Gh. Gheorghiu Dej,
ARTICOLE ŞI CUVINTĂRI

Ediţia a IV-a
Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti - 1955
Gh-Gheorghiu-Dej

Gh-Gheorghiu-Dej

Gh. Gheorghiu Dej,
ARTICOLE ŞI CUVINTĂRI

Ediţia a IV-a
Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti - 1955

(versiune pdf)

 

Considerații privind o sursa mai puțin cunoscută pentru istoria comunismului românesc

Dragoş Ungureanu


         Pentru istoria României, perioada comunistă a fost o perioadă nefastă cu consecinţe negative pe termen lung, nu doar în plan economic dar şi al mentalităţii unor întregi generaţii. Ea se caracterizează printr-o scindare artificială a societăţii, impusă de sus, din exterior (Uniunea Sovietică), pe criteriile apartenenţei de clasă. Comunismul a însemnat o răsturnare a societăţii în întregul ei, elita devenind paria şi numai necesitatea a împiedicat eliminarea ei totală. Chiar şi aşa, partea de elită rămasă din necesitate a fost obligată pentru supravieţuire să accepte compromisuri umilitoare, să se adapteze noilor situaţii, să-şi schimbe radical modul de gândire, concepţiile, ierarhia de valori. Comunismul ca sistem politic a fost impus prin forţă şi a fost rezultatul dorinţei de dominare din toate punctele de vedere a Uniunii Sovietice faţă de statele aflate în sfera ei de influenţă. Nimic care ar fi putut afecta influenţa Uniunii Sovietice nu putea şi nu avea cum să supravieţuiască, fie că e vorba de intelectualitate, fie de categoriile deţinătoare de proprietăţi - de la mica proprietate ţărănească la marea proprietate industrială sau funciară. Tot ceea ce de secole dăduse tărie ţării - proprietatea privată, motivaţie puternică ce l-a făcut pe ţăran să lase plugul şi să pună mâna pe armă şi credinţa creştină, care l-a apărat de orice fel de agresiune ideologică prezervându-i profilul spiritual şi cultural - trebuia înlăturat şi înlocuit, fiind factori incompatibili, chiar ostili unei dominaţii străine. Dominaţia asupra unei ţări se face prin cooptarea factorilor de decizie ai acelei ţări şi cu concursul deplin al acestora. Tocmai de aceea, respectivii factori de decizie trebuiau să provină din clasele oropsite ale societăţii ("Internaţionala a III-a"), să fie dependenţi de sprijinul moral şi intelectual al statului dominant - în cazul de faţă Uniunea Sovietică şi partidul comunist al URSS - să fie formaţi şi educaţi la şcoala Sovietelor, să conştientizeze că poziţia deţinută se datorează numai şi numai bunăvoinţei şi aprecierii eşalonului superior, să devină "forţe sănătoase" şi să aplice cunoştiinţele astfel dobândite în politica internă a României. Orice deviaţionism al orcărui factor de decizie urma să fie din faşă eliminat cu mânie proletară, demonstrativ şi la modul cel mai dur [1] . Evident, monarhia ca formă de guvernământ nu avea ce căuta aici. Acest exemplu sovietic era urmat în cadrul politicii interne şi se transmitea pe cale ierarhică pornind de la Comitetul Central al PCR până la cele mai mici eşaloane, la nivel de întreprindere sau atelier, către secretarii organzaţiilor de bază. Desigur, acest sistem se aplica numai clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare (colectivizată, diferită de chiaburi), intelectualitatea neavând absolut nici un cuvânt de spus în chestiunile ce ţin de conducerea ţării, rolul intelectualului fiind de simplu executant în subordinea muncitorului; rolul conducător aparţinând clasei muncitoare. Şi în interiorul clasei muncitoare existau deosebiri: ţărănimea muncitoare de pildă nu se bucura de aura muncitorimii din uzine şi fabrici, fiind ţinută mai departe de centrele de putere ca un fel de rudă săracă, din cauza legăturii cu pământul, biserica şi tradiţiile (existau nostalgii legate de proprietatea asupra pământului în special, chiar şi la cei care intraseră în colectiv cu pământ foarte puţin) dar şi a faptului că se situa mai departe de centrele urbane şi mai ales de capitală, de centrul de putere. Se culiva faptul că ţărănimea muncitoare trebuie "ajutată" să iasă din "starea precară" în care se află "din cauza exploatatorilor şi chiaburilor" iar sarcina aceasta revenea desigur clasei muncitoare (ne şi întrebăm ce competenţe avea un muncitor în "rezolvarea problemei