Imagini de situri arheologice aflate în arhiva Muzeului Naţional de Antichităţi – Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
Imaginile fotografice digitizate datează din prima jumătate a secolului al XX-lea. Fiecare lot de fotografii este însoţit de o scurtă descriere a poziţiei topografice, a apariţiei, dezvoltării şi declinului sau dispariţiei monumentului respectiv, fie el antic sau medieval, evidenţiindu-se totodată importanţa lor în cadrul unui context istoric mai larg.
Până de curând informaţia arheologică era păstrată integral pe hârtie (sub formă de rapoarte, fişe de sit, fotografii, planuri şi hărţi). Arhivele arheologice sunt adesea modest organizate şi greu accesibile. Institutul de Memorie Culturală şi Direcţia de specialitate din Ministerul Culturii şi Cultelor au iniţiat o activitate sistematică de digitizare şi stocare în format electronic a informaţiilor importante privind săpăturile, cercetarea şi conservarea patrimoniului arheologic.
Baza de date a Repertoriului Arheologic Naţional, Baza de date a cercetărilor arheologice şi digitizarea arhivelor istorice (desene, rapoarte, fotografii, inventare de descoperiri şi de colecţii etc.) ca şi documentaţiile privind săpăturile recente de salvare urmează să fie disponibile on-line .
În 2001, în cadrul proiectului european ARENA, Institutul de Memorie Culturală şi Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan″ au început o colaborare pentru digitizarea unor documente semnificative din arhiva istorică şi din arhiva-fişier „Repertoriul Arheologic al României″ pentru conservare şi diseminare a informaţiilor. Proiectul este co-finanţat de Ministerul Culturii şi Cultelor.
Principalul nostru rol este să înlesnim o trecere cât mai lină de la hârtie la suportul digital, să îmbogăţim informaţia pentru uzul cercetătorilor de azi, al specialiştilor şi publicului prin indexare, standarde şi colaborare cu instituţii din ţară şi din străinătate .
Colectivul redacţional
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan″ – Bucureşti | Institutul de Memorie Culturală – Bucureşti |
Coordonatori de proiect: Alexandru Păunescu (2001-1 mai 2003), Roxana Dobrescu (2003-) | Coordonator de proiect: Irina Oberländer Târnoveanu |
Colectiv: Adina Boroneanţ, Andrei Măgureanu, Adriana Panaite, Anca Ganciu, Despina Gugiu-Măgureanu | Scanare, prelucrare imagini, web design: Paula Jercan |
Au mai colaborat: Oana Damian, Radu Harhoiu, Mircea Angelescu | Programare: Alina Gheorghe, Florela Vasilescu, Codruţ Onofrei |












Manuscrisele lui Pamfil Polonic
În prima parte a acestui raport ne vom referi la manuscrisele lui Pamfil Polonic aflate la Biblioteca Academiei Române precum şi la contribuţia sa la cunoaşterea, cu precădere, a antichităţilor din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea.
Înainte de a vorbi de prodigioasa activitate de teren a lui Pamfil Polonic din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea precum şi de preocupările sale în calitate de inginer-topograf şi cartograf ne îngăduim să oferim cititorului unele date biografice[1].
Note de subsol
[1] Datele despre viaţa şi opera sa îndeosebi în domeniul arheologiei le-am ales din interesantele articole publicate de arheologii Corneliu N. Mateescu şi Vasile Barbu precum şi din documentele de arhivă. Victor G. Iuga, Un om vrednic: Pamfil Polonic, în Natura, XXXI, iunie 1942, 6, Bucureşti, p. 224-227; Corneliu M. Mateescu, Pamfil Polonic, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei – Seria Arta Plastică, 16, 1969, 2, Bucureşti, p. 340-343; idem, Pamfil Polonic (1858-1944), în Drobeta, 1978, Drobeta Turnu-Severin, p. 198-199; Vasile Barbu, Pamfil Polonic, în Revista Muzeelor, nr. 3, an. II, 1965, Bucureşti, p. 237-240; Arh. MNA-Fond Pamfil Polonic (vezi mapele 3-4) care cuprinde copiile xeroxate ale întregului fond de manuscrise aflat la Biblioteca Academiei Române.
[2] Pamfil Polonic, Valurile antice din Dobrogea, în Natura, XXIV, 1935, 6,p.21-26; idem, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei, în Natura, XXIV, 1935, 7, p.18-26.
[3] Interesantă după noi este observaţia lui P. Polonic referitoare la multitudinea movilelor aflate pe teritoriul judeţului Teleorman. El afirma: „Nicăieri în România nu se găsesc atât de multe uriaşe movile ca în judeţul Teleorman, se vede că ele au avut aici o însemnătate deosebită şi un rol mai mare de îndeplinit şi în adevăr găsim aici mai multe valuri care taie judeţul de-a curmezişul Brazdei lui Novac de nord şi de sud şi Troianul – frontiera Daciei. Deci fiind aici nevoie mai mare de pază s-au construit aici mai multe movile pe care stăteau în turnuri de lemn posturile înaintate ale romanilor, poate şi ale barbarilor spre a putea semnaliza, mai lesne, venirea duşmanului”. Pamfil Polonic, Valurile antice din Dobrogea, în Natura, XXIV, 1935, 6,p.21-26; idem, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării (Dobrogea) până la gurile ei, în Natura, XXIV, 1935, 7, p.18-26.
[4] Este de reţinut faptul că din totalul de 270 de file cât conţine manuscrisul Gr. Tocilescu intitulat „Săpături arheologice în Dobrogea” aflat la Biblioteca Academiei Române, un număr de 150 de file (deci mai mult de jumătate) reprezintă textul manuscris semnate de P. Polonic, cum ar fi cetăţile din Dobrogea, săpăturile de la Mangalia, săpăturile de la Axiopolis (Hinog), valul cel mare de pământ.
[5] Corneliu N. Mateescu, op. cit., în Studii şi cercetări…, p. 340-343.
[6] V. Barbu, op. cit, p. 240. Colegul nostru are meritul de a fi primul, de altfel şi singurul care a publicat integral titlurile tuturor caietelor şi manuscriselor indicând totodată şi filele respective precum şi hărţile care alcătuiau întregul fond P. Polonic de la Academie.
[7] Dintre cele trei caiete cu note originale, cel din urmă (nr. 3) se referă la note de locuri istorice din Oltenia (jud. Dolj, Romanaţi, Olt) cuprinzând, ca şi celelalte două, atât localităţile cât şi toponimele punctelor de descoperiri care constau din diverse obiecte precum ceramică, cărămizi, resturi de faună fosilă, schelete umane, valuri, cetăţi, movile etc. Toate localităţile sunt grupate pe judeţele existente la data redactării lucrării (1927) din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea. De asemenea sunt menţionate şi localităţi din fostele judeţe dobrogene Durostorum şi Caliacra (vezi Arh. MNA – Manuscris – IX – Plic IX, Caietele nr. 1,2,3).
[8] Cât priveşte informaţiile pe care ni le oferă Polonic referitor la Transilvania menţionăm localităţile mai importante: Petroşani, Haţeg, Râu Mori (Maloviz, Zlatna, Roşia de Munte, Râşnov, Breţcu, Micăsasa etc., precum şi traseele unor drumuri vechi cum ar fi cel prin pasul Vâlcan, de la Bumbeşti la Petroşani, continuarea drumului lui Traian de pe malul drept al Oltului, de la Boiţa spre Porolissum, valurile de la Cribed şi Parajd (jud. Harghita), de la frontiera de est a Daciei, valul roman de la Dealul Mezeş şi alte valuri din Transilvania. După estimările lui Polonic lungimea totală a valului de la Dunăre, dintre localităţile Flămânda şi Râşnov, este de cca. 235 km.
[9] Referitor la informaţiile oferite de Polonic la Banat demne de menţionat sunt ruinele din satul Coronini, ruinele unei cetăţi mari de piatră din vestul insulei Banului (Golu), cele de la Herculesbad, unde se găseau după opinia sa urmele cetăţii Ad Mediam (Mehadia), Lederata, cetăţile de pământ şi piatră de la Voislava, cetăţile de la Rueni, Zăvoi, traseul drumului roman de la Lederata la Sarmizegetusa etc.
