Portretul lui Mircea cel Bătrân, realizat de Dragomir Zugravul, înainte de 1526, deținut de Muzeul Național de Artă al României, București.

La 25 septembrie 1396 a avut loc Bătălia de la Nicopole (sau Cruciada de la Nicopole), între o armată franco-valaho-maghiară și Imperiul Otoman. Țara Românească, condusă de voievodul Mircea cel Bătrân se afla în acel moment la granița dintre creștinism și islamism și ca urmare s-a aliat acestei cruciade. Domnitorul nu se afla la prima sa luptă împotriva Imperiului Otoman, el reușind cu doar un an înainte să-l învingă pe sultanul Baiazid în celebra bătălie de la Rovine.

Bătălia de la Nicopole nu a avut un deznodământ fericit, deoarece, din cauza unei strategii de luptă precare și a unor divergențe apărute între combatanții creștini, Baiazid I a ieșit învingător. Printre deciziile controversate ale momentului se numără și refuzul cavalerilor occidentali de a-i permite lui Mircea cel Bătrân să deschidă lupta cu cavaleria ușoară, pe flancul drept, ignorând astfel experiența domnului român în conflictele cu turcii.

În urma acestei înfrângeri, occidentalii nu s-au mai aventurat în lupte militare de amploare împotriva otomanilor, iar evenimentul a însemnat totodată și sfârșitul tehnicii de luptă bazată pe cavaleria grea, incapabilă să reziste atacurilor cavaleriei ușoare și pedestrimii. Cu toate acestea, Țara Românească și-a continuat lupta antiotomană, reușind să oprească expediția turcilor din anul următor, cât și pe cea din anul 1400, când Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau la sud de Dunăre din expediții de jaf din Transilvania.

După moartea lui Baiazid, Mircea cel Bătrân s-a implicat în disputele pentru tronul Imperiului Otoman susținând pe rând mai mulți dintre fiii lui Baiazid împotriva lui Mahomed I, care reușește în final să-și înfrângă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Pentru mai multe informații despre Mircea cel Bătrân, vă invităm să accesați Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale.