cimec

Cepoi, Ion

ELVIRA GODEANU
O poveste
De pe Jiul de Sus
ELVIRA GODEANU, O poveste
De pe Jiul de Sus
ELVIRA GODEANU, O poveste
De pe Jiul de Sus
 
Legături:
 
Alte cărți scrise de Cepoi, Ion
 
 
 
 
 
Colecția revistei "Teatrul" publicată între anii 1956-1989
 
Biblioteca digitală - Teatru
 
Anaid Tavitian și Georgeta Mărtoiu. "Thalia ex Ponto la cumpănă de milenii" O istorie sentimentală a Teatrului dramatic constănțean (2 mai 1951 – 2 mai 2001)
 
Voicu, Mariana - Istoria Teatrului Naţional "Mihai Eminescu" Timişoara 1945-2005: date cronologice, repere artistice, material iconografic, aparat critic, evaluari şi comentarii critice
 
 
Dan Predescu, AUR ȘI AUROLAC însemnări din teatru & lume
 

Cepoi, Ion

ELVIRA GODEANU
O poveste
De pe Jiul de Sus

(versiune pdf)

Editura: Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, Târgu – Jiu, 2011, ISBN: 978-973-7847-37-9
 

"Acesta nu este un studiu monografic închinat Elvirei Godeanu, ci doar o încercare modestă de a spune o poveste despre un copil plecat cândva de pe malurile Jiului de Sus și întors acasă, după mulți ani, sub formă de statuie așezată cu pioșenie și admirație în holul Teatrului care-i poartă numele ". (Ion Cepoi)

Cuprins:
 
Simple cuvinte
Precizare
1. Un orășel cât o batistă
     Târgu-Jiu – comunitate agrară
     Târgu-Jiu – comunitate urban-negustorească
     Târgu-Jiu – comunitate preindustrială
2. “La Neamţu”, pe malul Jiului
3. Am învăţat bine, n-am fost premiantă
4. Ce fată frumoasă o să fie !
5. Teatrul a fost viaţa mea întreagă
     De mică am avut flerul teatrului
     Filmul îmi plăcea să-l văd, nu să-l şi joc
     Fără muncă nu se poate face nimic în teatru
7. Totul în viaţa mea a fost la locul lui
8. Ideea că zeiţa frumuseţii e mereu cu noi ne-a făcut mai suportabil urâtul
9. Ei, cine să fie, rude de-ale ei !
10. Teatrul acesta s-a născut din dragoste
În loc de postfaţă
 
Coperta 1 - Elvira Godeanu sau începutul poveştii
Coperta 2 - Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" Tg-Jiu
Coperta 4 - Elvira Godeanu în "Omul şi masca", 1936

Simple cuvinte

Mărturisesc - şi nu mi-e uşor - că înainte de a începe lucrul la această carte încercam să-i conving pe alţii că ştiu tot ce se poate ştii despre Elvira Godeanu. Că am o imagine cât se poate de clară asupra vieţii şi destinului ei, că deţin mare parte a adevărului despre actriţă şi că - fără nici-o îndoială - sunt printre puţinii localnici care au pus o piatră de temelie la procesul de readucere în atenţia publică a personalităţii uneia dintre marile artiste dramatice ale României secolului XX.

Frânturile de informaţii culese de ici-colo - şi interpretate incomplet, ca să nu zic subiectiv ori nelimpede în primul Caiet-Program din existenţa Teatrului ,,Elvira Godeanu'' - mă îndemnaseră parşive să cred în toamna lui '94, când încercasem o întâie schiţă biografică a actriţei practic necunoscute în Gorj, că reuşisem să-i compun un portret care intra cât se poate de bine în tipare arhicunoscute şi, deci, greu atacabile: câteva date biografice, nişte fotografii, o cronică-două şi ... gata, posteritatea Elvirei era definitiv prinsă în chingi de oţel iar actriţa, oriunde s-ar fi aflat, nu avea altceva mai bun de făcut decât să-mi mulţumească pentru că, nu-i aşa, îi certificasem rădăcinile, ba chiar îi dăruisem binevoitor buletin de Tg-Jiu.

Sfântă sau mai degrabă păcătoasă neruşinare! Sigur, conturasem un portret şi-l înghesuisem în limitele unor tipare, numai că portretul nu avea mai nimic a face cu Elvira, iar tiparul, ei bine, tiparul era strâmt şi strâmb, construit după chipul şi asemănarea mea, nu după chipul şi asemănarea Ei.

În realitate nu reuşisem altceva decât să o lumesc nefericit, să o transform într-o pământeancă oarecare, una care era egală cu mine şi alţii asemenea mie, căreia puteam să-i vorbesc în linişte, faţă de care puteam să am opinii diferite, să o contrazic dacă simţeam nevoia, chiar să-i dau lecţii de viaţă, de scenă, de relaţii sociale ş.a.m.d. Adică o anihilasem profesional şi spiritual şi o re-creasem aşa cum crezusem că ar fi fost mai bine atunci: o statuie neînsufleţită înconjurată de gardul vanităţii şi ignoranţei mele.

Biet idolatru cu porniri demiurgice!

Iconoclast de duzină, inconştient şi trufaş peste poate, o vândusem apoi ani buni ca pe o poză ieftină de almanah provincial. Devenisem, nu-i aşa, stăpânul imaginii ei, propovăduitorul credinţei false într-o fantoşă căreia nu aveam/ nu puteam cum să-i dau dimensiunile vieţii pentru simplul motiv că nu ştiam mai nimic despre viaţă.

Într-un târziu, după ani de căutări cinstite în arhivele familiei şi de citit destule cărţi despre teatrul românesc al secolului trecut, mi-am dat în sfârşit seama nu atât de fărădelegea pe care o comisesem din orgoliu nemăsurat, ci de faptul că fiecare nouă informaţie nu făcea altceva decât să sporească misterul care o înconjurase şi va continua să o înconjoare întotdeauna pe Elvira.

Cu cât aflam mai multe, cu atât imaginea ei devenea nu mai neclară, ci, nu ştiu cum să spun exact, mai îndepărtată.

Nu, nu de faptul că ajunsesem să fiu copleşit de documente e vorba, ci de acela că, aflând mai mult, ştiam pe zi ce trece mai puţin. Bizar, desigur, dar nu mai puţin adevărat. Era ca în visele acelea când acel cineva din vis se află în faţa ta, mergi spre el şi cu cât pare că te apropi, cu atât acel cineva pare a se depărta de tine.

Nu mai ştiu când am avut întâia revelaţie asupra destinului Elvirei, dar am avut-o, e simplă şi, cred, aproape de adevăr: de fapt, Elvira a ştiut dintr-un început să-şi cioplească statuia. Mai mult, a ştiut cum să se aşeze pe soclu şi ce să facă pentru a rămâne acolo. Dintotdeauna, ea şi-a construit viaţa şi cariera cu infinită răbdare şi cu miraculoasă pricepere: a vrut să fie o mare actriţă şi a fost; a vrut să fie femeie până în adâncul fiinţei sale şi a rămas un simbol al feminităţii; a vrut să fie adulată şi graţia, rafinamentul şi majestuozitatea care au însoţit-o mereu au transformat-o în zeiţă; a vrut să fie simbol şi a ajuns să reprezinte o generaţie de actori şi o epocă.

Dincolo de a fi produsul mirărilor şi adoraţiei tuturor, Elvira Godeanu a fost rezultatul propriei sale voinţe.

A vrut tot şi a fost tot.

Când a fost să pornesc la scrierea unei prime cărţi despre Elvira Godeanu, am crezut că pot să-i ridic o statuie trainică din cuvinte. După ce lucrurile s-au adunat cuminţi în mintea şi cugetul meu, mi-am dat seama că aceasta este o întreprindere de o viaţă şi că, mai întâi, trebuie prefigurat soclul. Mai concret spus, că primul lucru ce trebuie făcut este acela de a publica mai tot ce aparţine vieţii reale a actriţei - mărturii, articole, interviuri, documente de familie, scrisori etc. - şi numai după aceea, şi doar în măsura în care vom avea capacitatea necesară, de a încerca o sinteză a tuturor darurilor şi harurilor de care s-a învrednicit Elvira, sub forma unei cărţi, a unui studiu despre miracolul numit artă şi minunea care se cheamă actor. Şi încă ceva: tot ceea ce va apărea aici este doar o mică parte a documentelor în discuţie, mai exact doar ceea ce doamna Maria Simion, nepoata actriţei, a donat Teatrului din Tg-Jiu.

Până când vom reuşi să adunăm mai tot ceea ce s-a scris despre ea, ne amăgim cu gândul că încercarea de faţă poate fi un început al cunoaşterii nemijlocite a câtorva din multele ipostaze pe care Elvira le-a trăit de-a lungul unei vieţi întregi.

{Ion Cepoi, Vieţile Elvirei Godeanu (documente, cronici, interviuri, mărturii), Editura CJCPCT Gorj, Tg-Jiu, 2004}

Precizare

Acesta nu este un studiu monografic închinat Elvirei Godeanu, ci doar o încercare modestă de a spune o poveste despre un copil plecat cândva de pe malurile Jiului de Sus şi întors acasă, după mulţi ani, sub formă de statuie aşezată cu pioşenie şi admiraţie în holul Teatrului care-i poartă numele.

Din această pricină, am considerat a fi mai importante ca orice altceva fragmentele de existenţă care definesc drumul de la predestinare la mit, de la real la imaginar, de la omul obişnuit la legendă.

Sigur, se vor face şi comentarii asupra unor neconcordan-ţe legate de anii de studii, perioada debutului, primii ani la Teatrul Naţional, cronologia unor premiere, parteneri de distribuţie etc. - apărute într-o bună parte din interviurile actriţei.

Astfel de nepotriviri există, şi nu sunt puţine. Majoritatea se datorează dispariţiei unor documente lămuritoare, timpului care distruge dovezi de viaţă şi unor fireşti umbre ale memoriei, proprii fiecăruia dintre noi; unele însă - cel puţin asta este credinţa noastră - fac parte din arsenalul tainic al feminităţii atotbiruitoare: adevăruri spuse pe jumătate, mărturii intenţionat incomplete, alte miracole şi mistere care, împreună, completează aura indescriptibilă şi tulburătoare a unui mare artist.

Magia Elvirei Godeanu, adică.

1. Un orăşel cât o batistă

La împlinirea augustei vârste de 85 ani, întrebată fiind de reporter (Carmen Dumitrescu, Flacăra, nr. 20/ 19 mai 1989) care au fost principiile după care şi-a călăuzit existenţa, Elvira Godeanu a răspuns fără ezitare:

,,Modestia, bunătatea, cumpătarea, simplitatea, sau cum se spune la noi la Târgu-Jiu «să stai în banca ta» au fost în vederile mele."

Surprinzătoare şi interesante mărturisiri, cu atât mai mult cu cât ele veneau din partea unei actriţe care vreme de o jumătate de secol fusese marea răsfăţată a publicului şi a presei, căreia i se pictase chipul şi sculptaseră trăsăturile de inefabilă frumuseţe, şi care primise grădini întregi de flori ori mii de scrisori de adâncă veneraţie - cu toate semne indubitabile că idolul anilor '20 -'45 se transforma încetul cu încetul într-unul dintre cele mai strălucitoare şi rezistente mituri româneşti ale veacului XX.

Dacă nu era o declaraţie de circumstanţă - şi nu a fost, dovadă sutele de interviuri la care a răspuns cu aceeaşi sinceritate şi măsură, ori amintirile celor care i-au stat în preajmă ani de-a rândul, prieteni şi neprieteni dar unanimi în a-i sublinia nobleţea imperială - atunci devine absolut necesar a cunoaşte câte ceva despre comunitatea care a reuşit să cristalizeze şi să conserve astfel de valori morale în conştiinţa şi comportamentul unui om în a cărui profesie - de când lumea - iluzia şi realitatea se confundă nu de puţine ori.

Acest ,,să stai în banca ta" care impune moderaţie în manifestările sociale, principii sănătoase de viaţă şi primordialitate a lucrului bine făcut indiferent de segmentul căruia i se consacră, pare a fi fost în vederile şi altor gorjeni de marcă, fiecare creator de paradigme culturale în domeniul care l-a consacrat: Maria şi Elena Theodorini, Aristizza Romanescu, Tu-dor Arghezi, Constantin Brâncuşi, Marcel Anghelescu, Gheorghe şi Arethia Tătărescu, Constantin Brăiloiu sau George Uscătescu.

Asta ca să amintim doar câteva dintre marile spirite date culturii naţionale de aceste locuri.

Să fii avut străvechiul ţinut al Gorjului ceva anume în stare a modela caractere puternice, generatoare de mari izbânzi în plan cultural şi artistic? Să fii putut el să insufle exemplarelor sale de elită o mentalitate de învingător, de iniţiator şi constructor de fapte care să poarte pecetea unor remarcabile acte civilizatorii?

