Una dintre cele mai importante și marcante schimbări aduse de Revoluția Franceză din 1789 a fost desființarea vechilor impozite și privilegii feudale.

Termenul de feudalism provine din limba latină, de la feos/feus, care a evoluat de-a lungul timpului în feodum/feudum. Una dintre teorii (printre cele mai vehiculate și acceptate) spune că rădăcina acestui termen vine din limba francă de la fehu-ôd, în care fehu înseamnă „vite” și -ôd înseamnă „bunuri”.

Feudalismul a reprezentat un sistem politico-economico-social bazat pe raportul dintre suzeran și vasal, primul asigurându-i celui din urmă protecție și o sursă de venit, vasalul având obligația față de suzeran de a oferi sprijin militar și participare la adunările de judecată.

Până la Revoluția Franceză, țăranii, o categorie socială care cuprindea aproximativ 3/4 din populaţia Franţei secolului al XVIII-lea, erau obligaţi la plata unor diferite taxe către rege, nobilime şi Biserică (zeciuiala). Astfel, pământul, averile și puterea erau împărțite între rege, cler bisericesc (Prima Stare) şi nobilime (A Doua Stare).

Țăran șezând, pictură de Maria Drăgan-Cabadaeff, datată în prima jumătate a secolului XX. Compoziția se află în colecția deținută de Muzeul Național Brukenthal din Sibiu și este clasată în Patrimoniul Cultural Național la categoria fond.

Abolirea feudalismului în Franța a fost anunțată de Adunarea Constituantă Franceză (9 iulie 1789 – 30 septembrie 1791), organul legislativ al Franței, la data de 4 august 1789. Au fost eliminate atât drepturile celei de-a doua stări (nobilimea), cât și drepturile clerului catolic din Franța.

Printre schimbările majore pe care acest eveniment le-a adus în societatea franceză este faptul că, teoretic, orice cetăţean francez era eligibil pentru a ocupa funcțiile înalte din guvernul şi armata țării.

În sistemul feudal românesc instituția domnească reprezenta vârful ierarhic în Țările Române (Moldova și Țara Românească), Domnitorul fiind cel mai înalt judecător, dar și comandantul oastei. Domnitorul avea totuși puteri limitate, acesta fiind capabil de a confisca sau altera proprietățile boierilor sau țăranilor doar în cazuri speciale (de trădare, neplată sau lipsă de moștenitori legitimi). Domnitorul era ajutat la conducerea țării de Sfatul Domnesc, acesta fiind format din boierii dregători ai țării.

Situația era diferită în Transilvania, Voievodul fiind numit de Regele Ungariei. Acesta avea puteri de natură juridică și militară. Voievodul Transilvaniei conducea țara împreună cu Cancelaria.

Feudalii erau împărțiți în două categorii, una laică și una religioasă. În Transilvania funcționa un sistem cu nobili, echivalentul acestora din Moldova și Țara Românească fiind boierii. Celelalte categorii erau țăranii liberi (răzeși în Moldova și moșneni în Țara Românească). Aceștia aveau mici bucăți de pământ și erau scutiți de taxe, dar aveau obligații militare față de instituția domnească. Cealaltă categorie de țărani purta numele de țărănime dependentă, aceștia fiind legați de pământ și forțați să plătească taxe către nobili. Țăranii dependenți purtau numele de rumâni în Țara Românească, vecini în Moldova și iobagi în Principatul Transilvaniei.

În Transilvania iobăgia a fost abolită din punct de vedere legislativ la 6 iunie 1848.

În Țările Române domnitorul Constantin Mavrocordat a fost cel care a încheiat practica iobăgiei: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Principatul Moldovei (1749).

În ProEuropeana. Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale puteți citi articolul Feudalismul românesc?, de Cosmin Popa-Gorjanu, publicat în Mediaevalia Transilvanica.