiază.

Art. 22. Călătorii şi străinii pot vizita Muzeul de Antichităţi şi în alte zile ale săptămânii prezentând paşaportul lor.

Art. 23. Vizitatorii vor depune la intrarea Muzeului, sub privegherea servitorului însărcinat cu acesta, bastoanele, umbrelele, galoşii, săbiile etc.

Art. 24. Nimenea din public nu va atinge sau deplasa vreunul din obiectele expuse, sub pedeapsa de imediată espulsiune.

Art. 25. Persoanele care ar dori să studieze mai de aproape vreunul din obiectele espuse, vor cere de la Comitetul arheologic o învoire specială. În această învoire se va indica care anume obiecte şi pe cât timp se încredinţează în sală, spre studiul persoanei purtătoare biletului.

Art. 26. Fumarea este oprită în sălile Muzeului.

Art. 27. Aceste despoziţiuni (art. 21 – 27) se vor afişa imprimate la intrarea sălilor şi înlăuntrul lor spre cunoştinţa publicului.

Nº 1649

Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunei Publice,
          N. Kretzulescu



Încheiem aici această a IIa parte a istoricului Muzeului de Istorie Naturală şi Antichităţi, una dintre cele mai vechi instituţii de cultură din Ţara Românească şi totodată din Principatele Române. Prin priceperea şi eforturile neobosite ale directorilor-conservatori, sub îndrumarea înţeleaptă a forului tutelar Eforia Şcoalelor Naţionale, această instituţie şi-a îmbogăţit timp de 30 de ani (1834 – 1864), colecţiile sale arheologice şi paleontologice, colecţii ce s-au adăugat patrimoniului iniţial, oferit cu multă generozitate de marele dvornic Mihalache Ghica.
 Aşa cum am arătat mai sus, odată cu decretul 1648, emis la 25 noiembrie 1864 de către Alecsandru Ioan Cuza ia fiinţă, ca instituţie de sine stătătoare Muzeul de Antichităţi din Bucureşti, iar prin decretul următor (1649), dat în aceeaşi zi, se crează Comitetul Arheologic compus din generalul Nicolae Mavros (preşedinte pe viaţă), Alexandru Odobescu, Vasile Alexandrescu-Urechia, Augustin Treboniu Laurian, completat apoi cu Cesar Bolliac, Dan Berindei şi alţii.

Despre activitatea Muzeului de Antichităţi, devenit Muzeul Naţional de Antichităţi, având ca prim director-conservator pe harnicul Alecsandru Russo, am scris în rapoartele precedente.

La 3 noiembrie 1834, dată memorabilă în istoria muzeografiei româneşti, domnitorul Alexandru Ghica înfiinţează la Bucureşti pe baza donaţiei fratelui său, Marele Dvornic Mihalache Ghica, Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi. Treizeci de ani mai târziu, la 25 noiembrie 1864, Alexandru Ioan Cuza semna decretul nr. 1648 prin care se aproba „Regulamentul pentru administrarea şi organizarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti”. Câteva zile mai târziu, la 7 decembrie, Alexandru Ioan Cuza aprobă printr-un alt decret Regulamentul Muzeului de Ştiinţe Naturale din Bucureşti. Astfel ia fiinţă cea de-a doua instituţie muzeală din capitală (viitorul muzeu „Grigore Antipa”). Deschiderea Muzeului de Antichităţi trebuia să aibă loc la 24 ianuarie 1865, ziua Unirii Principatelor, prin amenajarea într-o primă etapă a colecţiilor de busturi, obiecte de marmură şi bronz, precum şi ceramică.

Noul conservator, mai precis primul director al Muzeului Naţional de Antichităţi, înscăunat probabil din decembrie 1864 sau la 1 ianuarie 1865, se numeşte Alecsandru Russo. El va rămâne în funcţie până la începutul anului 1876.

Alecsandru Russo era bănăţean de origine şi se născuse în anul 1835. Înainte de a ajunge conservator al Muzeului de Antichităţi fusese subdirector şi profesor la Şcoala de Agricultură, ajutor contabil la Eforia Şcoalelor, la Şcoala Centrală de Fete şi contabil la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Se stinge din viaţă la vârsta de 44 ani. În cele ce urmează vom prezenta cele mai importante documente (memorii, adrese etc.) emise de directorul Alecsandru Russo în anul 1865 şi înseriate în primele două dosare de secretariat aflate în Arhiva MNA. Din studierea acestor documente ca şi din altele aflate în dosarele ce vor urma reiese că, în calitatea sa de conservator-director şi-a făcut datoria cu prisosinţă atunci când a fost vorba de adunarea, ordonarea şi păstrarea după criterii muzeistice, a obiectelor din vitrine şi depozit. Fără îndoială că Alecsandru Russo căpătase o largă experienţă didactică şi organizatorică în momentul când lua în mâinile sale destinele Muzeului de Antichităţi.

Este interesant de amintit că schema muzeului la începutul anului 1865 era formată, în afară de conservatorul-director, din încă doi salariaţi, un custode şi un om de serviciu, iar bugetul acestei instituţii prevăzut pe 1865 se ridica la suma de 37.000 lei repartizată astfel: conservator general – 10.000 lei, custode – 3.600 lei, om de serviciu – 1.200 lei, la care se mai adaugă fonduri de colecţii, mobilier, cheltuieli de iluminat – 12.000 lei. Demnă de menţionat este şi adresa nr. 12 din 26 ianuarie 1865 prin care se arăta Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice că obiectele donate de generalul N. Mavros se află în trei saloane „abia încăpătoare”. Prin aceeaşi adresă se solicita o încăpere şi pentru depozitarea bunurilor preţioase provenind din mănăstirile secularizate. De altfel tocmai numărul mare al acestor bunuri a fost factorul care a determinat deschiderea, în cadrul muzeului, a unei subsecţii ecleziastice.

Patrimoniul Muzeului de Antichităţi continuă să se îmbogăţească neîntrerupt. Astfel, în 1865, sunt achiziţionate de la un particular, prin intermediul Comitetului Arheologic, unele obiecte. De pildă, la 16 februarie 1866, în colecţiile muzeului intră 182 monede „vechi” de argint găsite pe moşia Mărmureni (com. Oniceni, jud. Neamţ) iar la 12 noiembrie, acelaşi an, încă 24 de „monede antice” descoperite în satul Schineni (com. Murgeni, jud. Vaslui).

Ca şi înainte de 1860, în perioada care a urmat, numeroşi cărturari şi iubitori ai trecutului au străbătut ţara de la un capăt la altul efectuând cercetări de teren şi chiar săpături de mai mică sau mai mare amploare e drept, executate după metode puţin ştiinţifice. Printre ei se remarcă: A. Treboniu Laurian, Cesar Bolliac, D. A. Sturdza, V. A. Urechia, Al. Odobescu, maiorul D. Pappasoglu, D. C. Butculescu etc.

Unii dintre ei, ca şi alţi colecţionari de antichităţi români şi chiar străini, şi-au oferit colecţiile muzeului făcând ca patrimoniul acestuia să crească considerabil. Urmând nobilul exemplu al generalului Mavros, D. Pappasoglu donează în 1864 colecţia sa urmat în 1865 de C. Bolliac şi în 1866 de D. A. Sturdza şi de Scarlat Rosetti „graful”. În ceea ce priveşte bogatul material arheologic recoltat de maiorul D. Pappasoglu acesta provenea, după spusele lui, din „excursiunile ce am făcut în toată România mică pe unde se găsesc”. Interesantă este şi „Lista de obiecte date de Muzeul Naţional de dl. Cesar Bolliac” publicată în Trompeta Carpaţilor nr. 56 din 30 septembrie 1865. Donaţia oferită de D. A. Sturdza în ianuarie 1866 cuprindea monede şi medalii, iar cea oferită la 23 septembrie a aceluiaşi an de către Scarlat Rosetti consta din monede de argint, amulete şi vase egiptene. Obiectele care împodobeau muzeul, unele dintre ele de o deosebită valoare ştiinţifică şi expoziţională cum era tezaurul de la Pietroasa, au fost solicitate a fi expuse la unele expoziţii internaţionale. Astfel, în octombrie 1866, se cerea muzeului să întocmească o listă a obiectelor antice care trebuiau trimise la expoziţia internaţională de la Paris care  avea să se deschidă în 1867. Comisarul acestei expoziţii a fost numit Al. Odobescu.

În treacăt amintim că, printre alte obiecte importante, tezaurul de la Pietroasa a fost transferat de la Paris la Londra unde a stat expus până în primăvara anului 1868 când a revenit în ţară.

Printre materialele din Arhiva MNA care au fost scanate spre o mai bună conservare în timp a datelor care le conţin, menţionăm:

I. Albumul cu un număr de 42 pagini care cuprinde desene colorate reprezentând materiale arheologice (fragmente ceramice, vase, cărămizi, obiecte de metal etc.) recoltate de Dimitrie C. Butculescu în urma sondajelor sale din 17 septembrie – 18 octombrie 1876 din Castrul de la Jidava, din Cetatea de la Dâmboviţa (1876), din Măgura Calomfirescu (1868 – 1873) (jud. Teleorman) precum şi din judeţul Muscel (oct. 1876 şi 1881), dolmenul de lângă Vadul Lin cu caractere runice. Născut la Bucureşti în 1845 şi decedat în 1916, Dimitrie Butculescu a fost un arheolog amator care se numără printre primii arheologi români ce au făcut observaţii stratigrafice în cursul săpăturilor.

II. Manuscrise P. I. Polonic.
Pamfil I. Polonic (1858 – 1944), profesor de geografie şi topografie la Şcoala de Ofiţeri de rezervă a fost colaboratorul Muzeului Naţional de Antichităţi între anii 1892 – 1902. În calitatea sa de arheolog, topograf şi cartograf a fost unul dintre colaboratorii lui Gr. C. Tocilescu care i-a încredinţat conducerea săpăturilor de la Adamclisi. A cercetat cu multă competenţă multe zone din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia, realizând prima hartă a valurilor dintre Cernavodă şi Constanţa. Din bogatul fond de manuscrise Polonic au fost scanate 1 – 71 planşe, cu excepţia nr. 10 – 17, 26 – 29 aflate la C. Petolescu:
1.  Planşe reprezentând planuri (cetăţi, castre etc.) de la Drobeta Turnu Severin, Slăveni, Răcari, Celei-Sucidava, Racoviţa-Copăceni, cercetările Troianului din jud. Teleorman (Cieşti-Val. Alba), Troianul-Valea şi Dealu Cailor (Galaţi);
2.    Mănăstirile notate pe o hartă veche (1 filă)
3.    Din hărţile Statului Major Român (6 file)
4.    Caiet însemnări P. I. Polonic care cuprinde 38 file:
– pontaje şantier;
– mormântul de lângă şoseaua care duce la Mangalia;
– valurile romane din Dobrogea;
– drumul roman Turnu Severin – Răcari;
– râul Olt (Aluta);
– cheltuieli diverse

III. Inventarul cu obiectele pe care le poseda Muzeul de Antichităţi la 1870 întocmit de conservatorul-director al Muzeului Al. Russo, cuprinde patru capitole:
1.    Colecţia antică (fila 1 – 17);
2.    Colecţia eclesiastică (fila 21 – 32);
3.    Colecţia numismatică (fila 33 – 35);
4.    Colecţia de rarităţi şi curiozităţi (fila 36 – 39).

În acest raport ne vom referi la activitatea Comitetului Arheologic Român, la reglementarea modului de executare a cercetărilor şi săpăturilor arheologice, la creşterea patrimoniului, la unele probleme legate de organizarea administrativă a Muzeului de Antichităţi, la necesitatea organizării unui Lapidariu şi la efectuarea unor cercetări şi săpături arheologice realizate în cel de-al VIII-lea deceniu al secolului al XIX-lea.

I. Activitatea Comitetului Arheologic
Menţionam în precedentul raport ca după moartea generalului N. Mavros în 23 martie 1868, în fruntea Comitetului Arheologic este numit de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, prin adresa nr. 7087/6 iunie 1869, Cezar Bolliac. Acesta îşi exercită funcţia de preşedinte până la începutul anului 1877 când o boală necruţătoare îl ţine imobilizat timp de patru ani. La 25 februarie 1881, acel ce a fost poetul, publicistul, revoluţionarul de la 1848, marele iubitor al trecutului şi pământului românesc se stinge din viaţă. Din documentele consultate, aflăm că spre sfârşitul anului 1879 este cooptat pe lângă vechii membrii ai Comitetului Arheologic (Augustin Treboniu Laurian, Al. Odobescu, V. A. Urechia, D. A. Sturdza, D. Berindei) şi numismatul N. C. Sutzu. Noul membru se oferea să treacă la catalogarea şi inventarierea colecţiilor de medalii ale generalului Mavros.

Reglementarea modului de execuţie a cercetărilor şi săpăturilor arheologice

Pentru reglementarea atât a modului de cum trebuiau executate cercetările şi săpăturile arheologice, cât şi a stabilirii normelor de îmbogăţire a colecţiilor muzeului, fie prin cumpărare, fie prin donaţii, a fost promulgat la 10 aprilie 1874, decretul nr. 736 privind „Regulamentul asupra explorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice”. Întrucât multe din articolele regulamentului sunt de maximă importanţă, în ele subliniindu-se rolul pe care trebuie să-l joace Comitetul Arheologic, vom căuta să le reproducem fără comentarii.

Art. I
Orice obiecte antice cum ar fi: monede, medalii, vase, scule, instrumente, orice obiecte din antichitatea dacă, latină sau românească care s-ar referi sau ar interesa istoria, artele, industria, mitologia, religia sau comerţul tuturor ţărilor Dunării de Jos sau alte ţări învecinate lor, se vor aduna, clasifica şi aşeza în Muzeul Naţional, sau în urma de excursiuni arheologice, făcute şi executate de bărbaţi speciali şi cu cheltuiala Ministerului sau prin cumpărare de la persoanele ce le-ar poseda.

Art. II
Excursiuni arheologice pentru descoperirea de asemenea obiecte se vor face pe fiecare an cu cheltuiala Ministerului Instrucţiunii şi după mijloacele bugetului. Ministerul Instrucţiunii Publice va încredinţa aceste misiuni în epocele cele mai favorabile ale anului, persoanelor celor mai competente, amatorilor dezinteresaţi şi cunoscători care vor voi a face asemenea excursiuni numai în interesul ştiinţei şi al istoriei naţionale şi spre a înavuţi Muzeul Naţional cu asemenea colecţiuni.

Art. III
Orice proprietar, orice primar, orice agent al administraţiunii publice este invitat ca să facă îndată cunoscut Ministerului Instrucţiunii orice ruine, morminte sau alte indice de antichităţi s-ar ivi undeva în pământ sau pre suprafaţa pământului. Se vor lua toate măsurile de protecţiune pentru ca asemenea obiecte să se ferească de orice fel de săpătură sau scobitură mai înainte de a se trimite din parte Ministerului persoana competentă care să ştie să facă săpăturile, spre a nu strica sau sfărâma obiectele ce se vor afla îngropate sau închise.

Art. IV
Când Ministerul va lua cunoştinţă despre existenţa unor asemenea localităţi conţinând indici de antichităţi, va consulta mai întâi Comitetul Arheologic asupra indiciilor şi notiţelor ce a putut avea până atunci. Comitetul opinând că lucrul merită a fi examinat va raporta Ministerului care va putea în tot cazul trimite chiar pe unul din membrii Comitetului ca să facă cercetări la faţa locului, să raporteze dacă merită a se face explorarea. Explorarea fiind admisă şi încuviinţată de Minister, ea se va încredinţa a se face de către un om competent, conform regulilor admise în asemenea cazuri.

Art. V
Dacă monumentul antic descoperit este de natură a se conserva chiar pe locul unde se află, Ministerul va lua toate măsurile cum acel monument să se conserve intact şi să nu fie expus degradaţiunilor ce timpul sau oamenii pot face.

Art. VI
Toate obiectele transportabile descoperite de exploratori care lucrează după delegaţiuni şi cu cheltuiala Ministerului sunt pe seama Muzeului Naţional.

Art. VII
Exploratorul va face totdeauna Ministerului la finele lucrării sale un raport detaliat asupra descoperirilor ce a făcut, alăturând şi o listă de toate obiectele ce a găsit. O copie după acest raport se va înainta de către Minister Comitetului Arheologic, însărcinat cu primirea, clasarea şi descrierea obiectelor trimise Muzeului.

Art. VIII
Exploratorul va trimite Ministerului obiectele găsite pe cât le va descoperi, îngrijind ca ele să fie transportate, bine închise, bine sigilate, Ministerul le va depune în aceeaşi stare la Muzeu şi vor sta închise cum s-a primit până la întoarcerea exploratorului. Obiectele cele mari şi greu de transporta, cum e sarcofagiul, pietre de monumente etc. se vor trimite Ministerului numai după o anume autorizare ce el va da pentru acestea.

Art. IX
Îndată după întoarcerea exploratorului, Comitetul Arheologic sau doi delegaţi ai săi vor fi invitaţi la Minister ca faţă cu exploratorul să deschidă lăzile sau cutiile în care se află obiectele descoperite. Comitetul le va examina, va constata valoarea lor ştiinţifică, artistică sau istorică şi va alege pe acelea care merită a fi conservate pentru muzeu şi va specifica clasificarea lor. El va face Ministerului un raport detaliat de toată această operaţiune.

Art. X
Obiectele se vor aşeza la locul lor îndată ce se vor fi clasificat. La cele mai principale se va pune pe inscripţiune din eticheta ce va avea numele exploratorului, data şi locul descoperirii lor.

Art. XIV
Ministerul având fondul disponibil va putea cumpăra pe fiecare an pentru colecţiunea Muzeului tot felul de obiecte antice posedate de particulari.

Art. XV
Aceia care posedând asemenea obiecte vor voi a le vinde Ministerului vor trata cu acesta în bună înţelegere şi Ministerul va consulta Comitetul Arheologic asupra importanţei obiectelor şi valorii lor pecuniare. Pentru acest scop Ministerul va înainta obiectele ce sunt de cumpărat conservatorului Muzeului iar Comitetul Arheologic sau delegaţi ai săi le vor examina şi aprecia. Pe cât timp aceste obiecte vor sta la Muzeu, până a se cumpăra, nu este permis nimănui a lua desenuri şi facsimile după dânsele fără anume permisiune a proprietarului lor.

Art. XVI
Toate obiectele dăruite Muzeului de particulari vor purta o inscripţie cu numele dăruitorului. Conservatorul Muzeului va îngriji după iniţiativa şi conform cu clasificarea specificată de Comitetul Arheologic a aşeza toate obiecte dăruite de particulari cu etichetele şi explicaţiunile necesare.

Este interesant de reţinut că tot în 1874 prin decretul numărul 754/6 august a luat fiinţă Comisia Monumentelor Publice care trebuie să se ocupe de cunoaşterea tuturor monumentelor de artă şi istorie. Sunt propuşi a face parte din această comisie M. Kogălniceanu, Al. Odobescu, Cezar Bolliac, A. Orăscu, D. Berindei, D. A. Sturdza, Theodor Rosetti şi C. I. Stăncescu.

Printre activităţile Comitetului Arheologic am vrea să amintim şi pe aceea legată de recuperarea tezaurului de la Pietroasa (Pietroasele), furat în noiembrie 1875. Astfel, la începutul anului 1876 muzeul emite o adresă prin care preşedintele Cezar Bolliac solicită întrunirea Comitetului Arheologic „pentru a constata starea în care se găsesc obiectele ce compun tezaurului de la Pietroasa în urma furtului comis”.

II. Creşterea patrimoniului
În luna decembrie 1872 sunt date Muzeului spre păstrare 160 de monede (din care patru de bronz, restul de argint), găsite la Izlaz, judeţul Teleorman şi care au fost clasate de A. Tr. Laurian. În toamna anului 1873 intră proprietatea Muzeului patru lăzi cu obiecte antice descoperite în satul Milcov (jud. Olt) cu prilejul construirii căii ferate Piteşti – Slatina iar în septembrie 1874 sunt recuperate 200 de monede antice găsite la Horezu (jud. Vâlcea). Tot în 1873 Cezar Bolliac mai donează muzeului de antichităţi o frumoasă colecţie formată din 736 obiecte de piatră, os, vase , la care se mai adaugă 2010 monede de bronz precum şi alte obiecte găsite la Turnu Severin.

În anul 1879, colonelul Grigore Cantilli oferă muzeului 9 vase „vechi întregi”, găsite „în ruinele de la Corinth” şi tot în acelaşi an patrimoniul se mai îmbogăţeşte cu alte piese provenite atât din Oltenia cât şi din Dobrogea. Este vorba de un număr de 75 de monede „vechi” de argint găsite cu ocazia lucrărilor liniei ferate în satul Pârşani (comuna Pieleşti, jud. Dolj), 22 monede antice de argint şi aramă descoperite la Mangalia precum şi 11 monede de aur „Constantinaţi” proveniţi din plasa Medgidia. În anul 1880 colecţiilor Muzeului şi s-au adăugat obiectele de aur descoperite la Turnu Măgurele, cele 10 monede vechi de argint găsite la Bicaz, jud. Neamţ precum şi diverse „obiecte antice” provenite de la Constanţa.

Tot în acelaşi an ofiţerul danez H. Mansfeld Bullner din Copenhaga donează o interesantă colecţie de „vase şi obiecte preistorice”. De asemenea au mai fost achiziţionate o serie de piese fie de la Bolliac (cum ar fi cele 323 monede dacice şi romane cumpărate în 1871) fie de la diverşi particulari.

III. Activitatea de înregistrare şi valorificare muzeistică
În ceea ce priveşte valorificarea colecţiilor este interesant de amintit că la finele anului 1871 Muzeul îşi informa forul său tutelar (adică Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice) de numărul şi provenienţa colecţiilor, medaliilor, monedelor aflate în custodia sa. Este vorba de Colecţia statului primită de la fosta Eforie a Şcoalelor, Colecţia generalului Mavros, cele donate de D. A. Sturdza, Scarlat Rosetti, Cezar Bolliac, N. S. Vlasto etc. precum şi cele cumpărate de la particulari.

În aprilie 1873 Alecsandru Russo, directorul Muzeului, era solicitat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să predea lui Emanoil Cretzulescu o serie de bunuri muzeale ca tezaurul de la Pietroasa, „facsimilele mânăstirii Argeş”, realizate de K. Storck etc. Ele trebuiau să ajungă la Expoziţia Universală de la Viena al cărui comisar general pentru secţiunea română era Em. Cretzulescu.

În august 1877 Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice solicită conducerii Muzeului să elaboreze un „catalog descriptiv al obiectelor aflate la Muzeul Naţional în dorinţa de a se înfiinţa cu o oră mai înainte un asemenea catalog strict necesar”.

Este important de reţinut că la începutul anului 1876 Muzeul de Antichităţi îşi lărgeşte sfera preocupărilor sale prin înfiinţarea a patru noi secţiuni aprobate prin adresa nr. 187/10 ianuarie 1876 de către Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, adresă semnată de Titu Maiorescu, deţinătorul portofoliului acelui minister.
Aceste secţiuni sunt:
1.      Secţiunea porturilor naţionale
2.      Secţiunea tablourilor istorice naţionale
3.      Secţiunea de geme şi camee
4.     Secţiune industrială („diverse producţiuni alese de industria modernă spre a servi ca modele născândei noastre industrii”).

Pentru îmbogăţirea uneia dintre aceste secţiuni (ne referim la aceea a porturilor naţionale) institutorul Apostol Mărgărit, numit pe vremuri şi inspector al şcolilor de limbă română din Macedonia, oferea Muzeului, între anii 1878-1880 „diverse soiuri de costume ce se poartă de către românii răspândiţi în Peninsula Balcanică”.

Tot în aceşti ani Theodor Burada, folclorist şi istoriograf ale teatrului şi muzicii româneşti, donează muzeului pentru mărirea „colecţiilor de muzică naţională” numeroase instrumente muzicale ca de pildă „o tamburină veche de peste 150 de ani”, caval, fluiere etc. strânse de pe tot teritoriul locuit de români.

Din cele expuse reiese limpede că cei ce se preocupau de bunul mers al acestui important lăcaş de cultură au înţeles ca în vitrinele muzeului să se reflecte realităţile trecutului şi prezentului nu numai a românilor din Principatele Unite sau de la nord de Dunăre ci şi a celor din Peninsula Balcanică, răspândiţi pe un spaţiu care se întinde de la munţii Balcani până în Pind şi din zona Rodopilor până la Marea Adriatică.

Nu putem încheia seria donaţiilor fără a aminti pe cea a lui C. A. Rosetti, din luna mai 1880. Este vorba de sabia lui T. Vladimirescu. Înflăcăratul luptător al revoluţiei din 1848 ruga conducerea muzeului ca această piesă să fie expusă având alături următoarea inscripţie: „Domnul Tudor Vladimirescu a purtat-o, a dăruit-o poetului patriot Ion Văcărescu, amic al său, acesta a dat-o domnului C.A Rosetti, care la 10 mai 1880 a dăruit-o Muzeului Naţional”.

IV. Probleme legate de organizarea administrativă a muzeului
Pe baza documentelor de arhivă s-a putut constata că această instituţie era tutelată de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice dar pe linie administrativă ea depindea într-o oarecare măsură şi de Universitatea din Bucureşti. De altfel, aceasta este raţiunea care explică adresa nr. 5/ianuarie 1871 prin care G. Costa-Foru, rectorul Universităţii cerea directorului Alecsandru Russo să „menţină pururea cea mai perfectă curăţenie în muzeu”.

În ceea ce priveşte conducerea Muzeului de Antichităţi, este necesar să menţionam că la începutul anului 1876 Alecsandru Russo părăseşte postul său, din motive pe care nu le cunoaştem, probabil de boală (ceea ce ştim este că la vârsta de 44 de ani, în 1879 se stinge din viaţă).

Din aceste motive, la 21 iunie 1876 se încheie predarea gestiunii către nou director, N. Burghele, care deţinea şi funcţia de director al Bibliotecii. Din păcate în cei patru ani (1876-1888) conservatorii (directorii) Muzeului de Antichităţi se schimbă foarte des. Astfel, în 1877 îl găsim pe Gr. Ştefănescu, în 1878 pe Grigore Tocilescu. La scurt timp după numire acesta pleacă la studii în Germania, în locul lui devenind director Eugen Costinescu care era în acelaşi timp şi subdirector al Bibliotecii. La 15 septembrie 1879 este numit director Nicolae Bassarabescu care va îndeplini aceasta funcţie în tot cursul anului 1880.

V. Necesitatea organizării unui Lapidariu
La 14 aprilie 1871, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice solicită conducerii Muzeului de Antichităţi „aşezarea într-un mod regulat al pieselor de piatră antice ce se află în curtea Universităţii” şi oferea suma de 1.000 de lei în scopul de a se face „un adevărat muzeu lapidar”. Este necesar să subliniem această preocupare a forului tutelar privind întemeierea unui lapidariu sau a unui muzeu-lapidariu. Din nefericire, după 131 de ani, acest deziderat a rămas neîmplinit. Nenumărate obiecte de piatră (inscripţii, basoreliefuri, sarcofage etc.) fiind împrăştiate şi astăzi în diverse locuri neprotejate, multe dintre ele aflându-se într-un grad avansat de degradare.

VI. Cercetări şi săpături arheologice
Nu se poate spune că în perioada 1870-1880 cercetările de teren şi săpăturile arheologice au fost neglijate. În acest sens amintim aprobarea pe care ministerul cultelor şi instrucţiunii publice o da lui D. Pappasoglu să efectueze săpături arheologie pe proprietatea mănăstirii Cernica.

De asemenea, în 1876, D. C. Butculescu execută săpături în castrul roman de la Jilava (jud. Argeş).

Demnă de menţionat este şi adresa nr. 8/9 martie 1879 semnată de Eugen Costinescu, directorul Muzeului de Antichităţi, pentru convocarea Comitetului Arheologic care este rugat sa-şi dea avizul în legătură cu unele săpături arheologice în judeţul Constanţa.

Alte date privind aceste cercetări şi săpături nu mai sunt consemnate în arhiva pe care o deţinem.

În această prezentare care cuprinde o perioadă mai lungă decât cele tratate în expunerile anterioare, coincide cu venirea la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi a uneia dintre cele mai ilustre figuri ale arheologiei româneşti, Grigore G. Tocilescu. Prodigioasa sa activitate s-a desfăşurat pe parcursul a 28 de ani, între 1881 şi 1909. Acest raport cuprinde următoarele subcapitole:

I Probleme de organizare a instituţiei. Contribuţiile de ordin organizatoric aduse de Tocilescu la dezvoltarea MNA;
II Creşterea patrimoniului, valorificarea sa muzeistică şi contribuţia MNA la crearea unor noi muzee naţionale şi a îmbogăţirii colecţiei Academiei Române;
III Cercetări de teren („escursiuni arheologice”) şi săpături arheologice.