Ceva a fost şi poate fi uşor demonstrat prin evenimentele petrecute începând cu 1875, an de la care, credem noi, punând în balanţă cele cuvenite trupului şi cele trebuincioase sufletului, multisecularul ,,târg de lângă apă'' a ales nevoile spiritului ca fiind singurele capabile a-i asigura dăinuirea. S-a întâmplat atunci un fapt greu explicabil, anume ca un târguşor de circa 2.500 locuitori - înainte de a avea o tipografie (1880, Tipografia Nicu D. Miloşcu), presă (1882, Vulcanul), cale ferată (1888), şcoală secundară (1890, Gimnaziul real de băieţi), muzeu (1894, Muzeul Gorjului, întâia instituţie judeţeană de gen din Regat), clădire nouă pentru spital (1894) ori străzi şi trotuare asfaltate (1894) - să posede o clădire special construită pentru spectacolele, cu circa 400 locuri (Teatrul Milescu, al cincilea din Regat, după Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Focşani) şi o trupă profesionistă de teatru - atestată în documentele locale în ianuarie 1880 cu denumirea de Theatrul Român din Tg-Jiu, sub direcţiunea lui Theodor Popescu, dar cu activitate notificată la modul general încă din octombrie 1875, adică în acelaşi timp cu inaugurarea oficială a sălii de spectacole Milescu. Unui astfel de oraş merită a i se se cunoaşte istoria odată cu aceea a personalităţilor care şi-au legat numele de al său, pricină pentru care acest prim capitol se va dedica unei cronici mai ample a celor mai importante momente ale emancipării lui istorice şi culturale.

Fără a forţa lucrurile sau a deveni patetici, credem că un astfel de studiu era necesar fie doar şi din motivul că istoria micilor târguri de provincie repetă, în mic, istoria unei ţări. Iar măsura şi perenitatea acestei emancipări - aşa cum demonstrează istoria însăşi - sunt parte inseparabilă şi rezultat direct ale modului de implicare în viaţa publică şi de asumare a responsabilităţii faţă de obşte a elitei comunitare, fie ea socială, politică, economică sau culturală. Adică, în perioade succesive, este vorba despre cursul dat dezvoltării unei localităţi de marea şi mica boierime, de cler, de oameni politici, negustori, industriaşi şi bancheri, funcţionari publici şi intelectuali. De ,,aristocraţia'' locului, cu alte cuvinte.

*

Din dorinţa unei obiective şi lucide prezentări a imaginii oraşului care îi datorează Elvirei Godeanu şi celor asemenea ei cu mult mai mult decât a reuşit să le dea până acum, am apelat la opinia lui Nicolae Iorga, formulată în chiar perioada în care viitoarea actriţă deschidea ochii asupra lumii tocmai pe aceste meleaguri.

Ajuns în Târgu-Jiu urmare a unei lungi călătorii prin regat, istoricul îşi notează cu înţelegere şi tandreţe impresiile despre micul oraş de pe malul Jiului de Sus, nepregetând însă a face şi o directă imputare elitei tradiţionale a zonei, mai exact urmaşilor marii boierimi gorjene, cea atât de prezentă altădată în viaţa politică şi socială a ţinutului şi a ţării:

„«.Aristocraţia» locală (este, şi are trăsuri pentru un orăşel cât o batistă - subl. n.) se ţine însă de-o parte.

Chiar când au rămas în oraşele noastre de provincie, boierii nu mai represintă un element de iniţiativă, de cultură şi de vi'aţă..'(Nicolae Iorga, Drumuri şi oraşe din România, Editura Minerva, Bucureşti, 1904, pg. 11 şi urm.)

Întrucât pe parcursul lucrării vom reveni asupra relatării privind obiectivele de interes cultural şi turistic considerate de ilustrul călător ca fiind reprezentative pentru Târgu-Jiul acelor ani, în cele ce urmează vom zăbovi doar asupra fragmentului de text de la care am împrumutat şi titlul acestui capitol.

El este mult mai important pentru istoria locală decât poate părea la prima vedere. Afirmăm acestea întrucât aici se află o concluzie care credem că merită a fi detaliată întrucât, din punctul nostru de vedere, între marginile ei se află adevărul despre lungul drum al emancipării urbanistice şi culturale a târgului de pe Jiu, de la întâile şi fragilele semne apărute încă din vremea domniei lui Mircea cel Bătrân şi până la exploziva şi nu uşor cuantificabila mişcare culturală gorjeană - deopotrivă iluministă, socialistă şi poporanistă - din ultimul pătrar al veacului al XIX-lea.

Este drumul parcurs de comunitatea aceasta de la stadiul primar de cel mai civilizat sat al Gorjului la acela de târg cu pretenţii urbane mai mult sau mai puţin întemeiate şi, mai apoi, de capitală a unui judeţ în care istoria a fost întotdeauna mai mare şi mai productivă decât geografia ce i-a fost hărăzită prin destin.

Afirmaţia lui Iorga cum că aristocraţia locală se ţine ,,de-o parte'', adică departe de viaţa publică (de altminteri, singura aserţiune de acest gen existentă în tot cuprinsul cărţii sale), nu este una de circumstanţă, întrucât marele cărturar a subliniat în multe alte prilejuri excelenţa boierimii gorjene, rolul şi contribuţia ei la emanciparea materială şi culturală a acestei părţi de ţară. În acelaşi timp, ea explică în mare şi bună măsură sursa primordială a diferenţei dintre micile oraşe de provincie precum Tg-Jiul şi cele care au devenit mari cetăţi culturale ale ţării.

Odată înţeles acest fapt, se pot urmări cu adevărat etapele decăderii sau afirmării culturale a unuia sau altuia dintre ,,târgurile'' româneşti.

După ani de cercetare a istoriei acestui judeţ şi acestui oraş, îndrăznim să credem că deosebirea cu pricina este dată de anvergura modelului şi consistenţa elitei pe care micile şi marile oraşe le-au dezvoltat în funcţie de circumstanţele istorice şi sociale propri.

Până la un moment dat, toate aceste localităţi au avut o soartă comună, elita fiind constituită de boierime şi cler - importanţa şi influenţa acestora deosebindu-se de la ţinut la ţinut, în funcţie de condiţiile naturale şi oportunităţile oferite de fiecare zonă în fragmente de timp anume.

Nici în Gorj lucrurile nu au fost diferite, astfel că până la mijlocul secolului al XIX-lea modelele care s-au impus în memoria colectivă -devenind legendă, mitologie, arhetip - au aparţinut aceluiaşi tip de aristocraţie autohtonă constituită fie prin naştere fie prin merite ce au prevalat asupra originii nobiliare, cele mai proeminente în opinia noastră fiind: modelul sacrificial (Litovoi; Tudor Vladimirescu), cel sacerdotal/ ecleziastic (călugărul/ sfântul Nicodim de la Tismana, întemeietorul vieţii monahale româneşti), cel cavaleresc (Bărbat - fratele lui Litovoi; fraţii Buzeşti; Rudenii; Bengeştii; Brăiloii, Părăienii), cel apostolic (dascălul, luminătorul, de la Gheorghe Dascălul şi N. Al. Popescu-Craiovescu la Iuliu Moisil, Ion Haiducescu, Lazăr Arjoceanu, Ion D. Isac sau Alexandru Ştefulescu) şi cel filantropic (boierii care înălţau, împodobeau şi dăruiau cu trupuri de moşie bisericile din satele Gorjului).

{În privinţa ultimului model, credem că simpla enumerare a câtorva dintre lăcaşurile de cult ortodox înălţate începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea este revelatoare: 1688 - biserica mănăstirii Polovragi, ctitorie a boierilor Pârăieni; 1700/1710 - biserica din Vădeni, ridicată de Cornea Brăiloiu şi zugrăvită pe la 1731 de fiul său, Dositei; 1715 - Stanca Glogoveanu clădeşte schitul Cioclovina de Jos şi împreună cu Mihail Glogoveanu face donaţii imense mănăstirii Tismana; 1729 - Staico Bengescu înalţă biserica de la Bengeşti, mai apoi pe aceea din Negoieşti (1730), iar în 1732, ginerele său, Ilie Ştirbei, pe aceea din Bălceşti; în acelaşi an, 1732, Constantin Obedeanu ctitoreşte biserica de la Stăneşti; 1808 - Constantin Otetelişanu ridică schitul Logreşti-Birnici; 1817 -Brăiloii şi Bengeştii sunt ctitori ai schitului Lainici; 1835 - Cantacuzineştii şi Bengeştii pun piatra de temelie a bisericii din Runcu; în fine, pe la 1847, boierii Bălăcescu finalizează biserica din Şomăneşti ş.a.m.d. Şi exemplele pot continua."}

Pentru a avea o imagine completă asupra acestei elite a Gorjului, menţionăm că, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale veacului XX, modelul sacrificial este desăvârşit de Ecaterina Teodoroiu.

Acum apar, firesc, şi alte arhetipuri, iar lista este completată de modelul civilizator (Dincă Schileru; Vasile Lascăr, Dimitrie Brezulescu - făuritorul Novaciului modern; Gh. Dumitrescu-Bumbeşti, Gh. Tătărăscu), cel al promotorului şi protectorului culturii şi artei (Constantin-Stan-ciovici-Brănişteanu, Francisc Milescu, Constantin Săvoiu, Alexandru Ştefulescu, Ştefan Bobancu, Nicolae Hasnaş, Arethia Tătărescu) şi cel al creatorului de paradigme în artă (Aristizza Romanescu - în teatru, Elena Theodorini - în muzică, Constantin Brâncuşi - în sculptură, Constantin Brăiloiu - în etnomuzicologie, Tudor Arghezi - în literatură).

*

Aşadar, dacă ar fi să găsim o formulă sintetizatoare a contribuţiei boierimii gorjene la emanciparea judeţului de până în prima jumătate a veacului al XIX-lea, aceasta nu ar putea fi decât aceea a unui iluminism filantropic, dar şi acela limitat mai mult la domeniul construcţiei, împodobirii şi susţinerii materiale (moşii, privilegii, donaţii diverse etc.) a bisericii.

Sigur, deocamdată nu este în intenţia noastră a face o istorie a nobilimii gorjene, dar vom folosi informaţiile despre aceasta ori de câte ori obiectul de studiu al acestui capitol o va cere, cu atât mai mult cu cât de numele şi iniţiativele ei se leagă toate evenimentele petrecute aici între secolele XV-XIX, de la întâia menţionare documentară a Târgu-Jiului şi până la apariţia şi dezvoltarea elitei urbane burgheze - mari negustori, industriaşi, bancheri, politicieni, înalţi funcţionari publici.

Referind la Gorj şi Tg-Jiu, lucrurile au stat după cum urmează: de la debutul secolului al XVII-lea şi continuând cu următoarele două veacuri, aristocraţia gorjenească (boierochtonii, boierii de ţară) şi-a păstrat aici -total sau parţial - doar moşiile, ea mutându-se efectiv la Craiova şi Bucureşti, unde a obţinut dregătorii însemnate, mergând până la acelea de sfetnici apropiaţi ai domnilor munteni, mari Bani ai Olteniei, consilieri imperiali ori Domnitori al ţării, şi putând astfel să-şi exercite direct influenţa asupra treburilor importante ale zonei şi, în câteva cazuri, aşa cum am spus mai sus, chiar ale Ţării Româneşti.

În „Amicul Poporului" (an III, nr. 2/ 15 august 1901), Alexandru Ştefulescu, întâiul mare istoric al acestui ţinut, notează:

,,Gorjului i-a fost dat să fie în toate timpurile izvor de fapte şi virtuţi generoase în vechea ţară a Jiului - ţara de baştină a Basarabilor - şi n-a uitat şi nu va uita niciodată că el este sâmburele Olteniei."

Acelaşi, în Calendarul Gorjiului (Tg-Jiu, 1910, pg. 21 şi urm.), completează:

,,În Gorj a trăit o intensă aristocraţie, o boierime mare, înzestrată cu vitejia inimii, cu minte înaltă, cu suflet curat şi plin de sinceră pietate către Dumnezeu. Această boierime era oţelită din fragedă copilărie în lupta pentru apărarea şi păstrarea neştirbită a vetrei strămoşeşti şi a credinţei. Ea a înălţat în cele mai frumoase poziţii pitoreşti din Gorj mănăstiri, schituri şi biserici, monumente de pietate şi cultură ... Prin aceste monumente boierimea română şi-a legat numele de pământul ţării pe vecie.

Ori încotro ne-am întoarce privirile în Gorj vedem urmele acestei aristocraţii strălucite în unele cazuri şi prin naştere, dar în general, prin fapte măreţe."

Afirmaţia lui Al. Ştefulescu privitoare la faptul că Gorjul este „sâmburele Olteniei' îşi găseşte întreagă acoperire în faptul că, istoriceşte dovedit, mare parte a boierimii oltene şi un procent însemnat al celei valahe de aici pleacă.

Nu trebuie uitat nici că printre primele formaţiuni statale româneşti s-a aflat Ţara lui Litovoi - Terra Litua din Diploma cavalerilor Ioaniţi (dată de regele Bela al IV-lea, la 2 iunie 1247), care îşi întindea teritoriul în primul rând pe meleagurile Gorjului. Litovoi Gorjanul (cum îl numeşte Nicolae Iorga) - păstrat în memoria colectivă a locuitorilor din Novaci sub numele de Letin sau Litean Vodă până la începutul secolului al XX-lea - şi fratele său Bărbat sunt primii voievozi daţi Ţării Româneşti de acest ţinut. De aici şi aserţiunea că Ţara Jiului de Sus a fost „cuibul" sau ,,ţara de baştină a Basarabilof. Iar faptul că la Tismana există şi astăzi o sursă de apă cunoscută sub numele de Fântâna Basarabilor nu poate decât să întărească cele de mai sus.