[10] Sunt menţionate pe baza hărţilor Statului Major Român (la scările 1:50 000, 1: 200 000) precum şi a datelor din marele Dicţionar Geografic al României (vol. I, Bucureşti, 1898-1902), din Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi al lui Nicu Filipescu – Dubău (întocmit şi prelucrat sub formă lexicon de C. Chiriţă), Iaşi, 1891 şi din Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani, Bucureşti, 1895 al lui V. C. Nădejde şi I. Tiţu – o serie de localităţi din nordul Moldovei şi Bucovinei, unele aflate în prezent în regiunea Cernăuţi – Ucraina şi foarte multe în judeţul Dorohoi (actualmente judeţul Botoşani) cu toponimele ce indică cetăţi, întărituri (redute), aşezări preistorice sau medievale, şanţuri vechi, valuri de pământ (Troian), valurile de lângă Rădăuţi sau de la vest de Suceava. Dintre acestea, demne de amintit sunt: valul şi palisada Bereza de la Dersca, cetatea pătrată La Beciuri de la Fundu Herţii, cetatea cu val de la Ibăneşti, Mormântul Crăiesii de la Conceşti, reduta Zamca de la Hudeştii Mici, valul lui Traian (Troianul) de la Manoleasa şi Măneşti, şanţurile de la Ringhileşti şi altele.
[11] Cât priveşte sudul Moldovei, P. Polonic menţionează: cetatea mare de la Poiana pe Siret, valul lui Traian care trece pe la Nicoreşti venind, după opinia lui, de la Vadu lui Isac din sudul Basarabiei, valul lui Traian care vine din Basarabia şi trece pe lângă satul Ţigăneşti (la nord de Tecuci), valul cuprins între Siret şi Prut, mai exact între Şerbeşti şi Tuluceşti, pe malul Brateşului, care are o lăţime de 20 m, o înălţime uneori de până la 4 m, cu un şanţ spre vest până la 3 m adâncime, cu o lăţime de 10-15 m, pe creasta valului existând un gard din lemne groase şi despre care Polonic spune că în preajma lui nu există cetăţi.
[12] Forul academic a înmânat această lucrare lui Vasile Pârvan pentru a o pune la punct pentru tipărire. După moartea acestuia, în 1927, ea a trecut în grija succesorului la direcţie, prof. Ion Andrieşescu, în acelaşi scop, de la care, după zece ani a fost înapoiată autorului fără nici o recomandare de revizuire a textului.
Istoricul Muzeului Naţional de Antichităţi
Conţinutul integral sau selectiv însoţit de comentarii al celor mai importante documente şi fotografii scanate din arhiva Muzeului Naţional de Antichităţi
Anteproiect de lege pentru ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice şi pentru întemeierea Colegiului Arheologic şi a Comisiunii Arheologice a României
Printre numeroasele documente, unele de o deosebită importanţă pentru istoria arheologiei româneşti, aflate în Arhiva Istorică a Muzeului Naţional de Antichităţi – Institutul de Arheologie, se numără, pe lângă documentul referitor la înfiinţarea Colegiului Arheologic Român – document prezentat în raportul precedent – şi cel intitulat „Anteproiect de lege pentru ocrotirea Monumentelor şi Obiectelor Antice şi pentru întemeierea Colegiului Arheologic”. Valorosul document la care ne referim a fost realizat de către membrii Colegiului Arheologic Român în anii 1936-1937. Acesta reiese din punctul II al Moţiunii, adoptată de Adunarea Generală a Colegiului, la 7 noiembrie 1936, şi care recomandă întocmirea unei legi speciale pentru Ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice, pentru întemeierea Colegiului Arheologic şi a Comisiunii Arheologice a României şi pentru organizarea Muzeelor de Antichitate.
Din păcate, în arhiva noastră nu se mai păstrează alte documente (procese verbale ale şedinţelor, note etc.) dar suntem convinşi că Anteproiectul în discuţie, în forma sa finală (fără precizarea datei redactării)a necesitat, fără îndoială, îndelungi dezbateri.
Este interesant de reţinut că textul dactilografiat (de 28 pagini) al Anteproiectului cuprinde 86 de articole care sunt grupate în 13 subcapitole (de la A la M – nota noastră) şi anume:
Este important să subliniem că acest Anteproiect de lege se referă numai la obiectele şi obiectivele arheologice şi artistice începând cu cele mai vechi timpuri (paleolitice) şi până la cele din epoca întemeierii Principatelor Române (sec. al XIV-lea). Acesta reiese din textul articolului 1 (subcapitolul Generalităţi), care consemnează următoarele: „Sunt supuse dispoziţiilor acestei legi lucrurile mobile şi imobile de interes arheologic şi artistic a căror dată se cuprinde între cele mai vechi timpuri preistorice şi epoca întemeierii Principatelor Române. Lucrurile imobile şi mobile mai noi decât această epocă rămân sub dispoziţiile decretului-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919”.
De asemenea, trebuie să mai remarcăm că în textul la care ne referim sunt indicate Legile pentru conservarea şi restaurarea Monumentelor Istorice (cu anul promulgării şi articolul sau articolele respective), Regulamentul (din 1893) sau proiectul de lege, ca cel italian. Astfel, sunt consemnate în ordinea lor cronologică următoarele legi: Legea din 1892; Regulamentul din 1893; Legea din 1913; Legea din 1919; Proiectul de lege italian 1928.
Având în vedere dimensiunile destul de mari ale textului, vom prezenta în acest raport numai prima parte a Anteproiectului (subcapitolele A-G, articolele 1-35).
Generalităţi
Art. 1. – Sunt supuse dispoziţiilor acestei legi lucrurile mobile şi imobile de interes arheologic şi artistic, a căror dată se cuprinde între cele mai vechi timpuri preistorice şi epoca întemeierii Principatelor Române. Lucrurile imobile şi mobile mai noi decât această epocă rămân sub dispoziţiile decretului-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919.
Se socot astfel ca ţinând de legea de faţă:
- Locurile cu resturi preistorice şi protoistorice, ori greco-romane ori din epoca năvălirilor barbare, precum: peşteri, stânci cu desenuri, cu inscripţii, cu sculpturi ori cu firide, silişti, grădişti, cetăţui, măguri, gorgane, necropole, morminte izolate, castre, cetăţi cu ziduri, turnuri, valuri, şanţuri, vetre de oraşe, monumente funerare, triumfale, edilitare, temple, biserici creştine din primele veacuri, drumuri, pavaje, poduri, apeducte, canale, cisterne, fântâni, cariere, mine, vetre de foc, cuptoare, ateliere, case izolate, câmpuri de bătălii şi locurile cu orice resturi de lucrări în zid, în stâncă sau în pământ, care se referă sau pot fi socotite ca referindu-se la epocile menţionate;
- Obiectele care datează sau ar putea fi datate în aceleaşi epoci, fie că au fost găsite în aşezări vechi, în morminte ori în unul din locurile menţionate în alineatul precedent, fie că au fost găsite sub formă de depozite sau comori, fie în chip răzleţ, şi anume: resturi de animale de specii dispărute, oseminte omeneşti, resturi de animale de specii actuale găsite printre resturi de aşezări omeneşti vechi, unelte, arme şi podoabe făcute din piatră, din os, din corn, din fildeş, din scoici, din lemn, din metal, din lut ars, din sticlă, din pietre preţioase, din chihlimbar, apoi obiecte de cult, pietre cu inscripţii, pietre cu ornamente şi figuri sculptate, pictate, desenate ori gravate, statui, figurine de lut, de os, de piatră ori de metal, fragmente arhitectonice (coloane, capiteluri, baze, arhitrave, frontoane, frize, stucuri, casetoane, mozaicuri etc.), monete, vase de metal, vase ceramice, cioburi de orice fel, pietre cu urme oricât de neînsemnate de prelucrare prin mâna omenească şi orice obiect constituit din orice substanţă care prezintă un indiciu oricât de mic de folosire în epocile antice menţionate.
- Legea CMI 1913, art. 1
Art. 2. – Toate lucrurile mobile şi imobile dincategoriile specificate în art. 1, care s-au descoperit în trecut sau se vor descoperi în viitor pe teritoriul României sunt considerate de drept ca bunuri naţionale.
Indiferent de locul unde se află şi indiferent de drepturile posesorilor lor de fapt, aceste lucruri sunt fără excepţie sub ocrotirea şi controlul Statului, în scopul de a fi păstrate în starea în care au fost descoperite şi de a fi ţinute la dispoziţia cercetărilor ştiinţifice şi a cunoştinţei publice în general.
Cercetări şi săpături
Art. 3. – Dreptul de a face cercetări şi săpături pentru descoperirea monumentelor şi obiectelor indicate în art. 1 aparţine exclusiv Statului.
Nimeni nu poate executa asemenea lucrări, nici chiar pe proprietatea sa, decât pe baza unei delegaţiuni sau autorizaţiuni a Comisiunii Arheologice a României.