I. Probleme de organizare a instituţiei
Am arătat în prezentarea precedentă că după plecarea de la conducerea muzeului în 1876 a lui Alecsandru Russo, conservatorii-directori ai acestei instituţii s-au schimbat până în 1881 destul de des. În acest sens este de reţinut motivaţia directorului-conservator Nicolae Bassarabescu, care prin memoriul înaintat la 16 ianuarie 1881 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice afirma: „Aici domneşte dezordinea, confuziunea, nesiguranţa, fiindcă nici inventarul sistematic de averea Muzeului nu există, nici ordine în aşezarea obiectelor expuse publicului nu este”. Se arăta că şi Comitetul Arheologic nu s-a achitat de sarcina ce-i revenea de clasare şi inventariere în cei 15 ani ce au trecut de la înfiinţarea sa. Ministerul neaprobându-i proiectul său de reorganizare N. Bassarabescu demisionează, în locul său fiind numit, în februarie 1881, Spiru C. Haret în calitate de conservator provizoriu. Din păcate, marele matematician şi sociolog, cel ce a pus bazele organizării moderne a învăţământului românesc, dându-şi seama de marile dificultăţi ce îi şedeau în cale cum ar fi fost aceea de a alcătui un inventar al muzeului, demisionează, conducerea instituţiei fiind preluată la 1 martie 1881 de către Grigore Tocilescu.

Realizări în lărgirea schemei muzeului
Ca proaspăt director, una din preocupările sale a fost şi aceea de a mări schema muzeului, aceasta dublându-se în timp, în raport cu ceea ce fusese până la 1881. În această perioadă au fost încadraţi tineri specialişti, bine pregătiţi, care mai târziu au devenit profesori universitari renumiţi, cum ar fi Orest Tafrali la Iaşi şi D. M. Teodorescu la Cluj. De asemenea, au fost încadraţi şi doi talentaţi tehnicieni, ca de pildă, inginerul-topograf Pamfil Polonic, cel care a adus contribuţii valoroase la cercetările arheologice de teren efectuate în Dobrogea şi Oltenia, prin realizarea de schiţe şi planuri a multor ruine antice vizibile atunci, precum şi inegalabilul desenator Dionisie Pecurariu.

Bazele înfiinţării bibliotecii muzeului
O altă preocupare a lui Tocilescu a fost aceea de a crea o bună bibliotecă de specialitate a MNA. Astfel, el a obţinut transferarea de la Biblioteca Centrală a Statului a bibliotecii lui Al. Odobescu, aceasta fiind alcătuită „în cea mai mare parte de cărţi de arheologie şi numismatică, unele de cel mai mare preţ”. De asemenea, Tocilescu a cumpărat atât biblioteca lui M. Kogălniceanu cât şi pe cea a lui D. Pappasoglu, achiziţionând în acelaşi timp multe lucrări de specialitate atât din ţară cât şi din străinătate (Paris, Viena etc.).

Eforturile pentru obţinerea unui nou local
La scurtă vreme de la venirea sa ca director în 1881 patrimoniul muzeului, care se afla numai în două săli din Palatul Universităţii, îşi măreşte spaţiul expoziţional cu încă două săli, una pentru secţia ecleziastică şi cealaltă consacrată exclusiv monumentelor antice provenite din Dobrogea. Lipsa tot mai acută de spaţiu pentru depozitarea numeroaselor colecţii de materiale obţinute în urma intenselor cercetări de teren şi săpături efectuate după 1881 l-au determinat pe Tocilescu să facă demersurile necesare în vederea obţinerii unui nou local. În acest sens, un prim proiect a fost realizat cu sprijinul cunoscutului arhitect vienez G. Nieman care a fost prezentat la 25 mai 1891 Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În acest proiect se propunea construirea pe terenul din faţa Universităţii a unui ansamblu de trei construcţii şi anume: „un edificiu circular în forma monumentului Adamclisi, ce trebuia flancat de un corp de clădire destinat MNA şi pentru Biblioteca Centrală a Statului”.

Un al doilea proiect pentru construirea „Palatului Muzeului Naţional” (proiect la care a participat şi arhitectul vienez M. Dreger) a fost înaintat Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de către Tocilescu la 12 aprilie 1893. În acest proiect el scria: „La clădirea aceasta, punctul de plecare şi decisiv trebuie să fie creaţiunea unui muzeu pentru antichităţi în genere, a unui muzeu special pentru monumentul Adamclisi şi a unui muzeu dacic, cele două colecţiuni Muzeul dacic şi cel general, cu anexele lor vor fi aşezate faţă în faţă unul de altul iar la mijloc, între ele, Muzeul Tropeului Traianeu”.

După Tocilescu, Muzeul dacic trebuia să reprezinte „reuniunea, adică în piese originale sau în reproduceri a tot ce este monument referitor la istoria Daciei preromană şi romană şi care există împrăştiat în Europa, în diferite muzee publice şi colecţiuni particulare”. Un al treilea proiect propus în luna mai 1893 ministerului de resort, Tocilescu solicita un concurs internaţional pentru „elaborarea planurilor noului edificiu al Muzeului de Antichităţi”, cerând totodată publicarea lor atât la Bucureşti, cât şi în Austria, Germania, Franţa, Italia fixând ca termen final 15 octombrie 1893.

Un ultim efort pe care-l întreprinde Tocilescu în acest scop după toate eforturile întreprinse, solicita cumpărarea palatului Sturdza. În anul 1900, sensibilizat de aceste numeroase demersuri, Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice pare a avea intenţia de a construi un nou local pentru Muzeul Naţional, el încheind în acest scop un contract cu arhitectul L. Blanc. Din păcate, toate proiectele lui Tocilescu au rămas neîmplinite. Solicitările insistente din anii 1893 şi 1894 de lărgire a spaţiului muzeistic pentru adăpostirea inscripţiilor erau motivate de faptul că „localul Muzeului a devenit cu totul neîncăpător, din această cauză secţiuni întregi stau în lăzi sau în dulapuri închise, lipseşte chiar o magazie”. Din aceste considerente cere extinderea în alte săli ale Universităţii, ridicarea chiar a „unei construcţiuni fie măcar şi provizorie în condiţiile celei mai modeste pentru ca preţioasele sculpturi ale monumentului de la Adamclisi, cum şi celelalte monumente epigrafice şi sculpturale expuse azi în grădina din aripa stângă şi în curtea Palatului Universităţii să fie asigurate contra intemperiilor, deoarece monumentele în chestiune sunt expuse la zilnică stricăciune”. După toate demersurile, Tocilescu reuşeşte să obţină la sfârşitul anului 1908 (în afara celor două săli de expoziţie existente în 1881) a încă cinci săli şi o săliţă, iar pentru expunere s-au mai folosit alte spaţii, cum ar fi cele pentru sculpturile monumentului triumfal sau grădina din aripa stângă a Universităţii ori galeria din stânga intrării în muzeu şi cea dinspre bulevard, precum şi vestibulul de la intrarea în aripa Senatului universitar şi chiar curtea Universităţii – toate folosite pentru expunerea pieselor Secţiunii epigrafice şi sculpturale.

II. Creşterea patrimoniului, valorificarea sa muzeistică şi crearea unor noi muzee naţionale, a îmbogăţirii Colecţiei Academiei Române, pe baza fondurilor MNA
Colecţiile MNA cuprindeau la sfârşitul secolului al XIX-lea diverse categorii de documente istorice, de la cele arheologice, epigrafice, arhitectură, artă (începând din preistorie până în secolul XIX) până la manuscrise, cărţi vechi, picturi, piese etnografice precum şi curiozităţi, ca de pildă, piese cu valoare istorică sau artistică provenite din alte ţări sau mulaje şi reproduceri de altă natură. Este important să subliniem că Tocilescu realizează o inventariere detaliată a obiectelor de patrimoniu, el înaintând în mai multe rânduri „inventariul de averea Muzeului Naţional de Antichităţi” către forul suprem, Înalta Curte de Conturi. Este îndeobşte cunoscut că una din cele mai valoroase secţii ale muzeului era cea ecleziastică, care cuprindea documente şi monumente de istorie şi artă românească medievală şi pictură universală, ce s-a constituit ca urmare a legii secularizării averilor mănăstireşti dată de Cuza în 1864, precum şi a numeroaselor achiziţii ulterioare. Menţionăm că această secţie s-a desprins mai târziu de MNA, alcătuind patrimoniul unui alt muzeu, cel ce poartă azi numele de Muzeul Naţional de Artă a României. Aminteam în raportul precedent că o nouă secţiune pe lângă cea a tablourilor istorice naţionale, a luat fiinţă în 1876 şi cea a porturilor sau costumelor naţionale care cuprindea şi instrumente muzicale. În anul 1906 această secţiune, îmbogăţită până la acea dată de Tocilescu, va forma nucleul Muzeului de Etnografie şi artă naţională. Este necesar să reamintim că o altă secţie creată în 1884, cea de manuscrise, documente şi stampe (fond preluat de la Biblioteca Centrală şi mult mărit ulterior fie prin documente aduse de la mănăstiri, fie prin donaţii), va forma nucleul importantei colecţii a Bibliotecii Academiei Române, care în 1903 primea prin transfer: „780 manuscripte române, slavone, grece, latine, germane, italieneşti, franceze, nouă pachete cuprinzând diverse manuscripte, acte diverse şi corespondenţă, 174 cărţi vechi şi 772 documente”. În sfârşit, un alt fond, este vorba de colecţia numismatică, foarte importantă prin numărul şi valoarea inestimabilă a pieselor, a fost preluată aproape în totalitate, în 1910 de către Academia Română pentru crearea Cabinetului său numismatic.

Muzeul Naţional de Antichităţi rămâne, după transferarea colecţiilor la care ne-am referit, diverselor instituţii înfiinţate, cu Secţia epigrafică şi sculpturală, care în 1906 includea colecţiile: Mihalache Ghica, Nicolae Mavros, Mihail Kogălniceanu, Remus Opreanu, la care se mai adăugau toate „monumentele descoperite de la 1881 încoaci şi aduse din diferite localităţi ale ţării, cu deosebire însă din Dobrogea şi al căror număr apropie ţifra de 2000 inscripţii, sculpturi şi bucăţi arhitectonice”. Acest important patrimoniu a fost îmbogăţit treptat şi prin donaţii particulare oferite fie de români, fie de străini. Dintre aceşti donatori amintim pe: N. Cazacu, C. Esarcu, V. A. Urechia, N. Beldiceanu, I. Anastasiades, P. Casotti (cu 12 obiecte egiptene), D. A. Sturdza (monede etc.), Teodor T. Burada, C. G. Pusgulian (anticar din Paris), L. Lucaci (circa 1100 monede antice, egiptene), I. I. Henţescu (obiecte de la Cetea, Partoş, Ocna Sibiului), I. Oroveţ (obiecte egiptene), A. G. Cantacuzino, M. Anghelescu (idoli, arme şi unelte ale triburilor indigene din America de Sud), I. Beldic (monede, fibule şi vase de la Poiana-Piroboridava), Duiliu Zamfirescu (obiecte din sudul Italiei), Emilie de Znatchkowski (monede, mulaje de monede), Al. Budişteanu, C. Moisil, precum şi V. Mangra din Arad şi I. Munteanu din Daneş (Transilvania). În afara acestor donaţii, colecţiile MNA se îmbogăţesc prin noi achiziţii realizate de Tocilescu cu multă greutate. De pildă, colecţia lui M. Kogălniceanu trebuia încă din 1884 să fie cumpărată de stat, dar în 1886, o bună parte din ea ajunsese să fie „încărcată pentru o expediţiune” în străinătate. Totuşi, Tocilescu reuşeşte prin intervenţiile sale disperate la forul tutelar să cumpere în 1887 din această colecţie, nouă tablouri (între care pânze de L. Cranach, Tizian, Corot), precum şi biblioteca marelui om de stat, iar ceva mai târziu, în 1889, 25 de inscripţii dobrogene (de la Tomis şi Callatis). O altă importantă colecţie particulară, cea a lui D. Pappasoglu (demersurile pentru achiziţionare au durat circa 28 ani), intră în patrimoniul MNA de abia în aprilie 1909. Această colecţie cuprindea obiecte provenind din aşezările de la Celei, Reşca, Zimnicea, la care se mai adaugă circa 1800 de volume, 50 de hărţi şi câteva manuscrise. Alte achiziţii importante sunt: cea din 1890 privind colecţia prof. N. Beldiceanu care cuprindea obiecte preistorice de la Cucuteni (564 obiecte), cea din 1897 a prof. Gr. O. Buţureanu, ce conţinea piese preistorice din Moldova şi tot în acelaşi an a fost cumpărată o parte din colecţia de 886 monede antice oferite de N. Bassarabescu. Nu trebuie uitată nici achiziţionarea în anul 1888 a tezaurului de la Spălnaca, precum şi a altor obiecte din diferite epoci, cum ar fi ceramică, sarcofage, inscripţii antice şi medievale, sculpturi în piatră şi lemn, manuscrise, cărţi rare, obiecte de artă religioasă, la acestea adăugându-se sute de monede antice, medievale şi moderne. Printre acestea amintim depozitele de bronzuri de la Moşna şi Sinaia, cazanul scitic de la Scorţaru precum şi alte obiecte recuperate în urma unor lucrări edilitare, de restaurare, ca în cazul restaurării bisericilor de la Curtea de Argeş şi Sfântul Nicolae Domnesc de la Iaşi. Cu un excepţional lot de materiale se îmbogăţeşte MNA ca urmare a săpăturilor întreprinse de Tocilescu la Monumentul triumfal de la Adamclisi. Astfel, metopele, fragmentele arhitectonice, sculpturale, cunoscuta inscripţie din timpul lui Constantin şi Licinius, au fost aduse cu multă greutate la bucureşti. De pildă, pentru transferarea părţii superioare a statuii trofeului propriu-zis din satul Adamclisi la Rasova (pe malul Dunării), deci pe o distanţă de circa 25 – 30 km a fost nevoie de aprox. 40 de zile, piesele fiind tractate cu 30 – 40 perechi de boi.

Trebuie să subliniem încă o dată că această creştere extraordinară a patrimoniului MNA, este fără îndoială consecinţa aplicării dispoziţiilor Regulamentului asupra explorărilor şi cumpărărilor de obiecte antice, promulgat la 10 aprilie 1874 (a se vedea raportul precedent), precum şi cea a Legii şi Regulamentului pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor antice din 1893. Aceste legi prevedeau că „toate obiectele descoperite pe terenurile statului, judeţelor, comunelor se vor depune în colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti”. Pentru protecţia patrimoniului arheologic în calitatea care o avea şi de membru al Comisiunii monumentelor publice, Tocilescu a dus o luptă dârză împotriva „scormonitorilor comorilor”, care după el „au ajuns o adevărată calamitate”. Unul din nenumăratele cazuri de distrugere a ruinelor cetăţilor sau castrelor, este cel al Capidavei. Aici, în anul 1891, un particular a luat „în arendă pe termen de cinci ani acel castru drept carieră de piatră”, piatra de aici fiind vândută întreprinderii ce se ocupa cu construirea podului de la Cernavodă. Tocilescu a făcut nenumărate demersuri atât la prefecturi cât şi la primării locale pentru paza cetăţilor: Troesmis, Adamclisi, Racoviţa-Copăceni, Hinog, Turnu Severin. Totodată s-a luptat pentru crearea de rezervaţii arheologice ca în cazul castrului şi al celor două picioare ale podului lui Traian, a ruinelor romane de lângă Turnu Măgurele unde terenul „a fost rezervat de către stat”, al cetăţii Adamclisi şi a „ruinelor Tropeului, Mausoleului, oraşului militar şi civil, bazilica şi vilele dinprejur, în total 130 ha trebuincioase monumentului”.
În ceea ce priveşte valorificarea patrimoniului muzeistic atât în ţară, cât şi în străinătate, trebuie să subliniem contribuţia lui Tocilescu în calitatea sa de director MNA la participarea unor remarcabile expoziţii internaţionale şi naţionale, cum ar fi cea din cadrul patrimoniului românesc al Expoziţiei universale de la Paris din anul 1900 (cu tezaurele de la Pietroasa, Turnu Măgurele, inscripţii antice, obiecte de artă veche românească, manuscrise, instrumente muzicale), precum şi la Expoziţia generală română din anul 1906.

III. Cercetări de teren („escursiuni arheologice”) şi săpături arheologice
Încă din primul său an la conducerea MNA, Tocilescu a început o vastă şi complexă activitate de cercetare, preocupările sale întinzându-se de la preistorie la medieval. Pentru aceasta, el a apelat atât la custozi cât şi la desenatorii instituţiei. Primele sale cercetări s-au concentrat în 1881 în Insula Şerpilor şi la Troesmis (săpături continuate aici în 1882, 1889, 1890), în 1882 începe săpăturile la Adamclisi, în 1890 începe săpături în municipiul Tropaeum Traiani şi la Monumentul triumfal, între 1884 – 1887 face cercetări la mănăstirile şi bisericile din Oltenia şi Moldova (Piteşti, Cozia, Horezu, Bistriţa, Arnota, Tismana, Cotmeana, Tutana, Bisericani, Pângăraţi, Vierosu, Curtea de Argeş, Brâncoveni, Jitani, Cotnari, Hârlău), în 1888 întreprinde săpături într-o aşezare preistorică de la Petreşti (jud. Vlaşca), în 1890 efectuează un sondaj la Sinaia (recuperând alte toporaşe de bronz), execută săpături şi sondaje la castrele de la Dragna de Sus (1888), Slăveni (1893), Raciviţa-Copăceni (1894), Răcari (1897 –  1898), Bivolari şi Bumbeşti (1897), Reşca (1901), Drobeta-Turnu Severin (1896 – 1897 atât la castru cât şi la fundaţiile podului lui Traian), la Măneşti (1891). De asemenea, a realizat săpături la Tomis (în necropola greco-romană cât şi în anii 1897 – 1898), la Hinog (1898 descoperind aici cetatea Axiopolis) şi sondaje la Mangalia (1901), precum şi în alte locuri din Dobrogea în anii 1903, 1904 şi 1905.

Este de notat faptul că pentru conservarea monumentelor dezvelite în urma săpăturilor, Tocilescu s-a preocupat şi de consolidarea zidurilor, acoperindu-le cu ciment, ca în cazul ruinelor dezgropate din cetatea Adamclisi.

În afara acestor cercetări, Tocilescu a fost primul care a identificat limesul alutan şi pe cel transalutan. Investigaţiile sale au dus la reperarea drumurilor romane Drobeta-Turnu Severin – pasul Vâlcan – Sarmizegetusa sau Celei – Reşca – Râmnicu Vâlcea – Turnu Roşu – Alba Iulia.

Nu este cazul acum să enumerăm numeroasele şi valoroasele lucrări publicate de Tocilescu sau a colaboratorilor săi. Ceea ce trebuie să subliniem este că toate aceste studii sunt de fapt rezultatele neobositei sale activităţi de teren şi fără îndoială a studiului de bibliotecă pe parcursul a circa 28 ani (1891 – 1909). Dintre acestea am dori să menţionăm câteva. Una este legată de relaţia muzeu – vizitator. Pentru a suplini „explicaţiunile verbale ce li se da până acum” diverselor grupuri de vizitatori, fie elevi, studenţi străini, fie persoane pasionate de istoria acestui pământ, Tocilescu a publicat în 1906 un interesant ghid al muzeului intitulat: Catalogul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

În ceea ce priveşte lucrările de referinţă amintim pe cea intitulată Monumentul de la Adamklissi: Topaeum Traiani (publicată în colaborare cu O. Benndorf şi G. Niemann) apărută la Viena în 1895, 172 pag. (şi în ediţie germană 149 pag.).

Ceea ce se poate afirma în finalul acestei succinte prezentări este că prin pregătirea sa temeinică, prin inteligenţa, perseverenţa, pasiunea şi istovitoarea sa muncă, Tocilescu a adus timp de aproape trei decenii o contribuţie de excepţie la dezvoltarea arheologiei româneşti. Se stinge din viaţă răpus de o boală de inimă la 59 ani.

În acest capitol privind istoricul MNA ne vom referi la perioada cuprinsă între 1909 şi 1927, în care în fruntea acestei prestigioase instituţii s-au aflat George Murnu şi Vasile Pârvan. Acest capitol a fost structurat ţinând seama de complexitatea problemelor, în nouă părţi, dintre care menţionăm pe cele mai importante: creşterea patrimoniului şi evidenţa acestuia, probleme legate de organizarea muzeului, de personal, de promovarea tinerei generaţii de arheologi, de iniţierea unui larg program de cercetări şi săpături arheologice, de publicaţii etc.

I. Conducerea MNA
După moartea prematură a profesorului Grigore Tocilescu, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor numeşte, spre finele anului 1909, la conducerea Muzeului pe profesorul George Murnu, doctor în litere la München, membru corespondent al Academiei Române, profesor agregat de arheologie la Universitatea din Bucureşti.

După un an de activitate, de altfel destul de intensă, Murnu îşi dă demisia din motive pe care nu le cunoaştem, locul său fiind luat la 15 decembrie 1910 de către Vasile Pârvan, agregat la Facultatea de Litere din Bucureşti. El revenea după cinci ani de studii strălucite în domeniul antichităţii la Jena, Berlin, Breslau. Venit în ţară cu o nouă concepţie, Pârvan a căutat să aplice un program complex de modernizare a arheologiei româneşti. În esenţă, acest program consta din: 1. Încadrarea a cât mai mulţi arheologi specializaţi la Seminarul de Istorie antică (condus de maestru la facultate); 2. Promovarea metodelor de cercetare istorică şi arheologică de teren; 3. Întocmirea unui program precis de săpături arheologice în vederea clasificării celor mai importante probleme fundamentale ale Istoriei României.

Din păcate întreaga activitate a MNA, promovată cu inteligenţă, competenţă şi pasiune este frânată după câţiva ani odată cu declanşarea primului război mondial. În capitala ocupată de trupele germane direcţia muzeului este preluată provizoriu de prof. Ion Bogdan deoarece Pârvan este mobilizat în Moldova începând din noiembrie 1916. El revine la MNA imediat după eliberarea Bucureştiului, spre sfârşitul lunii august 1918.

II. Creşterea patrimoniului muzeal
În anul 1910 colectivele MNA se îmbogăţesc cu obiecte şi monede oferite de prefecturile judeţene precum şi cu două colecţii: una de 200 de ceasuri ale generalului Al Budişteanu şi o alta reprezentând o parte din colecţia generalului Ipătescu. Începând din 1911, odată cu venirea lui Pârvan la conducere, ritmul de creştere a colecţiilor creşte atât prin achiziţii şi donaţii cât şi prin săpături. Astfel, sunt achiziţionate monede şi colecţii cum ar fi cea de obiecte preistorice a profesorului Buţureanu din Moldova, sau cea a antichităţilor preistorice şi greco-romane a lui C. I Istrati. Ca donaţie amintim cele 39 de monede tasiene republicane şi imperiale de la Reşca şi Celei (oferite de generalul Năsturel), două monumente epigrafice de la Ciolăneşti-Olt (oferite de V. Dumitrescu), 16 medalii muntene şi moldovene (oferite de Al. G. Cantacuzino), sigiliul lui Basta (oferit de comandorul Steriopol), piese preistorice şi romane de la Celei (oferite de I. Popescu), piese preistorice din zona Olteniei (oferite de Barbu Ionescu), sabie şi alte obiecte de inventar funerar din epoca La Tene de la Gruia (oferite de D. Balş). La acestea s-ar mai adăuga numeroase piese recuperate de autorităţile locale judeţene care, conform legii, reveneau muzeului. Dintre ele menţionăm unele descoperiri din necropolele de la Reşca, inscripţiile de la Şendreni şi Caraharman (Vidin), depozitul de bronzuri de la Drajna de Jos şi altele.

III. Evidenţa patrimoniului şi unele probleme legate de transferul unora din valori
În ceea ce priveşte evidenţa acestui patrimoniu, George Murnu s-a interesat atât de studierea cât şi de catalogarea lui ştiinţifică. În acest sens el a publicat în 1910 un catalog intitulat „Vase pictate greceşti. Vase geometrice” (55 p.) iar în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, un alt catalog descoperirile de la Tropaeum Traiani (25 p.).

În ceea ce priveşte perioada 1911-1927 Pârvan s-a preocupat, pe baza legii existente, de inventarierea şi protecţia monumentelor cât şi a zonelor arheologice din întreaga ţară.

Cu ocazia procedurii de preluare a patrimoniului muzeului prin venirea prof. Murnu, comisia instituită de Ministerul Instrucţiunii Publice a hotărât ca unele valori muzeale să fie transferate altor instituţii de profil. Astfel, în 1910 au fost transferate la Palatul Artelor din Parcul Filaret, piese de artă religioasă medievală din catedralele din Konstanz şi Ulm şi mobilierul vechii Camere a Deputaţilor. De asemenea, Muzeului de Etnografie şi Artă naţională i-au fost oferite colecţia de instrumente muzicale şi acuarelele lui Popp de Szathmary. Tot acum Academia Română solicită transferarea către ea a inestimabilului tezaur numismatic. Murnu s-a opus vehement unui asemenea transfer argumentând că aceste „colecţiuni stau într-o strânsă legătură cu istoria noastră veche, a cărei oglindă, cât se poate de fidelă trebuie să fie Muzeul Naţional de Antichităţi. Ele sunt aşadar o parte integrantă a acestui aşezământ şi ridicarea lor ar aduce un gol resimţit în colecţiunile noastre”. În urma acestui demers, s-a ajuns la un compromis, şi anume, la transferarea provizorie şi apoi definitivă a loturilor neclasificate din depozite, păstrându-se în muzeu toate monedele din expoziţie. Prin acest transfer s-a constituit baza Cabinetului Numismatic al Academiei Române. De asemenea, Murnu a solicitat şi restituirea pieselor de artă religioasă colecţionate de Al. Tzigara-Samurcaş care prin lege reveneau MNA-ului.

Am arătat în rapoartele precedente că spaţiile rezervate muzeului din palatul Universităţii erau insuficiente, datorită marelui număr de exponate. Din păcate, în loc ca suprafaţa sa expoziţională să se extindă, dimpotrivă, ea a fost redusă prin pierderea în 1911 a unei săli de expoziţie de la parter în favoarea Senatului şi în 1913 a Camerei Corpului de Gardă. La acestea se mai adaugă transportarea în anii 1912-1913, cu ocazia lărgirii construcţiei Universităţii, a monumentelor arhitectonice şi sculpturale antice şi medievale, inclusiv a pieselor monumentului triumfal de la Adamclisi (depozitate în curtea universităţii) în Palatul Filaret.

Pârvan solicitase în repetate rânduri ca aceste monumente arhitectonice să fie conservate într-un spaţiu închis din şoseaua Kiseleff, pe locul în care încă din 1912 se lucra la viitoarea construcţie MNA (actualmente Muzeul Ţăranului Român). El reuşeşte în 1920 adăpostirea unei părţi a colecţiei de piese arhitectonice şi inscripţii vechi româneşti în clădirea anexă a bisericii Stavropoleos.

IV. Preocupări ale Direcţiei legate de buna organizare a institutului, de înfiinţarea unor imobile pe marile şantiere şi unor muzee locale sau regionale etc.
Cunoscând starea destul de precară a instituţiei pe care o coordona, Murnu a încercat îmbunătăţirea ei redactând un amplu raport adresat Ministerului Instrucţiunii Publice. Prin acesta solicita realizarea unei biblioteci arheologice necesare pregătirii tinerei generaţii de arheologi, solicita angajarea unui arhitect pentru monumentele antice, reclama fonduri mai mari pentru achiziţii şi pentru săpături sistematice şi nu în ultimul rând necesitatea publicării unui buletin al MNA-ului. Succesorul său, Pârvan, a căutat încă din 1911 să facă unele remanieri de ordin muzeistic, prin crearea a două secţiuni: cea creştină (mai corect paleo-creştină) şi cea a bronzurilor iar în 1915 organizează secţiunea Preistorică cu ajutorul noului angajat Ion Andrieşescu.

În anul 1910, Murnu a iniţiat ridicare construcţiei unui Muzeu al Cetăţii Tropaeum Traiani, supraveghind, timp de câţiva ani finisarea acestuia. Muzeul trebuia să adăpostească nu numai piesele netransportabile din cetate la Bucureşti dar şi descoperirile din zonă. Mergând pe aceeaşi linie, Pârvan a început construirea unor muzee pe lângă cetăţile Ulmetum (1912-1914), şi Histria (1916). De asemenea el a obţinut în 1912 înfiinţarea Secţiei Constanţa a MNA, adăpostită provizoriu în spaţiile gimnaziului Mircea cel Bătrân şi ulterior în cel al şcolii normale iar muzeul propriu-zis într-o clădire aflată în grădina publică. În 1915 înfiinţează secţia Mangalia a MNA, în care monumentele sculpturale, arhitectonice, epigrafice, au fost adăpostite la primărie.