ţărănimii muncitoare"). Ţărănimea muncitoare este "aliatul principal al clasei muncitoare" [2] , prin urmare, se păstrează o diferenţă şi un statut inferior proletariatului, chiar dacă este la nivel de nuanţă (ne aflăm într-o democraţie unde toţi se bucură de drepturi egale), nuanţă care trebuia observată şi înţeleasă atunci când trebuie şi de cine trebuie. Şi chiar în interiorul muncitorimii din uzine existau diferenţe - de pildă muncitorii ceferişti de la Griviţa erau "mai muncitori" decât cei de la alte uzine, aceştia fiind elementul cel mai înaintat al clasei muncitoare, titulatură care nu se referea la vreun plan stahanovist dat peste cap ci la cu totul altceva - în realitate muncitorii ceferişti din rândul cărora provenea tov. Ghiţă Dej aveau un rol de gardă, de masă de manevră (fără de care ei să fie în vreun fel conştienţi) pentru o eventuală susţinere la nevoie (creare de atmosferă). De aici poziţia lor elitistă în interiorul muncitorimii concretizată şi printr-o serie de bonificaţii - salarii mari în raport cu alte categorii de muncitori, transport gratuit, ajutor de înmormântare (dric), parcele cu locuri de veci prin cimitire (Aleea Ilegaliştilor din cimitirul Sf. Vineri, alminteri cimitir aflat vis a-vis de calea ferată, pe cale Griviţei) locuinţe în anumite cartiere, nu oriunde, chiar cvartale de locuinţe la curte destinate acestora pentru crearea sentimentului de apartenenţă la elită, în perioada în care încă nu apăruseră cartierele dormitor şi nu se demolau Bucureştii, cămine şi hoteluri pentru petrecut concediile în staţiuni de odihnă, policlinici şi spitale subordonate CFR-ului şamd. Presa avea rolul ei de a scoate în evidenţă succesele în muncă şi depăşirile de plan ale acestor colective fruntaşe, elitiste - succese care se datorau desigur ajutorului politic acordat în mod direct, consistent şi oportun dar lipsit de orice fair-play faţă de ceilalţi participanţi la "întrecerea socialistă", dacă am avea în vedere o competiţie corectă. Lucrurile se vor schimba odată cu moartea lui Dej şi venirea lui Ceauşescu, care nu era CFR-ist. La rândul lui Ceauşescu şi-a format propriul său fief, propria sa muncitorime, propria sa masă de manevră la Uzinele 23 August (CFR-ul suferea de nostalgii dejiste) - aceştia urmau să fie în primele rânduri în cadrul vizitelor de lucru, ale manifestaţiilor de solidaritate, de adeziune, fie că e vorba de politica internă fie de cea externă, pentru creare de atmosferă cum a fost cazul mitingului din august 1968 (reacţie la evenimentele din Cehoslovacia) sau a încercării de miting din 21 decembrie 1989, unde masele de muncitori de pe platformele industriale trebuiau să aplaude represiunea. O categorie aparte a muncitorimii au fost minerii, aureolaţi şi ei ca şi CFR-iştii cu un trecut ilegalist (grevele din 1929). Din punctul de vedere al conducerii de partid, minerii reprezentau o masă de manevră aparte, o rezervă strategică; sunt departe de centrele mari urbane, contactul cu realitatea se făcea prin intermediul şefilor lor, care aveau subordonări diferite şi mai ales confidenţiale, pe linie de partid şi securitate şi care ţineau legătura cu centrul sau cu terţi care veneau de la centru, cu aura "superiorului abordabil", deschis către dialog, care stă de vorbă cu muncitorii, le înţelege păsurile, îi ascultă şi-i ia la rost pe şefii lor obtuzi. Nu erau informaţi decât controlat şi numai asupra unor aspecte strict necesare. Desigur, mass-media (ziarele, radio-TV) prezenta un anumit adevăr şi o anumită realitate, minerilor li se acorda o anumită atenţie în mass-media (cultul muncii), se cultiva un anumit tip de caracter prin ceea ce se chema întrecerea socialistă, - "ţării cât mai mult cărbune" - pentru manipulare, creare şi cultivare de resentimente; în perioada ceauşistă adăugându-se cultul personalităţii ("primul miner al ţării" etc). Nu era necesară vreo şcolire, în sensul formării unei gândiri creatoare, inovative, printr-o lărgire de orizont, a acestei categorii de muncitori ci din contră, se dorea "nealterarea", "nepervertirea" acestora prin îngheţarea mentalităţii lor la un anumit nivel pentru o eventuală acţiune politică la care participarea clasei muncitoare de la oraş nu doar că n-ar fi conferit garanţii de succes ci chiar ostilitate. S-a văzut ulterior cât de uşor au fost manipulaţi după 1989 de către conducerea FSN cu prilejul mineriadelor.