În fapt, şi nu ştim de ce acest lucru nu a fost remarcat până acum, asemenea doar ţinuturilor de străveche civilizaţie, Gorjul celui de-al doilea mileniu după Hristos a avut două capitale: una preponderent spirituală, religioasă şi culturală - la Tismana (apărută şi dezvoltată în jurul mănăstirii cu acelaşi nume, sfinţită la 1377-1378/ 6886 d. A., după cum spun cronicile/ cea dintâi arhimandrie a Ţării Româneşti), localitate care a avut însă şi o notabilă dimensiune politică regională până în secolul al XVI-lea, ca probabilă reşedinţă a banilor de aci (Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Buc., 1965, pg. 59), şi una comercială, mai apoi politică şi administrativă - la Târgu-Jiu. Apoi, nu trebuie uitat nici o clipă că o mare parte a informaţiilor privind destinul istoric, religia, comerţul, economia, mişcarea demografică, organizarea administrativ-teritorială ori cultura micii Valahii şi, nu de puţine ori, a Ţării Româneşti se află consemnată în documentele relative la Tismana - mănăstire şi/ sau sat. Întâile ştiri despre existenţa judeţelor Olteniei (1385, judeţul Jaleş, constituit în nordul actualului judeţ Gorj), ca şi prima atestare a Târgu-Jiului (23 noiembrie 1406) tot de Tismana se leagă. Până şi termenul de normă juridică autohtonă (aşa numita constituţie cutumiară) - Jus Valachicum, obiceiul pământului - este menţionat în premieră în istoriografia naţională într-un document aparţinător acestui loc: hrisovul din 28 iulie 1470, prin care Radu cel Frumos întăreşte mănăstirii din Gorj ceea ,,ce este legea rumănească '.

Aici apar şi cele mai vechi date despre existenţa lăcaşurilor spitaliceşti din Valahia, "bolniţa" mănăstirii fiind certificată ca existând încă din secolul al XVI-lea.

Mai mult, Tismana pare a fi jucat rol predominant în istoria Gorjului până mai târziu, de vreme ce întâiul recensământ al populaţiei de pe aceste meleaguri (Catalogul satelor şi familiilor care sunt în Valahia Austriacă după Conscripţia Virmontiană, făcută în anul 1722/ şi comunicată de Nicola de Porta, secretar al Administraţiei austriece în Oltenia, la 26 mai 1728, consilierului cameral Koch) acreditează ca fiind cele mai mari comunităţi din Districtul Syl (Jiu) Superiore următoarele localităţi: Tismana - 135 familii, Săcelu - 111 şi Târgu-Syl cu 103 familii. (A se vedea şi C. Giurescu, Material pentru Istoria Olteniei supt austrieci, II / 1726-1732/, publicat de C. C. Giurescu, Institutul de Istorie a României, Buc., 1944, pg. 304-318)

Făcând clasicul raport acceptat pentru epocă, după care o familie număra circa 4/5 membri, rezultă o populaţie aproximativă de 540/675 locuitori pentru Tismana şi respectiv 412/515 locuitori, pentru Tg-Jiu. Având în vedere sobrietatea de tip germanic, apreciem aceste date ca fiind foarte apropiate de realitatea demografică a acelor vremuri.

Pentru o bună perioadă de timp, mănăstirea Tismana, cu fortificaţiile sale bine cunoscute şi care îl impresionează pe la 1657 până şi pe cunoscutul călător sirian Paul de Alep, semăna chiar cu una dintre cetăţile în jurul cărora s-au constituit oraşele medievale. Sigur, atributul de oraş dat localităţii în secolul al XV-lea (3 septembrie 1491, hrisov de întărire a unor posesiuni în „oraşul de la Tismana") este cumva prea pretenţios, dar el demonstrează totuşi că la acea dată Tismana era cel mai mai mare şi, probabil, cel mai important centru de vieţuire din Gorj. Comparativ cu oricare altă localitate din zonă, infuenţa pe care mănăstirea o avea - şi pe care o revărsa şi asupra comunităţii laice în mijlocul căreia se afla -era una extrem de puternică, un bun argument pentru aceasta, de pildă, fiind faptul că la sfârşitul secolului al XVI-lea domeniul ei număra 56 de sate, cinci munţi şi opt bălţi, precum şi mănăstirea Vodiţa cu întreaga ei moşie.

Adăugând daniile de tot soiul făcute de principi străini ori de domnitori şi boieri autohtoni, putem afirma cu destul temei că până la sfârşitul secolului al XVI-lea cel puţin - când Tg-Jiul devine sediul atestat al administraţiei districtuale - Tismana a continuat să fie capitala de reprezentare a Gorjului, fapt ce va fi contribuit desigur şi la dezvoltarea urbană mai anevoioasă a celui dintâi.

Este cunoscut apoi faptul că, urmare a reliefului, pământul în Gorj nu a produs niciodată cantităţi impresionante de cereale. Creşterea animalelor, a albinelor, pomicultura şi viticultura au reprezentat ocupaţiile de bază, acestora adăugându-li-se, evident, negoţul cu produsele de aici obţinute. Boierii înşişi (ca, de altfel, şi înalţii reprezentanţi ai clerului local), după cum confirmă documentele de epocă, sunt cei mai mari negustori de cereale, vite, miere, ceară, lemn, peşte etc. ai locului. Iar piaţa cea mai promiţătoare şi bogată, târgul cel mai mare al zonei era acela de pe malul Jiului. Acesta este, credem noi, şi motivul pentru care, deşi aveau mari moşii în alte părţi ale judeţului - unde îşi construiseră cule fortificate, adevărate castele medievale în variantă românească - toţi aceştia, începând mai ales cu secolul al XVII-lea, cumpără terenuri sau construiesc case, pivniţe, depozite în Tg-Jiu, formându-şi adevărate „curţi" nobiliare, cu nimic mai prejos decât cele de la ţară. Mai mult, acesta este şi momentul în care încep să se intereseze de viaţa publică, de treburile obştei, de viaţa târgului, în general.

Revenind la cronica aristocraţiei locale, reiterăm afirmaţia că de Gorj, începând cu secolul al XVI-lea, se leagă numele unor mari boieri precum aceia din neamul Cantacuzino, Băleanu, Buzescu, Râioşianu, Bengescu, Ştirbei, Brăiloiu, Urdăreanu, Bibescu, Obedeanu, Părăianu etc., care au avut moşii de moştenire ori de cumpărătură aici şi care, fie prin contribuţie directă, fie prin legăturile de rudenie cu alte familii la fel de puternice au controlat câteva secole de-a rândul istoria Micii Valahii şi, nu de puţine ori, pe aceea a Valahiei Mari. Astfel, unii dintre membrii acestor familii au deţinut dregătoria de Ban al Craiovei (practic, echivalentă cu atributul de locţiitor al Domnului) - Stroe Buzescu, Cornea Brăiloiu, Barbu Bengescu etc. ori pe aceea de consilier imperial în perioada anexării Olteniei de către austrieci - Dositei Brăiloiu, Staico Bengescu, Constantin Strâmbeanu, Ioan Băleanu, Ilie Ştirbei, Constantin Obedeanu, Mihail şi Matei Glogoveanu. Alţii s-au ridicat în fruntea vieţii de stat din Muntenia: Teodosie Rudeanu şi fraţii Buzeşti în secolele XVI-XVII, Danciu Pârăianu în secolul XVII, iar Gheorghe Bibescu (1842-1848) şi Barbu Ştirbei (1849-1856) au ocupat chiar funcţia de domn.

Într-o statistică de la început de secol XVIII (1719) în Oltenia sunt recenzaţi 8 boieri de categoria I (mari boieri): Bengescu, Brăiloiu, Glogo-veanu, Obedeanu, Părăianu, Buzescu, Ştirbei şi Urdăreanu; deşi pentru Gorj sunt specificaţi doar Bengescu, Brăiloiu şi Urdăreanu, ceilalţi fiind trecuţi ca aparţinând Doljului, în fapt cei cinci doar şi-au mutat domiciliul la Craiova, ei păstrându-şi moşiile şi rădăcinile în acelaşi judeţ. Gorjul mai cuprindea 8 boieri de categoria a II-a şi 8 de categoria a III-a (aşa numiţii boieri aleşi, proveniţi din rândul moşnenilor înstăriţi): Bibescu, Gâlcescu, Hurezeanu, Mărgineanu, Şomănescu, Tetoianu etc. Interesant de menţionat este faptul că din cei 200 boiernaşi olteni recenzaţi în Conscripţia Virmontiană 74 dintre ei, adică 37%, se aflau în Gorj.

În Arhondologia Olteniei de la 1820-1830 (dar şi în statistica locuinţelor de reşedinţă, făcută spre sfârşit de secol XIX de Al. Ştefulescu în a sa Istorie a Tâgu-Jiului), judeţul număra următoarele familii boiereşti: Bălăcescu (2 familii), Bălteanu (4), Bibescu, Brăiloiu, Broşteanu, Călinescu, Cepleanu, Colţescu, Corbeanu, Fărcăşescu, Fedelej, Frumuşanu (2), Gărdescu, Găvănescu, Hurezeanu, Magheru (2), Simion Manuk Bey, Măldărescu (3), Mongescu/ Moangă (4), Obedeanu, Oteteleşanu (4), Pârăianu (2), Peştinaru, Radoşanu, Râioşianu, Romanescu, Săftoiu, Sărdănescu, Săulescu, Săvoiu, Sefendache, Siseşti, Urdăreanu, Viişoreanu, Zătreanu.

Acestora trebuie să le adăugăm pe acelea mutate la Craiova sau Bucureşti, după cum spuneam, şi raportate în statistici ca având reşedinţa în aceste oraşe, dar care tot din Gorj au plecat şi care au continuat să aibă moşii aici: Bengescu (3 familii), Bibescu (4) Brăiloiu (7), Broşteanu, Buzescu (2), Poienaru, Sănătescu, Sâmboteanu, Zătreanu (5).

După cum, fără a forţa prea tare lucrurile, trebuie să punem la socoteală şi neamul boierilor Goleşti, cei consideraţi a fi, dacă nu printre primii, cel puţin printre cei mai importanţi reprezentanţi ai iluminismului românesc. Legătura acestora cu Gorjul este indubitabilă. Astfel, pe coperta a IV-a a Antologhionului Bisericii ,,Sf. Ilie'' din Bălceşti/ Gorj este scris:

,,Iulie zilele 22 leat 1804 spre sâmbătă a repauzat Cocoana Zoiţa Floreasca, soţia lui Radu Golescu vel vornic. Ca să se ştie.''

Cel care face însemnarea este popa Ion Bălcescu, paroh al ctitoriei consilierului imperial Ilie Ştirbei. În paralel, în Mineiul lunii iulie, Ianache Diaconu de la Biserica Sf. Treime din Goleşti notează:

,,Leat 1804, iulie 22, au răposat dumneaei vorniceasa Zoiţa Goleasca, vineri seara, la moşia dumnelui peste Olt, la moşia Bălceşti, şi s-au adus de acolo şi s-au îngropat în tinda bisericii (din Goleşti, n.a.), în iulie 26.'' (Vasile Novac, Goleştii şi Gorjul/ Muzeul Goleşti - Argeş, Litua, II, Tg-Jiu,1982, pg. 401 şi urm.)

În ambele documente este vorba de una şi aceeaşi persoană: Zoe Golescu - născută Florescu. Ea a fost soţia lui Radu Golescu - singurul fiu al Aniţei Golescu şi al lui Nicolae Ştirbei, Nicolae, la rându-i, fiind unicul băiat al consilierului imperial mai sus amintit.

Acest Radu - care, din motive pe care nu le cunoaştem, dar deseori întâlnite în epocă, va păstra numele mamei, nu al tatălui - este aşadar nepotul lui Ilie Ştirbei (care primise moşia Bălceşti ca dotă în urma căsătoriei, la 1724, cu Despa Bengescu), unul dintre capii partidei naţionale din Muntenia, grupare politică căreia i s-a datorat - deşi doar pentru două decenii -ieşirea Olteniei de sub suzeranitatea Imperiului otoman.

În număr de trei, fiii lui Radu şi ai Zoiei Golescu au fost Nicolae, Iordache (Gheorghe) şi Dinicu (Constantin) Golescu.

Evident, nu avem intenţia de a-i subsuma în întregime pe Goleşti Gorjului, dar nici nu avem de gând să lăsăm deoparte ascendenţa gorjenească, pe linia bunicului, a acestei familii de mare rezonanţă în istoria modernă a României. De altminteri, legăturile ei cu Gorjul sunt mai adânci: Dinicu, la rându-i, se va căsători cu Zoe Farfara, al cărei tată

- Alexandru - era, pe la 1788, Prezident al Judecătoriei Gorj; Elena, fiica lui Iordache, se căsătoreşte cu Grigore Bengescu II, urmaş al marii familii Bengescu din zonă; în sfârşit, banul Radu Golescu, prin testamentul din 2 februarie 1815, lasă moştenire fiului său mai mare, Nicolae (poreclit în epocă deli-aga/ aga cel nebun), "moşia Bălceşti, moşia Roşia, via de la Bălceşti cu otaştina ce va fi pe la aceste moşii din sud Gorj ot preste Olt." (Vasile Novac, art. cit., pg. 402)

*

Sigur, odată cu trecerea timpului, aceste mari moşii s-au fărâmiţat între urmaşi, unii dintre foştii boieri de neam au sărăcit şi au intrat în rândul mazililor, au apărut alţi mari proprietari de pământuri ori s-au desfiinţat pitacele de boierie, dregătoria, funcţia publică devenind atât marcă a poziţiei sociale cât şi mijloc de acumulare de valori materiale importante. În istoria oraşului este cunoscut momentul - puţin cam operetistic, e drept - al aplicării de către localnici a articolului 17 din Proclamaţia de la Izlaz, cel referitor la desfiinţarea rangurilor titulare.