Spre deosebire de concepţia lui Tocilescu, Pârvan a dorit înfiinţarea a cât mai multe muzee locale şi regionale considerate de maestru unităţi de cultură, de educaţie istorică, de cunoaştere şi protecţie a patrimoniului arheologic. Acestea trebuiau sprijinite, îndrumate şi controlate de MNA. După Pârvan, unele dintre aceste muzee deveneau un fel de secţiuni ale Muzeului Central din Bucureşti. De aceea Maestrul a sprijinit atât moral cât şi material înfiinţarea şi dezvoltarea multor muzee locale, unele deja existente cum ar fi cel de la Turnu-Severin (condus de prof. Al. Bărcăcilă), Hârşova (condus de prof. V. Cotovu), Silistra (condus de prof. I. Arginteanu şi apoi de prof. P. Papahagi), Muzeul Craiova (condus de prof. St. Ciuceanu), Secţia Cetatea Albă (organizată in 1919 de P. Nicorescu), Muzeul din Târgu Mureş (conservator A. Filimon). De asemenea, Pârvan s-a luptat pentru înfiinţarea unor muzee ale arheologiei în aer liber, ca de pildă punerea în valoare a vestigiilor incintei tomitane (viitorul parc monumental din centrul Constanţei).

V. Organizarea de expoziţii internaţionale: problema tezaurului MNA plecat în refugiu la Moscova şi devalizare muzeelor dobrogene

Pentru organizarea secţiunii româneşti privind Expoziţia ce trebuia să se deschidă la Roma în 1911, încă din 1910 George Murnu împreună cu profesorul medievist D. Onciul au stabilit lotul de piese ce trebuia să ajungă în cetatea eternă. Acesta consta din 60 de mulaje de piese antice, copiile galvanoplastice ale tezaurului de la Pietroasa şi din planurile unor cetăţi antice.

În urma intrării României în război la 14-27 august 1916 alături de Tripla Înţelegere a determinat guvernul român să ia o serie de măsuri de securitate şi de salvare a bunurilor celor mai de preţ pe care le aveam, printre acestea numărându-se şi cele ale MNA. Pentru salvarea valorilor MNA s-a luat hotărârea ca cele trei lăzi de lemn şi una de fier (în care aceste valori au fost depuse) să fie transportate la Casa de Depuneri. De aici ele au fost expediate la Iaşi şi, mai apoi, cu întreg tezaurul Casei de Depuneri, la Moscova. Dintre obiectele cele mai de preţ menţionăm: tezaurul de la Pietroasa, tezaurul de la Turnu Măgurele, patru planşe cu bijuterii de aur, patru cruci de argint aurit, epitafe, epitrafire, cădelniţe aurite, engolpioane, evanghelii slave în manuscris de la Mănăstirea Tismana (1405), de la Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu şi altele. Nu vom intra în alte detalii dar trebuie să subliniem faptul că pentru recuperarea preţioaselor obiecte aflate la Moscova s-au făcut mai multe intervenţii din partea lui Pârvan dar fără succes.

De asemenea trebuie să amintim soarta, din păcate destul de nefericită, pe care au avut-o atât clădirile care adăposteau expoziţiile arheologice şi chiar instrumentele necesare săpăturilor, din cetăţile antice dobrogene în curs de cercetare, cât şi, îndeosebi, numeroasele piese arheologice de mare valoare ştiinţifică descoperite la Tomis, Ulmetum, Histria, Callatis şi Tropaeum. Acestea constau din sute de piese: inscripţii, sculpturi antice (cum ar fi capul de marmură al lui Apollo), vase ceramice, obiecte de fier, olane, obiecte de aur etc.). Toate aceste valori au fost jefuite în 1916 de trupele germano-bulgare şi transportate ilegal în Bulgaria. Pentru recuperarea lor s-au făcut eforturi atât de către Pârvan cât şi de succesorul său, Ion Andrieşescu. Din păcate, toate aceste intervenţii au rămas, ca şi cele privind valorile MNA aflate la Moscova, fără ecou la acea vreme şi chiar după aceea.

VI. Probleme de personal
Pentru unele lucrări muzeistice, operaţie începută la sfârşitul lunii ianuarie 1910, Murnu a cooptat temporar, în calitate de colaborator extern pe arhitectul Spiridon Popescu-Cegăneanu. Acesta era cel de al doilea licenţiat, după vărul său D. M. Teodorescu, dintre toţi angajaţii muzeului.

Odată cu venirea sa la direcţia MNA, Pârvan a reuşit, după multe intervenţii la forul tutelar să înfiinţeze posturi noi, angajând tineri pasionaţi în diverse domenii ale preistoriei, arheologiei clasice, epigrafiei şi numismaticii. S-a luptat să ridice substanţial salarizarea care era inferioară cu mult altor instituţii, cum ar fi cea din învăţământ. Printre primii angajaţi menţionăm pe: M. Doraş, secretar (1911, mort prematur în 1917), D. M. Teodorescu (angajat în 1906 pe post de gardian), devine acum asistent onorific şi preparator-conservator iar din 1916 subdirector, H. Metaxa, în calitate de custode, asistent în 1916 şi conservator în 1919, Paul Nicorescu, numit custode şi apoi asistent în 1915, Ion Andrieşescu, proaspăt întors din Germania cu titlul de doctor în preistorie, încadrat ca şef asistent iar din 1916 conservator, Scarlat Lambrino, custode în 1916 şi asistent delegat în 1919.

Din cele expuse reiese că într-o perioadă de nici şase ani Pârvan a reuşit să mărească numărul de posturi de la opt (când a venit director) la 13. Acestui personal ştiinţific calificat, aproape toţi devenind ulterior mari profesori, i se mai adaugă personalul tehnico-administrativ format din: M. Doraş, D. Pecurariu (desenator), trei gardieni şi un om de serviciu. Din păcate, imediat după încheierea războiului, începând cu sfârşitul anului 1918, ca şi în anul următor, şase dintre salariaţii cu studii superioare părăsesc instituţia. Printre aceştia se numără: P. Nicorescu, I. Andrieşescu, G. G. Mateescu, S. Lambrino care trec în învăţământul secundar. În ceea ce priveşte pe D. M. Teodorescu, acesta devine, la recomandarea lui Pârvan, profesor la Universitatea din Cluj, începând cu 1 decembrie 1918.

Pentru a salva situaţia destul de disperată în care se afla muzeul prin plecarea atâtor tineri de valoare Pârvan a încercat angajarea unei noi echipe de tineri dar şi aceştia au părăsit după puţin timp instituţia trecând în învăţământul superior. Cauza era una şi aceeaşi, salariile derizorii. Printre aceştia îi amintim pe Pamfil Georgian, P. Papazol, Grigore Florescu şi C. C. Giurescu. Este necesar să menţionăm că noul for tutelar al MNA este după 1924 Ministerul Cultelor şi Artelor căruia Pârvan îi transmite un violent protest, ameninţând chiar cu închiderea muzeului dacă nu vor fi mărite salariile angajaţilor. De altfel, din lipsa banilor fuseseră suprimate şi cele trei posturi de gardieni. De abia în 1924 noul for tutelar aprobă o mărire de salarii iar în 1926 a unui nou spor.

Pentru a reface numărul de salariaţi calificaţi – aceasta reprezentând a treia generaţie de tineri cercetători – începând din 1923 sunt încadraţi ca asistenţi suplinitori: Ecaterina Dunăreanu – Vulpe, Radu Vulpe ( care în 1926 trece la facultate), Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Dorin Popescu, Gheorghe Ştefan şi Vasile Christescu (plecaţi însă la finele anului 1926 de la muzeu) şi Ion Nestor (plecat în 1927 la specializare în Germania).

VII. Cercetări perieghetice şi săpături arheologice
Deşi Murnu nu a efectuat săpături, cu excepţia celor de la Tropaeum Traiani, totuşi el s-a interesat de soarta altora cum ar fi cele ce se efectuau la Reşca. Începând din 1911 şi continuând până în 1927 Pârvan a iniţiat un amplu plan de cercetări de teren şi de săpături în aşezările preistorice şi de arheologie clasică de pe teritoriul României. Astfel, în perioada 1915-1927, Ion Andrieşescu a efectuat o mulţime de cercetări perieghetice în Moldova (Preuţeşti, Mănăstioara, Dolheşti Mari, Dolhasca, Petreni, Schipeni, Siret etc.), în Oltenia (Craiova, Rudari, Coţofenii din Dos, Pleniţa, Verbiţa, Verbicioara, Basarabi, Rudari), în Muntenia (Drajna, de Jos etc.). A executat o serie de săpături la Sălcuţa, Coţofeni-Măgura Traian, Zimnicea, Sărata Monteoru.

Alte numerose cercetări în domeniul preistoriei au fost realizate de tineri asistenţi angajaţi după 1922. Astfel, în perioada 1922-1927, Radu şi Ecaterina Vulpe au efectuat săpături la Piscul Coconilor, Tinosu, Poiana, Vladimir Dumitrescu la Gumelniţa, Bonţeşti, Drăguşeni, Hortensia Dumitrescu la Grădiştea-Fundeanca, Ruginoasa, Drăguşeni, Vasile Christescu la Boian şi Vădastra, Gheorghe Ştefan la Mănăstirea şi Căscioarele, Dorin Popescu la Lechinţa de Mureş, Ion Nestor la Glina, C. S. Nicolaescu Plopşor (colaborator extern) la Pleniţa-Măgura Mare.

În ceea ce priveşte arheologia greco-romană Pârvan şi-a concentrat atenţia, ca şi predecesorul său Tocilescu, asupra antichităţilor dobrogene şi mai precis asupra cetăţilor greceşti de pe malul Mării Negre. Astfel, în 1914 Histria devine şantier şcoală a tinerei generaţii de specialişti iar în 1915 se efectuează săpături la Callatis (la început sub conducerea lui D. M. Teodorescu iar din 1924 de Th. Săuciuc-Săveanu) şi tot în 1915 se deschide şantierul Tomis (unde au lucrat Pârvan, D. M. Teodorescu, P. Nicorescu, G. G. Mateescu şi alţii) iar în 1926 la Argammum (Dolojman). Trebuie să amintim şi efectuarea în 1919 de către P. Nicorescu a unor săpături sistematice la Tyras.

Referitor la epoca romană şi la cea roman-bizantină s-au realizat numeroase investigaţii de teren şi săpături atât în cetăţi cât şi în lămurirea rolului strategic al sistemului limesului roman şi romano-bizantin. S-au efectuat săpături la Ulmetum (între 1911-1914) iar în 1913 la castelul roman Dişi-Pudac, în fortificaţiile romane târzii de la Kiose Aidin şi Divegikioi (1915-1916) în 1924 la Capidava ( de Gr. Florescu) în 1926 la Slava Rusă ) de G. G. Mateescu).

VIII. Publicaţii
Fără îndoială avântul care l-au luat cercetările arheologice iniţiate de Pârvan între 1911-1927 au dus la realizarea numerose lucrări de sinteză ale maestrului în fruntea cărora se află Getica. O protoistorie a Dacie, unde pentru prima oară se încerca introducerea originii şi evoluţiei civilizaţiei traco-getice în marele circuit al istoriei universale. Pe de altă parte sunt publicat atât în revistele MNA iniţiate de Pârvan, ca de pildă Raportul MNA 1915, Dacia, cât şi în alte publicaţii (Histria II, IV etc.), Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bulletin de la Section Historique-Academie Roumaine, Ephemeris Daco-Romana şi altele) peste 50 de valoroase rapoarte de săpături semnate de tânăra generaţie de arheologi precum şi de alţi arheologi români mai în vârstă, menţionaţi mai sus.

IX. Preocupările Direcţiei legate de Controlul asupra săpăturilor şi ocrotirea zonelor arheologice
Ca şi înaintaşul său Tocilescu, prof. Murnu, în calitatea sa de director şi conform legislaţiei în vigoare (din 1892-1893) a examinat cu atenţie solicitarea de autorizare privind săpăturile, refuzând aprobarea multora dintre acestea. Totodată el a intervenit la diverse autorităţi judeţene pentru luarea unor măsuri severe prin justiţie, a unor încălcări ale legii, în privinţa distrugerii monumentelor arheologice. Prin legea care-l împuternicea, Pârvan a avut un control total în ceea ce priveşte avizarea săpăturilor particulare, respingând aproape toate cererile solicitate, obţinând chiar în 1911 interzicerea unor asemenea săpături pe teritoriul Olteniei şi Dobrogei.

Pentru ocrotirea zonelor arheologice, Pârvan ca şi predecesorii săi a luptat pentru realizarea unor rezervaţii arheologice, acestea constând în delimitarea şi trecerea definitivă în proprietatea MNA a terenurilor cu ruine antice. Se obţine în 1911 exproprierea a circa 6 ha de la Drobeta, pentru ansamblul castru-pod-terme, cedarea (în 1911-1912) către MNA a unei suprafeţe de 13, 5 ha iar în anii 1914-1915 se obţineau rezervaţiile de la Histria (de 72, 8350 ha), Sinoe (0, 9554 ha), Vidin ( 4, 46 +7, 57 ha) etc. Pentru supravegherea atentă a acestor rezervaţii, Pârvan a obţinut aprobarea încadrării unor paznici teritoriali pentru cetăţile Tropaeum, Ulmetum, Histria şi Mangalia.

Activitatea complexă iniţiată şi desăvârşită de Pârvan, timp de aproape 17 ani, a dus aşa cum am afirmat mai sus la realizarea unui muzeu de concepţie modernă, la crearea unei şcoli de arheologi temeinic pregătiţi în ţară şi în străinătate, la cercetarea pe temeiuri ştiinţifice, stratigrafice, tipologice etc., a numeroaselor vestigii ale antichităţii preistorice, clasice şi medievale timpurii din spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Din păcate, destinul a făcut ca toată această măreaţă construcţie a maestrului să fie întreruptă brusc. La numai 45 de ani se stinge din viaţă în urma unei stupide infecţii (peritonită), tratate cu superficialitate de medicii vremii.

Cea de a şasea parte privind istoricul MNA se referă la perioada cuprinsă între 1927 şi 1944, mai exact perioada ce a urmat morţii premature a lui Vasile Pârvan, până la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Datorită diversităţii problemelor abordate acest capitol a fost structurat în 12 subcapitole inegale ca întindere. Dintre acestea, cele mai importante se referă la structura organizatorică a muzeului şi personalului instituţiei, creşterea patrimoniului MNA, protejarea şi conservarea monumentelor arheologice şi istorice, cercetările perieghetice şi săpăturile arheologice, publicaţiile MNA etc.
 
I. Conducerea MNA
După moartea fulgerătoare a lui V. Pârvan în 1927, direcţia MNA a fost luată de prof. Ion Andrieşescu (1888 – 1944), considerat de N. Iorga „părintele preistoriei noastre”, iar de Dimitrie Gusti „ctitorul, la noi al preistoriei”. În acelaşi an Andrieşescu este numit şi profesor titular la catedra de arheologie preistorică a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Directoratul lui Andrieşescu durează opt ani, mai exact până în mai 1935, când, în urma unor divergenţe atât cu Ministrul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor cât şi cu unii cercetători ai MNA îşi înaintează demisia, acceptată neaşteptat de repede de ministrul Al. Lepădatu.

La 10 iunie 1935 este numit în calitate de director-delegat, Vladimir Dumitrescu ce avea la acea dată conducerea secţiilor de Preistorie şi Antichitate. Director plin este numit un an mai târziu, la 1 iulie 1934. După doi ani, la 1 august 1938 direcţia muzeului este încredinţată lui Scarlat Lambrino, profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti care rămâne în această funcţie până la 20 iulie 1940 după care, în perioada 1941 – 1947 conduce Şcoala română de la Roma.

Începând de la data de 21 iulie 1940, Ministerul Educaţiei Naţionale – Direcţia Învăţământului Superior numeşte din nou ca director pe Vladimir Dumitrescu.

Este de reţinut faptul că, începând din 1940 odată cu precipitarea evenimentelor politice şi după aceea, prin izbucnirea celui de al doilea război mondial, atât directorul muzeului cât şi mulţi din salariaţii săi sunt concentraţi. Din aceste considerente ca şi din altele, asupra cărora nu vom insista, direcţia MNA este girată fie de Dorin Popescu (care semnează ca director-gerant sau ca director-delegat), fie de H. Metaxa.

II. Creşterea patrimoniului muzeal
Aşa cum am mai amintit, directorii care l-au succedat pe V. Pârvan s-au preocupat în aceeaşi măsură de creşterea patrimoniului muzeului. Astfel, atât I. Andrieşescu cât şi Vl. Dumitrescu au îmbogăţit muzeul cu importante colecţii. În afara valoroaselor descoperiri întâmplătoare, asupra cărora vom reveni, demne de menţionat sunt cele nouă fragmente din fibula germanică de la Chioşd (jud. Dolj), donată în 1936 de C. C. Giurescu precum şi a numeroaselor descoperiri întâmplătoare, ca de pildă: tezaurul de la Belcinu (jud. Dolj), tezaurul de la Aninoasa (jud. Gorj), lotul de monede de la Cerăt (jud. Dolj), cele zece monede republicane de la Târgu Ocna, tezaurul de la Negri-Roman (cuprinzând 108 monede imperiale) şi tezaurul de monede bizantine de la Constanţa. Toate aceste descoperiri au fost inventariate cu toată grija.

Demne de menţionat sunt şi demersurile întreprinse de MNA, prin intermediul lui Ion Nestor în anul 1936, ca urmare a protocolului încheiat între muzeu şi Staatliches Museum für Vor – und Frühgeschichte din Berlin, referitoare la materialele arheologice de la Sălcuţa şi Coţofeni, provenite din săpăturile arheologilor germani în anii ocupării Olteniei şi Munteniei de către nemţi în primul război mondial. În urma acestui protocol s-a reuşit ca cea mai mare parte din materialele descoperite să revină în ţară.

În anul 1943, în patrimoniul MNA au mai intrat, prin achiziţii, între altele şi brăţara de aur din epoca bronzului de la Cetea (jud. Bihor), încercându-se totodată şi recuperarea unor obiecte de aur din epocă romană târzie, descoperite în zona Buzăului, pentru care MNA solicită în 1943 Ministrului Propagandei suma de 40.000 lei.

III. Cercetări perieghetice şi săpături arheologice
Ca şi în perioada directoratului lui V. Pârvan, în anul 1927 şi după aceea, cercetările de teren şi săpăturile arheologice au cunoscut aceeaşi amploare. Astfel, în 1927 au fost efectuate următoarele săpături, în limita sumei de 1.500.000 lei pusă la dispoziţie de Comisia Monumentelor Istorice: Radu Vulpe execută săpături la Poiana-Tecuci, Grigore Florescu la Capidava, Ion Nestor în jud. Ilfov, Ion Andrieşescu în jud. Buzău, Emil Panaitescu la Breţcu, Paul Nicorescu la Dolojman, C. Daicoviciu la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, D. M. Teodorescu la Grădiştea Muncelului, H. Metaxa în nord-vestul Dobrogei, Ceslov Ambrojevici în jud. Hotin şi M. Roska pentru cercetări paleolitice în Transilvania. De asemenea, au mai solicitat fonduri de săpături, T. Sauciuc-Săveanu pentru Mangalia, Scarlat Lambrino pentru Histria, G. G. Mateescu pentru Ibida, Em. Panaitescu pentru Căşei şi N. N. Moroşan pentru cercetări paleolitice în Moldova şi Basarabia.

Din păcate, pentru anii următori fondurile alocate săpăturilor de către Comisiunea Monumentelor Istorice au fost mai puţin substanţiale, ele atingând cifra de 500.000 lei pentru anul 1932 şi numai 300.000 lei pentru 1935.

Trebuie să subliniem faptul că după 1927 cercetările preistorice au crescut în intensitate ca urmare a rolului jucat în acest domeniu al arheologiei de către Ion Andrieşescu.

În anii următori s-au efectuat numeroase săpături. De pildă, Ion Andrieşescu continuă investigaţiile la Sărata Monteoru (reluate în 1937 de către Ion Nestor), la Poiana-Coţofeneşti şi Hăbăşeşti în 1928, la Oinac, în 1929 – 1930, la Agighiol în 1931 (unde descoperă mormântul princiar cu tezaurul său de podoabe). De asemenea, alţi cercetători au executat atât săpături, cum ar fi cea a lui Ion Nestor cât şi intense cercetări perieghetice, unele având ca scop verificarea unor descoperiri întâmplătoare. Dintre acestea din urmă demnă de menţionat este şi descoperirea coifului de aur de la Coţofeneşti (jud. Prahova), în 1929.

În anul 1932 a fost recuperată o metopă a monumentului triumfal de la Muzeul Militar Central, reprezentând pe Traian cu adjutantul său.

În 1931 MNA intră în posesia tezaurului de la Cislău, în 1936 a descoperirilor de la Chiojd, a monedelor medievale de la Codlea, iar în 1935 a tezaurului de la Tăuteni.

În urma intervenţiei lui I. Andrieşescu în 1932 către administratorul Casei Şcoalelor şi culturii poporului, MNA intră în posesia unei piese din tezaurul „scitic” de la Pleniţa (capul de taur din argint aurit) aflat iniţial în proprietatea dr. Severeanu şi donat de acesta statului, precum şi a tezaurului „scit” de la Craiova, în anul 1933, recuperat de Al. Tzigara-Samurcaş de la Berlin.

În perioada directoratului lui Vl. Dumitrescu, activitatea de teren cunoaşte acelaşi ritm. Se continuă săpăturile în punctele deja menţionate, atât de cercetătorii muzeului cât şi de colaboratorii săi externi. Dintre acestea amintim săpăturile de la Histria conduse de Scarlat Lambrino, pe cele de la Adamclisi ale lui Paul Nicorescu, cele de la Capidava ale lui Grigore Florescu şi cele de la Sucidava ale lui Dumitru Tudor (începând din 1936) iar Vasile Christescu execută săpături în diferite puncte de pe teritoriul Munteniei.

Este interesant de notat că sumele acordate acestor săpături de către Comisiunea Monumentelor Istorice au fost în 1936 – 1937 de 250.000 lei iar în 1938 de 400.000 lei.
Începând din 1939 se întreprind săpături la Arrubium de către Emil Condurachi, profesor la Şcoala superioară de arhivistică, iar Corneliu Mateescu, în calitate de asistent la Universitatea din Bucureşti, efectuează în 1943 cercetări în fostul judeţ Tutova.

Trebuie să subliniem faptul că, deşi ne aflăm în plin război, totuşi fondurile de săpături din anii 1942 – 1943 au atins cifra de 1.000.000 lei, la aceasta adăugându-se şi alte sume legate de cheltuielile de întreţinere.

IV. Protejarea şi conservarea monumentelor istorice
Ca şi predecesorii săi (Gr. Tocilescu, V. Pârvan), I. Andrieşescu s-a preocupat în mod serios de protejarea monumentelor din ţară, cu precădere de salvarea aşezărilor arheologice, supuse în permanenţă distrugerii lor de către căutătorii de comori, de numeroşi amatori precum şi de multele construcţii edilitar-gospodăreşti, ca cele de la Constanţa şi Mangalia.

Demnă de reţinut este intervenţia lui I. Andrieşescu din 1929 prin care solicita lui N. Iorga, la acea vreme preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice, intervenţia promptă împotriva săpăturilor ilegale. În această adresă directorul MNA afirma: „Pentru preîntâmpinarea pe viitor a unor asemenea fapte, vă rugăm să binevoiţi a interveni cu toată autoritatea pe lângă Ministerul de Interne pentru ca, printr-o circulară să se pună în vedere tuturor organelor sale în subordine, din întreaga ţară, aplicarea strictă a legii, în interesul superior al cunoaşterii trecutului nostru, care, prin asemenea scormoniri, strângeri fără rost şi transmiteri interesate din mână în mână, suferă pagube ireparabile”.

Şi în perioada directoratului lui Vladimir Dumitrescu se întreprind o serie de măsuri pentru protecţia patrimoniului arheologic al ţării. Cu sprijinul Comisiunii Monumentelor Istorice s-a reuşit stoparea diverselor acţiuni care ar fi dus, fără îndoială, la prejudicierea gravă a unor importante staţiuni arheologice, cum ar fi cele clasice. Astfel, s-a împiedicat în 1936 construirea unei biserici pe terenul cetăţii Romula, s-a stopat în acelaşi an extracţia pietrei de către fabrica din Cernavodă care afecta grav antichităţile romane din zonă. Tot în 1936 s-a delimitat mai precis zona cu antichităţi de la Capidava ca şi cele ce trebuiau protejate de la Adamclisi şi s-a oprit continuarea distrugerilor întreprinse în aria castrului de la Slăveni.

V. Publicaţiile MNA
Încă din 1924 când îndeplinea funcţia de subdirector (înlocuindu-l pe D. M. Teodorescu în 1919), Ion Andrieşescu publica o valoroasă lucrare intitulată „De la Preistorie la evul mediu. Păreri îndrumătoare şi fapte arheologice şi istorice”. Tot el publică în 1928 şi 1931 rezultatele cercetărilor sale în două articole interesante. Primul intitulat „Des survivances paléolithiques dans le milieu néolithique de la Dacie” (comunicare susţinută la Congresul Internaţional de istorie de la Oslo, în 1928) şi al doilea „Asupra răspândirii nord-vestice a tracilor la începurile istoriei, în 1931”.

Cât priveşte studiile referitoare la descoperirile de la Agighiol şi Poiana-Coţofeneşti, încheiate mai târziu, în 1941, nu au mai văzut lumina tiparului, ele fiind publicate ulterior de către Dumitru Berciu.

În anul 1933 apare prima parte a lucrării lui Ion Nestor „Der Stand der Vorgeschichts-forschung in Rumänien”, aceasta reprezentând teza de doctorat susţinută în acelaşi an la Marburg (Lahn), premiată de Academia Română cu premiul „Vasile Pârvan”.

În periodicele revistei Dacia au apărut numeroase studii ale cercetătorilor MNA care publică ample rapoarte de săpături privind investigaţiile lor în diverse staţiuni arheologice.

Trebuie să subliniem faptul că, deşi ţara se afla în plin război, rezultatele cercetărilor de teren din anii 1942 şi 1943 au fost publicate sub formă de rapoarte în lucrarea „Raport asupra activităţii ştiinţifice a Muzeului Naţional de Antichităţi pe anii 1942 şi 1943”, Bucureşti, 1943.

Din cele expuse reiese că, cu toate condiţiile destul de grele din timpul războiului, totuşi activitatea ştiinţifică a MNA a continuat din plin. Acum se publică volumele VII – VIII ale revistei Dacia (1941) şi fasciculele din cadrul noii serii inaugurate, intitulată „Biblioteca Muzeului Naţional de Antichităţi”: „I monumenta funerari romani della Dacia inferiore”, autor Grigore Florescu (Bucureşti, 1943) şi „Die frühe und mittlere Bronzezeit in Siebenburgen”, autor Dorin Popescu (Bucureşti, 1944).

Unele lucrări, cum ar fi cea a lui Dorin Popescu („Objets de parrure géto-daces en argent”) şi „Oltenia romană” a lui Dumitru Tudor au primit în 1943 premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

VI. Contribuţia MNA la organizarea unor expoziţii interne şi internaţionale
În 1929 MNA este solicitat să organizeze Secţiunea arheologică a pavilionului românesc de la expoziţia internaţională ce trebuia să se deschidă la Barcelona.

În 1933 se organizează pe plan intern, de către Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti, expoziţia retrospectivă brâncovenească. În urma solicitării organizatorilor, Secţia de artă a MNA expune un număr valoros de obiecte.

În 1932, cu ocazia expoziţiei de carte de la Berlin, organizată în colaborare cu prestigioasa librărie A. Colhingnon, sunt expuse volumele apărute ale revistei Dacia. Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie.

În 1935 are loc expoziţia de la Bruxelles, unde MNA a trimis o serie de obiecte de la Muzeul de artă religioasă. Pentru această expoziţie, Ministerul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor, solicită MNA-ului şi copiile galvanoplastice a două valoroase piese, cea a tezaurului „scit” şi a coifului de aur găsit la Poiana-Coţofeneşti. Întrucât această din urmă piesă era nepublicată, pe bună dreptate, Ion Andrieşescu s-a opus realizării unei copii. În urma acestei dispute între directorul MNA şi comisarul însărcinat cu organizarea expoziţiei, Al. Tzigara-Samurcaş, la care s-au mai adăugat şi alte divergenţe între director şi unii cercetători MNA, Ion Andrieşescu şi-a înaintat demisia la 5 mai 1935, ea fiind acceptată imediat de Al. Lapedatu, Ministrul Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor. În 1941, cu ocazia expoziţiei internaţionale de la Milano, s-a confecţionat copia galvanoplastică acoperită cu foiţă de aur a coifului de la Poiana-Coţofeneşti.

VII. Problema localului
Pentru că spaţiul ocupat de MNA în clădirea Universităţii era insuficient pentru atâtea colecţii valoroase de materiale Ion Andrieşescu a solicitat, în 1930, forurilor superioare obţinerea unui nou local. Un an mai târziu (1931) N. Iorga, în calitatea sa de prim-ministru, a aprobat ca sediu al muzeului Casa Macca (din strada denumită astăzi Henri Coandă nr. 11), fostă proprietate a fundaţiunii „Elena Colonel Macca”. Mutarea întregului material a durat până aproape de finele anului 1931.