Cercetările şi săpăturile sunt de două feluri:
Oficiale, când sunt făcute din iniţiativa Statului prin Comisiunea Arheologică a României, şi
Autorizate, când sunt făcute din iniţiativa şi pe cheltuiala unei persoane particulare sau a unei instituţii private persoană morală ori a unei instituţii publice nedepinzând de Comisiunea Arheologică a României.
Art. 4. – De asemeni aparţine exclusiv Statului dreptul de a repara, de a restaura şi de a consolida un monument ori un obiect antic. Nimeni nu poate proceda la o lucrare de acest fel fără autorizaţia Comisiunii Arheologice a României.
Nimeni, sub nici un motiv, nu poate proceda la distrugerea unui monument sau obiect din cele indicate în art. 1.
Art. 5. – Cercetările şi săpăturile oficiale vor fi încredinţate în principiu numai membrilor Colegiului Arheologic instituit prin legea de faţă.
În chip excepţional ele pot fi încredinţate şi altor persoane care au o pregătire de specialitate dovedită prin titlul de licenţiat într-o specialitate arheologică sau înrudită cu arheologia, ori prin titlul de Fost Membru al Şcoalelor Române din Roma şi din Franţa precum şi prin studii publicate şi printr-o activitate pe teren controlată de un membru al Colegiului Arheologic.
De asemeni se pot încredinţa exclusiv cercetări, fără drept de săpături care să depăşească 2 metri cubi de teren, oricărei persoane care a dovedit interes şi pricepere pentru lucrurile antice. Această dovadă trebuie făcută prin raportul unui membru al Colegiului Arheologic.
Art. 6. – Cercetările şi săpăturile autorizate nu pot fi executate decât în prezenţa unui delegat al Comisiunii Arheologice a României, care poate dispune oprirea lucrărilor respective dacă nu corespund prevederilor din legea de faţă sau prevederilor speciale ale autorizaţiei.
Art. 7. – Cercetările şi săpăturile autorizate se fac pe cheltuiala persoanei sau instituţiei care a cerut autorizaţia. De către aceeaşi persoană sau de către aceeaşi instituţie sunt suportate şi cheltuielile necesitate de deplasarea delegatului oficial însărcinat să asiste la lucrări.
Statul, judeţele ori comunele nu pot acorda subvenţii pentru cercetări şi săpături autorizate decât instituţiilor. Asemenea subvenţii sub nici un cuvânt nu se pot da din fondurile Comisiunii Arheologice a României.
Lucrurile antice imobile
Art. 8. – Cercetări şi săpături autorizate nu se pot face pe terenurile care aparţin direct Statului. Pe terenurile aparţinând comunelor, judeţelor ori instituţiilor subvenţionate de Stat, judeţe ori comune, asemenea cercetări şi săpături pot fi îngăduite numai instituţiilor.
Legea 1892, art. 8; Legea italiană, 1909 şi proiectul italian, 1928, art. 8
Art. 9. – Statul are dreptul de a face cercetări şi săpături arheologice în orice loc de pe teritoriul ţării, prin intermediul Comisiunii Arheologice a României, indiferent dacă e vorba de o proprietate publică ori de o proprietate privată. Locul respectiv poate fi ocupat de către organele oficiale competente pe toată întinderea necesară pe tot timpul necesar lucrărilor.
Legea 1892, art. 8; Pr. lege italian 1928, art. 20
Art. 10. – În cazul că cercetările şi săpăturile se fac pe o proprietate privată, Statul e obligat să despăgubească pe proprietar pentru stricăciunea adusă rentabilităţii superficiale a locului. Despăgubirea nu va putea întrece suma cheltuielilor care ar fi necesare spre a pune locul în situaţia anterioară lucrărilor de cercetări ori săpături. În caz de neînţelegere directă cu proprietarul se va recurge la justiţie, fără ca lucrările să fie întrerupte.
Legea C.M.I. 1919, art. 3
Art. 11. – Sunt interzise orice construcţii sau lucrări publice ori private care ar dăuna siguranţei, stilului, caracterului sau aspectului estetic al unui monument antic.
În localităţile cu monumente antice numeroase nici o construcţie sau lucrare publică ori privată nu va putea fi aprobată fără avizul şi fără controlul Comisiunii Arheologice a României.
În cazuri de forţă majoră şi numai pentru lucrări de utilitate publică se pot admite lucrări din cele interzise în alineatul prim al prezentului articol, însă numai pe baza unei legi speciale şi luându-se toate măsurile ca paguba adusă monumentului antic respectiv să fie cât mai redusă.
Art. 12. – O săpătură oficială sau autorizată întreprinsă în apropierea unei clădiri sau construcţii, a cărei siguranţă e ameninţată, poate fi întreruptă la cererea proprietarului sau a autorităţii comunale.
Comisiunea Arheologică poate însă face apel împotriva acestei cereri sau poate cere expropierea imobilului ameninţat.
Art. 13. – Se poate expropria orice lucru imobil de interes arheologic, precum şi locul dimprejur necesar pentru lucrările de explorare, pentru căile de acces pentru asigurarea unui spaţiu de vizibilitate, precum extragerea de apă potabilă şi pentru tot ce e în legătură cu paza şi cu explorarea ştiinţifică a acelui lucru imobil. Expropierea va fi făcută în favoarea şi pe cheltuiala comunei, când e vorba de locuri aflate în oraşele reşedinţe de judeţe şi în favoarea şi pe cheltuiala judeţelor când e vorba de alte locuri. Paza şi conservarea monumentelor expropriate cad în grija autorităţilor care au făcut expropierea.
Legea 1892, art. 8; Legea C.M.I. 1919, art. 3; Pr. Lege ita liană 1928, art. 9
Expropierea poate fi cerută şi de proprietarul locului respectiv. Ea poate fi făcută şi de comune şi judeţe cu avizul Comisiunii Arheologice a României. Nici un monument expropriat nu poate trece în posesiunea unei persoane private, sub nici un motiv. El poate fi însă cedat spre îngrijire unei instituţii publice sau private sau persoană morală.
Art. 14. – Expropierea se va efectua potrivit normelor obişnuite pentru cazurile de utilitate publică, însă cu precădere. La fixarea preţului expropierii nu se va ţine seama de valoarea lucrurilor antice imobile sau mobile de pe locul expropriat, ci numai de rentabilitatea obişnuită a suprafeţei acelui loc.
Lucrările de explorare pot continua pe locul supus expropierii fără să se aştepte sfârşitul formalităţilor de expropiere.
Art. 15. – Monumentele antice care se află pe proprietăţile Statului, ale judeţelor sau ale comunelor ţin direct de Comisiunea Arheologică a României. Când se află pe o proprietate privată, ele aparţin proprietarului respectiv, însă sunt supuse dreptului de control al Comisiunii Arheologice a României, proprietarul fiind obligat să îngrijească pe proprie cheltuială de paza şi de buna lor stare.
Lucrurile antice mobile
Art. 16. – lucrurile antice mobile se află, ca şi cele imobile, sub controlul Comisiunii Arheologice a României, indiferent dacă sunt proprietate publică ori proprietate privată.
Obiectele de acest fel aflate în posesiunea Muzeelor naţionale, regionale, judeţene, comunale şi a oricărei instituţii publice, sunt proprietatea directă a Statului, iar Comisiunea Arheologică a României poate dispune de ele după cum va crede de cuviinţă în interesul unei mai bune conservări şi al unei mai bune valorificări ştiinţifice.
Regulament 1893, art.8-9
Art. 17. – Toate muzeele de orice fel, toate instituţiile publice sau private şi toate persoanele care posedă colecţiuni de obiecte antice mobile sunt datoare să prezinte Comisiunii Arheologice a României, în termen de doi ani de la data promulgării prezentei legi, un inventariu de obiectele pe care le conţin acele colecţiuni.
Inventariul va fi făcut în trei exemplare a căror identitate va fi legalizată de o autoritate judiciară. Un exemplar va fi înaintat Comisiunii Arheologice a României, unul se va păstra în arhiva autorităţii care a procedat la legalizare şi al treilea va rămâne persoanei sau instituţiei care posedă obiectele.
Art. 18. – Persoana sau instituţia respectivă va anunţa apoi prin declaraţie scrisă Comisiunii Arheologice a României, în termen de treizeci de zile, orice obiect care se va adăuga la cele menţionate în inventariu.
Aceeaşi declaraţie va trebui făcută în acelaşi termen şi de persoana sau instituţia care va începe a-şi alcătui în viitor o colecţie de obiecte antice, precum şi de orice posesor al unuia sau mai multor obiecte antice.