Astfel, modul în care s-a organizat şi desfăşurat, în iulie 1848, vestita adunare de pe dealul Obrejiei îndreptată împotriva celor care reprezentau ticăloasele autorităţi de ieri-alaltăieri (pentru că aceiaşi, a doua zi însă, deveniseră cei mai fervenţi adepţi ai libertăţii şi egalităţii, dar mai ales ai fraternităţii cu noile structuri), relatată pe la 1902 -1903 de un martor ocular istoricului Al. Ştefulescu, are tuşe groase de spectacol caragialesc: mulţime de ţărani aduşi cu forţa în capitala judeţului, fluturând nedumerită sute de steguleţe; domnişoara Victoria Mongescu, fiica pitarului Grigore Mongescu - cel ajuns în Sfatul municipalităţii la 1851, stând pe un scaun purtat pe umeri de revoluţionari... Îmbrăcată în alb, cu părul unduind în vânt şi încătuşată în lanţuri de hârtie neagră, ea reprezenta desigur ţara, care abia aştepta să fie eliberată din chingile tiraniei. Discursuri, nu puţine, participanţi care rup „lanţurile libertăţii' şi aruncă „Regulamentul Organic cu pitace de boierie cu tot în foc", ţărani, revoltaţi peste poate, care,, loviră în el cu bâtele iar Ţiganii cu pietrile până s'a făcut scrum.'' Spiţă de răzvrătiţi incurabili, ţiganii au şi altă misiune: aceea de a acompania muzical momentele mai tensionate ale înfricoşatei răzvrătiri. Şi printre ei, ca un far în ceaţă, bătrânul lăutar Parladi ,,cu antereul său vărgat, cu giubeaua eşită, şapcă în cap şi brâu lat, cântând plin de praf şi de năduşeală ' în cinstea revoluţiei. (Al. Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, 1906)

După care, au plecat cu toţii liniştiţi acasă. Vară, căldură ucigătoare, pelerinaje în dorul lelii, năduşeală, praf, discursuri, steguleţe, care alegorice, lăutari... Este cumva prea familiară o astfel de imagine?

Cu adevărat însă, abia Legea Comunală şi Legea Agrară din 1864, şi, mai apoi, Constituţia din 1866 au schimbat faţa lucrurilor. În articolul 10 al Constituţiei promulgate de Carol I se stipula cât se poate de limpede că: ,,Nu există în stat nici o deosebire de clasă. Toţi românii sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili în funcţiile publice, civile şi militare..', iar articolul 12 consfinţea definitiva orientare europeană a tânărului stat de la gurile Dunării : ,,Toate privilegiile, scutirile şi monopolurile de clasă sunt oprite pentru totdeauna în statul românesc.'

Important pentru studiul nostru este însă că în Tg-Jiu au continuat să locuiască descendenţi ai acestor mari familii româneşti până spre sfârşit de secol XIX. O dovadă o reprezintă şi faptul că, în prima jumătate a veacului amintit, în zona ce constituia centrul civic pe atunci (perimetrul constituit de actualele străzi Tudor Vladimirescu - Genevei - Unirii -Gh. Tătărăscu) îşi aveau locuinţe descendenţii direcţi sau prin alianţă ai multor nume de oarecare importanţă pentru istoria Olteniei şi a Valahiei. Aceiaşi, până în 1864 cel puţin, sunt şi ocupanţii vremelnici ai tuturor funcţiilor publice însemnate de la nivelul ţinutului şi al capitalei lui: preşedinţi şi membri ai Magistratului (Consiliu local), vornici, ocârmuitori sau ispravnici de judeţ, preşedinţi de judecătorie sau tribunal etc.

De acum înainte, cronica va fi scrisă însă de noua elită de care pomeneam anterior.

Susţinând că istoria unei aşezări este istoria elitei sale, nu facem altceva decât să subliniem încă odată adevărul afirmaţiei lui Nicolae Iorga. Pentru a da substanţă aserţiunii noastre, vom încerca a prezenta modul în care s-au intercondiţionat aceste istorii, pornind de la cele mai vechi informaţii avute despre localitate.

Ca orice aşezare semnificativă în istoria unui ţinut, şi Târgu-Jiul a cunoscut şi dezvoltat cu prioritate patru tipuri distincte de comunitate:

1. Agrară;

2. Urban-negustorească;

3. Preindustrială

4. Industrială.

În cele ce urmează vom încerca a face necesarele detalieri, îndreptând analiza spre un grup social cu interese, credinţe şi norme de viaţă comune; la comunitate, cu alte cuvinte. Mai exact la comunitatea Târgu-Jiului.

Facem de asemenea specificaţia că tipul de comunitate industrială este caracteristic pentru Tg-Jiu începând abia cu primele decenii ale secolului al XX-lea. Din motive lesne de înţeles, pe parcursul acestei lucrări nu ne vom opri asupra lui.

1) Târgu-Jiu - comunitate agrară.

În comunităţile de acest tip obiceiurile şi tradiţiile sunt extrem de importante. Aici rolul informaţiilor este relativ redus, circulaţia lor destul de lentă iar impactul minor.

În felul acesta, comunitatea are ritmuri propri de evoluţie, imuabile, iar imaginea despre sine a acesteia - subsumată de mentalul colectiv -este caracterizată de o remanenţă pronunţată, devenind perenă şi fiind greu de manipulat sau deformat.

Pe scurt, este o comunitate ale cărei principale atribute sunt exprimate prin:

- existenţă istorică staţionară;

- grad ridicat de locuire şi stabilizare a populaţiei în perimetrul respectiv;

- acces facil la resurse şi, de aici, agresivitate redusă/ reprimată a populaţiei, existenţa naturală a surselor de trai nemai presupunând competiţie acerbă pentru controlul lor;

- orizont de interpretare a lumii şi vieţii caracterizat printr-o componentă mitologică arhaică;

- ierarhie tradiţională patrimonială;

- conservatism (ca ataşament faţă de formule vechi ale vieţii politice, economice, culturale şi tendinţă de a le păstra şi promova), de unde menţinerea şi consolidarea unui sistem de orientare şi direcţie de factură cutumiară.

Simptomatică pentru definirea tipului de comunitate specifică Gorjului istoric ne pare a fi afirmaţia făcută la răscrucea veacurilor XIX şi XX de Nicolae Iorga:

„Judeţul de ţărani şi moşneni (subl. n.) - de ţărani mai mult moşneni şi moşneni mai mult ţărani - al Gorjului (Drumuri şi oraşe din România, ediţia I, Bucureşti, Institutul Grafic Minerva, 1904, pg. 16)Cât priveşte Târgu-Jiul, credem că acest tip de societate a fost prezent din momentul apariţiei primei comunităţi umane pe teritoriul său şi până în veacul al XV-lea.

Că oraşul s-a dezvoltat pe structura unui vechi sat nu mai încape nici o îndoială.

Nu avem informaţii despre satul originar, dar Târgu-Jiul a cunoscut schema clasică a formării şi dezvoltării oricărei localităţi rurale din zonă: apariţia moşilor mari, a cetei acestora, apoi a moşilor mici şi a urmaşilor lor, până când teritoriul şi populaţia s-a stabilizat în structura firească a oricărei aşezări.

Ca şi comunitate constituită, ea exista evident anterior atestării documentare din 23 noiembrie 1406. Textul cu pricina este un ordin domnesc pe care Mircea cel Bătrân, aflat în drum spre Severin, îl dă în folosul mănăstirii Tismana, al cărui oaspete vremelnic era:

,,Dă Domnia Mea această poruncă a Domniei mele părintelui şi rugătorului Domniei Mele, popii Nicodim, ca nimeni să nu cuteze a încerca să pescuiască pe apa Tismenii, sau să pască verice vită, începând de la sat în sus până la munţi, însă numai călugării să fie volnici a pescui sau a păşuna vitele mănăstirii {...} Şi a fost aceasta în anul 6915 (1406) inde 15 pe când mergeam Domnia Mea la Severin, ca să mă întâlnesc cu Craiul, şi am ajuns în mănăstire luna noiembrie 23 zile cu toţi egumenii mănăstirii şi cu toţi boierii Domniei Mele şi încă şi jupan Bratul să-i fie hotarnic, pentru că a fost şi acela judeţul Jiului."

Termenul Jiului denominează localitatea nu districtul, la acea dată pe aceste locuri fiind consemnat Judeţul Jaleş. Mai exact, prima ştire despre acest judeţ este datată 3 octombrie 1385, într-un hrisov al lui Dan I, domnul Ţării Româneşti, specificându-se că se dăruieşte mănăstirii Tisma-na ,,grâul din judeţul Jaleşului, patru sute de găleţi pe fiecare an.'' (Ion Conea, Corectări geografice la istoria românilor, Buc., 1938, pg. 56). Ultima dintre menţiuni, şi cea importantă în acest caz, se află într- un document similar dat de Iancu de Hunedoara la 20 septembrie 1444, deci ulterior atestării Jiului ca unitate administrativ-teritorială condusă de un judeţ. (N. Iorga, Istoria românilor, vol. III, Buc., 1937, pg. 125)

Pe lângă faptul că formula repetitivă ,,şi acela'' duce cu gândul că boierul Bratu avusese predecesori într-o astfel de funcţie - ceea ce ar presupune cu destul temei că în secolul al XIV-lea aici exista o formulă administrativ-teritorială bine închegată, de remarcat este constatarea că Brat era judeţ al Jiului (Târgu-Jiului). Este adevărat că nu se specifică

dacă localitatea era sat sau oraş, dar în cutuma administrativă românească de până în secolul al XVIII-lea judeţ este denumirea dată cârmuitorului unui oraş! (A se vedea Micul Dicţionar Enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1978, dar şi Vasile Breban, Dicţionar General al Limbii Române, Ediţura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1987, etc.)

{Simptomatic rămâne faptul că în actele administrative ale secolului al XIX-lea este încă folosită oficial denumirea de „Jiu". Dăm numai două exemple:

- un memoriu, înaintat primarului la 27 februarie 1879 de unul din comisarii oraşului, are antetul: „România/ Comisaru de Albastru din Urbea Jiului

- în certificatul de naştere al Josephinei Visner, mama Elvirei Godeanu, domiciliul părinţilor acesteia se află în ,,Urba Jiu''.}

Aşadar, din punct de vedere administrativ, Târgu-Jiul intră în categoria satelor cu mult timp înaintea momentului primei sale atestări documentare.

În ceea ce priveşte vatra de formare a localităţii, istoricii susţin că aceasta s-a dezvoltat mai întâi pe teritoriul unui fost sat dac, mai apoi pe acela a unui vicus şi mansiones romane - staţie de poştă şi comercială a începutului mileniului I. Faptul e întărit şi de existenţa în nordul oraşului a cartierului Vădeni, cu origine clară în latinescul vadum = albie, loc de trecere, dar şi loc propice comerţului, aflat în apropierea unei artere intens circulate. Undeva, aici, la poalele dealului Obreja (slv. obrejie=mal, ţărm, veche albie a Jiului în mileniul I) s-a aflat perimetrul iniţial al aşezării, de unde s-a migrat pe actualul amplasament odată cu schimbările de albie a Jiului.

Că nu altfel au stat lucrurile o demonstrează şi faptul că, repetăm, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, centrul civic tradiţional s-a situat în zona de est a oraşului, între străzile Traian, Genevei şi Unirii.

Nu ştim numele întemeietorilor aşezării, dar, conform sistemului tradiţional de organizare în obşti, şi în Tg-Jiu au fost câţiva moşi mari. Dintr-un document târziu - hotărnicia din ianuarie 1756, în care s-a încercat întâi a se afla ,,câţi moşi mari sunt' - aflăm că la data stabilirii hotarelor erau ,,16 moşi'' - deci 16 neamuri coborâtoare direct din întemeietorii localităţii.

Este de presupus că printre aceşti moşii întemeietori se vor fi aflat şi înaintaşii acelui jupân Brat, cel dintâi judeţ (cârmuitor) atestat documentar al unei localităţi gorjene, ai boierilor Stanciu şi Miclăuş care au dăruit ante 1420 locurile din Tg-Jiu pe care egumenul Agaton al Tismanei a făcut mori pe apă, ai acelui Tudor Negru (a cărui moşie, prin vânzare, a intrat pe la 1512-1521 în proprietatea târgujienilor, transformându-i pe aceştia în proprietari supuşi doar jurisdicţiei domneşti oficiale) şi, posibil, ai Buzeştilor, cei care au ridicat la Polata - pe malul vestic al Jiului -vestitele case bolovănite.