VIII. Structura organizatorică a muzeului şi organizarea secţiilor
În anul 1932 structura organizatorică a MNA era alcătuită din trei mari secţii:
1. Secţiunea de antichităţi preistorice şi medievale;
2. Secţiunea de antichităţi greco-romane;
3. Secţiunea de artă religioasă (denumită şi Muzeul de artă religioasă), instalată în imobilul din str. Ştirbei Vodă nr. 33.
Întregul patrimoniu MNA, adăpostit în Casa Macca, era dispus pentru vizitatori în şapte săli: 1. Sala cu colecţiuni preistorice şi greco-romane, în cea mai mare parte din ţară, cu mulaj (la scară) a Monumentului triumfal; 2. Sala coridor cu statui, pietre şi inscripţii, fragmente arhitectonice greco-romane; 3. Sala colecţiilor preistorice şi greco-romane din ţară, colecţia de vase greceşti a generalului Mavros, reproducerea tezaurului de la Pietroasa; 4. Sala cu colecţii variate, cu câteva tablouri de şcoală germană din sec. XVI-lea; 5 – 7. Sălile cu colecţii de artă şi obiecte bisericeşti cum ar fi frescele originale de la Curtea de Argeş.

În calitatea sa de preistorician Ion Andrieşescu s-a preocupat în mod deosebit de organizarea Secţiei Preistorice. Odată cu venirea la conducerea MNA a lui Vl. Dumitrescu, în vara anului 1935, Secţia Ecleziastică a MNA devine unitate independentă sub denumirea de Muzeul de artă religioasă.

IX. Probleme de personal
În anul 1927 personalul muzeului era alcătuit din H. Metaxa (subdirector), Vl. Dumitrescu (conservator), Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, Hortensia Dumitrescu, Dorin Popescu şi Ion Nestor (asistenţi), Dionisie Pecurariu (desenator), patru gardieni şi un curier. În afara acestor gardieni, în schema muzeului mai făceau parte încă patru gardieni pentru paza monumentelor de la Adamclisi, Ulmetum, Mangalia şi Turnu-Severin.

În prima perioadă a directoratului lui Vl. Dumitrescu (1935 – 1938) MNA a funcţionat cu un număr de 18 salariaţi: 8 cercetători ştiinţifice, 5 gardieni la sediul muzeului şi 5 gardieni pentru rezervaţiile arheologice din provincie (Histria, Adamclisi, Ulmetum, Mangalia, Turnu-Severin). Cât priveşte postul de desenator în persoana maestrului desenului arheologic, Dionisie Pecurariu, acesta rămâne în funcţie până la pensionarea sa, la 1 august 1938. El va lucra în continuare la muzeu, până în 1960, în calitate de colaborator extern. Locul lui D. Pecurariu este luat în schema din 1938 de Pamfil P. Polonic, un mare cartograf, care va ocupa postul de preparator-desenator. El va lucra la muzeu timp de 30 de ani până la pensionarea sa în 1968.

În perioada 1940 – 1943 schema personalului MNA a cunoscut unele schimbări semnificative. Începând din 1942 schema MNA creşte la 27 persoane. Astfel, în afara celor 18 salariaţi menţionaţi mai sus, au mai fost angajaţi încă 9 persoane şi anume: un laborant-ceramist, un intendent şi 7 paznici pentru Dinogeţia, Capidava, Troesmis şi Enisala. Printre noii angajaţi ai muzeului în 1942 se numără Expectatus Bujor (secretar MNA), Mircea Petrescu-Dâmboviţa (asistent), Dumitru Tudor (în 1943 în locul rămas liber prin plecarea Ecaterinei Vulpe ca profesoară la Secţia de arte frumoase din Iaşi) şi Bucur Mitrea (asistent-suplinitor).

Deşi ne aflăm în plin război, totuşi în 1943 schema MNA atinge cifra record de 31 de salariaţi.

X. Problema salarizării
Încă de la venirea sa la direcţie, Ion Andrieşescu a reuşit să obţină de la forul tutelar o creştere a salarizării personalului ştiinţific al muzeului prin echivalarea posturilor MNA cu cele universitare (subdirector şi conservator = şef lucrări; asistenţi MNA = asistenţi universitari).

XI. Studii de specializare pentru cercetătorii MNA şi din alte centre universitare
Am arătat în raportul precedent că la Şcoala română de la Roma înfiinţată de Vasile Pârvan şi-au făcut studii de pregătire în domeniul arheologiei cei mai mulţi dintre cercetătorii MNA. O parte dintre aceştia şi-au completat specializarea trecând şi pe la Şcoala română din Paris creată de N. Iorga. Dintre aceştia amintim pe Dorin Popescu, Ecaterina Vulpe etc.

XII. Îmbogăţirea bibliotecii MNA
Pentru îmbogăţirea bibliotecii de specialitate a muzeului s-a găsit posibilitatea schimbului de carte cu revista Dacia (periodic în limbi străine), solicitată de către diferite instituţii ştiinţifice de profil internaţionale precum şi cu diverse publicaţii ale cercetărilor muzeului. Pentru realizarea acestui schimb, Casa Şcoalelor şi culturii poporului a pus la dispoziţia MNA, unele sume pentru achiziţionarea de cărţi şi efectuarea unor abonamente la revistele străine.

XIII. Realizări de prestigiu internaţional ale MNA
Deosebitul prestigiu de care se bucura arheologia românească în acea vreme, rezultă şi din faptul că în luna septembrie 1937 a fost organizat la Bucureşti, Congresul internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică, cu care ocazie au participat numeroşi specialişti străini de renume, mulţi dintre ei interesaţi de rezultatele descoperirilor arheologice preistorice din ţara noastră.

Din cele expuse succint în acest raport se poate afirma că în perioada 1927 –  1944 cercetarea arheologică românească, prin şcoala creată de Vasile Pârvan şi continuată în domeniul preistoriei de Ion Andrieşescu, a făcut progrese importante, ea manifestându-se atât pe plan naţional cât şi internaţional.

Acest raport cuprinde două părţi. Prima parte se referă la istoricul MNA pe perioada cuprinsă între 1944 şi 1956, mai exact perioada de la sfârşitul celui de la doilea război mondial, până la data de 5 iunie 1956, ziua în care printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri Muzeul Naţional de Antichităţi a fost transformat în actualul Institut de Arheologie şi în care din 1990 şi-a completat titulatura în Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române.

Această primă parte a fost structurată în nouă subcapitole, inegale ca întindere, cum ar fi structura organizatorică a muzeului, cercetările perieghetice şi săpăturile arheologice etc. În cea de a doua parte a raportului, vom căuta să prezentăm unul din evenimentele de seamă ale vieţii arheologice de dinaintea celui de al doilea război mondial şi anume înfiinţarea Colegiului Arheologic Român.

I. Conducerea MNA
În luna noiembrie 1944, directorul MNA, Vladimir Dumitrescu solicită un concediu de boală prelungit de câteva ori. Din aceste considerente, forul tutelar, Ministerul Educaţiei Naţionale, hotăreşte ca de la 28 octombrie 1944 direcţia să fie girată de prof. Th. Sănciuc-Săveanu.

La 7 iulie 1945 prof. Vl. Dumitrescu este înlocuit de către prof. Sănciuc-Săveanu care este numit director-delegat. Acesta rămâne în funcţie până la 19 septembrie 1947, când este numit director prof. Ion Nestor.

Începând din anul 1948, din punct de vedere administrativ, MNA a avut ca for tutelar Ministerul Învăţământului. Acesta hotăreşte ca să fie condus de un director de secţie. Trebuie să menţionăm că de la 1 aprilie 1948 MNA este inclus în bugetul Muzeului Artelor. Un an mai târziu, prin decretul nr. 301 din 15 iulie 1949, MNA trece la Academia RPR, pe lângă Institutul de Istorie şi Filosofie.

La data de 5 mai 1951 prezidiul Academiei RPR hotăreşte înlocuirea prof. Ion Nestor din funcţia de director, cu prof. Constantin Balmuş, acesta fiind numit în calitate de director-delegat. El era ajutat de doi directori adjuncţi: Gh. Ştefan şi Hortensia Dumitrescu, primul ocupându-se de problemele MNA cu exteriorul, iar celălalt de problemele interne administrative.

La conducerea MNA se produce la 1 octombrie 1952 o nouă schimbare, prof. C. Balmuş este înlocuit de prof. Gh. Ştefan. La câteva luni, mai exact pe 19 martie 1953 este numit în calitate de director adjunct Dorin Popescu, funcţie pe care o deţine circa 17 ani, până în 1970.

Odată cu transformarea Muzeului Naţional de Antichităţi în Institut de Arheologie la 5 mai 1956, prof. Emil Condurachi devine director, având ca adjunct pe Dorin Popescu.

II. Problema transformării MNA în Institut de Arheologie
Într-un raport al prof. Ion Nestor din anul 1947 privind activitatea MNA se solicita un proiect de lege pentru înfiinţarea Institutului Arheologic al României. Din păcate, datorită evenimentelor politice de atunci, acest deziderat nu s-a împlinit. În schimb, ca urmare a legii nr. 803/ 14 octombrie 1946 referitoare la organizarea muzeelor naţionale, se menţionează în raportul amintit, că „MNA a intrat, păstrându-şi unitatea de activitate, organizarea internă şi misiunile de până atunci, în componenţa Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie, în cuprinsul căreia el formează Secţia Preistorică şi Secţia de arheologie clasică, medievală şi artă antică”. Se subliniază de asemenea că, de fapt MNA este prin lege Institut de cercetări ştiinţifice, cu personal având titluri academice. Acest vis de Institut central s-a realizat totuşi, ceva mai târziu, şi anume la 5 iunie 1956, prin hotărârea Consiliului de Miniştri, nr. 1048 ca o consecinţă a rezultatelor excepţionale ale MNA apreciate atât pe plan intern cât şi internaţional. Prin transformarea MNA în Institut de Arheologie acesta devine ceea ce era de fapt de atâta vreme, un institut central al arheologiei româneşti.

III. Structura organizatorică a Muzeului şi organizarea secţiilor
În anul 1945 MNA avea următoarea structură: 1. Secţiunile ştiinţifice: Preistorică şi Protoistorică; 2. Secţia Greco-Romană şi medievală; 3. Cabinetul Numismatic. În afara acestora mai funcţionau cabinetele auxiliare (de desen, cartografie, laboratorul ceramic şi biblioteca).

O altă nouă structură organizatorică a fost dată MNA ului de către prezidiul Academiei RPR în ianuarie 1953. Ea cuprindea patru sectoare de cercetare ştiinţifică după cum urmează:
A – Sectorul paleolitic având ca şef pe prof. D. Berciu;
B – Sectorul neolitic şi epoca metalelor, având ca şef pe prof. Ion Nestor;
C – Sectorul sclavagist având ca şef pe prof. Grigore Florescu;
D – Sectorul prefeudal având ca şef pe prof. Ion Barnea.
În afara acestora a mai fost înfiinţat un colectiv de “texte şi inscripţii condus de prof. C. Balmuş şi din care făceau parte: Emil Condurachi, D. M. Pippidi, A. Frenkian, T. Vasilescu, Şt. Constantinescu, Irina Cassan, Victoria Eftimie, Vladimir Iliescu, Nicolae Marinescu, Virgil Popescu, Adelina Piatkovski, Em. Popescu şi Petre Alexandrescu.

Un an şi ceva mai târziu, la 15 sept. 1954 se mai înfiinţează un nou sector, cel de Etnografie condus de Ion Vlăduţiu. În afara acestor sectoare ştiinţifice se mai adaugă cele administrative şi tehnice menţionate mai sus.

IV. Cercetări perieghetice şi săpături arheologice
Deşi ne aflam spre sfârşitul războiului, totuşi cu toate aceste mari greutăţi, activitatea ştiinţifică de teren a continuat. Astfel, în 1944 s-au executat săpături pe şantierele de la: Ploieşti – punctul Triaj (prof. Ion Nestor), Mangalia (prof. Th. Sănciuc-Săveanu), Grădiştea şi Comana (prof. D. Berciu), Pecica-Rovine (Dorin Popescu), Băneasa-Teleorman (prof. Gh. Cantacuzino), Deva – punctul Tănălaş (Hortensia Dumitrescu), precum şi în unele obiective din Oltenia cercetate de C. S. Nicolăescu-Plopşor.

În anul următor (1945), s-au efectuat săpături la Histria (de către un colectiv condus de prof. Scarlat Lambrino), Mangalia (Th. Sănciuc-Săveanu), Adamclisi (Paul Nicorescu), Capidava (Grigore Florescu), Garvăn-Dinogeţia (Gh. Ştefan), Celei-Sucidava (Dumitru Tudor), Măcin (Gh. Cantacuzino), Ploieşti-Triaj (Ion Nestor), Sărata Monteoru (Ion Nestor), Glina-Bucureşti (M. Petrescu-Dâmboviţa), Sălcuţa (Dorin Popescu). În afara acestor săpături s-au realizat şi numeroase cercetări perieghetice de către unii membri ai Seminarului de Preistorie, depistându-se multe aşezări atât în Oltenia, cât şi în Muntenia. De asemenea, au fost efectuate cercetări de suprafaţă în împrejurimile oraşului Bucureşti pe ambele terase ale Dâmboviţei (zona Bucureşti-Plătăreşti-Piţigaia) precum şi pe terasele Colentinei (zona Chitila-Cernica). Odată cu trecerea MNA la Academie începând din 1948, activitatea arheologică de teren capătă un nou impuls. Se deschid mari şantiere cum ar fi cel de la Zimnicea (cu aşezări fortificate şi necropolă geto-dacică), unde s-a organizat primul şantier-şcoală, atât pentru cercetători mai în vârstă, cât, îndeosebi, pentru cercetătorii tineri, cu scopul însuşirii noilor metode de investigare.

În anul următor, 1949, au fost deschise noi mari şantiere, cum ar fi, cel de pe valea Jijiei (Iaşi-Botoşani-Dorohoi), Hăbăşeşti, Poieneşti, Poiana, Sărata Monteoru, Covurlui-Tutova, pe lângă cele mai vechi deja menţionate (Histria, Mangalia, Zimnicea, Verbicioara etc.).

În perioada de după 1950, mai precis între 1950-1956 ca şi în anii ce au urmat, activitatea arheologică s-a intensificat mult, numărul şantierelor mărindu-se pe măsura înmulţirii şi pregătirii tinerelor cadre de cercetători. Tot acum s-au efectuat cercetări intense de teren de-a lungul valului de pământ din sudul Moldovei şi de-a lungul valurilor de pământ şi de piatră din Dobrogea (între localităţile Cochirleni şi Constanţa). Tot în aceşti ani se pun bazele ştiinţifice în studierea şi cercetarea epocii medievale timpurii şi dezvoltate, executându-se numeroase săpături în aşezări rurale din sec. XIV (Zimnicea), în cimitire (Verbicioara), precum şi în cetăţi ca Suceava, Zamca etc. O deosebită atenţie s-a dat încă din 1953 studierii istoriei vechi a zonei oraşului Bucureşti, efectuându-se săpături ample la Radu Vodă, Curtea Veche şi Mihai Vodă. De asemenea, s-au efectuat săpături sub conducerea lui C. S. Nicolăescu-Plopşor într-o serie de peşteri, cum ar fi cele de la Baia de Fier, Ohaba Ponor şi Băile Herculane.

V. Protejarea şi conservarea patrimoniului arheologic
În primăvara anului 1944 s-a luat hotărârea ca cele mai valoroase colecţii ale MNA să fie evacuate din Bucureşti pentru a fi salvate de eventualele distrugeri datorate bombardamentelor aeriene americane care începuseră să se abată asupra capitalei din data de 4 aprilie. Colecţiile au fost evacuate la Deva, împreună cu personalul de specialitate, ele revenind la Bucureşti în luna noiembrie al aceluiaşi an. În ceea ce priveşte celelalte materiale arheologice din sediul central (din fosta stradă Victor Emanuel III nr. 11), acestea au rămas în grija unui grup de permanenţă, condus de prof. Gh. Ştefan.

VI. Probleme de personal
La sfârşitul anului 1944 personalul MNA era alcătuit din 19 persoane şi anume: Vl. Dumitrescu (director), Dorin Popescu, Ion Nestor, Hortensia Dumitrescu, Gh. Ştefan, D. Tudor (şefi de lucrări), M. Petrescu-Dâmboviţa, Bucur Mitrea şi Ana Matrosenco (asistenţi) iar personalul auxiliar administrativ şi tehnic din: Expectatus Bujor (secretar), Pamfil Polonic (desenator), Georgeta Pantelimonescu (maestru ceramist), Simion Barta (laborant), precum şi patru paznici. În afara acestora, pe schemă mai figurau încă zece paznici ai complexelor arheologice de la Garvăn, Adamclisi, Mangalia, Histria, Ulmetum, Capidava, Enisala, Troesmis şi Turnu Severin.

VII. Organizări de expoziţii

Academia ca for tutelar şi finanţator a hotărât ca rezultatele săpăturilor arheologice să fie cunoscute publicului larg. În acest scop, MNA a organizat prima expoziţie arheologică în fosta casă Bellu din curtea Academiei Române, azi demolată. Aici au fost expuse cele mai reprezentative materiale arheologice descoperite în campaniile de săpături ale anului 1948 din întreaga ţară. Pentru o mai bună cunoaştere a acestor exponate a fost publicat şi un ghid al expoziţiei pentru vizitatori. Asemenea expoziţii anuale, cu rezultatele din anii respectivi, au continuat aici până în anul 1953 inclusiv.

VIII. Organizarea de conferinţe arheologice
Prima conferinţă pe ţară a arheologilor a avut loc sub auspiciile Academiei şi ale MNA în zilele de 14-16 octombrie 1949. Cu această ocazie şefii şantierelor au prezentat rapoarte preliminare ce au fost urmate de vii discuţii, realizându-se astfel, un interesant schimb de idei şi de metode de lucru între specialişti.

Aceste consfătuiri devenite apoi Sesiuni naţionale de arheologie, organizate de MNA în colaborare cu alte importante muzee, au continuat şi continuă în prezent. De altfel, în ultimele decenii, ele s-au desfăşurat cu regularitate, an de an, la diferite muzee, fiind organizate de Comisia Naţională de Arheologie şi de Ministerul Culturii şi Cultelor.

IX. Publicaţiile MNA
Numeroasele şi importantele cercetări arheologice întreprinse au fost valorificate prin numeroase publicaţii. De pildă, în 1944 a văzut lumina tiparului Raportul Muzeului Naţional de Antichităţi care cuprindea rapoartele de săpături şi rezultatele cercetărilor perieghetice din anii 1942 şi 1943 din întreaga ţară. Cea de a doua lucrare reprezintă o sinteză a lui Dorin Popescu, intitulată Die frühe und mittlere Bronzezeit in Siebenbürgen.

La sfârşitul anului 1949, Academia, împreună cu MNA au luat hotărârea realizării unei mari opere, mai exact a unei enciclopedii arheologice intitulată Repertoriul Arheologic al României care trebuia să cuprindă toate aşezările arheologice de pe întreg cuprinsul ţării începând cu cele paleolitice şi sfârşind cu cele de până la întemeierea ţărilor române.  Timp de şase ani, dar şi după aceea (1956) un valoros şi mare colectiv (de circa 40 de specialişti) de la marile muzee din Bucureşti, Cluj, Iaşi precum şi de la alte câteva muzee (Deva, Sibiu, Timişoara, Craiova), au întocmit circa 30000 de fişe de excerptare din numeroase colecţii de reviste din ţară şi din străinătate, din cărţi, din arhive şi din diverse colecţii de materiale etc. Pe baza acestora s-au redactat cele circa 5500 de voci-sinteză pe localităţi. Din păcate, această vastă lucrare, care ar fi reprezentat un excelent instrument de lucru pentru specialişti, nu a fost publicată. Sperăm ca prin colaborarea cu CIMEC acest repertoriu să vadă în curând (măcar primele două fascicole judeţene) lumina tiparului.

În anul 1948 a apărut volumul XI-XII din seria veche a revistei Dacia. În noua revistă Studii au fost publicate rapoartele preliminare din anul 1948.

Având în vedere numărul mare de şantiere din întreaga ţară, ale căror rezultate trebuiau valorificate cât mai repede, MNA, în calitatea sa de coordonator al activităţii arheologice din România, a luat hotărârea, însuşită şi de Academie, de a publica, începând din 1950, două noi periodice: Studii şi cercetări de Istorie veche (devenită după 1974 SCIVA) şi Materiale şi cercetări arheologice. Primul volum din Materiale, apărut în 1953, cuprindea două monografii şi alte studii largi, iar cel de al doilea, publicat în 1956, conţinea ample rapoarte definitive de săpături. De asemenea, s-a iniţiat şi publicarea unor serii importante de monografii arheologice, cum ar fi Hăbăşeşti, apărută în 1954, având ca autori pe Vladimir Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Mircea Petrescu-Dâmboviţa şi Nicolae Gostar. În ceea ce priveşte rezultatele cercetărilor din 1953 din zona oraşului Bucureşti, a fost publicat un volum special, în 1954, intitulat Şantierul Bucureşti.

Tot în această perioadă au mai apărut şi alte monografii arheologice, ca de pildă: Izvoare (autor Radu Vulpe) în 1957, Baltă Verde şi Gogoşuprecum şi Pietrele în 1956, având ca autor pe D. Berciu.

Înființarea și statutul Colegiului Arheologic Român (1935)

Vom căuta să prezentăm un eveniment foarte important al vieţii arheologice de dinaintea celui de al doilea război mondial, şi anume, înfiinţarea Colegiului Arheologic Român (C.A.R.). Adunarea de constituire a acestui Colegiu a avut loc la Bucureşti în sala Seminarului de Epigrafie Latină a Facultăţii de Litere şi Filosofie, în ziua de 23 noiembrie 1935. Din procesul verbal al acestei adunări, reiese că au participat 15 arheologi şi profesori iar alte trei şi-au exprimat adeziunile în scris. Aceştia sunt: C. Ambrojevici, Gr. Avakian, V. Christescu, Grigore Florescu, H. Metaxa, N. N. Moroşan, I. Nestor, Paul Nicorescu, Dorin Popescu, C. S. Nicolăescu-Plopşor, Ecaterina Vulpe, Radu Vulpe, Em. Panaitescu, Gh. Ştefan şi Th. Sănciuc-Săveanu (ultimii trei prin adeziuni scrise).

La propunerea lui Vladimir Dumitrescu, adunarea a ales ca preşedinte pe prof. Paul Nicorescu, iar vicepreşedinte: Th. Sănciuc-Săveanu, Constantin Daicoviciu. Ca membrii ai Comitetului Colegiului sunt aleşi: Grigore Florescu, Radu Vulpe şi C. S. Nicolăescu-Plopşor, iar ca secretar general Vladimir Dumitrescu. Vom prezenta în continuare textul integral al Statutului Colegiului Arheologic Român care a fost votat în unanimitate în această şedinţă.

Art. 1. Se constituie în Bucureşti o asociaţie a arheologilor români, cu denumirea de “Colegiul Arheologic Român” cu sediul la Bucureşti.
Art. 2. Scopul Colegiului Arheologic Român este de a organiza pe baze ştiinţifice şi coordona cercetările arheologice în legătură cu trecutul îndepărtat al pământului românesc. Colegiul va interveni ori de câte ori va fi cazul pentru înlăturarea distrugerilor şi pentru conservarea şi studierea antichităţilor pe teren, în Muzee şi în colecţiunile particulare. Pentru îndeplinirea acestei misiuni, Colegiul va asista autorităţile legale competente, stăruind pentru a fi recunoscut ca organ legal în această materie.
Colegiul va avea un organ de publicitate sau va sprijini una dintre publicaţiile ştiinţifice de specialitate existente în ţară.
Art. 3. Membrii Colegiului Arheologic Român nu pot fi decât cetăţeni români. Ei sunt fie membri de drept, fie membri prin cooptare.
alin. a.  Membri de drept sunt: profesorii universitari de specialităţile Istorie antică, Arheologie Preistorică şi Arheologie Clasică, precum şi toţi semnatarii procesului verbal de constituire a Colegiului Arheologic Român.
alin. b. Prin cooptare pot fi: doctorii în specialităţile istorico-arheologică şi paleontologie umană, cu practică pe teren şi cu lucrări de specialitate publicate, dacă sunt propuşi de doi membri sau dacă fac cerere de înscriere şi sunt cooptaţi cu două treimi din totalul voturilor membrilor Colegiului prezenţi la adunările generale.
Art. 4. Colegiul Arheologic Român este condus de un comitet compus din: preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar general şi trei membri.
Comitetul este ales în fiecare an de către Adunarea Generală Ordinară a C.A.R. cu vot secret – cu majoritate – sau prin aclamaţie. Comitetul lucrează în sensul statutelor şi delegaţiilor speciale date în Adunările Generale, în numele Colegiului. Orice membru al Colegiului poate participa la şedinţele comitetului, luând parte la deliberări, dar fără drept de vot. Hotărârile comitetului se iau cu majoritate de voturi şi nu sunt valabile decât dacă iau parte cel puţin patru din cei şapte membri.
Dacă din diferite motive, nu se poate convoca comitetul, preşedintele poate acţiona, în cazuri de extremă urgenţă, în numele Colegiului, în spiritul statutelor.
Prima Adunare Generală (de constituire) a avut loc la 23 noiembrie 1935, ora 17, în Sala Seminarului de Epigrafie Latină a Facultăţii de Litere din Bucureşti. În fiecare an are loc o adunare generală ordinară, fie într-un centru universitar, fie într-o localitate arheologică importantă, în cursul lunilor octombrie sau noiembrie.
Adunarea Generală anuală se poate întruni şi lua hotărâri valabile numai cu majoritatea membrilor Colegiului, socotindu-se prezenţi toţi cei care trimit adeziuni scrise sau voturi speciale. În caz că la prima convocare nu se prezintă numărul statutar de membri, se va face o a doua convocare la interval de cel puţin o săptămână; la a doua convocare, adunarea generală se va ţine cu orice număr de membri şi poate lua hotătâri valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi. În cazuri speciale, comitetul poate convoca adunări generale extraordinare, în Bucureşti, pentru chestiuni deosebit de urgente; adunările generale extraordinare pot fi convocate şi printr-o cerere semnată de cel puţin zece membri.
Art. 5. Fiecare membru al C.A.R. plăteşte o cotizaţie anuală de 120 lei.
Art. 6. Prezentul statut nu se poate modifica decât cu majoritatea de 2/3 din totalul membrilor Colegiului, cu condiţia ca modificarea să figureze pe ordinea de zi a adunării generale.

***

La 7 noiembrie 1936, are loc în sala Seminarului de preistorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie – Bucureşti, prima adunare generală ordinară a C.A.R. Au fost prezenţi 15 membri din totalul de 18: Hortensia Dumitrescu, Ecaterina Vulpe, Gr. Avakian, V. Christescu, C. Daicoviciu, Vl. Dumitrescu, Gr. Florescu, N. N. Moroşan, I. Nestor şi C. S. Nicolăescu-Plopşor, iar prin adeziuni şi voturi (în plicuri sigilate): Ion Andrieşescu, C. Ambrojevici, H. Metaxa şi R. Vulpe. Preşedintele Colegiului, prof. Paul Nicorescu dă citire raportului de activitate al comitetului pe primul an. Se solicita în acest raport trecerea prin Parlament a anteproiectului de lege privitor la săpături şi la Muzeele de Antichităţi.

Tot în această şedinţă au fost cooptaţi ca noi membri în C.A.R. potrivit art. 3 aliniat b. din statut: Dumitru Tudor, Constantin Moisil şi I. Botez.

În dubla sa calitate de secretar general al C.A.R. şi de director al Muzeului Naţional de Antichităţi, prof. Vl. Dumitrescu dă citire raportului său cu privire la fondurile şi delegaţiile oficiale de săpături, arătând pe de o parte, insuficienţa fondurilor oficiale, iar pe de altă parte eroarea pe care o fac serviciile Comisiunii Monumentelor Istorice dând delegaţie persoanelor necalificate. Se propune să se ceară ministrului de resort precum şi preşedintelui Comisiunii ca întreaga sumă oficială să fie distribuită pe baza raportului Direcţiunii Muzeului Naţional de Antichităţi, nemai eliberându-se nici o autorizaţie persoanelor necalificate.
De asemenea, se propune şi o intervenţie la toate prefecturile de judeţe pentru a se da fonduri de săpături.

Un alt punct al ordinii de zi a fost acela prin care Adunarea aprobă să se facă o întâmpinare la locul de drept prin care să se precizeze că “marea majoritate a specialiştilor arheologi români grupaţi în C.A.R. nu sunt deloc recunoscători domnului Nicolae Iorga pentru ideea înfiinţării unui Institut Arheologic Român în Albania şi pentru desemnarea domnului Berciu la conducerea acestuia”.

Cel de al treilea punct al ordinei de zi se referă la modificările din statut propuse de comitet (art. 3, aliniat a şi art. 4, aliniat 2) care sunt, de altfel, minore.

În finalul şedinţei se procedează la alegerea Comitetului pe anul 1936-1937 a cărei structură a rămas aceeaşi.

Deosebit de importantă este Moţiunea cuprinzând hotărârile şi dezideratele formulate de Adunarea Generală din această şedinţă pe care vom căuta s-o prezentăm integral.