         Trebuie amintită o anumită situaţie particulară în România perioadei lui Ghiţă Dej. Este vorba de încercarea (nereuşită dealtfel) de a forma o nouă intelectualitate, provenită din rândul forţelor sănătoase (intelectualitatea şcolită în ante şi interbelic nu dădea dovezi de loialitate per ansamblu şi chiar intelectualii care se convertiseră la comunism erau priviţi cu neîncredere - nu era bine să ştii prea multe, să începi să gândeşti) care să fie loială principiilor şi dogmelor comuniste, să gândească în stilul şi modul comunist (greu pentru un intelectual comunist format în perioada burgheză să gândească în acest fel) şi la rândul ei să creeze intelectuali cu astfel de principii. Prin urmare, dosarul a început să aibă o mare greutate în accesul la studii, originea sănătoasă având prioritate faţă de elevii/studenţii proveniţi din rândul fostelor clase exploatatoare sau al intelectualităţii burgheze - este vorba de liceele cu tradiţie (în special din Bucureşti - Lazăr, Sf. Sava, licee de elită, frecventate îndeobşte de elevi provenind din familii de intelectuali şi unde nivelul era mult ridicat în raport cu restul unităţilor de învăţământ) şi binenţeles de învăţământul superior şi aici în special de domeniile umaniste (filosofie, istorie, litere, pedagogie, drept, psihologie) domenii care aveau darul de a forma şi modela un anumit tip de gândire. Ideea era de a forma o intelectualitate fidelă partidului şi dictaturii proletariatului prin conştientizarea intimă a faptului că partidului îi datorează formarea şi promovarea profesională - viitorul intelectual urma să conştientizeze că fără partid nu ar fi reuşit niciodată să promoveze într-o anumită poziţie socială, de aici fidelitatea sa. Soluţia a fost abandonată la mijlocul anilor ’60 când s-a observat nefiabilitatea ei, dar ea a permis unor generaţii întregi de pseudointelectuali să fie insinuaţi în sistemele economice şi de învăţământ şi chiar în structuri de conducere ale acestora - pe termen lung consecinţele fiind incalculabile. Formarea gândirii era urmărită îndeaproape inclusiv în şcolile teologice şi în biserică (biserica fiind instituţia care lucra cu oamenii prin excelenţă) prin penetrarea membrilor clerului de către securitate şi prin promovarea colaboratorilor securităţii din rândurile preoţilor în funcţii cheie, unii din preoţi fiind inclusiv ofiţeri activi sub acoperire ai securităţii, prin urmare, unul din rolurile bisericii şi preoţilor faţă de populaţie fiind de a o îndruma la supunere faţă de conducere, indiferent de natura atee a acesteia.
         Pentru istoria României discursurile secretarului general al PCR, în acelaşi timp şi şef al statului sunt de mare importanţă, în special pentru cercetători dar şi pentru publicul larg. Desigur, discursurile trebuie citite cu atenţie, încadrate în contextul politic, social, economic şi cultural al perioadei - de dominaţie totală a regimului comunist în interiorul ţării, de dominaţie a Uniunii Sovietice prin armata sa de ocupaţie, cel puţin până în 1958. O frunzărire a acestora şi chiar o citire la suprafaţă, neaprofundată poate înşela. Discursul politic are prin excelenţă şi definiţie rolul de a manipula, iar manipularea poate fi de-o fiinţă cu înşelăciunea şi minciuna. Întâlnim în discursuri preocupări precum grija faţă de ţăranul mijlocaş confruntat cu chiaburul (cel slab faţă de cel puternic), grija faţă de muncitorul care nu-şi poate trimite la şcoală copiii, faţă de familiile cu mulţi copii; preocupări faţă de învăţământ, sănătate, sindicate, asistenţă socială, etc, lucruri nobile, fără îndoială dar care îşi pierd nobleţea atunci când observăm falia creată cu intenţie, de sus, între clasele sociale; ura cultivată între aceste clase prin antrenarea invidiei între sărac şi bogat, între cel care a cunoscut succesul datorită iniţiativei şi inteligenţei şi cel care nu şi-a putut depăşi condiţia. Un Divide et impera, de data aceasta împotriva propriului popor. Acum ştim, desigur, că proletariatul nu a fost decât un instrument