Principalele constatări asupra comunităţilor de tip agrar sunt reprezentate de faptul că aceastea sunt în general staţionare, constante, pe parcursul existenţei şi dezvoltării lor neapărând probleme majore de adaptare, precum şi de acela că au un grad ridicat de locuire şi stabilizare a populaţiei în perimetrul respectiv. Pentru ele ameninţările vin mai totdeauna din ,,exterior'' şi reprezintă efectele unor mentalităţi şi comportamente ce caracterizează comunităţile de tip războinic, a căror agresivitate nativă sau educată vine în contradicţie cu viziunea paşnică despre rosturile lumii şi vieţii a grupului social de referinţă.

Pe parcursul existenţei sale, Târgu-Jiul nu a dus lipsă de astfel de ameninţări, dezvoltarea lui firească fiind întreruptă de acţiuni violente ale turcilor, austriecilor sau ruşilor care, cel puţin în secolele XVIII şi XIX şi pe durate mai lungi sau mai scurte de timp, au folosit zona ca spaţiu de complementaritate necesar rezolvării propriilor interese politice. Astfel, la 1770, în vremea războiului ruso-turc, în urma bătăliei de la Preajba, va arde mai bine de jumătate de oraş. Mari pagube se produc şi în urma conflictului armat de la Porceni, în vremea războiului dintre turci şi austrieci, de la 1789. La 1802, pasvangii, la 1806, cârjalii şi la 1815 adalâii pradă, jefuesc şi dau pradă flăcărilor oraşul. În epocă sunt bine cunosute şi pârjolurile, practic imposibil de stăpânit cu mijloacele rudimentare de care dispunea administraţia vremii, în memoria locului rămânând sinistrul din 29 iunie 1847, când, pornit din Uliţa Domnească (Tudor Vladimirescu), focul va cuprinde bună parte din oraş, mai exact din ceea ce constituia centrul civic la acea dată.

Toate aceste evenimente nu aveau însă caracter de permanenţă, apăreau, dispăreau, populaţia se refugia în pădurile din jur sau în munţi până trecea primejdia, apoi se întorcea la vatra ei, luând nu de puţine ori viaţa de la capăt. Va fi fost şi aceasta una dintre circumstanţele care au dus la întârzierea emancipării materiale a oraşului, marile familii boiereşti pregetând a investi prea mult într-un loc ce putea oricând cădea pradă unei nenorociri sau alteia, după cum va fi fost şi un argument al numărului relativ mic de locuitori comparativ cu alte oraşe oltene şi, mai ales, al lentoarei urbanizării efective a localităţii.

Una dintre explicaţii - nu neapărat cea mai importantă, dar care caracterizează până astăzi mentalitatea târgujianului - este şi aceea că dintotdeauna el a făcut, voluntar sau nu, diferenţă între mediul urban şi cel rural, primul fiind unul să-i zicem de reprezentare iar celălalt de vieţuire în siguranţă. Mai întotdeauna, târgujianul acesta a avut un domiciliu - la oraş şi ,,o casă", la ţară. Cât îi priveşte pe cei avuţi, aceştia preferau să stea majoritatea timpului la mica/ marea moşie, iar casa din oraş să o închirieze pe perioade determinate fie celor care nu posedau încă un imobil propriu, fie administraţiei - isprăvnicie, magistrat, şcoală, spital etc., riscând uneori să aibă greutăţi în recuperarea proprietăţii. Din acest punct de vedere, lămuritoare ne pare a fi plângerea adresată de Smaranda Zagorianu domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, la 1 februarie 1813:

,,Prea Înnălţate Doamne,

Cu lacrămi fierbinţi jăluesc Mării tale pentru dumnealui Medelnicer Simion Peştenariu, dă aici din Târgu-Jiiului că soţul mieu răp. Vister Gheorghe în viiaţă fiind aflându-să ş-au făcut casă în numitu oraşi, care casă fiindcă noi ne aflam cu şăderea afarr la ţară le dam cu chirie la uni alţii, şi la ispravnici judeţului ce venea după vremi, ajutorându-ne; astă toamnă acum un an fiind în casă cu şăderea un dohtor Solomon şi întâmplându-să moartea soţului mieu, după tocmeală au şi şăzut pân la soroc, când atunci vrând însum a veni într'însa la venirea dumnealui sărdar Costache Ispravnic, trebuinţă făcându-i dă casă, me-au căzut asupră-m boeri din oraş zicând să le las a şadea într'însele dumnealui sărdar (ul)... " (subl. n.)

În fapt, toate atributele comunităţii de tip agrar au fost caracteristice şi Târgu-Jiului istoric: accesul facil la resurse, ataşamentul total faţă de formule de viaţă arhaică în familie, relaţii sociale, habitat etc., trăirea în cutumă, în obicei, respectarea ierarhiei sociale ca dat al sorţii şi nicidecum ca pe rezultat al unor conjuncturi favorabile unora într-un moment sau altul al existenţei lor ş.a.m.d. Existenţa lor l-a îndemnat probabil şi pe Alexandru Ştefulescu să afirme că, în primele decenii ale veacului al XIX-lea, oraşul nu era altceva decât cel mai mare şi mai civilizat sat al Gorjului.

Poate că din punctul de vedere al dotărilor edilitare şi al facilităţilor urbanistice, Al. Ştefulescu are dreptate. Sigur este şi faptul că mentalitatea, atmosfera, viaţa economică, socială şi culturală a localităţii de până în primele decenii ale secolului al XIX-lea caracterizau mai degrabă habitatul rural decât cel urban.

Există însă un element insuficient exploatat de istorici până acum, care, formal cel puţin, demonstrează că aşezarea nu mai era asimilată satului, şi asta încă dinainte de 1512, când locuitorii ei îşi câştigaseră dreptul de proprietate şi de autodeterminare odată cu achiziţionarea moşiei lui Tudor Negru, devenind practic oraş liber. Şi el se află în chiar documentul primei atestări a localităţii, care astfel devine - cel puţin în opinia noastră - şi actul care certifică statutul urban al Târgu-Jiului. Faptul că abia în hrisovul lui Mihai Viteazul (22 iunie 1597) se foloseşte sintagma „oraşul" Târgu-Jiului nu însemnă că până atunci acesta nu ar fi avut această calitate ori că nu dezvoltase funcţii specifice oraşului.

2) Târgu-Jiu - comunitate urban-negustorească

Urmare a celor de mai sus,se poate vorbi totuşi de existenţa şi consolidarea unei comunităţi urbane veritabile în capitala Gorjului începând cu secolul al XV-lea? Credem că da.

Caracteristicile de bază ale unei societăţi/ comunităţi urban-negustoreşti, în general admise, sunt următoarele:

- concentrare demografică mare în raport cu hinterlandul rural (înţeles ca teritoriu ce gravitează spre un centru economic determinat);

- funcţie iniţială predominant comercială;

- preponderenţa ulterioară a ocupaţiilor neagricole (comerţ, meşteşuguri, bănci, industrie, servicii etc.);

- organizare internă performantă de natură să ofere siguranţă locuitorilor şi să permită acumularea bogăţiei comunitare şi individuale (edificare de fortificaţii, măsuri pentru controlul circulaţiei locuitorilor, restricţii de stabilire în areal a unor indivizi/ grupuri considerate aprioric sau real indezirabile, organizarea unor forţe de coerciţie - poliţie, gardieni, etc.);

- măsuri de apărare a păcii sociale cu scopul prezervării/ întreţinerii relaţiilor comerciale;

- primordialitatea informaţiei;

- absenţa violenţei explicite în raporturile intra şi intercomunitare, orizontul de interpretare al majorităţii locuitorilor fiind centrat pe valori opuse celor de natură fizică, de unde importanţa majoră acordată educaţiei şi învăţământului;

- fundamentarea şi promovarea umanismului şi a valorilor acestuia, interes deosebit pentru confort, artă, ştiinţă, cultură.

Relativ la problemă, documentele vremii certifică însă că, până în secolul al XVIII-lea inclusiv, în Ţara Românească nici una dintre funcţiile generatoare de oraşe nu era suficient de puternică, excepţie făcând aceea comercială ce se manifesta în anumite zile din an/ lună/ săptămână. Se certifică astfel o realitate istorică de necontestat: târgul (piaţa locală) născut din nevoia schimburilor de produse şi utilităţi reprezintă forma primitivă a vieţii urbane româneşti, multe dintre localităţile în care se desfăşurau astfel de întreprinderi luându-şi numele de la activitatea cu pricina.

În Interpretări româneşti (Bucureşti, 1944, pg. 201) P. P. Panaitescu, semnalând abundenţa tipului toponimic Târgu-Gilort, Târgu-Siret, Târgu-Bahlui, Târgu-Moldovei etc., concluzionează că fenomenul acesta este caracteristic românesc, el neapărând în nici o altă ţară. Acelaşi consideră că aceasta este şi dovada peremptorie a faptului că în vremurile vechi erau pe văile râurilor anumite puncte de adunare a negustorilor, unde se ţinea târgul văii respective în jurul căpeteniei acelui loc. Din acest punct de vedere, Târgu-Jiului nu face excepţie, iar probabilitatea ca acesta să fi avut calificativul de târg încă din secolul al XIV-lea este avansată şi de Vasile Cărăbiş în Istoria Gorjului (Ed. Editis, Buc., 1995,

Documentar, cum am amintit, toponimicul Jiu este menţionat întâia oară la 23 noiembrie 1406, iar cel de Târgu-Jiu în hrisovul voievodului Dan al II-lea, dat în Duminica Floriilor, la 24 martie 1426, prin care se întăresc Mănăstirii Tismana toate daniile făcute acesteia de bunicul său Radu Negru: ,,Pe lângă acestea, a întărit Domnia Mea morile dela Târgul Jiului, pe care le-a făcut popa Agaton (urmaşul lui Nicodim - fondatorul mănăstirii, n.n.) cu munca fraţilor săi...".

{Fără a complica lucrurile, nefiind istoric şi nestăpânind un subiect controversat chiar şi pentru specialişti, în baza afirmaţiilor din actul de mai sus, avansăm ipoteza că localitatea Jiu/ Tg-Jiu era cunoscută ca şi comunitate stabilă şi importantă a Gorjului încă din secolul al XIV-lea, Radu I (presupus a fi fost legendarul Negru Vodă), bunicul lui Dan al II-lea, domnind între anii 1377-1383, cu câteva decenii înainte de prima atestare documentară a aşezării, aşadar.}

Cu specificaţia de localitate urbană, Tg- Jiul apare într-un hrisov din 22 iunie 1597 al lui Mihai Viteazul:

,, Cu mila lui Dumnezeu, Io Mihail Voevod şi Domn a toată Ţara Românească fiul marelui şi prea bunului Pătraşcu Voevod, dă Domnia Mea această poruncă a Domniei Mele lui Vâlsan din oraşul Târgu-Jiului... " De menţionat şi faptul că dintre toate vechile oraşe ale Olteniei, singurul care păstrează de la începuturi în denumirea sa calitatea de târg (oraş) este capitala istorică a Gorjului.

Şi relativ la momentul atestării Tg-Jiului ca reşedinţă, scaun, capitală a Gorjului (secolul al XVII-lea) avem oarece obiecţiuni. Toţi cercetătorii, pornind de la afirmaţia lui Alexandru Ştefulescu, sunt unanimi în a considera textul din hotărnicia satului Masloşi (25 august 1654) - ca dovadă de certificare a calităţii sus-menţionate:

,, {... } deci când au fost la zi şi la soroc noi ne-am astrâns toţi la scaunu la Târgu-Jiului . .." (Istoria Târgu-Jiului, pg. 17)

Noi credem că în aceeaşi Istorie, la pg. 338, se specifică o cu totul altă dată, care conferă oraşului statutul de centru administrativ al zonei cel puţin de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Astfel, în zapisul prin care fiii lui Dumitru Dumitrescu vând, la 15 septembrie 1598, unele părţi de moşie din Pişteşti unor localnici, se precizează:

,, Şi când s-au făcut acest zapisu în scaunul Mării Sale în Târgu-Jiului ş-au fost mulţi boer(i) care se vor iscăli mai jos anume ... "

Mai credem că, în plus, documentul - prin formula scaunul Mării Sale - întăreşte calitatea de oraş liber a Târgu-Jiului.

Procesul apariţiei localităţilor urbane este complex şi presupune, aşa cum am văzut, existenţa unor circumstanţe favorizante. Lucrurile se complică şi mai mult în cazul oraşelor din Oltenia, care, în covârşitoarea lor majoritate, nu trec prin fazele constitutive pe care le-au cunoscut burgurile vest-europene: cetate întărită, comunitate stabilită în preajma cetăţii, amplificarea negoţului între părţi, stabilirea celor aflaţi în ,,afara'' curţii nobiliare în intravilan etc.