Luându-se în discuţie chestiunea distribuirii fondurilor pentru săpăturile arheologice alocate din bugetul Comisiunii Monumentelor istorice şi chestiunea delegaţiilor şi autorizaţiilor de săpături eliberate de aceeaşi instituţie, Colegiul Arheologic Român socoteşte că pe viitor repartiţia fondurilor de săpături trebuie făcută ca şi în trecut, exclusiv conform tabloului propus de Direcţiunea Muzeului Naţional de Antichităţi, care are posibilitatea să cunoască toate şantierele pe care trebuie continuate săpăturile precum şi toate punctele unde trebuie întreprinse cercetări noi. În ceea ce priveşte autorizaţiile şi delegaţiile de săpături, acestea n-ar trebui date decât persoanelor strict competente – membri ai C.A.R. şi profesori universitari de specialitate – iar nu unor persoane particulare fără nici o pregătire ştiinţifică şi fără răspundere. Numai în acest fel se poate asigura normala desfăşurare a săpăturilor şi cercetărilor arheologice şi întrebuinţarea sumelor respective, şi aşa destul de reduse, în chipul cel mai potrivit. În afară de fondurile puse la dispoziţie de Comisia Monumentelor Istorice, Adunarea Generală a C.A.R. îşi exprimă dorinţa să se intervină la Ministerul de Interne spre a dispune ca, la întocmirea bugetelor judeţene să se treacă – la rubrica fonduri culturale – şi o sumă pentru cercetări arheologice în judeţul respectiv, care să fie vărsată delegatului C.A.R. pentru săpături în acel judeţ.

Pentru a aşeza pe baze sistematice legale toate cercetările arheologice din ţară, C.A.R. este de părere să se intervină la forurile competente spre a întocmi o lege specială „Pentru ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice, pentru întemeierea Colegiului Arheologic şi a Comisiunii Arheologice a României şi pentru organizarea Muzeelor de antichitate”, la curent cu toate dispoziţiilor din legislaţiile moderne similare. În acest scop C.A.R. a întocmit un anteprotest în care sunt trecute toate dispoziţiile menite să asigure conservarea importantelor resturi antice şi dezvoltarea necesară cercetărilor arheologice din România.

Atâta vreme cât aceste condiţii nu sunt îndeplinite, Adunarea generală a C.A.R. socoteşte că este prematură înfiinţarea de institute de cercetări arheologice româneşti în străinătate, cum ar fi cel din Albania, cu atât mai mult cu cât, arheologia românească are de rezolvat nenumărate probleme de primă importanţă în ţară, pentru care îi lipsesc mijloacele necesare. Pe de altă parte, Adunarea generală crede că nici persoana desemnată la conducerea proiectatului institut din Albania, nu este indicată, neavând titlurile academiei superioare necesare pentru ocuparea unui post de conducere ştiinţifică, mai ales în străinătate.

Adunarea Generală a C.A.R. constată cu regret că nici până acum nu s-a asigurat continuarea publicării Anuarului oficial de săpături Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie întemeiat de Vasile Pârvan, şi solicită cu stăruinţă pe dl. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe dl. Ministru al Educaţiei Naţionale şi pe dl. Ministru al Cultelor şi Artelor să găsească modalitatea pentru ca această publicaţie, atât de mult apreciată şi de insistent cerută în străinătate, să poată apărea regulat în fiecare an.

***

Ultima Adunare generală a C.A.R. a avut loc la 20 martie 1938, ea ţinându-se în sala bibliotecii Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti. Au fost prezenţi: Paul Nicorescu, V. Christescu, C. Daicoviciu, Vl. Dumitrescu, Hortensia Dumitrescu, Ecaterina Vulpe, Dorin Popescu, Gh. Ştefan, Radu Vulpe, D. Tudor precum şi I. Andrieşescu, C. Ambrojevici şi N. N. Moroşan (prin adeziuni). Preşedintele Colegiului, P. Nicorescu, propune editarea unei reviste a Colegiului intitulată Revista Arheologică Română care să apară trimestrial în fascicole de circa 100 pagini, cuprinzând articole, informaţii şi o bibliografie critică în limba română. Pentru articole se admite şi publicarea unui rezumat într-una din limbile internaţionale, fiecare articol să nu depăşească 8 pagini de tipar. Ca redactor a fost numit profesorul ieşean Paul Nicorescu.

În aceeaşi şedinţă, Adunarea generală raliindu-se propunerii Comitetului, hotăreşte ca pe viitor Colegiul să organizeze Congrese Naţionale de Arheologie. Astfel, primul Congres se va ţine la Craiova între 15 octombrie şi 15 noiembire, la care a fost desemnat ca secretar general C. S. Nicolăescu-Plopşor.

De asemenea, se hotăreşte că la aceste congrese vor putea prezenta comunicări: membri Colegiului, savanţi străini, orice cercetător care prezintă în prealabil Comitetului comunicările pe care intenţionează să le facă şi care vor fi admise de Comitet.

La penultimul punct al ordinii de zi, Adunarea a ales un nou membru al Colegiului, la propunerile prof. D. M. Teodorescu şi C. Daicoviciu, în persoana arheologului Mihail Macrea de la Institutul de Studii Clasice al Universităţii din Cluj.

Ultimul punct al ordinei de zi s-a referit la alegerea prin vot secret a Comitetului pe anul 1938-1939. De fapt a fost reales acelaşi Comitet.

Din păcate, în arhiva istorică a Muzeului Naţional de Antichităţi nu mai există alte documente (procese verbale ale şedinţelor adunărilor sau invitaţii de participare ale membrilor la şedinţe etc.) care să dovedească că acest important for de coordonare a activităţii ştiinţifice a arheologilor, denumit Colegiul Arheologic Român şi-a mai continuat activitatea în anii următori sau nu.

Nu puteam preciza deocamdată dacă evenimentele politice ce au urmat au constituit una din cauzele care au dus la inactivitatea Colegiului sau la dezvoltarea sa. Celelalte cauze ne scapă.

Conţinutul integral sau selectiv însoţit de comentarii al celor mai importante documente şi fotografii scanate din arhiva Muzeului Naţional de Antichităţi

Acest dosar conţine 240 de file cuprinzând atât copiile documentelor (adrese etc.) emise de Conservatorul Muzeului de Antichităţi (MA apoi MNA), Alecsandru Russo, către forul său tutelar Ministerul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice (=MJCIP) cât şi documente emise de acesta către Muzeul de Antichităţi. Menţionăm că toate aceste documente, reprezentând îndeosebi adrese sau liste inventare, vor fi prezentate în ordinea înregistrării lor cronologice:
1. Adresa nr. 622/2 ian. 1865, prin care MJCIP comunica MA atât schema acestei noi instituţii, în baza decretului emis de Alexandru Ioan Cuza, cât şi bugetul aprobat pe 1865 de către Camera Electivă. Personalul MA era alcătuit din: Conservator (în persoana lui Alexandru Russo), un custode şi un servitor. Suma totală a bugetului pe 1865 era de 37 600 lei iar pentru achiziţii de colecţii se aloca suma de 10 000 lei.
2. Adresa nr. 37981/5 ian. 1865 prin care MJCIP transmite MA o serie de obiecte ca urmare a decretului secularizării averilor mănăstireşti. Lista inventar cuprinde „21 obiecte de argint şi altele antice” care au aparţinut mănăstirii Bistriţa. Acestea constau din: engolpion cu smalţ (anul 7029=1521); candelă de argint cu inscripţie de la Radu Buzescu; epitaf cu inscripţie rusească (1601), două candele de argint cu rubine, smaralde, diamante de la Matei Basarab (din anii 7151=1643 şi respectiv 7155=1647); 13 linguri de argint pentru masă cu inscripţii; pahar de argint care poartă numele lui Preda, unul din ctitorii mănăstirii şi nepot al Banului Barbu Craioveanu; monedă de aur antică; monedă de argint sau medalie; bucium la care se face menţiunea ca acesta să se păstreze la Secţia Eclesiastică a MA.
3. Adresa nr. 38020/25 ian. 1865 prin care MJCIP oferă MA trei obiecte de aur cu rubine, smaralde şi diamante provenite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn. Se menţionează că aceste piese, ţinându-se seama de valoarea lor, au fost „cântărite şi estimate de Iordache Şerbănescu, mai mare staroste de argint şi giuvaergiu”.
4. Inventarul obiectelor preţioase şi bisericeşti ridicate de la Mănăstirea Horezu pe baza ordinului 25645 emis de MJCIP. Acest inventar cuprinde: 3 icoane iconostas cu rubine, smaralde; 5 cruci de aur, argint şi lemn cu rubine, smaralde; 20 candele, vase şi alte obiecte de argint (candele, cădelniţe, tipsie, chivot, potire, epitrafire, bederniţe, rucaviţe etc.); 7 evanghelii scrise în greceşte, slavonă (una dăruită mănăstirii de Petru cel Mare) şi o evanghelie scrisă pe jumătate în greacă şi pe jumătate în română; 19 sfite preoţeşti (de catifea, mătase etc.); 14 stihare (din atlas roşu, mătase); 15 epitrafire (de atlas roşu, catifea, stofă, cu flori, chenare, cu chipuri de sfinţi lucrate din mărgăritare); 6 vrare (de catifea verde, stofă); 10 runcaviţe (de atlas, catifea); 1 epitafion de catifea roşu cu trupul lui Christos din mărgăritare; 2 procoveţe (de atlas cu mărgăritare); 3 bederniţe (de atlas şi catifea); 1 covor (de atlas); 8 pocle (pentru icoanele împărăteşti); 2 obiecte: baston de palmier sculptat şi o cârjă arhierească din sidef.
5. Inventar cuprinzând 43 de obiecte preţioase (evanghelii, sigilii, potire, discuri de argint, cădelniţe, cupe, epitrafire) provenite de la mănăstirile: Cotroceni (16), Valea (10), Mihai Vodă (2), Sfinţii Apostolii (3), Mărgineni (12).
6. Inventarul celor 86 de obiecte bisericeşti (brâne, epitrafire, runcaviţe, covoare, inele de argint, cruci sculptate, cărţi slavone, cupe de argint, chivot de argint, căni şi cădelniţe de argint) provenind de la Mănăstirea Bistriţa.
7. Lista cu cele 3571 monede (de argint, aur, aramă, medalii antice şi medievale), precum şi al celor 9 obiecte de aur constând din colier, vase, urnă şi o tavă care cântăreşte 5 oca şi 250 de dramuri) pe care MJCIP le oferă spre păstrare MA.
8. Lista obiectelor (aflate în cele trei lăzi) cuprinzând 55 obiecte de argint (sfeşnice, candele, iconiţe, linguriţă, cruci, potire, cădelniţe etc., 5 poale, anteriu, rucaviţe,) provenite de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.
9. Inventar cuprinzând „toate obiectele de antichităţi ce s-au putut găsi într-o escursiune arheologică în termen de patru luni pe la vechile cetăţi romane de prin districtele Dolj şi Romanaţi” de către maiorul Pappassoglu, oferite de acesta MA la 22 august 1864:
Obiectele provenite din diferite aşezări vor fi prezentate grupat: astfel la nr. 1-11 şi 35-56 au fost înregistrate obiectele găsite la Celei; dintre acestea nr. 1-11 provin dintr-un sarcofag de cărămidă: inel-verigă de aur, frunzuliţe de aur, cercei de aur, cataramă de argint, clopoţel de aramă, monedă de aramă de la Marc Aureliu, instrumente de aramă, fragmente de sticlă, ulcioare de ceramică etc. iar nr. 35-56 cuprind: obiecte de marmoră sculptate, olane, vase ceramice, opaiţe, obiecte de aramă, monede antice de argint, aramă; nr. 12-34 obiecte găsite în cetatea Reşca: olane, opaiţe, plăci de piatră în care sunt sculptate diverse busturi ca Commodus, Poseidon etc., fragmente de sticlă, vase ceramice, cărămizi, monede de argint de la Gordian, Marc Aureliu, monedă aramă de la Traian, Hadrian, Liciniu, Constantin cel Mare; nr. 57-79, obiecte descoperite în Cetatea Haciaria (Pichetul Arceru, sat Desa, jud. Dolj): acvilă de bronz, 1 inel aramă, cercei, flori de bronz, vase ceramică, sticlă, cărămizi, monede de argint, aramă etc.; nr. 80-89, obiecte găsite în Cetatea Hunia Mare (sat Hunia, jud. Dolj): lance de fier, zăbale, sabie, săgeţi, vase ceramice; nr. 90-102, obiecte descoperite în Măgura Lungă (sat Fântâna Banului, comuna Comani, jud. Olt): vas cu oase arse umane, fragmente ceramice, fragmente vase, fragmente cărămizi, suliţă de fier, seceră (aramă dacică încovoiată), spirale aramă, colţi de mistreţ; nr. 103-104, un schelet uman descoperit în Măgura dintre satele Comana şi Hunia Mare (jud. Dolj) la o adâncime de doi stânjeni; nr. 105-113 obiecte provenind de la diverşi particulari din judeţele Dolj şi Romanaţi: unealtă macedoneană de argint, 11 monede bizantine de aramă; nr. 114 un monument de piatră găsit la Reşca, ascuns în vecinătatea Mănăstirii Hotărani la un stânjen în pământ‚ pe care se aflau sculptate mai multe rânduri cu litere latine; trei manuscrise din care: unul cu 244 pagini în limba greacă cuprinzând itinerariul Spătarului Nicolae Milescu în calitate de ambasador al Rusiei în China, unul de 392 de pagini reprezentând o evanghelie în limba greacă şi un altul de 644 pagini în limba greacă intitulat „Cuvinte eclesiastice şi laice”; 13 obiecte din marmoră sculptate: Diana, Vitelus, Junona, Jupiter, Neptun, Venera sau Cupidon, 2 obiecte de chihlimbar sculptate în Ţara Românească; 23 obiecte de bronz reprezentând statuia lui Bacchus, un sclav şi 20 statuete diferite de animale, busturi, arme; 3 obiecte de argint (brăţară romană, colan cu pietre, cruce lucrată în sârmă, cu pietre; 5 obiecte de fier (pinteni romani, suliţă, săgeată); 5 obiecte de lemn (cruce, iconiţe); 26 obiecte de lut (cărămizi romane ale legiunilor I-Italica, III-Britania etc., vase din morminte romane etc.; 6 inele de argint şi bronz; 658 monede greceşti, romane, bizantine; 11 medalii moderne; 16 statuete; 6 scarabei; 5 busturi de femei; 2 capace de urnă şi pânza ce a servit la înfăşurarea mumiei, mărgele, grâu etc.; 2 fragmente de coşciuge; 1 lacrimariu; 4 amulete săpate; mozaicuri de sticlă din Orient; 2 vase egiptene, 8 vase mari şi mici de porţelan chinezesc; 3 vase de la Marea Moartă; 1 lespede de marmură de la templul Omar din Ierusalim cu versete din Coran; 2 pumnale; 1 puşcă veche; 1 şişanea lucrată de aur; 1 carabină lucrată în argint ce a aparţinut d-lui Teodoru; 2 perechi pistoale englezeşti care au aparţinut lui Dinicu Golescu.
După cele consemnate de maiorul Papassoglu aceste obiecte „le-am depus pe Muzeului Naţiunii în cabinetul de antichităţi din Universitatea României din Bucureşti şi doresc confraţilor mei arheologi ca să lucreze şi ei în acelaşi zel pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea Muzeului Naţiunii Române căci numai prin aceste sacre obiecte ne vom putea recomanda luminata şi Europei civilizate că suntem fii acelei brave şi nobile naţiuni Române”.
10. Adresa nr. 228499/8 august 1865 prin care MJCIP trimite spre păstrare Secţiei Eclesiastice MA mai multe obiecte provenite de la Mănăstirea Căldăruşani: un tas de argint poleit cu aur având decor floral realizat prin 16 monede antice, o cupă de argint veche decorată, 12 monede de argint medievale (secolele XVI-XVII), o cruce de lemn sculptată, îmbrăcate de argint.
11. Adresa nr. 28633/ 31 august 1865 prin care MJCIP trimite spre conservare MA două obiecte de la Mănăstirea Radu Vodă: un manuscris de liturghie grecească foarte veche cu adnotări marginale în limba sârbă şi cu „propria subscriere a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului” precum şi o căţuie de argint suflată cu aur lucrată cu flori şi având inscripţie.
12. Inventarul obiectelor bisericeşti provenind de la zece mănăstiri din Ţara Românească oferite de MJCIP spre păstrare MA:
– Mănăstirea Sfântu Gheorghe Nou: 9 obiecte (chivot, evanghelie slavonă de la 1744, evanghelie româno-greacă îmbrăcată în argint poleit de la 1793, cruce de la Santagura, un epitaf vechi de atlas, icoane pe atlas din 1681);
– Mănăstirea Cotroceni: 29 obiecte (epitrafire pe atlas, două evanghelii în slavonă şi elenă, cruce mare sculptată ferecată în argint, engolpion, cădelniţe din argint, aghiasmatare, potire, cană de argint, cutie suflată în aur, chivoturi aurite);
– Mănăstirea Zlătari: 2 obiecte: evanghelie greco-română din 1693 îmbrăcată în argint şi un lighean cu ibric din aramă poleită cu inscripţie din 1793;
– Mănăstirea Stavropoleos: evanghelie de la Constantin Basarab;
– Mănăstirea Valea: 10 obiecte: evanghelie greacă din 1786, două sigilii de argint etc.;
– Mănăstirea Mihai Vodă: 2 obiecte din care un potir de argint din 1620;
– Mănăstirea Sfinţii Apostoli: 3 obiecte din care un potir de argint;
– Mănăstirea Mărgineni: 17 obiecte: cădelniţă argint, discuri de argint, cruci, epitrafire, icoane, patru evanghelii îmbrăcate în argint (trei greceşti şi una slavonă);
– Mănăstirea Văcăreşti: 10 obiecte: chivot, poală, bederniţă, rucaviţe, epitrafir, disc de argint, vas de argint, evanghelie de la 1693;
– Mănăstirea Hanu Greci: 14 obiecte: 4 evanghelii în slavonă (1636), elenă (1648), elenă şi română (1693), liturghier (1632), engolpion, paftale de sidef, cruce de argint, cruci de lemn, potir argint, candelă argint.
13. Adresa nr. 32350/2 oct. 1865, prin care MJCIP trimite spre păstrare Secţiei Eclesiastice a MA trei discuri de argint (unul din ele poleit cu aur) cu inscripţii pe faţa opusă provenind de la Mănăstirea Radu Vodă;
14. Adresa nr. 29652/6 sept. 1865, prin care MJCIP trimite spre conservare Secţiunii Eclesiastice a MA două uşi sculptate de lemn de la Mănăstirea Radu Vodă;
15. Adresa nr. 3117/21 iunie 1865 prin care MJCIP transmite Secţiunii Eclesiastice a MA două potire de argint de la Mănăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea);
16. Adresa nr. 29725/7 sept. 1865 prin care MJCIP trimite spre conservare Secţiei Eclesiastice a MA cinci icoane cu coroane de argint şi 16 icoane de lemn luate de la Mănăstirea Hanu Greci;
17. Adresa 29730/9 sept. 1865 prin care MJCIP trimite Secţiei Eclesiastice a MA spre conservare două obiecte de la Mănăstirea Mihai Vodă: cruce de sidef şi o uşă de lemn mare „foarte veche, sculptată, cu inscripţie slavonă pe ea”;
18. Adresa nr. 23950/15 iulie 1865 prin care MJCIP trimite MA două obiecte de argint luate de la Biserica Banu (Buzău);
19. De la Mănăstirea Cozia s-au primit 6 obiecte: clopote, cruce mare de lemn sculptată şi ferecată în argint, sfită şi epitaf foarte vechi;
20. De la Episcopia de Argeş: cruce de lemn ferecată în argint, potir de argint cu inscripţie în greacă (de la 7136=1628), un chivot reprezentând Biserica episcopală din Argeş realizat la 1784;
21. De la Schitu Ostrovu: 3 icoane de la Neagoe Vodă şi familia sa, 6 icoane, cruce sculptată de lemn şi cu argint;
22. De la Mănăstirea Bistriţa: engolpion de la 1521, candelă de argint cu inscripţie referitoare la Radu Buzescu, chivot din 1621;
23. De la Mănăstirea Govora: 2 icoane vechi împărăteşti, cruce de botez cu 18 iconiţe sculptate în lemn cu 9 rubine false şi 7 mărgăritare, ferecate în argint aurit cu inscripţie referitoare la Vintilă Vodă, pereche de runcaviţe vechi;
24. De la Mănăstirea Arnota: 2 icoane împărăteşti foarte vechi, căţuie de argint din 1622, copie de argint cu inscripţie de la Udrea Cămăraşul, cădelniţă de argint de la 1659, cruce ferecată de argint de la 1683;
25. Adresa nr. 35856/2 iunie 1865, prin care MJCIP trimite la MA coroana imaginii Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn.

Conţinând numai 103 file acest dosar cuprinde, ca şi primul, copiile documentelor (adrese etc.) emise de Conservatorul Muzeului de Antichităţi către forul său tutelar (MJCIP) devenit din anul 1866 Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor (MIPC) cât şi adresele emise de respectivul minister Muzeului. Vom menţiona mai jos cele mai importante adrese:

1. Adresa nr. 418/10 ianuarie 1866 prin care MJCIP trimite Secţiei Eclesiastice a MA mai multe obiecte provenind de la Episcopia de Argeş: chivotul de argint reprezentând biserica episcopală din 1848, potirul de argint cu inscripţie greacă din 1628, crucea sculptată din lemn şi îmbrăcată în argint cu inscripţie în slavonă precum şi pomelnicul scris pe o mare troiţă de lemn din 1846 luat de la biserica Brădetul.
2. Adresa nr. 120/16 februarie 1866 prin care MJCIP oferă MA un număr de 182 monede vechi de argint găsite la moşia Mărmureni (jud. Roman), proprietatea doamnei Maria Stavăr. Nu se fac alte precizări în afară de aceea că, din cele 182 piese, 140 erau întregi iar 42 fragmentare.
3. Adresa nr. 32907/ 8 ianuarie 1865 prin care MJCIP expedia spre păstrare MA o piatră cu inscripţie care se afla la frontispiciul porţii zidului despărţitor al Hanului Constantin Vodă.
4. Adresa nr. 35364/28 ianuarie 1865 prin care MJCIP oferă MA donaţia profesorului G. Trotescu, directorul şcolii comerciale din Galaţi ce constă dintr-un caftan boieresc.
5. Adresa nr. 3193/10 februarie 1866 prin care MJCIP trimite MA o lădiţă cu două obiecte preţioase de la biserica Govora şi anume o cruce cu 18 iconiţe sculptate în lemn împodobite rubine şi mărgăritare, ferecate cu argint poleit, având inscripţie de la Vintilă Vodă, precum şi o pereche de rucaviţe cusute în fir cu praznicul Bunei Vestiri.
6. Adresa nr. 37581/20 ianuarie 1856 prin care MJCIP expedia spre păstrare la Secţia Eclesiastică a MA următoarele obiecte provenind de la mănăstirea Cozia: 1 aer din atlas cusut cu fir rubine şi mărgăritare, o sfită preoţească făcută din mantia zisă a lui Mircea Vodă, o cruce mare de lemn sculptată şi ferecată cu argint precum şi un epitrafir mare şi vechi
7. Adresa nr. 36755/12 noiembrie 1865 prin care MJCIP oferă spre conservare MA 24 monede antice găsite întâmplător în via primarului din comuna Schineni (jud. Tutova).
8. Adresa nr. 32848/6 octombrie 1866 prin care MJCIP trimite MA prin Ministerul de Interne 23 de monede de argint („turceşti”) găsite de câţiva locuitori din judeţul Olt cu ocazia săpării unui teren.
9. Adresa 3775/12 mai 1866 prin care MIPC făcea cunoscut MA că V. Alexandru Urechia, directorul general la acest minister, oferă muzeului un sigiliu particular al lui Ion Sturdza, primul domn român în Moldova după domniile fanariote.
10. Adresa 4212/20 martie 1866 prin care MIPC expedia MA o coforă ţărănească (ţesută din parale mărunte vechi de argint şi din 24 monede turceşti şi germane) primită de la Tribunalul Romanaţi.
11. Copia adresei nr. 29/23 septembrie 1866 întocmită de conservatorul MA Alecsandru Russo către MIPC prin care confirmă primirea de la Scarlat Rosetti „graful” a următoarelor obiecte donate de acesta muzeului: 370 monede de aramă, 236 de monede de argint, (câteva de aramă dar suflate în argint), 50 monede de aur, 2 amulete, un vas egiptean, un costum de beduin, 2 pumnale, 4 vase de porţelan chinezesc, o lespede de marmură şi o alta fragmentară.

Cuprinzând aceleaşi tipuri de documente ca şi precedentele, acest dosar conţine 131 de file. Dintre adresele cele mai răspândite menţionăm:

1. Adresa nr. 2536/18 martie 1866 prin care MIPC preda MA mai multe obiecte care proveneau de la mănăstirea Căldăruşani: o tabacheră de aur, 14 monede de aur şi 2 de argint.
2. Adresa nr. 3052/3 aprilie 1867 prin care MIPC trimite spre păstrare Secţiei Eclesiastice a MA o tâmplă de lemn sculptat care a aparţinut mănăstirii Cotroceni.
3. Adresa 3677/27 aprilie 1867 prin care MIPC oferă MA 42 monede de argint antice provenind de la Ministerul de Interne. Nu se precizează locul de descoperire al acestor monede.
4. Adresa 5220/7 iunie 1867 prin care MIPC dădea spre păstrare MA mai multe obiecte găsite în pământ de către directorul Muzeului de Zoologie şi Mineralogie cu ocazia cercetărilor sale în satul Şopârliţa de lângă Brâncoveni.
5. Adresa nr. 5789/20 iunie 1867 prin care MIPC oferă MA un număr de 105 monede de plumb din care 40 mari şi 65 mici.
6. Ciorna adresei nr. 20/6 mai 1867 întocmită de conservatorul MA, Alecsandru Russo, către MIPC prin care confirmă alegerea de către Alexandru Odobescu în calitatea sa de comisar general al Expoziţiei Universale de la Paris – 1867, a celor mai valoroase piese ce urmau să fie expediate în capitala Franţei. Printre acestea se numără tezaurul de la Pietroasa şi cele mai deosebite obiecte bisericeşti provenind de la mănăstirile: Bistriţa, Horezu, Căldăruşani, Cozia, Govora, Cotroceni şi Curtea de Argeş. Menţionăm că după închiderea expoziţiei Comisia Imperială de Organizare a acesteia a oferit pentru fiecare piesă expusă câte o medalie nominativă „en souvenir du concours a apporter a l’exposition de l’histoire du Travail”.

Dintre numeroasele documente înseriate în acest dosar ce conţine 144 de file, cel mai important este Catalogul Muzeului de Antichităţi, primul de altfel ştiut de noi, prin care se face cunoscut într-o descrie sumară dar corectă, ştiinţifică la acea vreme a întregului patrimoniu muzeistic al aceste instituţii. Catalogul cuprinde un număr de 744 de piese din care 519 aparţinând Secţiei de Arheologie şi 225 piese aparţinând Secţiei Eclesiastice. El a fost realizat pe trei rubrici: Nr. obiect, Felul obiectului, Provenienţă. În continuare vom prezenta grupate toate obiectele de inventar. Facem precizarea că am încercat să păstrăm, pe cât a fost posibil, descrierea iniţială a respectivului obiect:
 
I. Secţia de Arheologie
 

1. Colecţia Mavros
Piese din marmură şi din altă piatră, cu numerele de inventar 1-117 şi 433-508, 519, aparţin acestei colecţii iar un număr mare aparţin Colecţiei Statului şi Cesar Bolliac:
– Busturi ale unor împăraţi romani: Germanicus,Tiberiu,Nero,Marc Aureliu, Galba, Nerva, Domiţian, Drusus, Vitelius, Iulius Cezar, Vespasian, Titus;
– Busturi mai mici atribuite lui Cicero, Mecena (?);
– Statui mai mari sau mai mici, unele (poziţie în picioare) medalioane, atribuite lui Augustus, Vitelius, Traian, Gallienus;
– Busturi, medalioane, basoreliefuri de regine, împărătese, zei şi zeiţe: Cleopatra, Hebe, Hercule, Darius, Apollo cu lira, Minerva, Diana, Venera, Venus (în genunchi);
– Capete de copii, femei;
– Fragment cap reprezentându-l pe Jupiter;
– Bustul lui Menelau;
– Medalion de marmură al lui Darius;
– Fragment de basorelief reprezentând un călăreţ (cavaler danubian);
– Fragmente de statuete sau fragmente de capete de bărbaţi şi femei ori de animale (ca de pildă botul unui leu, a unui grifon cu aripile şi labele rupte, a unui leopard cu picioarele rupte);
– Fragmente reprezentând persoane, braţe, mâini (ca de pildă cel al Cleopatrei ţinând şarpele), tors de femeie;
– Fragmente de capiteluri;
– Basorelief reprezentând sacrificarea unei oi şi alte diverse basoreliefuri întregi şi fragmentare;
– Fragmente piese arhitectonice;
– Fragmente de piatră cu inscripţie hieroglifică şi cuneiformă;
– Alte obiecte de piatră: vas de marmură, tavă, bol, idoli, stelă cu capete de cai, inel de piatră etc.
 