Art. 19. – Toate obiectele antice aflate în posesiunea unei persoane sau instituţii din cele specificate la art. 17. sunt în chip permanent sub controlul Comisiunii Arheologice a României. Posesorul lor e obligat să arate oricând aceste obiecte pentru studiere pe loc oricărui delegat al Comisiunii şi oricărei persoane recomandate de Comisiune. De asemeni e obligat să permită reproducerea obiectului şi chiar sa-l împrumute Comisiunii pe timp limitat, în scop de studiu, garantându-i-se respectul drepturilor eventuale de prioritate la publicare, în cazul că obiectul e inedit.
Legea 1892, art. 6
Art. 20. – Nici un obiect antic aflat în posesiunea persoanelor şi instituţiilor nu poate fi distrus ori deteriorat. Nici unul nu poate fi reparat ori restaurat fără autorizaţia Comisiunii Arheologice a României.
Legea 1892, art.6 Legea italiană
Art. 21. – Dacă persoana sau instituţia care posedă o colecţie de obiecte antice nu respectă dispoziţiile legii de faţă privitoare la acele obiecte, Comisiunea are dreptul să ceară expropierea colecţiei în favoarea unui muzeu public aparţinând Statului, judeţelor sau comunelor ori unei instituţii subvenţionate de Stat. În nici un caz o asemenea expropiere nu poate fi efectuată în favoarea unei persoane private. De asemeni se poate expropria un obiect de importanţă ştiinţifică şi artistică excepţională.
Expropierea poate fi cerută şi de proprietarul colecţiei. Fixarea preţului de expropiere se va face prin învoială, iar în caz de neînţelegere prin arbitraj recurgându-se la un comitet ad-hoc prezidat de preşedintele tribunalului din judeţul în care se află colecţia şi compus din patru experţi: doi propuşi de către Comisiunea Arheologică a României şi doi propuşi de persoana sau instituţia care posedă colecţia supusă expropierii. Cheltuielile necesitate de plata experţilor şi de lucrările acestui comitet vor fi suportate în chip egal de către Comisiune şi de către posesorul colecţiei. Încheierea comitetului poate fi atacată în recurs. În tot timpul litigiului colecţia va fi sigilată şi ţinută la dispoziţia tribunalului.
Art. 22. – Funcţionarii de Muzee, de instituţii ştiinţifice de caracter arheologic şi istoric, de instituţii judiciare ori administrative, funcţionarii poliţieneşti, ofiţerii ori subofiţerii de poliţie urbană sau rurală, precum şi orice salariaţi de Stat, judeţ ori comună chemaţi să execute prin autoritatea serviciului lor prevederile legii de faţă, nu-şi pot alcătui colecţii private de obiecte antice. Dacă în momentul promulgării acestei legi posedă asemenea colecţii sunt obligaţi să prezinte un inventariu în condiţiile specificate la art. 17, fiindu-le interzis să achiziţioneze un alt obiect antic peste acelea.
Aceloraşi prevederi sunt supuşi şi membrii Colegiului Arheologic, precum şi persoanele din afară de colegiu cărora li se încredinţează cercetări şi săpături potrivit art. 5.
De la prevederile prezentului articol sunt exceptate obiectele răzleţe păstrate ca amintiri personale, prin moştenire ori prin donaţie, daca nu sunt mai mult de zece.
Legea 1892, art. 6.
Art. 23. – Obiectele antice mobile provenind din cercetări şi săpături viitoare sunt supuse aceloraşi dispoziţiuni ca şi obiectele intrate în muzee şi în posesiuni private înainte de promulgarea acestei legi.
Obiectele de acest fel descoperite pe proprietăţile Statului, ale judeţelor şi ale comunelor aparţin direct Statului şi vor fi distribuite muzeelor publice după dispoziţiile Comisiunii Arheologice a României.
Obiectele descoperite pe o proprietate privată prin săpături oficiale aparţin în exclusivitate Statului.
Legea 1892, art. 6
Art. 24. – Obiectele antice mobile descoperite pe o proprietate privată prin săpături autorizate aparţin jumătate Statului, iar jumătate persoanei ori instituţiei care a făcut săpăturile. Comisiune Arheologică a României are dreptul să-şi reţină şi această parte sau numai unele obiecte din ea, dând în schimb contravaloarea în bani. Această contravaloare se stabileşte prin învoială sau prin procedura indicată la art. 21.
Obiectele care intră într-un muzeu ori într-o colecţie publică sau privată în urma unor săpături autorizate sunt supuse condiţiilor specificate în art. 16-21.
Art. 25. – Comisiunea Arheologică a României poate încredinţa o parte din materialul descoperit prin săpături oficiale unui muzeu al unei instituţii culturale de caracter privat, persoană morală, dar cu condiţia ca muzeul să corespundă prevederilor legii. De asemeni poate încredinţa material antic mobil, ca depozit provizoriu, muzeelor şcolare. Toate aceste cedări se pot însă revoca dacă materialul nu e conservat după normele prevăzute de legea de faţă.
Nici un obiect descoperit prin săpături oficiale nu poate fi cedat sub nici un cuvânt şi sub nici o formă unei colecţii aparţinând unei persoane private.
Descoperiri întâmplătoare
Legea 1892, art. 4
Art. 26. – Descoperirile de lucruri antice, mobile ori imobile, făcute din întâmplare, cu prilejul unei săpături, având alt scop decât acela de a căuta antichităţi, trebuiesc anunţate în termen de cel mult trei zile autorităţii administrative, judiciare sau poliţieneşti cele mai apropiate, fie de către descoperitor, fie de către orice persoană care a fost pusă în curent cu descoperirea, sau căreia i s-a cerut părerea asupra valorii obiectelor descoperite. În acest timp lucrările trebuiesc întrerupte în acel loc, iar monumentul descoperit trebuie conservat în starea în care a fost descoperit. Lucrările mobile descoperite pot fi transportate în scopule de a fi mai bine păstrate.
Autoritatea anunţată va lua în primire lucrurile mobil şi imobile descoperite, îngrijind de paza şi de integritatea lor şi va avertiza în timpul cel mai scurt Comisiunea Arheologică a României sau pe delegatul ei regional cel mai apropiat. Lucrările care au dus la descoperirea întâmplătoare nu vor putea fi reluate decât după hotărârea Comisiunii, care poate cere şi expropierea locului respectiv.
Art. 27. – Lucrurile antice mobile şi imobile descoperite din întâmplare sunt supuse dispoziţiilor din articolele precedente pentru lucrurile asemănătoare găsite prin cercetă şi săpături.
Pentru integritatea lucrurilor mobile descoperite din întâmplare e responsabil descoperitorul sau persoana căreia acesta i le va fi încredinţat. Această responsabilitate încetează din momentul predării acelor lucruri în grija autorităţilor.
Pentru siguranţa şi integritatea lucrurilor imobile descoperite din întâmplare e responsabil posesorul locului, fie că e proprietar, fie că e chiriaş. Dacă locul e proprietate publică sau se află sub tutelă judiciară, răspunderea o are persoana însărcinată cu administrarea acelui loc.
Art. 28. – Lucrurile antice mobile descoperite din întâmplare pe o proprietate a Statului, a judeţelor a comunelor sau instituţiilor subvenţionate de Stat, aparţin Statului şi vor fi trimise Comisiunii Arheologice a României sau Muzeelor regionale şi judeţene celor mai apropiate.
Legea 1892, art. 6,: „jumătate”; Proiect lege italian 1928, art. 24: „la quarta parte”.
Lucrurile antice mobile descoperite din întâmplare pe o proprietate particulară se vor distribui astfel: un sfert va reveni proprietarului, iar trei sferturi Statului, după hotărârea Comisiuneii Arheologice a României. Sfertul cuvenit proprietarului poate fi reţinut de Comisiune în schimbul unei contravalori în bani, stabilită prin învoială ori prin procedura indicată la art. 21.
Legea 1892, art. 6: „după importanţă”
Art. 29. – Descoperitorul din întâmplare al unui lucru antic mobil sau imobil, dacă şi-a îndeplinit îndatoririle prevăzute la art. 26 şi 27, are dreptul să primească un premiu fixat deComisiunea Arheologică a României după importanţa descoperirii. Premiul însă nu poate depăşi un sfert din valoarea comercială a lucrului descoperit şi va fi scăzut sau chiar anulat dacă acest lucru va fi suferit vreo stricăciune din vina descoperitorului.
Proiect lege ital. 1928, art. 24.
În afară de premiu, descoperitorul are dreptul la despăgubiri din partea Comisiunii pentru eventualele cheltuieli prilejuite de îndeplinirea îndatoririlor prevăzute la art. 26 şi 27. Aceleaşi despăgubiri pot fi cerute şi de către orice altă persoană care în locul descoperitorului va fi îndeplinit acele îndatoriri. Suma despăgubirilor va fi fixată pe bază de acte ori după o învoială. În caz de neînţelegere se va recurge la justiţie.