O opinie pertinentă în acest caz ne pare a fi aceea a lui Gh. I. Ciorogaru (născut în Novaci/ Gorj şi absolvent al Universităţii Ruperto-Carola din Heidelberg - filosofie, ştiinţe politice şi economice):

,,Naşterea oraşelor medievale a însemnat şi naşterea burgheziei. O burghezie măruntă, formată din două categorii distincte: negustorii şi meseriaşii, proveniţi, la rândul lor, tot din ţărani ... care au izbutit, prin răscumpărare, să se elibereze de prestaţiile obligatorii, stabilindu-se în burguri.' (Gh. I. Ciorogaru, Păcatul istoriei, Bucureşti, 1945, pg. 74)

Momentul eliberării, al cumpărării de moşie şi al stabilirii hotarelor incipiente ale oraşului Târgu-Jiu - ca şi comunitate de cetăţeni liberi care-şi vor hotărî de acum înainte singuri destinul - este certificat în documente ca întâmplându-se în perioada domniei lui Neagoe Basarab (1512-1521), când un mare proprietar din zonă, Tudor Negru,vinde acestora mai multe trupuri de moşie, indiscutabil mari, de vreme ce primeşte în schimbul lor o sută de mii de aspri - sumă apreciabilă în epocă. Nu cunoaştem cât anume din suprafaţa viitorului oraş va fi fost cumpărată atunci, pentru că hrisoavele numără printre proprietarii acelui timp atât pe acest Tudor Negru cât şi pe fraţii Buzeşti.

În ambele cazuri, perioada celei dintâi delimitări a teritoriului este cuprinsă între domnia lui Neagoe Basarab şi aceea a lui Mircea Ciobanu, adică aproximativ între anii 1512-1545.

Evident, nu ştim dacă Vlad Banul sau armaşul Radu Buzea (bunicul şi, respectiv, tatăl fraţilor Buzescu) n-au cumpărat şi ei partea din Târgu-Jiu tot de la acel Tudor Negru, nici dacă proprietatea neamului Buzeştilor este anterioară celei a sus numitului boier. Oricum, hrisovul lui Radu Vodă Şerban, din 29 iunie 1604, prin care acesta confirmă clucerului Radu şi banului Preda Buzescu stăpânire peste Tg-Jiu, vorbeşte despre o moştenire de început de secol XVI:

,,Cu mila lui Dumnezeu, Io Radu Voevod şi Domn a toată Ţara Românească, nepot al răposatului Io Basarab Voevod Bătrânul, dă Domnia Mea această poruncă a Domniei mele, cinstiţilor boieri şi întâi consilieri ai Domniei mele, mai vârtos din Casa Domniei mele, jupân Radu Clucerul şi jupân Preda marele Ban şi fiilor lor câţi Dumnezeu le va da, pentru ca să le fie lor Târgu-Jiului tot şi toate hotarele, din câmp, şi din pădure şi din apă, şi cu morile şi cu viile şi cu veniturile, pentru că acest mai sus zis Târgu-Jiului a fost bătrân şi de moştenire sat de la părinţi (subl.n.), constiţilor dregători ai Domniei mele mai sus zişi, de la moşi şi strămoşi şi au stăpânit părinţii lor acest mai sus zis sat care se zice acum Târgu-Jiului în vremea tuturoru bătrânilor Domni şi le a fost pace până în zilele lui Mircea Voevod." (Apud Al. Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, pg. 69)

În ceea ce priveşte evenimentul cumpărării de către târgujieni a teritoriului ce va constitui nucleul oraşului, acesta este consemnat tot într-un document al acelor ani, mai exact într-o copie a unei porunci a lui Radu Vodă Mihnea, dată la 26 aprilie 1611, în care se stipulează:

,,Copie după izvodul ce s-au dat dup cartea Mării Sale Radul Voevod ficioru Mihnii Vodă. Scoasă după sârbie leat 7119 (1611).

+ Datau Domnia Lui învăţătura Domniei sale tuturoru oroşanilor de la oraşul Domnii Sale ot Târgu-Jiului ca să le fie toată a lor moşie cu tot hotarul, pe unde suntu hotarele şi semnile ceale bătrâne pentru că iaste a lor moşie de străămoşie cumpărată încă din zilele bătrânului Basarab Voevod (Neagoe Basarab/1512-1521/; notă Al. Ştefulescu) de la Tudoru Negrul, dreptu o sută de mii aspri gata.'' (apud Istoria Târgu-Jiului; transliteraţie Ion Cepoi)

Departe de a se linişti, lucrurile capătă amploare în anii care urmează, astfel că la 25 mai 1717 Constantin Ştirbei, marele ban al Craiovei, trebuie să dea nouă carte de judecată cum că moşia Târgu-Jiului este a orăşenilor. Abia prin porunca din 3 ianuarie 1756, dată de domnitorul Constantin Mihai Racoviţă, pitarul Radu Brăiloiu, clucerul de arie Mihail Crăsnaru şi postelnicul Fota Bălăcescu statornicesc hotarele oraşului în limitele păstrate multă vreme după aceea:

,, {...} deci noi ca să dovedim adevărul şi să descoperim dreptatea să aflăm câţi moşneni sunt am dat cartea de blestem a prea Sfiinţii Sale părintelui episcop Kir Grigorie la 6 megiaşi bătrâni din Târgu-Jiului şi la alţi oameni bătrâni împrejureni, şi primind cartea de blestem dinaintea noastră au arătat că sunt 16 moşi (moşi mari, subl.n.), şi trăgând hotarul moşii după obiceiu pă trei locuri cu Stânjenu domnesc s-au găsit la capul moşii despre răsărit stânjeni 1087 şi la mijlocul moşii stânjeni 1680, şi la capul moşiei despre apus stj. 1721 , şi socotindu-să stânjenii de moşie ce li s-au venit atât de moştenire cât şi de cumpărătură, la fieşte carele li s-au dat după cum arată în foaia noastră de împărţare şi cărţâle iscălite ce li s-au dat la fieşte carele pă (a)mână.

Iar pentru căminul oraşului l-am lăsat înfundat ca să-l stăpânească oroşanii moşteni cât şi ştreinii care să află şezetori întracel oraş, însă lungul din apa Jiului până în Hodinău şi în lat stânjini 300, adică din piatra piticilor din jos până în piatra lui Ţirvelea din sus, şi pentru aceşti stânjini la cei ce le-au venit curaua. "

În sistem metric, suprafaţa în discuţie varia între 2,5 km la est şi circa 3,5 km la vest.

Întrebarea care urmează firesc este în ce măsură poate fi aplicată în Gorj tipologia de comunitate urban-negustorească.

Dacă se are în vedere localitatea Târgu-Jiu, cele două dimensiuni sunt prezente, în parte cel puţin, încă din secolul al XV-lea:

a. Comunitatea urbană este precizată aşadar:

- toponimic: Târgu-Jiului;

- documentar: porunca lui Mircea cel Bătrân;

- juridic: hrisovul din 22 iunie 1597, prin care Mihai Viteazul dă o poruncă ,,lui Vâlsan din oraşul Târgu-Jiului...".

Odată devenită proprietară de moşie (1611), comunitatea - din acel moment, conform cutumei medievale, aflată sub jurisdicţia Domniei -capătă şi dreptul de aşezare urbană liberă, adică de a se autoadministra şi de a-şi mări teritoriul prin ocupare de suprafeţe din moşia domnească. Credem că la această cutumă se referă şi Alexandru Nicolae Şuţu, la 2 aprilie 1820, când se vede obligat să consfinţească în virtutea tradiţiei tocmai calitatea cu pricina:

,,Io Alexandru Nicolae Şuţu Voevod şi Domn al Valahiei După pliroforia ce ne dă presfinţia Sa părintele mitropolitul printr'a-ceastă anafora, de vreme ce din vechime este obiceiu legiuit la oraşele cele slobode ca Târgu-Jiului (subl. n.) de a fi volnici orăşanii ca să co-prinză locuri slobode avându-le întru a lor desăvârşită stăpânire, şi după ce odată ce se fac stăpâni nu se poate în urmă a li se mai lua de către alţii, şi de vreme ce aceste locuri le au avut jăluitorii coprinse din loc slobod domnesc şi le au stăpânit liniştiţi cu binalele ce au pe dânsele ... (au dreptul) să-şi stăpânească aceste locuri, în pace şi fără nici un fel de supărare de către ..." (Apud Al. Ştefulescu, Istoria Târgu-Jiului, pg. 462)

- social şi economic, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, moment în care o bună parte a locuitorilor-moşneni îmbrăţişează profesii neagricole;

b. Dimensiunea comercială, la rândul ei, este atestată în documentele locale pe o perioadă extrem de lungă de timp:

-pe vremea romanilor (secolele II-III d.H.) localitatea este cunoscută atât ca mansiones - staţiune poştală cât şi ca vicus - staţiune comercială.

Această calitate de forum arhabonense, de piaţă/ târg de lângă râu (jul, jilu, jiu > tr. d. râu, apă) va da naştere însăşi denumirii localităţii. Atributul de vad comercial existent şi pe vremea romanilor este certificat şi de toponimicul Vădeni (actualmente cartier în partea de nord a oraşului), provenit din latinescul vadum > loc de trecere peste o apă, vad, dar şi spaţiu favorabil comerţului;

- în perioada când era veche proprietate a puternicului neam al boierilor Buzeşti. În momentul izbucnirii conflictului dintre aceştia şi domnitorul Mircea Ciobanul (1545-1553, 1558-1559) voievodul face ,,mai sus zis satul lor bazar..." , amplificând astfel o dată în plus caracteristica de bază a specificităţii Târgu-Jiului, bazar însemnând loc cu destinaţie comercială, piaţă, târg;

- în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, în secolul al XVIII-lea, când atributul de însemnat centru comercial este întărit de faptul că Târgu-Jiul funcţiona şi ca punct vamal. Aici „strângeau dregătorii domneşti mortasipia - vama târgului şi oluchacul pe vânzarea vitelor'' către Transilvania;

- aceeaşi realitate o consemnează pentru sfârşitul acelui secol şi Nicolae Iorga în Oraşe oltene:

,,În acest oraş nu era nici fineţea stradelor podite (abia pe la 1793 se aşterne puţină piatră pe băltoace) şi largilor case boiereşti ca o moşioară, precum se vedeau la Craiova, nu era nici liniştea mânăstirească a unui târg vlădicesc ca Râmnicul, nici mişcarea unei carvasarale de lângă hotar, ca în Cerneţ. Viaţă de meşteşugari şi negoţ a celor mulţi şi mici (subl. n.), dintre care cei mai bogaţi se apropiau de boierimea măruntă a unui ţinut îndepărtat...''

În devenirea urbană a Târgu-Jiului dimensiunea comercială a fost, aşadar, decisivă. Situarea pe apa Jiului, oportunităţile oferite de valea acestuia prin care se făcea cea mai lesnicioasă legătură cu Dunărea, dar şi cu Transilvania, precum şi calitatea timpurie de moşneni - oameni liberi - a locuitorilor i-au conferit localităţii posibilitatea adoptării unui statut special faţă de celelalte sate ale judeţului, facilitându-i astfel dezvoltarea.

Dacă poziţia geografică a constituit un avantaj bine exploatat şi de romani, şi de Litovoi, şi de austrieci - ultimii au avansat la un moment dat chiar varianta stabilirii la Tg-Jiu a capitalei Olteniei anexate (1718-1739), numărul mare de moşneni a grăbit şi amplificat anvergura comercială a localităţii, transformarea satului în oraş, cu alte cuvinte. Având asigurată libertatea personală şi, implicit, pe aceea a iniţiativei, ei au fost primii care s-au orientat spre profesiile neagricole, devenind târgoveţi, orăşeni, burghezi, aşadar.

Roirea aceasta a celor ce dispuneau de resurse financiare spre târgul de lângă Jiu explică în bună măsură şi numărul relativ mare de comercianţi şi meseriaşi mai mari sau mai mici certificaţi în catagrafiile vremii, la prima vedere o cifră impresionantă comparativ cu numărul total al locuitorilor sau cu nevoile curente ale acestora. Erau atâţi însă nu pentru că populaţia stabilă ar fi avut capacitatea financiară de a absorbi produsul activităţii lor, ci pentru că Tg-Jiul devenise un însemnat centru comercial, un ,,târg" permanent, o piaţă cunoscută şi motivantă care aduna oameni din împrejurimi şi din alte zone ale Olteniei, dar şi din Transilvania sau Banat.

În terminologia locului sunt cunoscute străzi precum Olari, Sărari, Morilor, Industriei etc., dar şi nume de persoane ce relevă ocupaţia de bază a acestora: Radu Cupeţu, Pană Bărbieru, Simon Bărbieru, Radu Croitoru, Sava Abagiu, Staicu Cizmaru, Rusea Croitoru, Radu Lânaru, Ion Mihail Cojocaru, Andrei Cojocaru Vlăduţoiu, Păun Hangiu, Pârvu Lânaru, D. Lămânăraru, Enache Simigiu etc.

În oraş, începând cu secolul al XVIII-lea existau deja bresle şi companii ale meşteşugarilor şi comercianţilor. Pe la 1832, de pildă, Alexandru Ştefulescu (Istoria Târgu-Jiului) certifică existenţa aici a 87 de cumpănaşi (companişti/ negustori sau meseriaşi grupaţi în organisme profesionale) reprezentând circa 5% din totalul populaţiei presupuse a oraşului - circa două mii de locuitori.

Demn de remarcat este şi faptul că, la începutul secolului al XIX-lea, cel mai mare număr de cumpănaşi nu se afla la Craiova sau Bucureşti, ci în judeţul Gorj. (C. C. Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Buc., 1972, pg. 147)

Numărul negustorilor şi al meseriaşilor din Tg-Jiu este în realitate mai mare, Ştefulescu neluând în calcul şi pe necorporatişti.