2. Colecţia Mavros
Piese de bronz (marea lor majoritate şi foarte puţine de fier) având numerele de inventar: 118-244, 509-518, care aparţin colecţiei Mavros şi numai un număr mic aparţinând Colecţiei Statului şi Bolliac:
– Statuetă reprezentând pe Hercule ucigând leul din Nemeea;
– Statui reprezentând zei, zeiţe, eroi ca de pildă: Atlas, Hercule, Minerva. Mercur, Bacchus, Elena ţinând în mână mărul, Venera cu Cupidon;
– Statuete (unele în picioare) reprezentând bărbaţi, femei, cu mâinile încrucişate sau cu o mână în şold;
– Statuete reprezentând animale: tauri, lei, căprioară, mistreţ, cal, leopard, berbec, delfin, păsări, vultur etc.;
– Statuete reprezentând un cap de tânăr (dac?), un bărbat cu căciulă (?), un sclav legat (?);
– Statuete diverse întregi şi fragmentare (ca de pildă cea reprezentând un acrobat, un luptător roman sau o femeie scoţând un spin din picior);
– Medalion cu capul lui Bacchus;
– Basorelief;
– Diferite obiecte de bronz (fragmente de clopote, de zăbale etc.);
– Opaiţe (lucerne);
– Fibule (?);
– Placă de bronz (oglindă);
– Amulete (una se pare de aur);
– Model biserică gotică (în bronz);
– Sabia unui cavaler roman;
– Sabie scurtă cu mâner aurit;
– Vârf de săgeţi în secţiune rotundă sau în patru muchii;
– Toc de suliţă;
– Vârfuri de lance;
– Buzdugan şi fragment de baltag;
– Ciocan încrustat cu aur;
– Chei;
– Vârfuri de săgeţi de fier, vârfuri suliţe de fier, pinteni de fier, piron de fier, fier de plug, cămăşi de zale, archebuză medievală (1599), ţevi de puşcă (una lungă şi una scurtă).
 
3. Colecţia Mavros
Obiecte de lut (statuete, vase ceramice, opaiţe, obiecte, scarabei, obiecte de sticlă, lacrimarii etc.) având numere de inventar 245-432, care aparţin colecţiei Mavros iar un număr mai redus aparţin Colecţiilor Statului, Bolliac, Scarlat Rosetti „graful”; în afara acestor obiecte de lut, sticlă există şi altele, în număr foarte mic confecţionate dintr-un material (lemn etc.) neprecizat:
– Vase etrusce (întregi şi fragmentare);
– Vase greceşti, romane şi medievale de forme diverse dintre care menţionăm vase-uleiuri mai mari sau mai mici, cu una sau două toarte ori fără, vase mai mici (castronaşe, ibrice etc.) cu una sau două toarte ori fără, vase tip strachină, farfurie sau farfurioară, ulcele mai mari sau mai mici cu una sau două toarte ori fără, capace de vase, vase de sticlă (pahare, „fiole”);
– Lacrimarii, opaiţe romane, scăunel cu patru picioare de lut;
– Olane de lut;
– Jucării de lut;
– Cărămizi romane cu inscripţii (Legio Italica, Legio XIII – Gemina);
– Cărămizi fără inscripţii şi cărămizi în stare fragmentară având diverse litere (NS, REG, EX);
– Cărămizi medievale cu inscripţie slavonă din vremea lui Mircea cel Bătrân;
– Fragmente ceramice de culoare roşie înfăţişând un cap de meduză etc.;
– Relief aparţinând cultului lui Ceres;
– Medalion în relief reprezentând o zeitate şezând pe tron de piatră;
– Statuete din care se remarcă un grup de trei idoli reprezentând cele trei genii;
– Statuete egiptene cu sau fără hieroglife;
– Scarabei cu sau fără hieroglife;
– Obiecte diverse la care nu se precizează materialul din care sunt lucrate.
 
II. Secţia Eclesiastică (nr. 1-225)

Obiectele de inventar pe care le vom prezenta mai jos constau din piese provenind de la diverse mănăstiri ale căror averi au fost secularizate în 1864. Ele cuprind cărţi vechi, obiecte de cult (din metal preţios, îndeosebi argint), din stofe, broderii, din lemn, sticlă etc.

Prezentarea materialelor se va face pe grupe de tipuri de obiecte (indicându-se locul de provenienţă):

1. Carte slavonă dăruită de Petru cel Mare lui Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Horezu);

2. Evanghelii:
– Româno-elină (5 exemplare) tipărite în vremea lui Constantin Basarab Voievod, cu vignete de argint (Mănăstirea Stavropoleos, 1735, Mănăstirea Zlătari, 1688, Mănăstirea Văcăreşti, Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou, Mănăstirea Hanu Greci);
– Slavă, tipărită cu binecuvântarea mitropolitului Petre Movilă, cu vignete de argint (nu se precizează locul de provenienţă);
– Slavă, legată în argint aurit, cu vignete (Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou);
– Slavă tipărită la Lwow cu vignete de argint aurit (Mănăstirea Mărgineni);
– Slavă, tipărită la Lwow, legată în argint aurit cu multe vignete, 1681, (Mănăstirea Cotroceni);
– Slavă cu vignete în culori din vremea lui Matei Basarab (Mănăstirea Bistriţa);
– Slavă, cu cinci medalioane poleite (Mănăstirea Horezu);
– Elină (trei exemplare din care unul tipărit în Italia) cu vignete de argint aurit (Mănăstirea Mărgineni);
– Elină cu vignete pe prima pagină, din vremea lui Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Horezu);
– Elină, tipărită la Veneţia în 1760, cu vignete de argint, Mănăstirea Hanu Greci;
– Elină, tipărită la 1614 (Mănăstirea Valea);
– Română, tipărită în vremea lui Şerban Cantacuzino (Mănăstirea Valea);
– Evanghelii (2 exemplare) cu vignete aurite din vremea lui Constantin Basarab (fără să se precizeze limba) (Mănăstirea Horezu);
– Elină datând din 1660 (Mănăstirea Cotroceni);
– Evanghelie manuscris cu inscripţie (de jur împrejur), în care sunt pomeniți Neagoe Basarab şi Despina Doamna (Mănăstirea Bistriţa).

3. Manuscrise:
– Slavone (două exemplare) din care unul cu iniţiale şi vignete (Mănăstirea Radu Vodă) şi unul ferecat în argint poleit din 1622 (Mănăstirea Bistriţa);
– Greceşti (două exemplare) unul din secolul al XVII-lea cu vignete poleite şi altul cu vignete argintii (ambele de la Mănăstirea Horezu).

 4. Discuri (diskos pe care se pune agnetul când se oficiază liturghia):
– 5 discuri de argint (patru aurite ) din care patru de la Constantin Brâncoveanu şi doamna Maria, unul datat la 1723 iar unul octogonal cu inscripţie (Mănăstirea Horezu);
– Disc de argint aurit cu acvila Cantacuzinilor, cu inscripţie elină din 1680, (Mănăstirea Cotroceni);
– Disc octogonal de argint aurit cu inscripţie de la Constantin Brâncoveanu şi Doamna Maria (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Patru discuri de argint aurit (Mănăstirea Bistriţa);
– Două discuri (unul hexagonal cu inscripţii ) de argint aurit (Mănăstirea Mărgineni);
– Două discuri de argint din care unul cu inscripţie, de la Şerban Cantacuzino (Mănăstirea Radu Vodă);
– Disc de argint aurit (Mănăstirea Mihai Vodă).

5. Chivoturi (casetă aşezată în altar în care se păstrează cuminecătura):
– Casetă de argint aurit cu inscripţie de la Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Horezu);
– Două casete cu inscripţie de la Constantin Cantacuzino (Mănăstirea Cotroceni);
– Casetă de argint cu inscripţie de la Şerban Cantacuzino (Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou);
– Casetă de argint aurit cu inscripţie slavonă (Mănăstirea Bistriţa);
– Casetă de argint cu inscripţie din 1781 (Mănăstirea Văcăreşti);
– Casetă (Mănăstirea Curtea de Argeş).
 
6. Aghesmatarii (vas liturgic de argint în care se păstrează agheasma):
– Vas de argint cu inscripţie de la Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Două vase de argint (unul mai mic) (Mănăstirea Cotroceni).
 
7. Potire (vas liturgic în forma unui pahar sau a unei cupe cu picior – zise şi calicii):
– Vas de argint aurit cu inscripţie de la Alexandru Voievod (Mănăstirea Cotroceni);
– Şase calicii (unul fragmentar) de argint aurit ( unul din 1651) cu inscripţie (Mănăstirea Bistriţa);
– Doi calicii (unul de argint, altul vechi din plumb) (Mănăstirea Horezu);
– Două vase argint din care unul cu inscripţie de la Mihai Vodă iar altul datând din 1685 (Mănăstirea Mihai Vodă);
– Doi calicii de argint cu inscripţii, unul din 1667 (Mănăstirea Sfinţii Apostoli).
 
8. Serafimi (prapur pe care sunt prezentate chipuri de îngeri):
– Două cu inscripţii de la Şerban Cantacuzino (Mănăstirea Cotroceni).
 
9. Epitrafire (=epitrahile= patrafire) (vestimentaţie liturgică de preot, arhiereu, de forma unei fâşii lungi purtată de după gât):
– 4 epitrafire cusute pe catifea sau atlas roşu cu chipuri înconjurate cu mărgăritarele şi cu inscripţie de la Constantin Basarab Voievod (Mănăstirea Horezu);
– 5 epitrafire de catifea înconjurate de mărgăritare, unul din ele cu ciucuri şi nasturi de argint poleit şi cu inscripţie de la Voievozii Constantin şi Radu (Mănăstirea Bistriţa);
– 2 epitrafire din atlas roşu cu chipuri înconjurate cu mărgăritarele (Mănăstirea Cozia);
– 6 epitrafire din atlas roşu cu fluturi, nasturi de argint şi ciucuri de fir (Mănăstirea Cotroceni);
– epitrafir de catifea roşie cu broderie grea şi 12 nasturi de argint poleit (Mănăstirea Văcăreşti);
– epitrafir din atlas roşu cu broderie grea, cu inscripţie de la Neagoe Basarab (Biserica Doamna);
 
10. Rucaviţe:
– 7 perechi şi 2 procoveţe din atlas roşu şi catifea cusute cu mărgăritărele şi fir din care 2 cu inscripţii (Mănăstirea Horezu);
– pereche lucrată din atlas roşu cu flori din fir şi mărgăritare (Mănăstirea Văcăreşti);
– pereche având o broderie grea (Mănăstirea Govora);
– trei perechi, 2 din catifea roşie şi una din atlas roşu (Mănăstirea Bistriţa);
– pereche din atlas roşu cu câteva mărgăritare (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
 
11. Candele:
– 5 de argint din care 4 cu inscripţii de la: 1680, 1721, 1764, 1776 (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– 3 cu inscripţii (Mănăstirea Bistriţa).
 
12. Cădelniţe:
– Mică, cu inscripţie (Mănăstirea Radu Vodă);
– Cu lanţuri ale capacului şi cu inscripţie de la Neagoe Basarab şi Doamna Despina (Mănăstirea Bistriţa);
– Una mare de argint aurit cu inscripţie (Mănăstirea Cotroceni);
– Două, din care una cu inscripţie (Mănăstirea Mărgineni).
 
13. Icoane şi iconiţe:
 – 23 din care 12 icoane şi 11 iconiţe, una din icoane zugrăvită pe lemn cu coroană de argint (Mănăstirea Hanu Greci);
– 4 icoane din care una pe sticlă iar alta cu îmbrăcăminte de icoană de argint, cu inscripţie slavonă (Mănăstirea Horezu);
– 2 iconiţe cu inscripţii (una din ele ferecată cu argint aurit) (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Placă de icoană cu copil în genunchi, cu inscripţie (Mănăstirea Văcăreşti);
– Icoană reprezentând pe Maica Domnului într-un ram de lemn negru, lucrată cu smalţ negru, verde şi albastru, având inscripţie cu litere aurite ofertă Muzeului de Antichităţi de către D. Filipescu, mareşalul curţii.
 
14. Cruci:
– 5 cruci din care una lucrată în smalţ, una sculptată în lemn legată cu argint aurit şi cu inscripţie de la Constantin Brâncoveanu, una lucrată în filigran argint aurit cu pietre şi mărgăritare purtând data de 1798, două cruci mici din lemn sculptat încadrate în argint aurit cu rubine, smaralde şi diamante şi una de argint poleit cu ghirlande, cu inscripţii din 1739 (Mănăstirea Horezu);
– cruce de lemn sculptată, ferecată cu argint aurit, cu inscripţie de la Şerban Cantacuzino (Mănăstirea Cotroceni);
– 6 cruci din lemn sculptat, ferecate cu argint aurit sau cu smalţ albastru şi cu pietre (mărgăritare etc.) din care 2 cu inscripţii, una din 1797 (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– cruce de lemn sculptat ferecată cu argint aurit, cu inscripţie (Mănăstirea Curtea de Argeş);
– 5 în filigran de argint, cu mărgăritare, smaralde, având inscripţie grecească, (Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou);
– 9 cruci din care 2 în filigran de argint aurit iar restul din lemn sculptat ferecate în argint aurit cu pietre (mărgăritare etc.), trei dintre ele cu inscripţii (Mănăstirea Bistriţa);
– 2 cruci din lemn sculptat, ferecate cu argint aurit, cu inscripţie (Mănăstirea Mărgineni);
– cruce de lemn sculptat, ferecată în argint, cu mărgăritărele şi pietre roşii, având inscripţie în – care este pomenit Vintilă Voievod Mănăstirea Govora);
– cruce de lemn sculptată (Mănăstirea Mihai Vodă);
– cruce de lemn sculptată, ferecată în argint poleit, cu 16 mărgăritare (Mănăstirea Cozia);
– cruce mică din lemn sculptat, cu pietre roşii, albe, mărgăritărele (din Colecţia Cesar Bolliac).
  
15. Engolpioane:
 – unul îmbrăcat în argint (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– unul mare de forma unei stele, încadrat în argint (Mănăstirea Văcăreşti);
– unul închis într-o cutie de argint cu smalţ verde şi roşu, cu inscripţie (Mănăstirea Horezu).
 
16. Alte obiecte de cult:
– Pomelnic de lemn (Mănăstirea Curtea de Argeş);
– Vas de argint aurit (Mănăstirea Sfinţii Apostoli);
– Pahar de argint aurit alcătuit din monede romane şi greceşti cu inscripţie (Mănăstirea Căldăruşani);
– Lingură de grijanie cu inscripţie de la Şerban Voievod (Mănăstirea Zlătari);
– Ibric cu tavă de aramă cu inscripţie din 1773 (Mănăstirea Zlătari);
– Cană lucrată din bucăţi de sidef din vremea lui Constantin Brâncoveanu (Mănăstirea Horezu);
– Trei ibrice de argint din care 2 cu inscripţie (Mănăstirea Bistriţa);
– Vas de argint cu gâtul subţire (Mănăstirea Văcăreşti);
– Patru pocale de argint într-un toc de lemn cu inscripţie din 1718 (Mănăstirea Mărgineni);
– Două pocale de argint poleit, unul din 1634 (Mănăstirea Bistriţa);
– Două pocale de argint, unul cu inscripţie în slavonă (Mănăstirea Mărgineni);
– Pahar de argint cu inscripţie (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Patru pahare de argint cu inscripţie (Mănăstirea Bistriţa);
– Căţuie fixată pe o tablă de argint (Mănăstirea Văcăreşti);
– Capac de căţuie cu pietre (roşiii, verzi) cu inscripţie (Mănăstirea Horezu);
– Căţuie mare (Mănăstirea Bistriţa);
– Căţuie (cădelniţă?) cu inscripţie de la Ştefan Cantacuzino (Mănăstirea Cotroceni);
– 14 linguri de grijanie din care 2 cu inscripţie în polonă, una cu data 1760 (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Pahar de argint suflat cu aur cu inscripţie (Mănăstirea Cotroceni);
– Stea de argint poleită datată 1720 (Mănăstirea Văcăreşti);
– Pereche de paftale de sidef cu naşterea lui Hristos (Mănăstirea Hanu Greci);
– Toc de icoană de lemn, îmbrăcat în chihlimbar (Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou);
– Sfită preoţească de catifea veneţiană, presupusă a fi de la Mircea cel Bătrân;
– Trei perdele de atlas cu ţesătură cu fir, alb şi galben, cu inscripţie de la Constantin Basarab şi Doamna Maria (Mănăstirea Horezu);
– Patru perdele cu ţesături cu fire alb şi galbene (Mănăstirea Cotroceni);
– Două poale de icoane cu broderie grea (Mănăstirea Cotroceni);
– Covor de atlas vişiniu cu broderie din fir şi ciucuri (Mănăstirea Horezu);
– Mitră de icoană de argint cu pietre roşii (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Coroană de argint cu 14 pietre roşii, verzi, albastre (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Mitră de aur de icoană împodobită cu rubine, diamante, smaralde şi mărgăritare (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Coroană de icoană pe placă de aur cu razele din argint aurit împodobită cu pietre (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– două mane (?), una mare de aur cu 28 de smaralde, 74 de rubine, 6 diamante şi alta mică, tot de aur, fără pietre (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– 3 brâie de mătase ce au aparţinut banului Barbu Craiovescu, fondatorul Mănăstirii Bistriţa (Mănăstirea Bistriţa);
– omoforiu (eşarfă purtată de arhiepiscop pe umeri în timpul serviciului divin) din stofă, cu chipul lui Hristos în mărgăritare şi alte pietre (Mănăstirea Cotroceni);
– două perdele cusute în broderie grea (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Bederniţă din atlas albastru având o cruce din mărgăritare (Mănăstirea Văcăreşti);
– Două bederniţe din atlas şi catifea, una cu chipul lui Hristos împodobit cu mărgăritare (Mănăstirea Horezu);
– Bederniţă veche, cusută cu fir, (Mănăstirea Bistriţa);
– Linguri de argint pentru grijanie (Colecţia Statului);
– Pahar de argint împodobit cu flori (Colecţia Statului);
– Vas rotund de argint împodobit cu flori (Colecţia Statului);
– Trei pahare mici de argint, unul cu inscripţie (Mănăstirea Bistriţa);
– Perdea de damasc cu broderie din fir alb, purtând data 1715 (Mănăstirea Sf. Gheorghe Nou);
– Omofor arhieresc cu broderie albă, având data 1699 (Mănăstirea Cotroceni);
– Perdea din catifea roşie cu broderie grea (Mănăstirea Cotroceni);
– Perdea brodată cu fir galben de mătase (Mănăstirea Dintr-un Lemn);
– Tron de lemn sculptat al familiei princiare Ghica, aflat în biserica Sf. Spiridon Nou, având data 1767 (piesă oferită Muzeului de Antichităţi de Epitropia Bisericii Sf. Spiridon Nou).

Întocmit de conservatorul (directorul) Muzeului, Alecsandru Russo, acest inventar cu un total de 923 numere de inventar, cuprinde un număr de minimum 8390 piese de patrimoniu şi este alcătuit din patru capitole:
I. Colecţia Antică: 1042 piese (filele 1-17)
II. Colecţia Eclesiastică: 271 piese (filele 21-32);
III. Colecţia Numismatică: 6471 piese (filele 33 la 35)
IV. Colecţia de Rarităţi şi Curiozităţi: 606 piese (filele 36 la 39)

Trebuie să reţinem că inventarul este structurat pe trei rubrici: nr. curent, felul obiectului şi provenienţa obiectului. Amintim că descrierea noastră, pe grupe de piese, va fi făcută ţinând seama de aceste rubrici.

I. Colecţia Antică: 1042 piese (minimum – în sensul că unele numere de inventar nu ne-au oferit o cifră exactă, ele indicând de pildă „mai multe fragmente” etc.)

Tezaurul de aur de la Pietroasa: 13 piese şi cuprinde o tavă color, vase, colier, belciug, lampă, agrafă, precum şi mai multe cutioare şi sticluţe cu fragmente de aur şi granate aparţinând acestui tezaur. Descoperit în 1837 întâmplător a fost depus la Eforia Şcoalelor iar de la contopirea acestei instituţii cu Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice se află la Muzeul de Antichităţi.

Piese sculpturale de marmură şi alte pietre: 158
Acestea constau din busturi reprezentând figuri de împăraţi (Germanicus, Tiberius, Augustus, Cezar, Traian, Domiţian etc.), medalioane de împărătese romane, zei (Apollo, Jupiter), capete de copii, basoreliefuri, statuete (înfăţişând pe Diana etc.), capete de femei, două fragmente arhitectonice cu inscripţii, capete de animale (porc, cal, bou) şi păsări (cocoş etc.). Este necesar să amintim că aproape toate piesele provin din colecţia generalului Mavros, trei din colecţia Bolliac (prin cumpărare) şi două din Colecţia Statului.

Piese mari de piatră: 65
Sarcofage (unele aduse de la Celei de maiorul Pappasoglu), fragmente de coloană cu inscripţie, statui întregi şi fragmentare, inscripţii, obeliscuri antice etc. iar câteva medievale, cum ar fi piatra de mormânt cu inscripţie slavonă găsită în Muntele Pinu (judeţul Buzău) sau piatra mare cu acvila şi coroana domnească cu inscripţie referitoare la Mihai Viteazu adusă de la Mănăstirea Dealu. Aceste piese provin, cele mai multe dintre ele, din Colecţia Statului, cinci din colecţia Mavros, una a fost donată de Cocin Cohen şi alta (cea medievală cu inscripţie slavonă) a fost adusă de Alecsandru Russo din curtea episcopiei Buzăului.

Piese din bronz şi fier: 233
Constau din statuete umane şi de animale, capete de animale, medalioane, opaiţe, torţe antice precum şi din piese medievale ca de pildă: cămaşă cu coif din zale (găsită într-un mormânt medieval de la Târgovişte), săbii, buzdugane, vârfuri de săgeţi, suliţă, lance, baltage, pinteni, bricege, amnare, sape, fier de plug, scoabe. Multe piese aparţin colecţiei Mavros, 26 Colecţiei Statului, 23 colecţiei Bolliac şi una a fost donată de căpitanul Luchian.

Piese de pământ (lut): 501
Acestea cuprind vase ceramice mai mici şi mai mari, unele foarte mari (chiupuri), de tipul ulcioarelor, castroanelor cu sau fără torţi, străchini, capace, ibrice, olane, cărămizi romane cu inscripţii, statuete, opaiţe, scarabei, figurine de animale şi păsări, pahare de sticlă; toate obiectele descrise sunt antice (etrusce, greceşti, romane, egiptene).

Piese de lemn: 6
Statuete egiptene confecţionate din lemn.

Mumii: 2
Din care una perfect conservată cu coşciug şi cu hieroglife şi alta reprezentată de o mână cu inel cu scarabeu.

Silexuri şi alte obiecte de piatră: 23
Probabil numărul pieselor de piatră cioplită şi şlefuită este mult mai mare; din păcate, nu se precizează numărul de piese de silex. Sunt menţionate topoare mai mari şi mai mici, vârfuri de săgeţi, pietre pentru praştie, râşniţe etc. Nu se precizează provenienţa lor dar se pare că ele aparţin colecţiei Bolliac.

Bijuterii: 41
Acestea sunt de aur, argint, pietre scumpe (agate, rubine, smaralde, safire), la care se mai adaugă şi unele piese ivorii şi chihlimbar. Ca şi în cazul obiectelor de piatră, nu cunoaştem numărul lor exact, întru-cât sunt menţionate uneori astfel: „mai multe fragmente şi pietre diverse” sau „diferite obiecte de ivoriu sau de chilimbar”. Ca tipuri se disting: cercei şi inele de aur, inel de argint, pietre preţioase, unele gravate etc.
Provenienţa lor este neprecizată, dar este posibil ca ele să fi făcut parte din colecţia Bolliac.

II. Colecţia Eclesiastică: 271 de piese

Cărţi şi manuscrise: 27
Ele constau din: carte slavonă (dăruită de Petru cel Mare lui Constantin Brâncoveanu, provenind de la M-rea Horezu), evanghelii româno-elenă, slavă, elină, manuscrise slavone, greceşti etc. Ele provin de la mănăstirile: Horezu, Stavropoleos, Zlătari, Sfântu Gheorghe Nou, Mărgineni, Bistriţa, Văcăreşti, Cotroceni, Hanu Greci, Valea, Brădetu, Radu Vodă.

Vase de argint şi alte piese: 174
Acestea sunt reprezentate de: discuri, tăviţe, chivoturi, serafimi, icoane, iconiţe, placă de icoană, vase de aghiasmă, potire (unele aurite), linguri de grijanie, ibricele, căni, pocale, căţui, cădelniţe, candele, cruci de lemn unele legate cu argint, cruce lucrată în sidef, coroană, mitre (una de aur de icoană împodobită cu smaralde, rubine, două mane (una mare şi alta mică de aur).
Ele provin de la Mănăstirile: Horezu, Mihai Vodă, Cotroceni, Dintr-un lemn, Bistriţa, Mărgineni, Radu-vodă, Sfinţi Apostoli, Sfântu Gheorghe Nou, Curtea de Argeş, Cozia, Hanu Greci; câteva piese provin din colecţia Bolliac (din care o cruce mică de lemn sculptat având piedestalul filigranat şi împodobită cu pietre scumpe) şi din Colecţia Statului (5 piese: lingură de argint, patru pahare şi un vas rotund de argint).

Odăjdii şi veşminte bisericeşti: 70
Constau din: epitrafire de catifea roşie, de atlas roşu brodat, rucaviţe, procoveţe, brâie de mătase (ale banului Barbu Craiovescu – fondatorul mânăstirii Bistriţa), omofor de stofă de fir împodobit cu pietre, perdele de atlas, perdele de icoane cusute cu broderie grea de fir, bederniţe de atlas, sfită preoţească de catifea veneţiană presupusă că ar fi mantia domnească a lui Mircea cel Bătrân, aer de mătase, tronul de lemn sculptat al familiei Ghica datând din 1767 şi o iconiţă lucrată în smalţ pe metal, cu inscripţie. Aceste piese provin de la Mănăstirile: Horezu, Dintr-un lemn, Bistriţa, Văcăreşti, Cotroceni, Cozia, Sfântu Gheorghe Nou, Govora şi Biserica Doamnei. Ultimele două piese: tronul familiei Ghica a fost oferit muzeului de către epitropia bisericii Sfântu Spiridon iar iconiţa lucrată în smalţ a fost oferită de către D. Filipescu, mareşalul curţii domneşti.

III. Colecţia numismatică: 6471, din care: 6248 monede şi 223 medalii ce au fost înregistrate la Colecţia de Rarităţi şi Curiozităţi, ele fiind înregistrate de Al. Russo în ultimul grup (Curiozităţi).

Această bogată colecţie cuprinde monede de aramă, argint, medievale (crăiţari, parale) şi mahmudele de aur turceşti, monede germane, franceze şi ruse (toate moderne), monede romane de argint şi aramă, monede bizantine de aur (62 de piese), de argint şi de aramă, tetradrahme macedonene de argint, monede thasiene de argint, monede de bronz; la acestea se mai adaugă medaliile de argint din 1864, medaliile de bronz şi aramă moderne precum şi medalii comemorative de aur, argint şi bronz.

Provenienţa lor este diversă: Ministerul Cultelor, Eforia Şcoalelor (monedele preluate apoi de Ministerul Cultelor), Colecţia Pappasoglu, donaţia Scarlat Rosetti, colecţia Bolliac (achiziţionate de muzeu în două serii, prima în 1868 şi a doua în 1870).

IV. Colecţia de Rarităţi şi Curiozităţi: 606 (din care cele 223 de medalii moderne au fost trecute de noi la colecţia numismatică)

Ele constau din obiecte diverse considerate de Al. Russo atât rarităţi cât şi curiozităţi: obiecte de fier (lacătul de la biserica Antim, presupus a fi lucrat de mitropolitul Antim în 1715), piroane, ţintişoare, vârfuri de suliţă, tocuri de suliţă, săbii; obiecte de aur: inele, frunzuliţe, rotiţă mică, cronometru, brâu lat aurit, tabachere de aur; obiecte de alamă: brăţară, verighetă, flori, farfurii; obiecte de bronz: inele; obiecte de sticlă: mărgele; obiecte de argint: nasturi, foiţe, cercei, inele brăţară, rozetă, floricele; pietre preţioase: granate, mărgăritărele; obiecte de lemn: cruciuliţă şi unealtă în formă de lopată; medalii franceze; obiecte de plumb: marcă, monede ruseşti; capac de aramă; găteală ţărănească alcătuită din parale turceşti; obiecte de piatră şi mozaicuri (diferite fragmente); tunuri turceşti; steaguri; caftan boieresc de lână; sigilii; pecetea-sigiliu a lui Ioniţă Sturdza; fragment de coşciug cu hieroglife; vase egiptene moderne de răcit apa; costum de beduin; pumnal; puşcă-carabină lucrată cu argint ce a aparţinut lui Tudor Vladimirescu; pistoale englezeşti ce au aparţinut lui Dinicu Golescu; ceasul vechi al lui Gheorghe Lazăr; condeiul cu care regele Carol I a semnat jurământul depus în faţa Adunării Generale a României la 10 mai 1866.