Alienări
Proiect lege ital. 1928, art. 2
Art. 30. – Lucrurile antice mobile sau imobile care aparţin Statului, judeţelor, comunelor ori instituţiilor subvenţionate de Stat, sunt inalienabile. Ele nu pot fi cedate sub nici un motiv unei persoane private, iar unei instituţii pot fi cedate numai sub titlul de depozit.
Excepţie de la acest articol fac numai acele obiecte imobile pe care Comisiunea Arheologică a României le va dărui Muzeelor din străinătate în schimb de obiecte analoage de publicaţii arheologice ori numai în scop de propagandă naţională, în condiţiile prevăzute la art. 36.
Art. 31. – Instituţiile private care au colecţii şi muzee n-au dreptul să cedeze antichităţile aflate în posesia unei persoane private.
Legea 1892, art.6; Regul 1893, art. 10.
Art. 32. – Persoanele private care posedă obiecte, fie izolate, fie în colecţiuni, au dreptul să transmită acele obiecte în altă proprietate în orice mod. Sunt obligate să anunţe această transmisiune Comisiunii Arheologice a României, cerând ştergerea lor din inventarul alcătuit potrivit art. 17-18 şi înscrierea lor în inventarul noului posesor.
Proiect lege ital., 1928, art 2 şi 6
Art. 33. – Statul, judeţele şi comunele au dreptul de preemţiune la orice vânzare de lucruri antice, pe baza preţului fixat în contractul de vânzare.
Celelalte condiţiuni din contract nu leagă Statul. Dacă preţul din contract nu e socotit convenabil, sau dacă nu există nici un contract, Statul, judeţul sau comuna vor face cumpărarea prin învoială ori după procedura indicată la art. 21.
Statul, judeţul sau comuna trebuie să-şi exercite dreptul de preemţiune în timp de un an, în cursul căruia vânzarea nu se va putea efectua. După trecerea acestui termen, Statul, judeţul ori comuna pot impune o prelungire de încă trei luni, după care, dacă dreptul de preemţiune nu s-a exercitat, vânzarea e liberă.
Termenul se reduce la jumătate, fără prelungire, dacă vânzarea se face către o instituţie privată îndreptăţită a avea o colecţie sau un Muzeu public de lucruri antice.
Orice vânzare efectuată împotriva prescripţiunilor din prezentul articol e nulă, iar vechiul lor posesor e ţinut responsabil mai departe de tot ce priveşte obiectele vândute.
Regul. 1893, art. 11
Art. 34. – Persoanele ori instituţiile care posedă obiecte antice mobile sunt datorate să anunţe Comisiunea Arheologică a României ori de câte ori mută acele obiecte, fie toate, fie parte din ele, dintr-o localitate în alta sau, dacă e vorba de aceeaşi localitate, dintr-un domiciliu într-altul.
Regul. 1893, art. 13
Art. 35. – Lucrurile antice de sub prevederile legii de faţă pot fi confiscate prin hotărâre judiciară, însă nu pot fi scoase la licitaţie publică decât numai dacă e vorba de acoperirea unei datorii faţă de o persoană ori de o instituţie privată şi numai după ce s-a exercitat dreptul de preemţiune potrivit art. 33.
Dacă e vorba de acoperirea unei datorii faţă de Stat, judeţ, comună ori instituţie care depinde de bugetul public, lucrurile vor trece direct în posesiunea Statului, judeţelor, comunelor sau instituţiilor respective, care vor dispune de ele conform avizului Comisiunii Arheologice a României, iar valoarea lor, stabilită după normele prevăzute în art. 21, va fi scăzută din datoria pentru care au fost confiscate. Dacă datoria e mai mică decât valoarea lucrurilor confiscate, s va remite posesorului partea din lucruri reprezentând diferenţa, dar ţinându-se seama de preferinţa Comisiunii Arheologice a României.
Ori de câte ori se procedează la o confiscare judiciară de lucruri antice trebuie anunţată Comisiunea Arheologică a României de către autorităţile însărcinate cu confiscarea, care vor înainta şi un inventariu al lucrurilor.
Export de obiecte antice
Legea 1892, art. 6-10. Regul. 1893, art. 10 şi 32. Legea 1919, art. 4; proiect lege ital. 1928, art 15-18
Art. 36. – Nici un obiect antic nu poate fi exportat fără autorizaţia directă a Comisiunii Arheologice a României. Autorităţile vamale sunt răspunzătoare de îndeplinirea acestei prescripţiuni.
Autorizaţia nu poate dată decât pentru obiecte de importanţă secundară, care se află în Muzeele din ţară în exemplare numeroase şi a căror ieşire din ţară nu poate aduce nici o pagubă istoriei, arheologiei şi artei naţionale.
De asemenea autorizaţia se poate da pentru copii de orice natură, după orice fel de obiect şi pentru orice lucru care se poate constata în chip indubitabil că e fals, menţionându-se însă acest lucru în autorizaţie.
Obiectele efectuate din metale nobile şi pietre preţioase afară de monetele de argint de tipuri banale, precum şi orice obiect unic sau rar, sunt cu desăvârşire oprite de la export.
Regul. 1893, art. 14 şi 33-34
Art. 37. – Importul e liber pentru orice obiect antic. Însă pentru ca posesorul obiectelor să păstreze dreptul de a exporta obiectele importate, va trebui să înştiinţeze pe primar sau pe prefect în termen de 30 de zile de la data intrării acestor obiecte în ţară, prezentând un inventariu exact al obiectelor şi cerând un certificat. Acelaşi certificat poate fi eliberat, la cerere, şi de către autorităţile vamale. Certificatul trebuie înnoit din cinci în cinci ani.
Atât autorităţile administrative cât şi cele vamale vor trimite inventariul Comisiunii Arheologice a României. Pentru obiectele importate, posesorul lor va trebui să respecte toate prevederile acestei legi, ca şi pentru obiectele indigene.
În caz de nerespectare a condiţiilor de mai sus, Comisiunea are dreptul să considere obiectele respective ca indigene şi să le interzică exportului. De asemeni când va constata sau va avea motive temeinice să presupună că printre obiectele importate se află unele care au fost cândva descoperite pe teritoriul actual al României, are dreptul să interzică exportul acelor obiecte.
Obiectele antice importate care au rămas în ţară mai mult de cinci ani de la obţinerea ultimului certificat de import şi pentru care nu s-a făcut Comisiunii cerere de reînnoire a certificatului, sunt permise la export numai în limitele art. 36.
Art. 38. – Deciziunea de interzicere a exportului de obiecte antice luată de către Comisiunea Arheologică a României e fără apel.
Art. 39. – Statul, judeţele sau comunele au dreptul să cumpere obiectele prezentate la export în condiţiile fixate la art. 33. Fac excepţie obiectele importate dacă posesorul lor a îndeplinit condiţiile cerute la art. 37.
Prohibirea unui obiect antic de la export nu implică datoria Statului, judeţelor ori comunelor de a-l cumpăra.
Art. 40. – Comisiunea Arheologică a României poate autoriza scoaterea temporară din ţară a obiectelor antice pentru scopuri ştiinţifice (expoziţii, congrese, expertize, conferinţe, studiu etc.) numai membrilor Colegiului Arheologic, cu condiţia ca să le aducă înapoi într-un termen limitat şi în bună stare. Fac excepţie obiectele de o valoare excepţională prin arta lor, prin însemnătatea lor arheologică sau prin materia din care sunt făcute, precum şi obiectele deosebit de fragile.
Inventarierea, supravegherea, respectarea lucrurilor antice
Art. 41. – Lucrurile antice mobile şi imobile, fiind prin definiţie bunuri naţionale, în orice condiţii s-ar afla, n-au nevoie de o clasare prealabilă spre a intra sub prevederile legii de faţă. Distrugerea sau alterarea lor e pedepsită indiferent dacă au fost cunoscute sau nu autorităţilor mai înainte.
Art. 42. – Pentru a uşura studierea şi conservarea lor, toate lucrurile antice mobile şi imobile găsite pe teritoriul ţării vor fi înscrise de către Comisiunea Arheologică a României într-un inventar. Partea din inventar privitoare la lucrurile antice imobile va fi publicată în „Monitorul Oficial”. Publicarea va trebui să înceapă până la doi de la promulgarea legii de faţă.
Inventarul va fi completat anual şi revizuit din cinci în cinci ani. Completările anuale şi inventariul revizuit se vor publica în „Monitorul Oficial”.
Alcătuirea, completarea şi revizuirea inventarului de lucruri imobile se vor face cu concursul autorităţilor administrative, şcolare şi bisericeşti din localităţile în care se găsesc resturi antice.