Vladimir Diculescu (Bresle, negustori, meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Buc., 1973, pg. 107}, în baza informaţiilor luate din catagrafia din 1831, află în Tg-Jiu nu mai puţin de 244 astfel de întreprinzători, anume: 8 bogasieri (negustori de articole de manufactură, în special pânzeturi fine, basmale etc., n.n.); 91 cojocari groşi; 16 croitori; 31 cizmari; 1 abagiu; 1 argintar; 4 zarafi (cămătari, n.n.); 8 bărbieri; 13 brutari; 4 simigii (vânzător de covrigi, plăcinte etc., n.n.); 13 cârciumari; 2 boiangii; 9 curelari; 2 zugravi; 1 lumânărar de seu; 1 dulgher; 21 olari; 14 precupeţi; 1 tăbăcar; 3 mămulari (vânzător de mărunţişuri, n.n.).

Cifrele par întrucâtva mari, cel puţin dacă luăm în considerare că Al. Ştefulescu - amintind structura socială şi economică a populaţiei oraşului la 1832 - vorbeşte că în Tg-Jiu, în afara cumpănaşilor, mai locuiau (familiile, desigur): ,,22 de boieri de neam, 5 scutelnici (ţărani scutiţi de plata birului, în schimbul unor obligaţii - îndeobşte militare - faţă de domnie, n.n.), 10 mazâli (fie descendenţi ai boierimii de rangul doi, fie moşneni însărcinaţi cu strângerea birului ori a altor taxe comunitare), 38 streini, 184 ruptaşi (termen care, credem noi, trebuie luat mai curând cu sensul de lucrători cu ziua decât cu acela obişnuit, de angrosişti; la fel de posibil este ca sub denumirea cu pricina să fie recenzaţi ţăranii de pe teritoriul oraşului, n.n.), 59 poslujnici (slujitori boiereşti sau mănăstireşti, scutiţi de dări) şi 73 haimanale (oameni fără căpătâi - nume sub care, posibil, se ascundea comunitatea rromilor)".

Indiferent de imperfecţiunile statistice, un fapt pozitiv se desprinde însă cu limpezime: la data respectivă, populaţia Tg-Jiului era alcătuită practic în quasitotalitate din oameni liberi, scutiţi de alte dări decât cele normale bunului mers al unei comunităţi clar structurate, din locuitorii stabili - moşneni, mici meseriaşi sau negustori, boieri, funcţionari mărunţi - care îşi construiesc viaţa în funcţie de pământul pe care-l moştenesc, de negoţul sau meşteşugul practicat în familie.

Conform aceluiaşi Vladimir Deculescu, catagrafia din 1835 consemnează 194 de meseriaşi şi negustori: 4 bogasieri; 3 braşoveni; 3 băcani; 7 cârciumari; 4 cojocari subţiri; 6 cojocari; 3 abagii; 4 boiangii; 1 bărbier; 2 lumânărari; 3 simigii; 2 brutari; 1 argintar; 1 zugrav; 13 cizmari; 3 curelari; 25 dulgheri; 5 fierari; 20 mămulari; 55 matrapozi (negustori, n.n.), 29 precupeţi. Întrucât structura ocupaţională din cele două catagrafii este aproape identică, este de presupus că statistica în minus din 1835 este efectul unei recenzări mai relaxante.

Oricum, în ambele lipseşte o informaţie capitală, anume că la 1832 (a se vedea şi Istoria Gorjului de Vasile Cărăbiş, Ed. Editis, Bucureşti, 1995) în Tg-Jiu funcţiona prima întreprindere de tip capitalist din Oltenia: Fabrica de porţelan a lui Frederic Dresler (Drexler), staroste al sudiţilor austrieci, cea care folosea la acea dată 21 de muncitori industriali.

În Analele statistice amintite anterior, din punct de vedere al structurii ocupaţionale a târgujienilor, celor peste 74/% reprezentând agricultori şi locuitori cu profesii libere (1987 locuitori) li se adăuga circa 11% meseriaşi (315), un procent identic de comercianţi (306) şi abia 2% fabricanţi (53).

Dacă la meseriaşi ori comercianţi era al şaptelea dintre oraşele oltene (după Craiova, Caracal, Cerneţi, Râmnic, Severin şi Drăgăşani), respectiv al cincilea (după Craiova, Calafat, Râmnic, Severin), nu acelaşi lucru se întâmplă şi la ponderea fabricanţilor, unde Tg-Jiul ocupă al doilea loc, după Severin (132), dar înaintea Craiovei consemnată cu doar 14 astfel de industriaşi.

Cifrele trebuie considerate în realitatea lor istorică pentru că, excepţie făcând Craiova, ele demonstrează o dată în plus că majoritatea oraşelor oltene, inclusiv Târgu-Jiul, erau încă tributare profilului comercial al economiei, în cazul Gorjului acesta fiind dat de negoţul cu vite şi material lemnos.

Nu lipsite de interes pentru modul în care târgurile Olteniei deveneau oraşe sunt şi celelalte date statistice relative la numărul clădirilor, al nivelelor, al camerelor, materialul de contrucţie al acestora etc., cu toate aducând informaţii implicite despre nivelul de trai şi civilizaţie al locuitorilor acelor timpuri.

Astfel, Târgu-Jiul (cf. sursa citată) este înregistrat cu un număr de 631 case de locuit din care 81 sunt cu două caturi - reprezentând parter şi un nivel, 540 cu un cat (parter) şi 10 sub pământ sau bordeie. În privinţa bordeielor nu avem date, dar presupunem că acestea aparţineau tot etniei rromilor stabili, destul de numeroasă în actuala zonă centrală a oraşului, porţiunea dintre strada Olteniţei şi strada Unirii purtând o vreme chiar numele de Uliţa Ţigăniei. Surprinde procentul mare de clădiri cu altă destinaţie decât aceea de locuit, circa 65% din totalul per judeţ, clădiri care presupuneau ateliere meşteşugăreşti, magazii, pivniţe, adăposturi pentru animale, coteţe de păsări, şure, coşare etc.

Cele 631 de case aveau 1628 de camere, ceea ce dă o medie de 2,6 odăi per casă, procentaj bun, depăşit doar de Craiova (3,2) şi Severin (3,1).

În privinţa materialelor de construcţie folosite situaţia este următoarea: din totalul de 1741 clădiri (case şi anexe), 130 erau de piatră, 13 de pământ şi 1598 din lemn. Preponderenţa lemnului (91,8%) în construcţiile din Tg-Jiu denotă că la acel moment pădurea ocupa încă mari suprafeţe de teren în vecinătatea oraşului.

Deşi vechi centru administrativ al judeţului şi vad comercial tradiţional în care meşteşugurile şi negoţul ar fi putut oferi bune condiţii unei dezvoltări urbanistice timpurii, Târgu-Jiul păstrează înfăţişarea de sat mai răsărit până spre sfârşitul veacului al XVIII-lea.

Imaginea de târg patriarhal încremenit înainte de vreme este prezentată în Istoria Târgu- Jiului şi de Alexandru Ştefulescu, istoricul notând printre altele:

,,Pe la începutul secolului al XIX- lea (1832), oraşul Târgul-Jiului înfăţişa o aglomerare de vreo 342 case, puţine de zid, abia 43, dintre care 28 cu două rânduri şi 15 cu un rând, cu acoperişuri de şindrilă; celelalte case erau de lemn, acoperite cu coceni, trestie şi fân, rar de şindrilă, împrejmuite cu garduri informe de nuele împletite pe pari fixaţi în pământ din distanţă în distanţă sau de sobori ciopliţi, unii mai lungi, alţii mai scurţi, alţii mai colţuraţi ori mai strâmbi, alţii, în fine, mai groşi şi mai nepotriviţi; porţile caselor înalte şi acoperite, ferestrile mici şi puţine, camerile nepardosite decât excepţional cu cărămidă şi aşezate, fără vreo temelie mai ridicată, de a dreptul pe pământ, toate cu tinde sau târnaţuri la intrare şi cu spatele la uliţă.

Această monotonie era întreruptă ici colea de pătule înalte de nuele împletite, clăi de fân, pătuiage de coceni străbătute de prăjini ascuţite.

Uliţele nealiniate, nepavate de loc ori rău pavate cu pietriş, lipsa de circulaţiune, tăcerea adâncă şi neturburată dedea oraşului nostru o impresiune adevărată de sat.

Casele boiereşti în forme de cule (turnuri) începuseră a dispărea şi a face loc altora, dintre care unele cu frumoase decoraţiuni în stil bizantin, cu înalte şi sculptate porţi cu streşini largi, mai aveau aspectul de locuinţe de târgoveţi."

Cât priveşte străzile, acestea sunt numite iniţial după specificul meseriei, importanţa unor instituţii construite în zonă ori a legăturii realizate cu alte oraşe: Băroi, Uliţa Ţigăniei, Uliţa Şcoalei sau Drumul Craiovei; Uliţa Sărarilor sau Bariera Severinului; Uliţa Domnească, Uliţa Mare, Uliţa Târgului sau Drumul Poştei; Bariera Transilvaniei; Bariera Vâlcii; Uliţa Morilor, Pietrari, Olari. Dintr-un început, aşezarea oraşului a fost stabilită în stânga Jiului.

Clădiri mai impunătoare se ridică începând secolul al XVIII-lea. Astfel, apar mai întâi culele cu două şi chiar trei nivele, mai apoi casele boiereşti de zid - între care, astăzi, se mai pot vedea Casa Dimitrie Măldărescu, Casa Barbu Gănescu şi Casa Vasile Moangă -, precum şi bisericile Sf. Apostoli (1747), Sf. Voievozi (1748-1764) şi Sf. Nicolae (1810).

Deşi, încă de la 1792, Nicolae Corlan Judeţul ia primele măsuri de pavare cu piatră a unor străzi, de o strategie urbanistică mai acătări sau de lucrări ori întreprinderi edilitare care să asigure un grad mai înalt de civilizaţie urbană se poate vorbi numai începând cu secolul al XIX-lea. Astfel, pe la 1834 începe alinierea gardurilor, se înfiinţează serviciul coşarilor şi oborul public, se proiectează pavarea străzilor şi se achiziţionează o tulumbă de foc şi două sacale pentru stingerea incendiilor. La 1841 se pavează cu piatră străzile: Uliţa Domnească (Uliţa Mare, Uliţa Târgului sau Drumul Poştei) - actuala stradă ,,Tudor Vladimirescu'', Uliţa Ţigăniei (Calea Victoriei) până la intersecţia cu actuala Unirii, Uliţa Sărarilor (Unirii), actualele străzi Geneva/ Griviţa şi Magheru, strada Fraternităţii - Calea Eroilor de astăzi, strada Egalităţii - fosta stradă Crişan care pornea dinspre latura sudică a Spitalului de Urgenţe de astăzi către strada Victoria - şi Uliţa Mică (Transilvaniei). Apar şi primele clădiri cu destinaţie publică: imobilul Şcolii normale primare (clădire începută pe la 1840 şi finalizată câţiva ani mai târziu, existentă şi astăzi, pe strada Constantin Stanciovici-Brănişteanu, fostă Olteniţei/ fostă Belvedere, în prelungirea corpului central de pe strada Victoria al actualei Facultăţii de drept Tg-Jiu) şi cel al Externatului Săvescu (1854). Pe la 1846 se realizează şi prima acţiune de iluminat public prin montarea a 40 de stâlpi de lemn de care sunt agăţate felinare cu lumânări de seu.

Aceasta este şi perioada în care a apărut celebra Grădină Publică. Proiectată în 1852, cu planurile refăcute în 1853 de serdarul Dumitru Pleşoianu, Grădina (înfiinţată în zăvoi, în insula dintre cele două poduri: cel de pe Jiul cel Mic, care curgea cam pe unde se află astăzi Bulevardul „Constantin Brâncuşi'', prin spatele casei lui Barbu Gănescu, al Primăriei şi Prefecturii actuale, şi cel de pe Jiul cel Mare) este inaugurată în 1856, preşedinte al Magistratului (1855 - 1857) fiind nimeni altul decât Constantin Stanciovici-Brănişteanu, întemeietorul Şcolii Naţionale locale şi iniţiatorul mişcării teatrale din Tg-Jiu.

Întrucât la acea dată erau făcute doar câteva bănci şi aliniate câteva alei, Stanciovici a dispus tăierea arinilor din perimetru, plantarea deasă cu tei, constituirea unei cuglării şi ridicarea unui chioş pentru bufet. Poarta grădinii era situată în colţul sud-estic şi purta inscripţia ,,Belvedere-Ştirbei". După expirarea mandatului, grădina este închisă. Acelaşi Stanciovici, devenit în 1864 întâiul primar din istoria Tg-Jiului, o va redeschide în condiţii mult îmbunătăţite.

Cât despre dimensiunile iniţiale ale parcului, acesta se întindea pe o suprafaţă mult mai mare decât cea actuală, începând cam din dreptul Bisericii Sf. Nicolae de astăzi şi cuprinzând şi zăvoiul de dincolo de actualul pod de peste Jiu, adică porţiunea din spatele actualei Pieţe Agro-alimentare până mai jos, în spatele strazii ,,14 octombrie'' de azi, fostă Uliţa Ferentarilor pe care au domiciliat şi bunicii Elvirei Godeanu.