Toate aceste obiecte provin de la: Ministerul Cultelor (unele preluate de acest minister de la Eforia Şcoalelor), biserica Antim, colecţia donată de Scarlat Rosetti, colecţia achiziţionată de la Bolliac şi de la epitropia Sfântu Spiridon Nou.

Anteproiect de lege pentru ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice şi pentru întemeierea Colegiului Arheologic şi a Comisiunii Arheologice a României

Printre numeroasele documente, unele de o deosebită importanţă pentru istoria arheologiei româneşti, aflate în Arhiva Istorică a Muzeului Naţional de Antichităţi – Institutul de Arheologie, se numără, pe lângă documentul referitor la înfiinţarea Colegiului Arheologic Român – document prezentat în raportul precedent – şi cel intitulat „Anteproiect de lege pentru ocrotirea Monumentelor şi Obiectelor Antice şi pentru întemeierea Colegiului Arheologic”. Valorosul document la care ne referim a fost realizat de către membrii Colegiului Arheologic Român în anii 1936-1937. Acesta reiese din punctul II al Moţiunii, adoptată de Adunarea Generală a Colegiului, la 7 noiembrie 1936, şi care recomandă întocmirea unei legi speciale pentru Ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice, pentru întemeierea Colegiului Arheologic şi a Comisiunii Arheologice a României şi pentru organizarea Muzeelor de Antichitate.

Din păcate, în arhiva noastră nu se mai păstrează alte documente (procese verbale ale şedinţelor, note etc.) dar suntem convinşi că Anteproiectul în discuţie, în forma sa finală (fără precizarea datei redactării)a necesitat, fără îndoială, îndelungi dezbateri.

Este interesant de reţinut că textul dactilografiat (de 28 pagini) al Anteproiectului cuprinde 86 de articole care sunt grupate în 13 subcapitole (de la A la M – nota noastră) şi anume:

A.Generalităţi: art. 1-2;
B.Cercetări şi săpături: art.3-7;
C.Lucrurile antice imobile: art. 8-15;
D.Lucrurile antice mobile: art. 16-25;
E.Descoperiri întâmplătoare: art. 26-29;
F.Alienări: art. 30-35;
G.Export de obiecte antice: art. 36-40;
H.Inventarierea, supravegherea, respectarea lucrurilor antice: art. 41-46;
I.Penalităţi: art. 47-54;
J.Colegiul Arheologic: art. 55-61;
K.Comisiunea Arheologică a României: art. 62-73;
L.Muzee: art. 74-83;
M.Dispoziţii finale: art. 84-86.

Este important să subliniem că acest Anteproiect de lege se referă numai la obiectele şi obiectivele arheologice şi artistice începând cu cele mai vechi timpuri (paleolitice) şi până la cele din epoca întemeierii Principatelor Române (sec. al XIV-lea). Acesta reiese din textul articolului 1 (subcapitolul Generalităţi), care consemnează următoarele: „Sunt supuse dispoziţiilor acestei legi lucrurile mobile şi imobile de interes arheologic şi artistic a căror dată se cuprinde între cele mai vechi timpuri preistorice şi epoca întemeierii Principatelor Române. Lucrurile imobile şi mobile mai noi decât această epocă rămân sub dispoziţiile decretului-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919”.

De asemenea, trebuie să mai remarcăm că în textul la care ne referim sunt indicate Legile pentru conservarea şi restaurarea Monumentelor Istorice (cu anul promulgării şi articolul sau articolele respective), Regulamentul (din 1893) sau proiectul de lege, ca cel italian. Astfel, sunt consemnate în ordinea lor cronologică următoarele legi: Legea din 1892; Regulamentul din 1893; Legea din 1913; Legea din 1919; Proiectul de lege italian 1928.

Având în vedere dimensiunile destul de mari ale textului, vom prezenta în acest raport numai prima parte a Anteproiectului (subcapitolele A-G, articolele 1-35).

Generalităţi

Art. 1. – Sunt supuse dispoziţiilor acestei legi lucrurile mobile şi imobile de interes arheologic şi artistic, a căror dată se cuprinde între cele mai vechi timpuri preistorice şi epoca întemeierii Principatelor Române. Lucrurile imobile şi mobile mai noi decât această epocă rămân sub dispoziţiile decretului-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919.

Se socot astfel ca ţinând de legea de faţă:

  • Locurile cu resturi preistorice şi protoistorice, ori greco-romane ori din epoca năvălirilor barbare, precum: peşteri, stânci cu desenuri, cu inscripţii, cu sculpturi ori cu firide, silişti, grădişti, cetăţui, măguri, gorgane, necropole, morminte izolate, castre, cetăţi cu ziduri, turnuri, valuri, şanţuri, vetre de oraşe, monumente funerare, triumfale, edilitare, temple, biserici creştine din primele veacuri, drumuri, pavaje, poduri, apeducte, canale, cisterne, fântâni, cariere, mine, vetre de foc, cuptoare, ateliere, case izolate, câmpuri de bătălii şi locurile cu orice resturi de lucrări în zid, în stâncă sau în pământ, care se referă sau pot fi socotite ca referindu-se la epocile menţionate;
  • Obiectele care datează sau ar putea fi datate în aceleaşi epoci, fie că au fost găsite în aşezări vechi, în morminte ori în unul din locurile menţionate în alineatul precedent, fie că au fost găsite sub formă de depozite sau comori, fie în chip răzleţ, şi anume: resturi de animale de specii dispărute, oseminte omeneşti, resturi de animale de specii actuale găsite printre resturi de aşezări omeneşti vechi, unelte, arme şi podoabe făcute din piatră, din os, din corn, din fildeş, din scoici, din lemn, din metal, din lut ars, din sticlă, din pietre preţioase, din chihlimbar, apoi obiecte de cult, pietre cu inscripţii, pietre cu ornamente şi figuri sculptate, pictate, desenate ori gravate, statui, figurine de lut, de os, de piatră ori de metal, fragmente arhitectonice (coloane, capiteluri, baze, arhitrave, frontoane, frize, stucuri, casetoane, mozaicuri etc.), monete, vase de metal, vase ceramice, cioburi de orice fel, pietre cu urme oricât de neînsemnate de prelucrare prin mâna omenească şi orice obiect constituit din orice substanţă care prezintă un indiciu oricât de mic de folosire în epocile antice menţionate.
  • Legea CMI 1913, art. 1

Art. 2. – Toate lucrurile mobile şi imobile dincategoriile specificate în art. 1, care s-au descoperit în trecut sau se vor descoperi în viitor pe teritoriul României sunt considerate de drept ca bunuri naţionale.

Indiferent de locul unde se află şi indiferent de drepturile posesorilor lor de fapt, aceste lucruri sunt fără excepţie sub ocrotirea şi controlul Statului, în scopul de a fi păstrate în starea în care au fost descoperite şi de a fi ţinute la dispoziţia cercetărilor ştiinţifice şi a cunoştinţei publice în general.

Cercetări şi săpături

Art. 3. – Dreptul de a face cercetări şi săpături pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor indicate în art. 1 aparţine exclusiv Statului.

Nimeni nu poate executa asemenea lucrări, nici chiar pe proprietatea sa, decât pe baza unei delegaţiuni sau autorizaţiuni a Comisiunii Arheologice a României.

Cercetările şi săpăturile sunt de două feluri:

Oficiale, când sunt făcute din iniţiativa Statului prin Comisiunea Arheologică a României, şi

Autorizate, când sunt făcute din iniţiativa şi pe cheltuiala unei persoane particulare sau a unei instituţii private persoană morală ori a unei instituţii publice nedepinzând de Comisiunea Arheologică a României.

Art. 4. – De asemeni aparţine exclusiv Statului dreptul de a repara, de a restaura şi de a consolida un monument ori un obiect antic. Nimeni nu poate proceda la o lucrare de acest fel fără autorizaţia Comisiunii Arheologice a României.

Nimeni, sub nici un motiv, nu poate proceda la distrugerea unui monument sau obiect din cele indicate în art. 1.

Art. 5. – Cercetările şi săpăturile oficiale vor fi încredinţate în principiu numai membrilor Colegiului Arheologic instituit prin legea de faţă.

În chip excepţional ele pot fi încredinţate şi altor persoane care au o pregătire de specialitate dovedită prin titlul de licenţiat într-o specialitate arheologică sau înrudită cu arheologia, ori prin titlul de Fost Membru al Şcoalelor Române din Roma şi din Franţa precum şi prin studii publicate şi printr-o activitate pe teren controlată de un membru al Colegiului Arheologic.

De asemeni se pot încredinţa exclusiv cercetări, fără drept de săpături care să depăşească 2 metri cubi de teren, oricărei persoane care a dovedit interes şi pricepere pentru lucrurile antice. Această dovadă trebuie făcută prin raportul unui membru al Colegiului Arheologic.

Art. 6. – Cercetările şi săpăturile autorizate nu pot fi executate decât în prezenţa unui delegat al Comisiunii Arheologice a României, care poate dispune oprirea lucrărilor respective dacă nu corespund prevederilor din legea de faţă sau prevederilor speciale ale autorizaţiei.

Art. 7.  – Cercetările şi săpăturile autorizate se fac pe cheltuiala persoanei sau instituţiei care a cerut autorizaţia. De către aceeaşi persoană sau de către aceeaşi instituţie sunt suportate şi cheltuielile necesitate de deplasarea delegatului oficial însărcinat să asiste la lucrări.

Statul, judeţele ori comunele nu pot acorda subvenţii pentru cercetări şi săpături autorizate decât instituţiilor. Asemenea subvenţii sub nici un cuvânt nu se pot da din fondurile Comisiunii Arheologice a României.

Lucrurile antice imobile

Art. 8. – Cercetări şi săpături autorizate nu se pot face pe terenurile care aparţin direct Statului. Pe terenurile aparţinând comunelor, judeţelor ori instituţiilor subvenţionate de Stat, judeţe ori comune, asemenea cercetări şi săpături pot fi îngăduite numai instituţiilor.

Legea 1892, art. 8; Legea italiană, 1909 şi proiectul italian, 1928, art. 8

Art. 9. – Statul are dreptul de a face cercetări şi săpături arheologice în orice loc de pe teritoriul ţării, prin intermediul Comisiunii Arheologice a României, indiferent dacă e vorba de o proprietate publică ori de o proprietate privată. Locul respectiv poate fi ocupat de către organele oficiale competente pe toată întinderea necesară pe tot timpul necesar lucrărilor.

Legea 1892, art. 8; Pr. lege italian 1928, art. 20

Art. 10. – În cazul că cercetările şi săpăturile se fac pe o proprietate privată, Statul e obligat să despăgubească pe proprietar pentru stricăciunea adusă rentabilităţii superficiale a locului. Despăgubirea nu va putea întrece suma cheltuielilor care ar fi necesare spre a pune locul în situaţia anterioară lucrărilor de cercetări ori săpături. În caz de neînţelegere directă cu proprietarul se va recurge la justiţie, fără ca lucrările să fie întrerupte.

Legea C.M.I. 1919, art. 3

Art. 11. – Sunt interzise orice construcţii sau lucrări publice ori private care ar dăuna siguranţei, stilului, caracterului sau aspectului estetic al unui monument antic.

În localităţile cu monumente antice numeroase nici o construcţie sau lucrare publică ori privată nu va putea fi aprobată fără avizul şi fără controlul Comisiunii Arheologice a României.

În cazuri de forţă majoră şi numai pentru lucrări de utilitate publică se pot admite lucrări din cele interzise în alineatul prim al prezentului articol, însă numai pe baza unei legi speciale şi luându-se toate măsurile ca paguba adusă monumentului antic respectiv să fie cât mai redusă.

Art. 12. – O săpătură oficială sau autorizată întreprinsă în apropierea unei clădiri sau construcţii, a cărei siguranţă e ameninţată, poate fi întreruptă la cererea proprietarului sau a autorităţii comunale.

Comisiunea Arheologică poate însă face apel împotriva acestei cereri sau poate cere expropierea imobilului ameninţat.

Art. 13. – Se poate expropria orice lucru imobil de interes arheologic, precum şi locul dimprejur necesar pentru lucrările de explorare, pentru căile de acces pentru asigurarea unui spaţiu de vizibilitate, precum extragerea de apă potabilă şi pentru tot ce e în legătură cu paza şi cu explorarea ştiinţifică a acelui lucru imobil. Expropierea va fi făcută în favoarea şi pe cheltuiala comunei, când e vorba de locuri aflate în oraşele reşedinţe de judeţe şi în favoarea şi pe cheltuiala judeţelor când e vorba de alte locuri. Paza şi conservarea monumentelor expropriate cad în grija autorităţilor care au făcut expropierea.

Legea 1892, art. 8; Legea C.M.I. 1919, art. 3; Pr. Lege ita liană 1928, art. 9

Expropierea poate fi cerută şi de proprietarul locului respectiv. Ea poate fi făcută şi de comune şi judeţe cu avizul Comisiunii Arheologice a României. Nici un monument expropriat nu poate trece în posesiunea unei persoane private, sub nici un motiv. El poate fi însă cedat spre îngrijire unei instituţii publice sau private sau persoană morală.

Art. 14. – Expropierea se va efectua potrivit normelor obişnuite pentru cazurile de utilitate publică, însă cu precădere. La fixarea preţului expropierii nu se va ţine seama de valoarea lucrurilor antice imobile sau mobile de pe locul expropriat, ci numai de rentabilitatea obişnuită a suprafeţei acelui loc.

Lucrările de explorare pot continua pe locul supus expropierii fără să se aştepte sfârşitul formalităţilor de expropiere.

Art. 15. – Monumentele antice care se află pe proprietăţile Statului, ale judeţelor sau ale comunelor ţin direct de Comisiunea Arheologică a României. Când se află pe o proprietate privată, ele aparţin proprietarului respectiv, însă sunt supuse dreptului de control al Comisiunii Arheologice a României, proprietarul fiind obligat să îngrijească pe proprie cheltuială de paza şi de buna lor stare.

Lucrurile antice mobile

Art. 16. – lucrurile antice mobile se află, ca şi cele imobile, sub controlul Comisiunii Arheologice a României, indiferent dacă sunt proprietate publică ori proprietate privată.

Obiectele de acest fel aflate în posesiunea Muzeelor naţionale, regionale, judeţene, comunale şi a oricărei instituţii publice, sunt proprietatea directă a Statului, iar Comisiunea Arheologică a României poate dispune de ele după cum va crede de cuviinţă în interesul unei mai bune conservări şi al unei mai bune valorificări ştiinţifice.

Regulament 1893, art.8-9

Art. 17. – Toate muzeele de orice fel, toate instituţiile publice sau private şi toate persoanele care posedă colecţiuni de obiecte antice mobile sunt datoare să prezinte Comisiunii Arheologice a României, în termen de doi ani de la data promulgării prezentei legi, un inventariu de obiectele pe care le conţin acele colecţiuni.

Inventariul va fi făcut în trei exemplare a căror identitate va fi legalizată de o autoritate judiciară. Un exemplar va fi înaintat Comisiunii Arheologice a României, unul se va păstra în arhiva autorităţii care a procedat la legalizare şi al treilea va rămâne persoanei sau instituţiei care posedă obiectele.

Art. 18. – Persoana sau instituţia respectivă va anunţa apoi prin declaraţie scrisă Comisiunii Arheologice a României, în termen de treizeci de zile, orice obiect care se va adăuga la cele menţionate în inventariu.

Aceeaşi declaraţie va trebui făcută în acelaşi termen şi de persoana sau instituţia care va începe a-şi alcătui în viitor o colecţie de obiecte antice, precum şi de orice posesor al unuia sau mai multor obiecte antice.

Art. 19. – Toate obiectele antice aflate în posesiunea unei persoane sau instituţii din cele specificate la art. 17. sunt în chip permanent sub controlul Comisiunii Arheologice a României. Posesorul lor e obligat să arate oricând aceste obiecte pentru studiere pe loc oricărui delegat al Comisiunii şi oricărei persoane recomandate de Comisiune. De asemeni e obligat să permită reproducerea obiectului şi chiar sa-l împrumute Comisiunii pe timp limitat, în scop de studiu, garantându-i-se respectul drepturilor eventuale de prioritate la publicare, în cazul că obiectul e inedit.

Legea 1892, art. 6

Art. 20. – Nici un obiect antic aflat în posesiunea persoanelor şi instituţiilor nu poate fi distrus ori deteriorat. Nici unul nu poate fi reparat ori restaurat fără autorizaţia Comisiunii Arheologice a României.

Legea 1892, art.6 Legea italiană

Art. 21. – Dacă persoana sau instituţia care posedă o colecţie de obiecte antice nu respectă dispoziţiile legii de faţă privitoare la acele obiecte, Comisiunea are dreptul să ceară expropierea colecţiei în favoarea unui muzeu public aparţinând Statului, judeţelor sau comunelor ori unei instituţii subvenţionate de Stat. În nici un caz o asemenea expropiere nu poate fi efectuată în favoarea unei persoane private. De asemeni se poate expropria un obiect de importanţă ştiinţifică şi artistică excepţională.

Expropierea poate fi cerută şi de proprietarul colecţiei. Fixarea preţului de expropiere se va face prin învoială, iar în caz de neînţelegere prin arbitraj recurgându-se la un comitet ad-hoc prezidat de preşedintele tribunalului din judeţul în care se află colecţia şi compus din patru experţi: doi propuşi de către Comisiunea Arheologică a României şi doi propuşi de persoana sau instituţia care posedă colecţia supusă expropierii. Cheltuielile necesitate de plata experţilor şi de lucrările acestui comitet vor fi suportate în chip egal de către Comisiune şi de către posesorul colecţiei. Încheierea comitetului poate fi atacată în recurs. În tot timpul litigiului colecţia va fi sigilată şi ţinută la dispoziţia tribunalului.

Art. 22. – Funcţionarii de Muzee, de instituţii ştiinţifice de caracter arheologic şi istoric, de instituţii judiciare ori administrative, funcţionarii poliţieneşti, ofiţerii ori subofiţerii de poliţie urbană sau rurală, precum şi orice salariaţi de Stat, judeţ ori comună chemaţi să execute prin autoritatea serviciului lor prevederile legii de faţă, nu-şi pot alcătui colecţii private de obiecte antice. Dacă în momentul promulgării acestei legi posedă asemenea colecţii sunt obligaţi să prezinte un inventariu în condiţiile specificate la art. 17, fiindu-le interzis să achiziţioneze un alt obiect antic peste acelea.

Aceloraşi prevederi sunt supuşi şi membrii Colegiului Arheologic, precum şi persoanele din afară de colegiu cărora li se încredinţează cercetări şi săpături potrivit art. 5.

De la prevederile prezentului articol sunt exceptate obiectele răzleţe păstrate ca amintiri personale, prin moştenire ori prin donaţie, daca nu sunt mai mult de zece.

Legea 1892, art. 6.

Art. 23. – Obiectele antice mobile provenind din cercetări şi săpături viitoare sunt supuse aceloraşi dispoziţiuni ca şi obiectele intrate în muzee şi în posesiuni private înainte de promulgarea acestei legi.

Obiectele de acest fel descoperite pe proprietăţile Statului, ale judeţelor şi ale comunelor aparţin direct Statului şi vor fi distribuite muzeelor publice după dispoziţiile Comisiunii Arheologice a României.

Obiectele descoperite pe o proprietate privată prin săpături oficiale aparţin în exclusivitate Statului.

Legea 1892, art. 6

Art. 24. – Obiectele antice mobile descoperite pe o proprietate privată prin săpături autorizate aparţin jumătate Statului, iar jumătate persoanei ori instituţiei care a făcut săpăturile. Comisiune Arheologică a României are dreptul să-şi reţină şi această parte sau numai unele obiecte din ea, dând în schimb contravaloarea în bani. Această contravaloare se stabileşte prin învoială sau prin procedura indicată la art. 21.

Obiectele care intră într-un muzeu ori într-o colecţie publică sau privată în urma unor săpături autorizate sunt supuse condiţiilor specificate în art. 16-21.

Art. 25. – Comisiunea Arheologică a României poate încredinţa o parte din materialul descoperit prin săpături oficiale unui muzeu al unei instituţii culturale de caracter privat, persoană morală, dar cu condiţia ca muzeul să corespundă prevederilor legii. De asemeni poate încredinţa material antic mobil, ca depozit provizoriu, muzeelor şcolare. Toate aceste cedări se pot însă revoca dacă materialul nu e conservat după normele prevăzute de legea de faţă.

Nici un obiect descoperit prin săpături oficiale nu poate fi cedat sub nici un cuvânt şi sub nici o formă unei colecţii aparţinând unei persoane private.

Descoperiri întâmplătoare

Legea 1892, art. 4

Art. 26. – Descoperirile de lucruri antice, mobile ori imobile, făcute din întâmplare, cu prilejul unei săpături, având alt scop decât acela de a căuta antichităţi, trebuiesc anunţate în termen de cel mult trei zile autorităţii administrative, judiciare sau poliţieneşti cele mai apropiate, fie de către descoperitor, fie de către orice persoană care a fost pusă în curent cu descoperirea, sau căreia i s-a cerut părerea asupra valorii obiectelor descoperite. În acest timp lucrările trebuiesc întrerupte în acel loc, iar monumentul descoperit trebuie conservat în starea în care a fost descoperit. Lucrările mobile descoperite pot fi transportate în scopule de a fi mai bine păstrate.

Autoritatea anunţată va lua în primire lucrurile mobil şi imobile descoperite, îngrijind de paza şi de integritatea lor şi va avertiza în timpul cel mai scurt Comisiunea Arheologică a României sau pe delegatul ei regional cel mai apropiat. Lucrările care au dus la descoperirea întâmplătoare nu vor putea fi reluate decât după hotărârea Comisiunii, care poate cere şi expropierea locului respectiv.

Art. 27. – Lucrurile antice mobile şi imobile descoperite din întâmplare sunt supuse dispoziţiilor din articolele precedente pentru lucrurile asemănătoare găsite prin cercetă şi săpături.

Pentru integritatea lucrurilor mobile descoperite din întâmplare e responsabil descoperitorul sau persoana căreia acesta i le va fi încredinţat. Această responsabilitate încetează din momentul predării acelor lucruri în grija autorităţilor.

Pentru siguranţa şi integritatea lucrurilor imobile descoperite din întâmplare e responsabil posesorul locului, fie că e proprietar, fie că e chiriaş. Dacă locul e proprietate publică sau se află sub tutelă judiciară, răspunderea o are persoana însărcinată cu administrarea acelui loc.

Art. 28. – Lucrurile antice mobile descoperite din întâmplare pe o proprietate a Statului, a judeţelor a comunelor sau instituţiilor subvenţionate de Stat, aparţin Statului şi vor fi trimise Comisiunii Arheologice a României sau Muzeelor regionale şi judeţene celor mai apropiate.

Legea 1892, art. 6,: „jumătate”; Proiect lege italian 1928, art. 24: „la quarta parte”.

Lucrurile antice mobile descoperite din întâmplare pe o proprietate particulară se vor distribui astfel: un sfert va reveni proprietarului, iar trei sferturi Statului, după hotărârea Comisiuneii Arheologice a României. Sfertul cuvenit proprietarului poate fi reţinut de Comisiune în schimbul unei contravalori în bani, stabilită prin învoială ori prin procedura indicată la art. 21.

Legea 1892, art. 6: „după importanţă”

Art. 29. – Descoperitorul din întâmplare al unui lucru antic mobil sau imobil, dacă şi-a îndeplinit îndatoririle prevăzute la art. 26 şi 27, are dreptul să primească un premiu fixat deComisiunea Arheologică a României după importanţa descoperirii. Premiul însă nu poate depăşi un sfert din valoarea comercială a lucrului descoperit şi va fi scăzut sau chiar anulat dacă acest lucru va fi suferit vreo stricăciune din vina descoperitorului.

Proiect lege ital. 1928, art. 24.

În afară de premiu, descoperitorul are dreptul la despăgubiri din partea Comisiunii pentru eventualele cheltuieli prilejuite de îndeplinirea îndatoririlor prevăzute la art. 26 şi 27. Aceleaşi despăgubiri pot fi cerute şi de către orice altă persoană care în locul descoperitorului va fi îndeplinit acele îndatoriri. Suma despăgubirilor va fi fixată pe bază de acte ori după o învoială. În caz de neînţelegere se va recurge la justiţie.

Alienări

Proiect lege ital. 1928, art. 2

Art. 30. – Lucrurile antice mobile sau imobile care aparţin Statului, judeţelor, comunelor ori instituţiilor subvenţionate de Stat, sunt inalienabile. Ele nu pot fi cedate sub nici un motiv unei persoane private, iar unei instituţii pot fi cedate numai sub titlul de depozit.

Excepţie de la acest articol fac numai acele obiecte imobile pe care Comisiunea Arheologică a României le va dărui Muzeelor din străinătate în schimb de obiecte analoage de publicaţii arheologice ori numai în scop de propagandă naţională, în condiţiile prevăzute la art. 36.

Art. 31. – Instituţiile private care au colecţii şi muzee n-au dreptul să cedeze antichităţile aflate în posesia unei persoane private.

Legea 1892, art.6; Regul 1893, art. 10.

Art. 32. – Persoanele private care posedă obiecte, fie izolate, fie în colecţiuni, au dreptul să transmită acele obiecte în altă proprietate în orice mod. Sunt obligate să anunţe această transmisiune Comisiunii Arheologice a României, cerând ştergerea lor din inventarul alcătuit potrivit art. 17-18 şi înscrierea lor în inventarul noului posesor.

Proiect lege ital., 1928, art 2 şi 6

Art. 33. – Statul, judeţele şi comunele au dreptul de preemţiune la orice vânzare de lucruri antice, pe baza preţului fixat în contractul de vânzare.

Celelalte condiţiuni din contract nu leagă Statul. Dacă preţul din contract nu e socotit convenabil, sau dacă nu există nici un contract, Statul, judeţul sau comuna vor face cumpărarea prin învoială ori după procedura indicată la art. 21.

Statul, judeţul sau comuna trebuie să-şi exercite dreptul de preemţiune în timp de un an, în cursul căruia vânzarea nu se va putea efectua. După trecerea acestui termen, Statul, judeţul ori comuna pot impune o prelungire de încă trei luni, după care, dacă dreptul de preemţiune nu s-a exercitat, vânzarea e liberă.

Termenul se reduce la jumătate, fără prelungire, dacă vânzarea se face către o instituţie privată îndreptăţită a avea o colecţie sau un Muzeu public de lucruri antice.

Orice vânzare efectuată împotriva prescripţiunilor din prezentul articol e nulă, iar vechiul lor posesor e ţinut responsabil mai departe de tot ce priveşte obiectele vândute.

Regul. 1893, art. 11

Art. 34. – Persoanele ori instituţiile care posedă obiecte antice mobile sunt datorate să anunţe Comisiunea Arheologică a României ori de câte ori mută acele obiecte, fie toate, fie parte din ele, dintr-o localitate în alta sau, dacă e vorba de aceeaşi localitate, dintr-un domiciliu într-altul.

Regul. 1893, art. 13

Art. 35. – Lucrurile antice de sub prevederile legii de faţă pot fi confiscate prin hotărâre judiciară, însă nu pot fi scoase la licitaţie publică decât numai dacă e vorba de acoperirea unei datorii faţă de o persoană ori de o instituţie privată şi numai după ce s-a exercitat dreptul de preemţiune potrivit art. 33.

Dacă e vorba de acoperirea unei datorii faţă de Stat, judeţ, comună ori instituţie care depinde de bugetul public, lucrurile vor trece direct în posesiunea Statului, judeţelor, comunelor sau instituţiilor respective, care vor dispune de ele conform avizului Comisiunii Arheologice a României, iar valoarea lor, stabilită după normele prevăzute în art. 21, va fi scăzută din datoria pentru care au fost confiscate. Dacă datoria e mai mică decât valoarea lucrurilor confiscate, s va remite posesorului partea din lucruri reprezentând diferenţa, dar ţinându-se seama de preferinţa Comisiunii Arheologice a României.

Ori de câte ori se procedează la o confiscare judiciară de lucruri antice trebuie anunţată Comisiunea Arheologică a României de către autorităţile însărcinate cu confiscarea, care vor înainta şi un inventariu al lucrurilor.

Export de obiecte antice

Legea 1892, art. 6-10. Regul. 1893, art. 10 şi 32. Legea 1919, art. 4; proiect lege ital. 1928, art 15-18

Art. 36. – Nici un obiect antic nu poate fi exportat fără autorizaţia directă a Comisiunii Arheologice a României. Autorităţile vamale sunt răspunzătoare de îndeplinirea acestei prescripţiuni.

Autorizaţia nu poate dată decât pentru obiecte de importanţă secundară, care se află în Muzeele din ţară în exemplare numeroase şi a căror ieşire din ţară nu poate aduce nici o pagubă istoriei, arheologiei şi artei naţionale.

De asemenea autorizaţia se poate da pentru copii de orice natură, după orice fel de obiect şi pentru orice lucru care se poate constata în chip indubitabil că e fals, menţionându-se însă acest lucru în autorizaţie.

Obiectele efectuate din metale nobile şi pietre preţioase afară de monetele de argint de tipuri banale, precum şi orice obiect unic sau rar, sunt cu desăvârşire oprite de la export.

Regul. 1893, art. 14 şi 33-34

Art. 37. – Importul e liber pentru orice obiect antic. Însă pentru ca posesorul obiectelor să păstreze dreptul de a exporta obiectele importate, va trebui să înştiinţeze pe primar sau pe prefect în termen de 30 de zile de la data intrării acestor obiecte în ţară, prezentând un inventariu exact al obiectelor şi cerând un certificat. Acelaşi certificat poate fi eliberat, la cerere, şi de către autorităţile vamale. Certificatul trebuie înnoit din cinci în cinci ani.

Atât autorităţile administrative cât şi cele vamale vor trimite inventariul Comisiunii Arheologice a României. Pentru obiectele importate, posesorul lor va trebui să respecte toate prevederile acestei legi, ca şi pentru obiectele indigene.

În caz de nerespectare a condiţiilor de mai sus, Comisiunea are dreptul să considere obiectele respective ca indigene şi să le interzică exportului. De asemeni când va constata sau va avea motive temeinice să presupună că printre obiectele importate se află unele care au fost cândva descoperite pe teritoriul actual al României, are dreptul să interzică exportul acelor obiecte.

Obiectele antice importate care au rămas în ţară mai mult de cinci ani de la obţinerea ultimului certificat de import şi pentru care nu s-a făcut Comisiunii cerere de reînnoire a certificatului, sunt permise la export numai în limitele art. 36.

Art. 38. – Deciziunea de interzicere a exportului de obiecte antice luată de către Comisiunea Arheologică a României e fără apel.

Art. 39. – Statul, judeţele sau comunele au dreptul să cumpere obiectele prezentate la export în condiţiile fixate la art. 33. Fac excepţie obiectele importate dacă posesorul lor a îndeplinit condiţiile cerute la art. 37.

Prohibirea unui obiect antic de la export nu implică datoria Statului, judeţelor ori comunelor de a-l cumpăra.

Art. 40. – Comisiunea Arheologică a României poate autoriza scoaterea temporară din ţară a obiectelor antice pentru scopuri ştiinţifice (expoziţii, congrese, expertize, conferinţe, studiu etc.) numai membrilor Colegiului Arheologic, cu condiţia ca să le aducă înapoi într-un termen limitat şi în bună stare. Fac excepţie obiectele de o valoare excepţională prin arta lor, prin însemnătatea lor arheologică sau prin materia din care sunt făcute, precum şi obiectele deosebit de fragile.

Inventarierea, supravegherea, respectarea lucrurilor antice

Art. 41. – Lucrurile antice mobile şi imobile, fiind prin definiţie bunuri naţionale, în orice condiţii s-ar afla, n-au nevoie de o clasare prealabilă spre a intra sub prevederile legii de faţă. Distrugerea sau alterarea lor e pedepsită indiferent dacă au fost cunoscute sau nu autorităţilor mai înainte.

Art. 42. – Pentru a uşura studierea şi conservarea lor, toate lucrurile antice mobile şi imobile găsite pe teritoriul ţării vor fi înscrise de către Comisiunea Arheologică a României într-un inventar. Partea din inventar privitoare la lucrurile antice imobile va fi publicată în „Monitorul Oficial”. Publicarea va trebui să înceapă până la doi de la promulgarea legii de faţă.
Inventarul va fi completat anual şi revizuit din cinci în cinci ani. Completările anuale şi inventariul revizuit se vor publica în „Monitorul Oficial”.
Alcătuirea, completarea şi revizuirea inventarului de lucruri imobile se vor face cu concursul autorităţilor administrative, şcolare şi bisericeşti din localităţile în care se găsesc resturi antice.


Art. 43. – Prefecturile, preturile, primăriile de municipii, de comune urbane, suburbane şi rurale, posturile de jandarmi, posturile de grăniceri, ocolurile silvice, muzeele şi şcolile de orice fel sunt datoare să extragă din inventarul publicat în Monitorul Oficial lista monumentelor antice din regiunea care cade sub autoritatea sau activitatea lor şi să le afişeze în chip permanent în localurile respective.


Art. 44. – Funcţionarii administrativi, începând cu prefecţii, preterii şi primarii, ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi, ofiţerii şi subofiţerii de grăniceri din posturile de pe frontieră, inspectorii şi revizorii şcolari, profesorii secundari, institutorii şi învăţătorii, membrii clerului, arhitecţii şi inginerii de orice specialitate ai Statului, judeţelor şi comunelor, funcţionarii silvici şi ceilalţi funcţionari ai domeniilor publice şi ai domeniilor Coroanei, comandanţii de corpuri de trupă sau de detaşamente militare, sunt datori a anunţa de urgenţă Comisiunii Arheologice a României orice abateri de la prevederile legii de faţă şi orice descoperiri întâmplătoare de monumente şi de obiecte antice, şi să dea tot concursul lor, la cerere, delegaţilor Comisiunii Arheologice a României şi cercetătorilor recomandaţi de ea. Neglijarea acestor îndatoriri va fi socotită ca o contravenţie la propriul lor serviciu şi pedepsită ca atare.De asemeni orice persoană care află de o abatere de la legea de faţă care n-a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, e datoare să înştiinţeze pe unul din funcţionarii publici enumeraţi mai sus.


Art. 45. – Nici un lucru antic mobil sau imobil nu poate căpăta vreo utilizare străină de semnificaţia sa istorică şi artistică. Orice piatră antică şi orice obiect antic în general care va fi găsită ca utilizat într-un scop practic va putea fi ridicat de autorităţi pe loc, fără nici o despăgubire, şi trimis Muzeului public cel mai apropiat.
Autorităţile pot cere exproprierea unui imobil în construcţia căruia a intrat ca simplu material de zidărie un obiect antic.
Se exceptează de la prevederile acestui articol obiectele antice zidite în construcţii clasate ca monumente şi ocrotite de către Comisiunea Monumentelor Istorice, potrivit decretului-lege din 28 iulie 1919 pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice.


Art. 46. – Este oprită afişarea de reclame comerciale, de anunţuri electorale, de anunţuri private, pe zidurile antice. Se exceptează anunţurile oficiale referitoare la prescripţiile legii de faţă. Sunt de asemeni interzise inscripţiile şi desenele pictate sau gravate pe zidurile antice.

Penalităţi

Art. 47. – Se pedepsesc cu amendă de la 1.000 la 30.000 lei persoanele şi instituţiile care se vor fi făcut vinovate de următoarele abateri: a) cercetări şi săpături pentru căutarea de lucruri antice fără autorizaţie; b) reparări, restaurări şi consolidări de lucruri antice mobile şi imobile fără autorizaţie; c) nerespectarea învoielii de a îngriji de paza şi integritate unui lucru antic imobil aflat în proprietatea sa, fără a fi cerut în prealabil desărcinarea şi exproprierea; d) neprezentarea în termen a inventarului şi a anunţului cerute prin art.17 şi 18; e) opunerea de a arăta şi de a pune la dispoziţia cercetătorilor autorizaţi obiectele antice din propria colecţie, conform art. 19; f) neanunţarea de descoperiri din întâmplare, conform art. 26-27; g) neîngrijirea lucrurilor descoperite din întâmplare conform art. 26-27; h) nerespectarea de către funcţionarii publici a dispoziţiilor din legea de faţă. Ultimul caz se înţelege fără prejudicii asupra pedepselor obişnuite cuvenite pentru neexecutarea propriului serviciu.

Art. 48. – Se pedepsesc cu amendă de la 2000 la 50 000 lei următoarele abateri de la prevederile legii de faţă: a) efectuarea de construcţii fără avizul Comisiei Arheologice a României în localităţile cu subsol bogat în ruine antice după ce aceste localităţi vor fi fost special menţionate în regulamentul prezentei legi; b) prezentarea de inventar de obiecte mobile false sau anunţate false cu voinţă a unui obiect antic nou intrat în posesie privată; c) nerespectarea art. 22 privitor la obiectele antice aflate în posesia funcţionarilor; d) ascunderea de obiecte provenite din cercetări şi săpături oficiale şi autorizate precum şi din descoperiri întâmplătoare; e) alienarea de obiecte antice mobile sau imobile fără avertizarea Comisiei Arheologie a României; f) nerespectarea dreptului de preemţiune al Statului potrivit art. 33, g) utilizarea în scop practic a lucrurilor antice art. 45.

La aliniamentul a) se poate dispune eventual şi dărâmarea construcţiilor ilegal efectuate. În ce priveşte alienările pedepsite prin aliniamentele e şi f ele se socotesc în acelaşi timp nule de drept şi pot fi urmărite chiar dacă sunt în posesia celui de–al treilea. Constatarea abaterii de la aliniamentul g atrage după sine şi confiscarea pe loc a lucrurilor antice respective.

Art. 49. – Pentru distrugerea şi deteriorarea de monumente şi obiecte antice se vor aplica dispoziţiile prevăzute în codul penal pentru distrugerea de lucruri publice, plus obligaţia de a repune lucrul distrus în starea de mai înainte. Dacă aceasta reconstituire este imposibilă, condamnatul va fi obligat să plătească o sumă egală cu valoarea lucrului distrus, fixată prin expertiză. Partea care va fi rămas eventual nedistrusă dintr-un obiect deteriorat se va confisca în favoarea Statului.

Art. 50. – Nerespectarea dispoziţiilor generale ale legii şi ale dispoziţiilor speciale ale Comisiei Arheologice a României de către o persoană sau o instituţie autorizată a face cercetări şi săpături conform art. 6-7 e pedepsită cu retragerea autorizaţiei şi eventual cu pedepsele prevăzute pentru abaterile numite în art. precedente şi următoare. Statul nu e obligat să retrocedeze nici o sumă pentru cheltuielile investite în săpăturile autorizate şi întrerupte apoi din vinele prevăzute în prezenta lege. De asemeni, cel condamnat e obligat să plătească toate cheltuielile delegatului oficial al Comisiei Arheologice a României dacă nu le va plăti în prealabil potrivit art.7

Art. 51. – Exportul de obiecte antice fără autorizaţie, tentativa de a efectua un asemenea export constatată la vamă prin declaraţie falsă, ascundere etc., precum şi înlocuirea obiectelor antice autorizate la export se pedepsesc cu confiscarea obiectelor respective în favoarea Statului şi cu toate formalităţile prevăzute pentru legile pentru contrabandă.

Dacă obiectul exportat prin contrabandă nu mai poate fi adus în ţară infractorul este obligat în plus să plătească statului o sumă egală cu valoarea obiectului exportat fixat prin raportul Comisiei Arheologice a României.

Art. 52. – Se pedepsesc cu amendă de la 1.000 la 10.000 lei următoarele abateri:

a) neanunţarea de mutare a obiectelor antice conform art. 34;

b) complicitatea prin tăinuire la abaterile pedepsite prin aliniamentele a şi f din art. 47 şi prin aliniamentele b, d, e şi g din Art. 48 şi din art. 49 şi 51.

Art. 53. – Pe lângă formalităţile prevăzute în articolele precedente se vor pedepsi cu închisoarea de la 8 zile la trei luni:

a) persoanele care vor fi distrus sau vor fi ajutat distrugerea unui monument antic;

b) păzitorii de monumente sau de muzee care fără motiv bine precizat vor fi lăsat să se distrugă sau să dispară monumente şi obiecte antice lăsate în paza lor;

c) descoperitorii de lucruri antice din întâmplare care vor fi tăinuit descoperirea lor autorităţilor

d) persoanele care vor fi exportat obiecte antice prin contrabandă fără să le fi putut aduce în ţara în termen de două luni.

Art. 54. – Furturile de obiecte antice, traficul cu aceste obiecte din partea funcţionarilor publici însărcinaţi cu îngrjirea şi paza lor. Înlocuirea de obiecte antice în muzee publice precum şi orice infracţiune privitoare la lucruri antice mobile ori imobile nemenţionată în legea de faţă se vor pedepsi conform prevederilor din codul penal pentru fapte analoage.

Colegiul arheologic

Art. 55. – Se instituie sub controlul Ministerului Cultelor şi Artelor Colegiul Arheologic, instituţie cu caracter ştiinţific cuprinzând pe cercetătorii cei mai calificaţi prin titlurile, prin funcţiile şi prin activitatea lor în domeniul arheologiei.

Scopul Colegiului e de a ajuta Comisiunea Arheologică a României în toată activitatea ei de conservare, de inventariere, de supraveghere, de cercetare, de studiere şi de publicare a patrimoniului arheologic al ţării. De asemenea Colegiul va convoca şi prezida Congresele naţionale de arheologie şi istorie antica. Sediul Colegiului e în Bucureşti.

Art. 56. – Colegiul Arheologic va fi compus din:

a) – toţi profesorii titulari ai catedrelor universitare de istorie antică, antichităţi greco-romane şi epigrafie, preistorie, arheologie sau ai catedrelor universitare de specialităţi derivate din acestea care există sau care se vor înfiinţa în viitor.

b) – directorii Şcolii Române din Roma şi din Franţa

c) – directorul, subdirectorul şi conservatorul Muzeului naţional de Antichităţi din Bucureşti

d) – directorul Cabinetului numismatic al Academiei Române

e) – toţi arheologii, cetăţeni români care au doctoratul într-o specialitate indicată la aliniamentul a ori de una înrudită, care au lucrări istorice şi arheologice publicate şi care au avut o activitate practică de cercetări şi săpături pe proprie răspundere.

Art. 57. – Lista membrilor Colegiului va fi alcătuită în sensul articolului precedent în termen de 30 de zile după promulgarea acestei legi de către Ministerul Cultelor şi Artelor sub preşedenţia căruia Colegiul se va constitui şi-şi va inaugura activitatea

După constituire, orice nou membru va trebui să fie cooptat de către Colegiu în condiţii specificate în art. 56 şi numit de către Ministerul Cultelor şi Artelor. Numirea se va publica în Monitorul Oficial.

Art. 58. – Colegiul va fi condus de către un comitet ales anual şi compus din: un preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi trei membrii aleşi în adunarea generală cu vot secret.

În fiecare an va avea loc o adunare generală a Colegiului, fie în Bucureşti, fie în vreo altă localitate, în cursul lunilor octombrie sau noiembrie. Comitetul poate convoca şi adunări extraordinare.

Colegiul poate alege şi subcomitete regionale compuse din cel puţin trei membrii

Art. 59. – Colegiul va mai alege din cinci în cinci ani, cu vot secret şi direct şase din membrii Comisiunii Arheologice a României, într-o adunare generală care va avea loc în Bucureşti în urma unei convocări speciale a Ministerului Cultelor şi Artelor.

Art. 60. – Un regulament special va prevedea condiţiile amănunţite de funcţionare a Colegiului Arheologic.

Art. 61. – Nu vor putea fi numite în Colegiul Arheologic persoanele care vor fi suferit o penalitate pentru contravenţii şi delicte împotriva prevederilor legii pentru ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni de către un membru al Colegiului numit mai înainte atrage după sine excluderea din Colegiu.

Comisiunea Arheologică a României

Art. 62. – Se instituie sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Artelor Comisiunea Arheologică a României, deosebită de Comisiunea Monumentelor Istorice prevăzută în decretul-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919.

Scopul Comisiunii este de a veghea la executarea prevederilor din legea de faţă, îngrjind de conservarea , repararea, consolidarea şi restaurarea lucrurilor antice din toată ţara, conducând, supraveghind cercetările şi săpăturile şi descoperirile întâmplătoare de obiecte antice, inventariind lucrurile antice mobile şi imobile de pe tot teritoriul ţării, controlând antichităţile din muzee şi din colecţii publice şi private, înlesnind şi încurajând înfiinţarea de muzee regionale, comunale şi locale, contribuind prin cercetări şi publicaţii la programul studiilor ştiinţifice asupra antichităţilor naţionale, răspândind în public interesul pentru valoarea istorică şi artistică a resturilor materiale ale vechimii şi cultivând simţul respectului pentru integritatea lor.

Art. 63. – Comisiunea se compune din următorii membrii, numiţi pe timp de cinci ani:

–  un membru desemnat de către Academia Română

–  preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice

–  directorul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti

–  şase membrii aleşi de către Colegiul Arheologic potrivit art. 59 din prezenta lege.

Membrii Comisiunii vor fi confirmaţi prin Decret Regal. Eventuala revocare se va face tot prin Decret Regal.

Prima şedinţă a Comisiunii va fi convocată din iniţiativa Ministerului Cultelor şi Artelor în termen de o luna după constituirea Colegiului Arheologic.

Membrii ieşiţi din funcţie după 5 ani sunt reeligibili. În caz de vacanţă, membrul nou-numit în condiţiile aliniamentelor c şi d va funcţiona numai pe timpul cât avea să funcţioneze cel înlocuit.

Art. 64. – Comisiunea îşi alege din sânul ei un preşedinte şi un secretar general pentru toată durata celor cinci ani. Preşedintele va convoca şedinţele Comisiunii.

Comisiunea e prezidată de Ministru când participă la şedinţe. Ea va putea lucra numai cu cel puţin cinci membrii, votul celui ce prezidează fiind decisiv în caz de paritate de voturi. În lipsa preşedintelui va prezida cel mai în vârstă dintre membrii.

Secretarul general e însărcinat cu ţinerea corespondenţei şi actelor, cu conducerea birourilor Comisiunii şi cu direcţia publicaţiilor.

Art. 65. – Comisiunea poate alege membrii corespondenţi în ţară cu atribuţii fixate în spiritul legii de faţă. Ea poate să creeze secţiuni regionale cu aprobarea ministerului. Numărul membrilor în secţiunile regionale poate varia, fiind însă de cel puţin trei. Ei vor fi aleşi şi numiţi din aceleaşi categorii şi în aceleaşi condiţii ca şi membrii Comisiunii.

Comisiunea poate delega acestor secţiuni o parte din atribuţiile ei privitoare la regiunile respective. Secţiunile vor funcţiona după un Regulament special al fiecăreia.

Art. 66. – Prin legea de faţă se înfiinţează secţiunea regională a Daciei Superioare având ca teritoriu de activitate Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, cu reşedinţa la Cluj şi utilizând până la numirea unui personal special, personalul şi birourile secţiunii pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice. Compoziţia noii secţiuni şi modul său de funcţionare vor fi hotărâte printr-un regulament alcătuit de Comisiunea Arheologică a României şi aprobat de Minister.

Art. 67. – Până la alte dispoziţii Comisiunea va funcţiona în localul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti utilizând personalul şi birourile acestei instituţii. În plus va avea un personal propriu compus dintr-un arhitect, un arhivar şi o dactilografă. Acest personal care va funcţiona sub conducerea secretarului general a Comisiunii va putea fi completat în măsura nevoilor. Arhitectul va fi numit dintre foştii membrii ai Şcolii Române din Roma.

Personalul va fi plătit la fel cu cel al Comisiunii Monumentelor Istorice.

Membrii Comisiunii Arheologice a României precum şi membrii săi corespondeţi sunt onorifici. Li se vor plăti însă cheltuielile necesitate de deplasările lor în interese de serviciu. Secretarul general va primi o indemnizaţie lunară pe tot timpul misiunii sale.

Art. 68. – Comisiunea se va întruni cel puţin o dată pe lună. În caz că se va fi făcut convocarea pe timp de o lună, Comisiunea se va întâlni din oficiu în prima joi a lunii următoare.

Art. 69. – Comisiunea va avea un buget propriu alcătuit anual, cu aprobarea Ministerului Cultelor şi Artelor, din următoarele fonduri:

– alocaţia specială ce se prevedea anual în bugetul public şi care va fi deosebită de cea acordată Comisiunii Monumentelor Istorice sau Muzeului Naţional de Antichităţi; dintr-o subvenţie vărsată de către judeţe ,şi constând din 10% din fondul cultural al fiecărui judeţ şi al tuturor municipiilor şi oraşelor capitale de judeţ.

– din veniturile sau donaţiile pe care Comisiunea va fi autorizată eventual să le primească urmând a fi administrate de către Ministerul Cultelor şi Artelor.

– din amenzile încasate pentru infracţiuni la prevederile legii de faţă şi pe care Ministerul de Finanţe le varsă Comisiunii.

Art. 70. – Comisiunea Arheologică a României va fi reprezentată în afacerile judiciare prin avocaţii Ministerului Cultelor şi Artelor.

Art. 71. – Comisiunea Arheologică a României va prelua asupra sa periodicul „Dacia: recherches et decouvertes archeologiques en Roumanie”, continuând a-l publica, în condiţiile ştiinţifice şi grafice în care a fost înfiinţat şi în care a apărut până acum, dar ca organ oficial cu fondurile necesare prevăzute în buget. Dintre membrii Comisiunii, direcţia acestui periodic o va avea Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi. Celelalte publicaţii ale Comisiunii vor intra în grija Secretarului General al Comisiunii. În acelaşi timp Comisiunea va publica un Buletin în limba română conţinând o parte oficială referitoare la activitatea Comisiunii şi o parte ştiinţifică în care se vor cuprinde rapoarte asupra cercetărilor şi săpăturilor curente.

Comisiunea va putea publica, de asemenea, monografii, studii, inventarii, cataloage etc. şi va căuta să încurajeze şi să ajute publicarea tuturor lucrurilor antice găsite în România.

Art. 72. – Comisiunea Arheologică a României va colabora cu Comisiunea Monumentelor Istorice în cazurile în care data unui lucru mobil sau imobil nu poate fi uşor determinată în sensul art. 1 din prezenta lege.

Comisiunea Arheologică a României va putea ceda, la cerere, Comisiunii Monumentelor Istorice pentru îngrijire şi conservare, monumente mai vechi decât epoca întemeierii Principatelor dar care nu vor putea să dateze decât după sec. VI după Christos.

Art. 73. – Un regulament special va arăta modul de funcţionare a Comisiunii Arheologice a României. În acel regulament se vor prevedea dispoziţiuni pentru membrii săi de orice categorie care vor lua parte la şedinţe sau nu vor lucra în sensul prescripţiilor legii de faţă.

Muzee

Art. 74. – Toate muzeele de antichităţi şi toate secţiunile cu obiecte antice ale muzeelor de conţinut variat, sunt sub controlul Comisiunii Arheologice a României.

Art. 75. – Nici un muzeu nu poate conţine obiecte antice dacă nu posedă autorizaţia Comisiunii.

Pentru a obţine această autorizaţie un Muzeu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

 – Să aibă un local al său.

 – Să aibă garanţia unui fond minim de întreţinere

 – Dacă este muzeu privat să aibă în personalul său cel puţin un custode cu cultură liceală sau similară, salariat în chip regulat şi sigur care să poată fi făcut personal responsabil de obiecte antice din muzeu

 – Să aibă personal de pază în permanenţă

 – Să aibă un inventar

Autorizaţia se poate revoca iar obiectele antice pot fi confiscate în favoarea Muzeului Naţional de Antichităţi sau a unui Muzeu regional atunci când conducerea Muzeului respectiv încetează să respecte una din aceste condiţii.

Art. 76. – Singurul Muzeu de Stat cu activitate pe întreg teritoriul ţării şi singurul care poate avea numele naţional este Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, dependent de Ministerul Instrucţiunii Publice şi de Ministerul Cultelor şi Artelor.

El are dreptul de prioritate la distribuţiile de obiecte antice făcute de către Comisiunea Arheologică a României, conform legii de faţă.

Art. 77. – Personalul Muzeului Naţional de Antichităţi va fi asimilat în ceea ce priveşte salariul şi gradaţiile cu personalul auxiliar al Facultăţilor de Litere: asistenţii Muzeului vor fi consideraţi la fel cu asistenţii universitari iar conservatorii şi subdirectorul Muzeului la fel cu şefii de lucrări. Anii serviţi la Muzeu cu titlul de licenţiat, chiar în trecut, se vor considera ca serviţi cu titlu provizoriu şi ca atare vor fi socotii la gradaţii conform legii învăţământului superior. Anii serviţi cu titlul de doctor vor fi socotiţi ca serviţi cu titlu definitiv. Şi într-un caz şi în altul recunoaşterea acestor drepturi nu se va face decât pe baza unei activităţi ştiinţifice continue atestate de către Directorul Muzeului.

Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi va trebui să aibă doctoratul într-o specialitate referitoare la antichitate şi să fie o personalitate ştiinţifică cunoscută prin activitatea sa deosebită pe teren şi prin studiile publicate. Se vor prefera Membrii Colegiului Arheologic şi foştii membrii ai Şcolii Române din Roma. El va avea situaţia şi salariul unui profesor universitar definitiv, cu gradaţiile respective. Nu va putea ocupa însă un alt post în învăţământ.

Art. 78. – În al doilea rând vin Muzeele regionale cu activitate limitată la anumite regiuni istorice şi geografice. Acestea depind de Min Antichităţi din Bucureşti. La fondul prevăzut în bugetul Ministerului pentru întreţinerea lor se vor adăuga contribuţiile judeţelor din regiunea respectivă şi contribuţia municipiilor în care se află acele Muzee. Directorii Muzeelor regionale vor fi numiţi prin Decret-Regal dintre Membrii Colegiului Arheologic. Ei vor fi numiţi cu avizul Comisiunii Arheologice a României şi vor fi salariaţi la fel cu Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi interzicându-li-se cumulul cu vre-un post în învăţământ. Când muzeele regionale au mai multe secţiuni, toate aceste prescripţii se înţeleg numai în ceea ce priveşte secţiunea arheologică care va funcţiona ca un Muzeu regional aparte, chiar dacă va fi adăpostit în acelaşi local cu alte secţiuni. Vor fi organizate ca muzee regionale de Stat în condiţiile legii de faţă: Muzeul Institutului de Studii Clasice din Cluj, Muzeul de Antichităţi al Universităţii din Iaşi, Secţiunea arheologică a muzeului regional al Dobrogei din Constanţa şi secţiunile similare ale Muzeelor din Craiova, Timişoara, Chişinău şi Cernăuţi. Pentru Muntenia va servi ca Muzeu regional Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.

Art. 79. – În oraşele capitale de judeţ vor putea funcţiona Muzee judeţene de Antichităţi sau secţiuni arheologice întreţinute de către judeţe şi având drept câmp de activitate cuprinsul judeţului respectiv. Directorii lor vor trebui să fie licenţiaţi în litere. Această condiţie nu se va cere membrilor clerului. Directorul unui Muzeu judeţean e numit de către Ministerul Cultelor şi Artelor , cu avizul Comisiunii Arheologice a României şi plătit de către judeţul respectiv.

Municipiile şi comunele urbane pot înfiinţa pe cheltuiala lor muzee municipale şi comunale şi secţiuni arheologice, al căror câmp de activitate este teritoriul localităţii respective şi al localităţilor dimprejur pe o rază de 15 km. Directorii acestor Muzee vor fi numiţi în aceleaşi condiţii ca şi Directorii Muzeelor judeţene. În comunele rurale muzeele nu pot conţine antichităţi decât sub titlul de depozit provizoriu.

Muzeele locale vor funcţiona în localităţile cu şantiere de săpături oficiale permanente, sub directa conducere a instituţiei de care depinde şantierul respectiv.

Art. 80. – Toate Muzeele publice enumerate mai sus pot poseda şi obiecte răzleţe provenind din alte regiuni decât acelea care cad în raza lor de activitate.

Fiecare din aceste muzee va avea un regulament de funcţionare aprobat de Comisiunea Arheologică a României.

Art. 81. – Comisiunea poate autoriza muzeele private, aparţinând unei asociaţii, ori unei instituţii de caracter privat, să posede obiecte antice, dar numai în condiţiile specificate la art. 77.

Art. 82. – Directorii muzeelor regionale vor avea şi misiunea de inspectori judeţeni, ţinând sub autoritatea lor muzeele de antichităţi judeţene, comunale şi muzeele instituţiilor private. Ei vor veghea la executarea dispoziţiilor din legea de faţă în tot cuprinsul regiunii de sub autoritatea lor şi vor da seama de activitatea lor Comisiunii Arheologice a României.

Art. 83. – La orice numire într-o funcţie de conducere sau de specialitate arheologică într-un muzeu de antichităţi, de orice fel, în birourile Comisiunii Arheologice a României sau în orice instituţie de caracter arheologic, se va da precădere Membrilor Colegiului Arheologilor şi foştilor membrii ai Şcolii Române din Roma. Nici o numire în una din instituţiile menţionate nu se va putea face fără avizul Comisiunii Arheologice a României. Personalul în funcţie la data promulgării prezentei legi îşi păstrează drepturile câştigate.

Dispoziţii finale

Art. 84. – Legea pentru descoperirea Monumentelor şi obiectelor antice din 24 noiembrie 1892, precum şi Regulamentul ei din 28 ianuarie 1893 se abrogă şi se înlocuiesc cu legea de faţă.

Art. 85. – Un Regulament special va arăta modul de aplicare a dispoziţiilor prezentei legi în articolele 1-53.

Art. 86. – Toate legile, regulamentele şi orice alte dispoziţii contrare legii de faţă rămân desfiinţate.