Art. 43. – Prefecturile, preturile, primăriile de municipii, de comune urbane, suburbane şi rurale, posturile de jandarmi, posturile de grăniceri, ocolurile silvice, muzeele şi şcolile de orice fel sunt datoare să extragă din inventarul publicat în Monitorul Oficial lista monumentelor antice din regiunea care cade sub autoritatea sau activitatea lor şi să le afişeze în chip permanent în localurile respective.
Art. 44. – Funcţionarii administrativi, începând cu prefecţii, preterii şi primarii, ofiţerii şi subofiţerii de jandarmi, ofiţerii şi subofiţerii de grăniceri din posturile de pe frontieră, inspectorii şi revizorii şcolari, profesorii secundari, institutorii şi învăţătorii, membrii clerului, arhitecţii şi inginerii de orice specialitate ai Statului, judeţelor şi comunelor, funcţionarii silvici şi ceilalţi funcţionari ai domeniilor publice şi ai domeniilor Coroanei, comandanţii de corpuri de trupă sau de detaşamente militare, sunt datori a anunţa de urgenţă Comisiunii Arheologice a României orice abateri de la prevederile legii de faţă şi orice descoperiri întâmplătoare de monumente şi de obiecte antice, şi să dea tot concursul lor, la cerere, delegaţilor Comisiunii Arheologice a României şi cercetătorilor recomandaţi de ea. Neglijarea acestor îndatoriri va fi socotită ca o contravenţie la propriul lor serviciu şi pedepsită ca atare.De asemeni orice persoană care află de o abatere de la legea de faţă care n-a fost adusă la cunoştinţa autorităţilor, e datoare să înştiinţeze pe unul din funcţionarii publici enumeraţi mai sus.
Art. 45. – Nici un lucru antic mobil sau imobil nu poate căpăta vreo utilizare străină de semnificaţia sa istorică şi artistică. Orice piatră antică şi orice obiect antic în general care va fi găsită ca utilizat într-un scop practic va putea fi ridicat de autorităţi pe loc, fără nici o despăgubire, şi trimis Muzeului public cel mai apropiat.
Autorităţile pot cere exproprierea unui imobil în construcţia căruia a intrat ca simplu material de zidărie un obiect antic.
Se exceptează de la prevederile acestui articol obiectele antice zidite în construcţii clasate ca monumente şi ocrotite de către Comisiunea Monumentelor Istorice, potrivit decretului-lege din 28 iulie 1919 pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice.
Art. 46. – Este oprită afişarea de reclame comerciale, de anunţuri electorale, de anunţuri private, pe zidurile antice. Se exceptează anunţurile oficiale referitoare la prescripţiile legii de faţă. Sunt de asemeni interzise inscripţiile şi desenele pictate sau gravate pe zidurile antice.
Penalităţi
Art. 47. – Se pedepsesc cu amendă de la 1.000 la 30.000 lei persoanele şi instituţiile care se vor fi făcut vinovate de următoarele abateri: a) cercetări şi săpături pentru căutarea de lucruri antice fără autorizaţie; b) reparări, restaurări şi consolidări de lucruri antice mobile şi imobile fără autorizaţie; c) nerespectarea învoielii de a îngriji de paza şi integritate unui lucru antic imobil aflat în proprietatea sa, fără a fi cerut în prealabil desărcinarea şi exproprierea; d) neprezentarea în termen a inventarului şi a anunţului cerute prin art.17 şi 18; e) opunerea de a arăta şi de a pune la dispoziţia cercetătorilor autorizaţi obiectele antice din propria colecţie, conform art. 19; f) neanunţarea de descoperiri din întâmplare, conform art. 26-27; g) neîngrijirea lucrurilor descoperite din întâmplare conform art. 26-27; h) nerespectarea de către funcţionarii publici a dispoziţiilor din legea de faţă. Ultimul caz se înţelege fără prejudicii asupra pedepselor obişnuite cuvenite pentru neexecutarea propriului serviciu.
Art. 48. – Se pedepsesc cu amendă de la 2000 la 50 000 lei următoarele abateri de la prevederile legii de faţă: a) efectuarea de construcţii fără avizul Comisiei Arheologice a României în localităţile cu subsol bogat în ruine antice după ce aceste localităţi vor fi fost special menţionate în regulamentul prezentei legi; b) prezentarea de inventar de obiecte mobile false sau anunţate false cu voinţă a unui obiect antic nou intrat în posesie privată; c) nerespectarea art. 22 privitor la obiectele antice aflate în posesia funcţionarilor; d) ascunderea de obiecte provenite din cercetări şi săpături oficiale şi autorizate precum şi din descoperiri întâmplătoare; e) alienarea de obiecte antice mobile sau imobile fără avertizarea Comisiei Arheologie a României; f) nerespectarea dreptului de preemţiune al Statului potrivit art. 33, g) utilizarea în scop practic a lucrurilor antice art. 45.
La aliniamentul a) se poate dispune eventual şi dărâmarea construcţiilor ilegal efectuate. În ce priveşte alienările pedepsite prin aliniamentele e şi f ele se socotesc în acelaşi timp nule de drept şi pot fi urmărite chiar dacă sunt în posesia celui de–al treilea. Constatarea abaterii de la aliniamentul g atrage după sine şi confiscarea pe loc a lucrurilor antice respective.
Art. 49. – Pentru distrugerea şi deteriorarea de monumente şi obiecte antice se vor aplica dispoziţiile prevăzute în codul penal pentru distrugerea de lucruri publice, plus obligaţia de a repune lucrul distrus în starea de mai înainte. Dacă aceasta reconstituire este imposibilă, condamnatul va fi obligat să plătească o sumă egală cu valoarea lucrului distrus, fixată prin expertiză. Partea care va fi rămas eventual nedistrusă dintr-un obiect deteriorat se va confisca în favoarea Statului.
Art. 50. – Nerespectarea dispoziţiilor generale ale legii şi ale dispoziţiilor speciale ale Comisiei Arheologice a României de către o persoană sau o instituţie autorizată a face cercetări şi săpături conform art. 6-7 e pedepsită cu retragerea autorizaţiei şi eventual cu pedepsele prevăzute pentru abaterile numite în art. precedente şi următoare. Statul nu e obligat să retrocedeze nici o sumă pentru cheltuielile investite în săpăturile autorizate şi întrerupte apoi din vinele prevăzute în prezenta lege. De asemeni, cel condamnat e obligat să plătească toate cheltuielile delegatului oficial al Comisiei Arheologice a României dacă nu le va plăti în prealabil potrivit art.7
Art. 51. – Exportul de obiecte antice fără autorizaţie, tentativa de a efectua un asemenea export constatată la vamă prin declaraţie falsă, ascundere etc., precum şi înlocuirea obiectelor antice autorizate la export se pedepsesc cu confiscarea obiectelor respective în favoarea Statului şi cu toate formalităţile prevăzute pentru legile pentru contrabandă.
Dacă obiectul exportat prin contrabandă nu mai poate fi adus în ţară infractorul este obligat în plus să plătească statului o sumă egală cu valoarea obiectului exportat fixat prin raportul Comisiei Arheologice a României.
Art. 52. – Se pedepsesc cu amendă de la 1.000 la 10.000 lei următoarele abateri:
a) neanunţarea de mutare a obiectelor antice conform art. 34;
b) complicitatea prin tăinuire la abaterile pedepsite prin aliniamentele a şi f din art. 47 şi prin aliniamentele b, d, e şi g din Art. 48 şi din art. 49 şi 51.
Art. 53. – Pe lângă formalităţile prevăzute în articolele precedente se vor pedepsi cu închisoarea de la 8 zile la trei luni:
a) persoanele care vor fi distrus sau vor fi ajutat distrugerea unui monument antic;
b) păzitorii de monumente sau de muzee care fără motiv bine precizat vor fi lăsat să se distrugă sau să dispară monumente şi obiecte antice lăsate în paza lor;
c) descoperitorii de lucruri antice din întâmplare care vor fi tăinuit descoperirea lor autorităţilor
d) persoanele care vor fi exportat obiecte antice prin contrabandă fără să le fi putut aduce în ţara în termen de două luni.
Art. 54. – Furturile de obiecte antice, traficul cu aceste obiecte din partea funcţionarilor publici însărcinaţi cu îngrjirea şi paza lor. Înlocuirea de obiecte antice în muzee publice precum şi orice infracţiune privitoare la lucruri antice mobile ori imobile nemenţionată în legea de faţă se vor pedepsi conform prevederilor din codul penal pentru fapte analoage.
Art. 55. – Se instituie sub controlul Ministerului Cultelor şi Artelor Colegiul Arheologic, instituţie cu caracter ştiinţific cuprinzând pe cercetătorii cei mai calificaţi prin titlurile, prin funcţiile şi prin activitatea lor în domeniul arheologiei.
