Acum 143 de ani avea loc căderea orașului fortificat Plevna (în limba bulgară Плевен, transliterat: Pleven). Asediul Plevnei a reprezentat una dintre cele mai importante bătălii ale Războiului Ruso-Turc din 1877–1878, conflict cunoscut în istoriografia românească drept Războiul de Independență al României.

Acest război s-a fundamentat pe o creștere a mișcărilor naționaliste din Europa de Sud-Est și pe dorința popoarelor român, sârb, muntenegrean și bulgar de a se elibera de sub controlul centrului de putere de la Istanbul. Imperiul Rus s-a folosit de aceste mișcări pentru a diminua influența politică, economică și militară a Porții Otomane în Balcani, revenindu-și astfel după înfrângerea militară din Războiul Crimeii (1853-1856).

Obiectivul forțelor ruse era acela de a traversa Dunărea și a avansa spre centrul Bulgariei de astăzi (Vilaietul Dunării la momentul respectiv), cu scopul final de a traversa Munții Balcani și a ajunge la Istanbul, un punct strategic deosebit de important.

Farfurie din faianţă, decorată circular, pe margine, cu o friză pictată care redă scene din timpul Războiului de Independenţă de la 1877-1878. În centru este prezentă o compoziţie ce simbolizează căderea orașului fortificat Plevna şi predarea lui Osman Nuri Pașa. În spatele acestuia se află militari turci. Sub scenă este scris: „Căderea Plevnei. Osman Paşa se predă prisonier. 28 noiembrie 1877”. Piesa este deținută de MNIR

Armata Otomană a fost condusă în timpul conflictului de Osman Nuri Pașa (n. 1832, Tokat, Imperiul Otoman – d. 5 aprilie 1900, Istanbul, Imperiul Otoman), acesta fiind trimis pentru a consolida și fortifica orașul Plevna și a opri avansul rușilor spre trecătorile din Munții Balcani.

Situația a determinat conducerea politică de la București să negocieze cu Imperiul Rus condițiile trecerii forțelor acestuia. Cele două guverne au semnat la București o înțelegere de comun acord prin intermediul căreia trupele ruse puteau traversa România spre Balcani, în condițiile în care Imperiul Rus garanta menținerea integrității noastre teritoriale. Clauza din urmă nu avea să fie respectată de Imperiul Rus, România fiind obligată să cedeze Rusiei cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), primind în schimb Dobrogea.

România a hotărât ca la data de 6 aprilie 1877 să-și mobilizeze forțele armate. Imperiul Rus a refuzat inițial ajutorul militar oferit de partea românească, considerând că un statut egal ar oferi din punct de vedere legal drepturi mai consistente României la viitoarele tratative de pace.

Ulterior, după o serie de încercări eșuate, Marele Duce Nicolai Nicolaevici al Rusiei (27 iulie 1831 – 13 aprilie 1891), a cerut ajutorul Domnitorului Carol I pentru a putea ocupa orașul fortificat Plevna. Carol I a trecut Dunărea cu o armată românească, acesta fiind pus la comanda trupelor ruso-române.

Asediul început în iulie 1877 s-a încheiat jumătate de an mai târziu, la data de 10 decembrie. La sfârșitul bătăliei, Osman Nuri Pașa a primit delegația condusă de colonelul Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad, Principatul Moldovei — d. 12 iulie 1885, Iași, Regatul României), acceptând condițiile de capitulare oferite de partea ruso-română.

În urma bătăliei, trupele ruso-bulgare au atacat pasul Șipka, reușind să învingă trupele otomane deschizând astfel drumul spre Istanbul. Armata Română a participat cu efective militare care însumau peste 60.000 de soldați, suferind 4.000 de morți, 3.000 de răniți și aproape 20.000 de militari îmbolnăviți. Războiul avea să aibă un impact puternic în mentalul colectiv al poporului român, fiind primul conflict militar la care participa statul român.

O serie de articole privitoare la Războiul de Independență din 1877-1878 puteți accesa din ProEuropeana – Biblioteca Digitală a Publicațiilor Culturale.