docil şi inconştient în mâinile partidului comunist şi că nomenclatura de partid era interesată în a ţine în special muncitorimea şi ţărănimea (şi în general societatea) sub un control strict, într-un univers închis, lipsit de informaţii reale, de puncte de reper, prin urmare în imposibilitatea de a gândi logic şi corect, toate acestea pentru prezervarea puterii. Mult mai uşor conduci un grup de oameni fără pregătire şi fără informaţii - un om informat şi şcolit poate pune probleme, te poate domina şi eclipsa iar un grup de oameni cu atât mai mult. Lipsa unei culturi şi educaţii politice, a unui orizont politic a societăţii româneşti s-a putut observa imediat după 1989. Fiabilitatea a ceea ce s-a creat şi modelat în anii ’50 ai secolului trecut, în perioada Dej - de la cadrele didactice de origine sănătoasă (admise în facultăţi pe uşa din dos datorită originii sănătoase, fără un minim de bagaj cultural, chiar fără cunoştinţe elementare în respectivele domenii) la politicienii de aceiaşi origine; de la judecători (obişnuiţi să rostească sentinţe hotărâte în altă parte şi, de regulă, înainte de investigaţii şi proces) la directori de instituţii (fără iniţiativă şi obişnuiţi să li se dea indicaţii şi să li se spună ce şi cum să facă) - s-a putut vedea ulterior, dar din păcate gradual, în momentul în care s-a putut vorbi liber. Cei care au reuşit după 1989 au fost cei care erau cel mai bine informaţi, fie în domeniul comercial (comerţul exterior, un fief al Securităţii statului) fie în cel bancar (acelaşi lucru) iar reuşitele lor nu aveau nimic în comun cu progresul societăţii. Pe termen lung, astfel de măsuri luate şi mascate mai mult sau mai puţin abil în spatele unor discursuri populiste, scrise şi acestea de către intelectuali convertiţi la comunism din pur oportunism (cozi de topor comuniste) şi interpretate instinctiv pentru credibilitate în autenticul spirit muncitoresc, pe la tot felul de plenare lărgite, în faţa unor audienţe sfertodocte, obişnuite să aplaude la semnal (fie numai şi din neputinţa de a spune ceva, "de a edita perfect câteva fraze" [3] , şi/sau de a conştientiza când sunt necesare aplauzele, de aici nevoia de semnal [4] ), astfel de măsuri au avut un efect de un nociv extrem asupra economiei şi societăţii româneşti. Toate măsurile despre care se vorbeşte în aceste discursuri erau populiste şi de propagandă, cu idei provenind din medii (nomenclatura comunistă de partid în frunte cu CFR-istul Dej) fără un orizont cultural (sau mai bine zis cu Orizonturi roşii, pentru a parafraza lucrarea unuia dintre şefii securităţii statului defectat în Stalele Unite) şi, prin aceasta, ele nu proveneau dintr-o necesitate reală, practică, pornită din necesitatea unei dezvoltări naturale a societăţii în ansamblu ci proveneau de la ideea (alminteri străină de cultura şi civilizaţia tradiţională românească) pe care aceiaşi membrii ai sus-amintitei nomenclaturi şi-o făceau despre ei înşişi, după modelul "fratelui mai mare de la Răsărit". Acest divide et impera - împărţire pe clase sociale şi cultivare a dispreţului clasei de jos (proletariatul, "oropsiţii vieţii" în viziunea Internaţionalei a III-a) mai ales faţă de intelectuali (când proprietatea privată şi iniţiativa privată fusese înlăturate prin naţionalizare şi colectivizare, singurul "oponent" fără voia sa al clasei muncitoare era intelectualitatea, care nu a fost niciodată o clasă exploatatoare, prin această poziţie opusă intelectualităţii, clasa muncitoare se definea pe ea însăşi) - pe termen lung a dus la rezultate dezastruoase pentru dezvoltarea societăţii româneşti, concretizate printr-o rămânere în urmă faţă de economiile de piaţă ale statelor capitaliste, democratice, în această competiţie economică şi comercială. Tot ceea ce fusese construit şi dezvoltat artificial, fără vreo necesitate practică şi fără a avea temelii solide (iniţiativă privată protejată de Lege, drept la prosperitate) s-a prăbuşit în momentul când forţa exterioară (Uniunea Sovietică - tot un imperiu economic artificial şi care şi-a prigonit propriul popor) a încetat să furnizeze sprijin politic. În concluzie, avem de-a face cu o conducere formată din caractere lipsite de orizont şi care preferau să conducă aşa cum ştiau, pentru propriul lor interes, inclusiv cu preţul crimei de dezastrul ţării (termen folosit în aşa zisul proces al marii trădări naţionale) dacă acest dezastru urma (era previzibil şi în logica lucrurilor) să vină după sfârşitul vieţii lor.
         Lucrarea de faţă uneşte cuvântările lui Gheorghiu Dej la diferite conferinţe ale PCR organizate cu diferite ocazii. Toate aceste cuvântări au fost publicate iniţial în "Scânteia", având în vedere rolul său de organ al Comitetului Central al PCR. Lucrarea nu are un caracter personal al lui Gheorghiu Dej, nu conţine un Cuvânt înainte sau o prezentare a autorului, cu atât mai puţin o introducere şi nu are o structură tematică. Mai mult, cuvântările sunt luate direct din ziar şi nu din vreun manuscris al autorului sau din manuscrisele cuvântărilor scrise în prealabil de orator. Din loc în loc se remarcă observaţia jurnalistului pentru descrierea atmosferei ("aplauze", "aplauze prelungite","...entuziaste","...puternice" iar spre sfârşitul discursurilor "aplauze îndelung repetate" urmate de "ovaţii" şi"scandări") ceea ce ne indică pe de-o parte faptul că nu doar discursul oratorului este elementul central al articolului jurnalistului ci mai degrabă evenimentul în sine (plenara, congresul, adunarea etc), iar pe de altă parte nu ar fi fost cazul de menţionat în textul discursului atmosfera din sală, dacă ar fi fost vorba de o lucrare cu caracter personal şi nu una pentru care, cel mult, autorul discursurilor şi-a dat acceptul. Modul în care a fost asamblată lucrarea vădeşte fie un dezinteres al autorului cuvântărilor - Gheorgiu Dej, de aici lipsa unei prezentări sau a unor opinii personale ulterioare legate de oricare eveniment la care o anumită cuvântare a fost susţinută - fie de o lipsă de profesionalism a autorului dar şi a editorului în a publica o lucrare, mai ales când autorul nu este oricine. Desigur, dacă avem de-a face cu un editor cu origine sănătoasă, este de înţeles. Nici autorul nu este prezentat în nici o formă, nici măcar succint, aşa cum se obişnuieşte în cazul unor lucrări - câteva cuvinte despre viaţa şi activitatea sa. La o primă vedere s-ar putea spune că autorul lucrării nici nu este Dej (ar fi fost şi caraghios să-şi publice cuvântările cu tot cu reacţia sălii - să-şi dea singur like-uri, în limbaj facebook) şi că altcineva s-a ocupat de strângerea materialelor (cuvântările) şi de asamblarea lor într-un întreg, numitorul comun fiind persoana lui Dej, cuvântările având teme diferite, fără o aparentă legătură (discursuri la aniversări alături de discursuri privind economia, societatea, munca de partid, politica internaţională şi terminând cu rapoartele politice la conferinţele naţionale periodice ale PCR) şi fiind ţinute la intervale, locuri şi ocazii diferite - nu este vorba de anumite discursuri cu o anumită temă, gen Filipicele lui Cicero, publicate de Atticus după moartea autorului, Cicero apărând valorile republicane romane contra tiraniei cezarienilor - făcând o paralelă între cele două lucrări, în sensul că în ambele, autorii discursurilor (în cazul în care Dej şi-a scris singur discursul) nu au avut intenţia de a face vreo operă din acestea (la Cicero ştim, la Dej nu băgăm mâna-n foc dar îl putem bănui de dezinteres în această problemă). Nici o grijă, cu mici excepţii punctuale (cazul luării de poziţie faţă de curentele şovine şi revizioniste din Transilvania după eliberarea ei de către armata română în toamna lui 1944) mesajul şi chiar conţinutul cuvântărilor în spiritul şi termenii folosiţi este acelaşi (se poate face o statistică privind volumul lexical, frecvenţa termenilor şi ideilor dejiste), indiferent de tema centrală a conferinţei la care cuvântarea a fost susţinută, într-un mod, am putea spune Catonian, dacă nu am şti că toate aceste cuvântări susţinute nu erau decât forme fără fond (Maiorescian vorbind [5] ) pentru a da o notă oficială şi pompoasă unui eveniment şi de a impresiona o audienţă incapabilă să înţeleagă ce se petrecea în realitate dar dornică de atenţie şi de afirmare fie ea şi printr-o manifestare artificială. Ca o parafrază la Constantin Argetoianu: "Ferească Dumnezeu de mai rău!" [6] .



Dragoş Ungureanu


1. Condamnările la moarte sau ani grei de închisoare erau la ordinea zilei, vezi cazul Pătrăşcanu la noi, László Rajk şi Imre Nagy (Ungaria), cei 14 din grupul Rudolf Slánský (Cehoslovacia) Traicio Kostov (Bulgaria). Putem adăuga şi victimele epurărilor din PCUS din anii premergători războiului.
2. "Călăuzit de învăţătura leninist-stalinistă, partidul nostru vede în problema ţărănească o parte a problemei generale a dictaturii proletariatului, şi anume problema aliatului principal al clasei muncitoare. Rezolvarea problemei ţărăneşti este o sarcină a dictaturii proletariatului, o sarcină de luptă neîntreruptă pentru îngrădirea şi lichidarea elementelor capitaliste din agricultură, de întărire a alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare în scopul construirii socialismului", Gh. Dej, Articole şi cuvântări, Bucureşti, 1955, p. 178
3. Elena Băsescu despre premierul Emil Boc, în discursul ţinut la lansarea candidaţilor pentru alegerile locale, la Cluj, aprilie 2008. Fiica preşedintelui Traian Băsescu a fost primită călduros şi aplaudată la scenă deschisă (afirmă mass-media prezentă în sală, există şi înregistrări video) pentru cuvintele rostite cu voce tremurândă: "În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze". Înfiorător adevăr. Stăm şi ne întrebăm la ce anume reacţiona audienţa prin aplauze la scenă deschisă: la semnal sau la sinceritatea oratorului? ( http://www.gandul.info/politica/boc-model-stimat-si-iubit-pentru-elena-basescu-2570500 )
4. Semnalul se dădea discret, de către unii "tovarăşi" aflaţi în sală împrăştiaţi printre participanţi şi care începeau să facă atmosferă (aplauze, ovaţii, scandări) atunci când trebuia. Totul era aranjat dinainte. Restul participanţilor (cei mai mulţi nu erau conştienţi despre ce e vorba în ordinea de zi) se luau după agitatori în spirit gregar. Dacă vreunul din sală ar fi încercat să spună ceva neconcordant, ar fi fost imediat acoperit, "apostrofat" de "ceilalţi participanţi". Urma o doua zi rezolvarea "în altă parte" (izolat, prelucrat iar dacă se lăsa greu convins se putea merge la excludere; tot felul de acuzaţii inimaginabile, proces, închisoare, chiar condamnare la moarte). La alte şedinţe oricum nu avea să mai fie văzut vreodată.
5. "...forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi"; Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153
6. Scena antologică s-a petrecut la Atheneu unde Constantin Argetoianu, preşedinte al Consiliului de Miniştrii în perioada dictaturii carliste îşi prezenta membrii propriului guvern în faţa regelui Carol al II-lea - toţi în uniforma albă a Frontului Renaşterii Naţionale. În loc să adopte o atitudine pozitivă, optimistă despre echipa lui de guvernare, a încheiat sarcastic şi, fără voia lui, profetic: "Aduceţi-vă aminte de vorba românească: «Ferească Dumnezeu de mai rău»"; mai pe larg, Andrei Pippidi, Despre statui şi morminte, Iaşi, 2000, p. 176.

 

cIMeC.ro
2015
webmaster: Vasile Andrei