Scopul Colegiului e de a ajuta Comisiunea Arheologică a României în toată activitatea ei de conservare, de inventariere, de supraveghere, de cercetare, de studiere şi de publicare a patrimoniului arheologic al ţării. De asemenea Colegiul va convoca şi prezida Congresele naţionale de arheologie şi istorie antica. Sediul Colegiului e în Bucureşti.
Art. 56. – Colegiul Arheologic va fi compus din:
a) – toţi profesorii titulari ai catedrelor universitare de istorie antică, antichităţi greco-romane şi epigrafie, preistorie, arheologie sau ai catedrelor universitare de specialităţi derivate din acestea care există sau care se vor înfiinţa în viitor.
b) – directorii Şcolii Române din Roma şi din Franţa
c) – directorul, subdirectorul şi conservatorul Muzeului naţional de Antichităţi din Bucureşti
d) – directorul Cabinetului numismatic al Academiei Române
e) – toţi arheologii, cetăţeni români care au doctoratul într-o specialitate indicată la aliniamentul a ori de una înrudită, care au lucrări istorice şi arheologice publicate şi care au avut o activitate practică de cercetări şi săpături pe proprie răspundere.
Art. 57. – Lista membrilor Colegiului va fi alcătuită în sensul articolului precedent în termen de 30 de zile după promulgarea acestei legi de către Ministerul Cultelor şi Artelor sub preşedenţia căruia Colegiul se va constitui şi-şi va inaugura activitatea
După constituire, orice nou membru va trebui să fie cooptat de către Colegiu în condiţii specificate în art. 56 şi numit de către Ministerul Cultelor şi Artelor. Numirea se va publica în Monitorul Oficial.
Art. 58. – Colegiul va fi condus de către un comitet ales anual şi compus din: un preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi trei membrii aleşi în adunarea generală cu vot secret.
În fiecare an va avea loc o adunare generală a Colegiului, fie în Bucureşti, fie în vreo altă localitate, în cursul lunilor octombrie sau noiembrie. Comitetul poate convoca şi adunări extraordinare.
Colegiul poate alege şi subcomitete regionale compuse din cel puţin trei membrii
Art. 59. – Colegiul va mai alege din cinci în cinci ani, cu vot secret şi direct şase din membrii Comisiunii Arheologice a României, într-o adunare generală care va avea loc în Bucureşti în urma unei convocări speciale a Ministerului Cultelor şi Artelor.
Art. 60. – Un regulament special va prevedea condiţiile amănunţite de funcţionare a Colegiului Arheologic.
Art. 61. – Nu vor putea fi numite în Colegiul Arheologic persoanele care vor fi suferit o penalitate pentru contravenţii şi delicte împotriva prevederilor legii pentru ocrotirea monumentelor şi obiectelor antice. Săvârşirea unor asemenea infracţiuni de către un membru al Colegiului numit mai înainte atrage după sine excluderea din Colegiu.
Comisiunea Arheologică a României
Art. 62. – Se instituie sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Artelor Comisiunea Arheologică a României, deosebită de Comisiunea Monumentelor Istorice prevăzută în decretul-lege pentru conservarea şi restaurarea monumentelor istorice din 28 iulie 1919.
Scopul Comisiunii este de a veghea la executarea prevederilor din legea de faţă, îngrjind de conservarea , repararea, consolidarea şi restaurarea lucrurilor antice din toată ţara, conducând, supraveghind cercetările şi săpăturile şi descoperirile întâmplătoare de obiecte antice, inventariind lucrurile antice mobile şi imobile de pe tot teritoriul ţării, controlând antichităţile din muzee şi din colecţii publice şi private, înlesnind şi încurajând înfiinţarea de muzee regionale, comunale şi locale, contribuind prin cercetări şi publicaţii la programul studiilor ştiinţifice asupra antichităţilor naţionale, răspândind în public interesul pentru valoarea istorică şi artistică a resturilor materiale ale vechimii şi cultivând simţul respectului pentru integritatea lor.
Art. 63. – Comisiunea se compune din următorii membrii, numiţi pe timp de cinci ani:
– un membru desemnat de către Academia Română
– preşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice
– directorul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti
– şase membrii aleşi de către Colegiul Arheologic potrivit art. 59 din prezenta lege.
Membrii Comisiunii vor fi confirmaţi prin Decret Regal. Eventuala revocare se va face tot prin Decret Regal.
Prima şedinţă a Comisiunii va fi convocată din iniţiativa Ministerului Cultelor şi Artelor în termen de o luna după constituirea Colegiului Arheologic.
Membrii ieşiţi din funcţie după 5 ani sunt reeligibili. În caz de vacanţă, membrul nou-numit în condiţiile aliniamentelor c şi d va funcţiona numai pe timpul cât avea să funcţioneze cel înlocuit.
Art. 64. – Comisiunea îşi alege din sânul ei un preşedinte şi un secretar general pentru toată durata celor cinci ani. Preşedintele va convoca şedinţele Comisiunii.
Comisiunea e prezidată de Ministru când participă la şedinţe. Ea va putea lucra numai cu cel puţin cinci membrii, votul celui ce prezidează fiind decisiv în caz de paritate de voturi. În lipsa preşedintelui va prezida cel mai în vârstă dintre membrii.
Secretarul general e însărcinat cu ţinerea corespondenţei şi actelor, cu conducerea birourilor Comisiunii şi cu direcţia publicaţiilor.
Art. 65. – Comisiunea poate alege membrii corespondenţi în ţară cu atribuţii fixate în spiritul legii de faţă. Ea poate să creeze secţiuni regionale cu aprobarea ministerului. Numărul membrilor în secţiunile regionale poate varia, fiind însă de cel puţin trei. Ei vor fi aleşi şi numiţi din aceleaşi categorii şi în aceleaşi condiţii ca şi membrii Comisiunii.
Comisiunea poate delega acestor secţiuni o parte din atribuţiile ei privitoare la regiunile respective. Secţiunile vor funcţiona după un Regulament special al fiecăreia.
Art. 66. – Prin legea de faţă se înfiinţează secţiunea regională a Daciei Superioare având ca teritoriu de activitate Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, cu reşedinţa la Cluj şi utilizând până la numirea unui personal special, personalul şi birourile secţiunii pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice. Compoziţia noii secţiuni şi modul său de funcţionare vor fi hotărâte printr-un regulament alcătuit de Comisiunea Arheologică a României şi aprobat de Minister.
Art. 67. – Până la alte dispoziţii Comisiunea va funcţiona în localul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti utilizând personalul şi birourile acestei instituţii. În plus va avea un personal propriu compus dintr-un arhitect, un arhivar şi o dactilografă. Acest personal care va funcţiona sub conducerea secretarului general a Comisiunii va putea fi completat în măsura nevoilor. Arhitectul va fi numit dintre foştii membrii ai Şcolii Române din Roma.
Personalul va fi plătit la fel cu cel al Comisiunii Monumentelor Istorice.
Membrii Comisiunii Arheologice a României precum şi membrii săi corespondeţi sunt onorifici. Li se vor plăti însă cheltuielile necesitate de deplasările lor în interese de serviciu. Secretarul general va primi o indemnizaţie lunară pe tot timpul misiunii sale.
Art. 68. – Comisiunea se va întruni cel puţin o dată pe lună. În caz că se va fi făcut convocarea pe timp de o lună, Comisiunea se va întâlni din oficiu în prima joi a lunii următoare.
Art. 69. – Comisiunea va avea un buget propriu alcătuit anual, cu aprobarea Ministerului Cultelor şi Artelor, din următoarele fonduri:
– alocaţia specială ce se prevedea anual în bugetul public şi care va fi deosebită de cea acordată Comisiunii Monumentelor Istorice sau Muzeului Naţional de Antichităţi; dintr-o subvenţie vărsată de către judeţe ,şi constând din 10% din fondul cultural al fiecărui judeţ şi al tuturor municipiilor şi oraşelor capitale de judeţ.
– din veniturile sau donaţiile pe care Comisiunea va fi autorizată eventual să le primească urmând a fi administrate de către Ministerul Cultelor şi Artelor.
– din amenzile încasate pentru infracţiuni la prevederile legii de faţă şi pe care Ministerul de Finanţe le varsă Comisiunii.
Art. 70. – Comisiunea Arheologică a României va fi reprezentată în afacerile judiciare prin avocaţii Ministerului Cultelor şi Artelor.
Art. 71. – Comisiunea Arheologică a României va prelua asupra sa periodicul „Dacia: recherches et decouvertes archeologiques en Roumanie”, continuând a-l publica, în condiţiile ştiinţifice şi grafice în care a fost înfiinţat şi în care a apărut până acum, dar ca organ oficial cu fondurile necesare prevăzute în buget. Dintre membrii Comisiunii, direcţia acestui periodic o va avea Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi. Celelalte publicaţii ale Comisiunii vor intra în grija Secretarului General al Comisiunii. În acelaşi timp Comisiunea va publica un Buletin în limba română conţinând o parte oficială referitoare la activitatea Comisiunii şi o parte ştiinţifică în care se vor cuprinde rapoarte asupra cercetărilor şi săpăturilor curente.
Comisiunea va putea publica, de asemenea, monografii, studii, inventarii, cataloage etc. şi va căuta să încurajeze şi să ajute publicarea tuturor lucrurilor antice găsite în România.
Art. 72. – Comisiunea Arheologică a României va colabora cu Comisiunea Monumentelor Istorice în cazurile în care data unui lucru mobil sau imobil nu poate fi uşor determinată în sensul art. 1 din prezenta lege.
Comisiunea Arheologică a României va putea ceda, la cerere, Comisiunii Monumentelor Istorice pentru îngrijire şi conservare, monumente mai vechi decât epoca întemeierii Principatelor dar care nu vor putea să dateze decât după sec. VI după Christos.
Art. 73. – Un regulament special va arăta modul de funcţionare a Comisiunii Arheologice a României. În acel regulament se vor prevedea dispoziţiuni pentru membrii săi de orice categorie care vor lua parte la şedinţe sau nu vor lucra în sensul prescripţiilor legii de faţă.
Muzee
Art. 74. – Toate muzeele de antichităţi şi toate secţiunile cu obiecte antice ale muzeelor de conţinut variat, sunt sub controlul Comisiunii Arheologice a României.
Art. 75. – Nici un muzeu nu poate conţine obiecte antice dacă nu posedă autorizaţia Comisiunii.
Pentru a obţine această autorizaţie un Muzeu trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
– Să aibă un local al său.
– Să aibă garanţia unui fond minim de întreţinere
– Dacă este muzeu privat să aibă în personalul său cel puţin un custode cu cultură liceală sau similară, salariat în chip regulat şi sigur care să poată fi făcut personal responsabil de obiecte antice din muzeu
– Să aibă personal de pază în permanenţă
– Să aibă un inventar
Autorizaţia se poate revoca iar obiectele antice pot fi confiscate în favoarea Muzeului Naţional de Antichităţi sau a unui Muzeu regional atunci când conducerea Muzeului respectiv încetează să respecte una din aceste condiţii.
Art. 76. – Singurul Muzeu de Stat cu activitate pe întreg teritoriul ţării şi singurul care poate avea numele naţional este Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, dependent de Ministerul Instrucţiunii Publice şi de Ministerul Cultelor şi Artelor.
El are dreptul de prioritate la distribuţiile de obiecte antice făcute de către Comisiunea Arheologică a României, conform legii de faţă.
Art. 77. – Personalul Muzeului Naţional de Antichităţi va fi asimilat în ceea ce priveşte salariul şi gradaţiile cu personalul auxiliar al Facultăţilor de Litere: asistenţii Muzeului vor fi consideraţi la fel cu asistenţii universitari iar conservatorii şi subdirectorul Muzeului la fel cu şefii de lucrări. Anii serviţi la Muzeu cu titlul de licenţiat, chiar în trecut, se vor considera ca serviţi cu titlu provizoriu şi ca atare vor fi socotii la gradaţii conform legii învăţământului superior. Anii serviţi cu titlul de doctor vor fi socotiţi ca serviţi cu titlu definitiv. Şi într-un caz şi în altul recunoaşterea acestor drepturi nu se va face decât pe baza unei activităţi ştiinţifice continue atestate de către Directorul Muzeului.
Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi va trebui să aibă doctoratul într-o specialitate referitoare la antichitate şi să fie o personalitate ştiinţifică cunoscută prin activitatea sa deosebită pe teren şi prin studiile publicate. Se vor prefera Membrii Colegiului Arheologic şi foştii membrii ai Şcolii Române din Roma. El va avea situaţia şi salariul unui profesor universitar definitiv, cu gradaţiile respective. Nu va putea ocupa însă un alt post în învăţământ.
Art. 78. – În al doilea rând vin Muzeele regionale cu activitate limitată la anumite regiuni istorice şi geografice. Acestea depind de Min Antichităţi din Bucureşti. La fondul prevăzut în bugetul Ministerului pentru întreţinerea lor se vor adăuga contribuţiile judeţelor din regiunea respectivă şi contribuţia municipiilor în care se află acele Muzee. Directorii Muzeelor regionale vor fi numiţi prin Decret-Regal dintre Membrii Colegiului Arheologic. Ei vor fi numiţi cu avizul Comisiunii Arheologice a României şi vor fi salariaţi la fel cu Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi interzicându-li-se cumulul cu vre-un post în învăţământ. Când muzeele regionale au mai multe secţiuni, toate aceste prescripţii se înţeleg numai în ceea ce priveşte secţiunea arheologică care va funcţiona ca un Muzeu regional aparte, chiar dacă va fi adăpostit în acelaşi local cu alte secţiuni. Vor fi organizate ca muzee regionale de Stat în condiţiile legii de faţă: Muzeul Institutului de Studii Clasice din Cluj, Muzeul de Antichităţi al Universităţii din Iaşi, Secţiunea arheologică a muzeului regional al Dobrogei din Constanţa şi secţiunile similare ale Muzeelor din Craiova, Timişoara, Chişinău şi Cernăuţi. Pentru Muntenia va servi ca Muzeu regional Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti.
Art. 79. – În oraşele capitale de judeţ vor putea funcţiona Muzee judeţene de Antichităţi sau secţiuni arheologice întreţinute de către judeţe şi având drept câmp de activitate cuprinsul judeţului respectiv. Directorii lor vor trebui să fie licenţiaţi în litere. Această condiţie nu se va cere membrilor clerului. Directorul unui Muzeu judeţean e numit de către Ministerul Cultelor şi Artelor , cu avizul Comisiunii Arheologice a României şi plătit de către judeţul respectiv.
Municipiile şi comunele urbane pot înfiinţa pe cheltuiala lor muzee municipale şi comunale şi secţiuni arheologice, al căror câmp de activitate este teritoriul localităţii respective şi al localităţilor dimprejur pe o rază de 15 km. Directorii acestor Muzee vor fi numiţi în aceleaşi condiţii ca şi Directorii Muzeelor judeţene. În comunele rurale muzeele nu pot conţine antichităţi decât sub titlul de depozit provizoriu.
Muzeele locale vor funcţiona în localităţile cu şantiere de săpături oficiale permanente, sub directa conducere a instituţiei de care depinde şantierul respectiv.
Art. 80. – Toate Muzeele publice enumerate mai sus pot poseda şi obiecte răzleţe provenind din alte regiuni decât acelea care cad în raza lor de activitate.
Fiecare din aceste muzee va avea un regulament de funcţionare aprobat de Comisiunea Arheologică a României.
Art. 81. – Comisiunea poate autoriza muzeele private, aparţinând unei asociaţii, ori unei instituţii de caracter privat, să posede obiecte antice, dar numai în condiţiile specificate la art. 77.
Art. 82. – Directorii muzeelor regionale vor avea şi misiunea de inspectori judeţeni, ţinând sub autoritatea lor muzeele de antichităţi judeţene, comunale şi muzeele instituţiilor private. Ei vor veghea la executarea dispoziţiilor din legea de faţă în tot cuprinsul regiunii de sub autoritatea lor şi vor da seama de activitatea lor Comisiunii Arheologice a României.
Art. 83. – La orice numire într-o funcţie de conducere sau de specialitate arheologică într-un muzeu de antichităţi, de orice fel, în birourile Comisiunii Arheologice a României sau în orice instituţie de caracter arheologic, se va da precădere Membrilor Colegiului Arheologilor şi foştilor membrii ai Şcolii Române din Roma. Nici o numire în una din instituţiile menţionate nu se va putea face fără avizul Comisiunii Arheologice a României. Personalul în funcţie la data promulgării prezentei legi îşi păstrează drepturile câştigate.
Dispoziţii finale
Art. 84. – Legea pentru descoperirea Monumentelor şi obiectelor antice din 24 noiembrie 1892, precum şi Regulamentul ei din 28 ianuarie 1893 se abrogă şi se înlocuiesc cu legea de faţă.
Art. 85. – Un Regulament special va arăta modul de aplicare a dispoziţiilor prezentei legi în articolele 1-53.
Art. 86. – Toate legile, regulamentele şi orice alte dispoziţii contrare legii de faţă rămân desfiinţate.