În fine, la 1860, se înfiinţează Oficiul telegrafic, stabilindu-se mult aşteptata legătură cu ţara.

Oraşul începe deja să îşi schimbe înfăţişarea. Pe Uliţa Ţigăniei (Băroi, Şcoalei Normale, Calea Craiovei, Victoria) nu se mai răsfăţau ,,şatre şi bordeie ţigăneşti în formele cele mai ciudate, acoperite cu fân, coceni şi rare ori cu prăştilă'', comunitatea romilor - atât datorită urmărilor catastrofale ale unor inundaţii, dar şi pentru că edilii doreau să dea o altă înfăţişare zonei de pe malul Jiului - fiind mutată, începând cu 30 mai 1864, pe actualul amplasament al cartierului Obreja.

Un an de referinţă în urbanistica micului târg este 1875, când se inaugurează Palatul Comunal (actualmente Muzeul ,,Al. Ştefulescu'') şi Biserica Sf. Constantin şi Elena.

Cât priveşte existenţa Teatrului Milescu la 1875 sau înainte de acest an, în Artele spectacolului în Gorj, vol. I, Ed. Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Tg-Jiu, 2002, ofeream câteva argumente pe care le prezentăm în sumar şi aici:

- în Adresa nr. 2141 a Primăriei Urbei Târgu-Jiului, datată 7 octombrie 1875 (lună în care, prin tradiţie, se deschid stagiunile de spectacole), se specifică:

,,Domnule Epitropu

Dela representaţiunea dată de către Dl. Director al Teatrului în beneficiul Bisericei ce administraţi adunându-se lei trei sute treizeci şi unul bani 50, subscrisu vii trimit D-voastră cu aceasta spre ai întrebuinţa în cheltuielile Bisericei de primirea cărora să ne răspundeţi.

Primar,

D/lui Epitrop al Bisericii Sf. Constantin şi Elena din oraşi' (Arhivele Statului, filiala Gorj, Fond Primăria oraşului Tg-Jiu, dosar nr. 5/ 1882, fila 63)

- La fila 81 a aceluiaşi dosar, în Tabelul sumelor adunate şi cheltuite pentru construirea bisericii Sf. Constantin şi Elena (târnosită la 14 decembrie 1875), la poziţia 175 găsim notată sursa donaţiei:

„Adresa 2141/ 7 octombrie 1875 offerită de Direcţiunea Teatrului pentru reprezentaţiunea dată în Beneficiu Bisericei în ziua de Sf. Nicolae 331,50 lei".

Celor două documente amintite le adăugăm informaţiile din Dosarul nr. 49/ 1876, fila 1-8 (Arhivele Statului Gorj, Fond Protoieria Tg-Jiu), în care, făcându-se statistica imobilelor existente la Tg-Jiu la anul recensământului, sunt specificate: 721 case de locuit şi prăvălii, 3 şcoli, 6 biserici, 1 spital, 1 teatru subvenţionat de primărie cu 800 lei anual.

Întrucât orice statistică ia în calcul numai obiectivele finalizate, este cât se poate de limpede că Teatrul Milescu avea cel puţin un an de existenţă.

Faptul că deja se afla în subvenţia Primăriei (ceea ce presupune că alocaţia cu pricina fusese analizată şi aprobată în temeiul unei activităţi motivante desfăşurate pe o anume perioadă de timp, oricum anterioară anului acordării) nu face altceva decât să întărească supoziţia noastră că Sala de teatru Milescu se afla în funcţiune cel puţin din anul certificării existenţei trupei de teatru amintite mai sus, adică din 1875. Asta dacă nu cumva clădirea fusese construită înaintea datei cu pricina.

De unde această îndoială? În Pliantul ,,150 ani de teatru" (Tg-Jiu, 1984), Octavian Ungureanu, Ion Mocioi şi Antonie Dijmărescu susţin că: ,,Primul document păstrat privind susţinerea de spectacole de teatru ale profesioniştilor la Tg-Jiu este din 1874, referindu-se la o trupă din Bucureşti, a lui Ştefan Iulian, din care făcea parte şi Nottara.'"

Cât ne priveşte pe noi, în Artele spectacolului, vol I, am făcut unele supoziţii relativ la numele actorilor şi acel(e)a al piesei(lor) jucate atunci. Spuneam că, la vremea respectivă, Iulian, care debutase în 1870 în Ţăranul din vremea lui Tudor Vladimirescu de Mihail Pascaly, făcea parte din Uniunea artiştilor constituită de acesta din urmă şi de Costache Dimitriade.

Era de aşteptat, deci, ca membrii trupei de turneu să fi fost recrutaţi din colegii alături de care evolua în acel moment: Pascaly însuşi, Dimancea, Frosa Sarandi, Th. Pătraşcu, Matilda Pascaly, Catinca Dimitrescu (în roluri de bătrână), Ana Popescu, Bălănescu sau Petre Vellescu, iar printre piesele prezentate pe scena din Tg-Jiu să fi fost cea de debut - se afla doar în Gorjul lui Vladimirescu, apoi câteva dintre vodevilurile şi comediile de caracter care conveneau atât de bine stilului actoricesc al conducătorului trupei: Amorul doctor, Amicii falşi, Păcatele bărbaţilor sau Ştiinţa amorului şi, desigur, melodrame aflate la mare cinste în preferinţele spectatorilor sentimentali: Moartea lui Constantin Brâncoveanu, Îngerul morţii, Fiul nopţii etc., cu toate existente în repertoriul curent al stagiunilor 1872 - 1873 şi 1873 - 1874.

Spectacolele trebuie să fi avut loc spre sfârşitul primăverii lui 1874, odată pentru că acesta era în general anotimpul turneelor actorilor angajaţi la teatrele subvenţionate, a doua oară, pentru că stagiunea Societăţii dramatice a lui Pascaly se încheiase devreme, în 5 martie acelaşi an.

De informaţia aceasta, legăm o alta. În Vederi din Gorj/ În amintirea Centenarului mişcării lui Tudor Vladimirescu/ Album istoric, artistic şi pitoresc al Gorjului/ orânduit de Dr. N. Hasnaş şi N. Andriescu (Editura şi Tiparul Institutul Grafic Nicu D. Miloşescu, Tg-Jiu, iunie 1921), în partea a III-a, Partea Vederilor (Clădiri, Strade, Privelişti), în cea de a paisprezecea vedere a capitolului apare imaginea Teatrului Milescu şi textul: TeatrulMilescu din Târgu-Jiu.

Explicaţia este însoţită de nota: ,,Unul din cele mai vechi teatre din ţară. Întemeiat pe la 1873".

La rândul său, Albumul - realizare a Ligii Culturale - Secţia Tg-Jiu/ preşedinte dr. Nicolae Hasnaş - este prefaţat de textul: ,,Această lucrare de împrospătare a frumuseţilor Gorjiului este în partea cea mai însemnată a clişeelor extrasă din operile nemuritorului Alex. Ştefulescu, executate ca şi acest album, editat, de Tipografia Nicu D. Miloşescu.''

Fără a face din data cu pricina un capăt de ţară, este de presupus că dr. Nicolae Hasnaş, stabilit în Tg-Jiu în 1907 şi avocatul N. Andriescu, gorjean de baştină, vor fi fost în relaţii apropiate cu creatorul istoriei locale (Al. Ştefulescu, 1856-1910), având aşadar informaţii de la însuşi autorul fotografiilor amintite, realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primii ani ai celui următor.

Este adevărat că aceeaşi fotografie, existentă în Istoria Târgu-Jiului în ediţia princeps din 1906, nu este însoţită de vreo notaţie cu anul1873, după cum este adevărat că nici în corpul istoriei Ştefulescu nu avansează nici-o dată relativă la construcţia Teatrului Milescu - excepţie făcând o notă de subsol în care se precizează localizarea în spaţiu a imobilului -, dar la 1921 - an în care apare albumul cu pricina, memoria localnicilor este încă vie, iar probabilitatea ca anul 1873 să fie chiar cel al ridicării imobilului teatral este foarte mare.

În felul acesta s-ar explica şi sosirea pentru întâia dată la Tg-Jiu, în 1874, a unei trupe profesioniste de teatru, care are deja ştiinţa existenţei aici a unei săli şi a unei scene performante.

Aşa s-ar explica şi existenţa trupei de actori care dă spectacolul de binefacere în octombrie 1875, şi decizia Primăriei de a aloca în 1876 suma de 800 lei pentru teatru. Să ne reamintim că în cele două adrese relative la donaţia pentru finalizarea construcţiei bisericii Sf. Constantin şi Elena se vorbeşte de Domnul Director al Teatrului şi de Direcţiunea Teatrului, adică de o trupă legal constituită şi organizată după tipicul unei instituţii, în măsură a susţine o stagiune şi a oferi servicii artistice în contravaloarea unei subvenţii anume. Aşadar, şansa ca primul spectacol de teatru profesionist dat la Sala Milescu să fi fost chiar cel din 1874 -al trupei lui Iulian - este cât se poate de mare.

Sintetizând, se poate afirma că secolul al XIX-lea consolidează atributul de comunitate urban-negustorească bine conturată a Târgu-Jiului, printre valorile fundamentale ale acesteia la loc de cinste aflându-se interesul major pentru educaţie, artă, ştiinţă, cultură.

3) Târgu-Jiu - comunitate preindustrială

În general, ca trăsături definitorii ale unei astfel de comunităţi sunt acceptate următoarele:

- predominarea muncii agricole;

- procent mic al muncii remunerate;

- activităţi prestate în cadrul sistemului de autoproducţie în proporţie de circa 2/3 din totalul acestora;

- avuţia principală o reprezintă încă pământul şi comerţul;

- forţa de muncă aparţine majoritar producătorilor înşişi şi familiilor lor;

- proporţie mică a forţei de muncă angajată şi retribuită ca atare pentru activitatea depusă.

Despre o astfel de comunitate se poate vorbi cu oarecare îndreptăţire abia după 1832, anul în care Frederich Drexler ia decizia înfiinţării la Tg-Jiu a Fabricii de porţelan (situată pe atunci în zona de sud a actualei clădiri a Palatului Prefecturii).

Din Dosarul nr. 14/ 1878, filele 16-17 (Arhivele Statului Gorj, Fond Primăria Tg-Jiu) desprindem numărul şi anvergura capacităţilor productive ale urbei la sfârşitul Războiului pentru independenţă. Statistica înaintată Primăriei de poliţaiul oraşului (Grigore Culcer, fiul doctorului Dimitrie Culcer, n.n.) nominalizează oarecum pompos o mulţime de fabrici, anume:

- Fabrica de bere, cu o producţie de 100 vedre (circa 1000 litri), care nu este alta decât fabrica lui Josef Visner, bunicul Elvirei Godeanu (subl. n.);

- Fabrica de băuturi gazoase;

- Fabrica de oţet;

- Fabrica petrolului (rafinărie! În cazul acesta, exploatarea şi prelucrarea petrolului în Gorj are deja 125 de ani, n.n.);

- Fabrica de ulei de in;

- '' - ulei de rapiţă;

- Fabrica de cărămizi;

- '' - de cărbuni de oase;

- '' - de hârtie;

- '' - de lumânări de seu;

- '' - de lumânări de ceară;

- '' - de lumânări de stearină:

- Fabrica de mezeluri;

- '' - de alimente şi fidea;

- '' - de zahăr;

- '' - de săpun;

- '' - de scrobeală;

- '' - de postav;

- '' - de sticlărie;

- '' - de tăbăcărie;

- '' - de teracotă;

- '' - de turnătorie şi alte metale (metalurgie!);

- Uzina de gaz fluid (!);

- Fabrica de brânză şi unt (văcărie);

- Fabrica de velniţe (distilerie, povarnă, n.n.)

Acestora li se adaugă 7 fabrici (brutării) care produc 137.000 ocale de pâine, pive, spaţii cu aparate de fabricat ţuică şi 4 mori pe Jiu cu 2-4 muncitori.

O imagine edificatoare a capacităţilor industriale ale Târgu-Jiului în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea o dă însă cea mai îndreptăţită şi informată persoană a momentului: Vasile Lascăr, primar, care, în octombrie 1879, în Darea de seamă înaintată membrilor Consiliului Comunal, prezintă statistica profesiilor din oraş - document care întăreşte afirmaţia că la vremea respectivă comunitatea era abia în faza de preindustrializare. La data menţionată, în capitala Gorjului existau:

- 37 proprietari;

- 108 funcţionari;

- 84 studenţi;

- 10 preoţi;

- 190 agricoli;

- 81 băcani;

- 7 abagii;

- 20 fierari;

- 19 lemnari;

- 45 cizmari;

- 4 cojocari;

- 329 servitori;

- 33 olari;

- 15 zidari;

- 19 lăutari;

- 8 poteraşi;

- 6 birjari;

- 5 grădinari;

- 2 morari;

- 6 croitori;

- 7 croitorese;

- 8 măcelari;

- 5 bărbieri;

- 2 pescari;

- 1 mecanic;

- 3 tabaci;

- 1 fabricant bere;

- 2 spiţer;

- 16 brutari;

- 3 simigii;

- 6 bragagii;

- 10 avocaţi;

- 4 medici;

- 2 ingineri;

- 4 tapiţeri;

- 1 modistă;

- 1 legător cărţi;

- 3 cafegii;

- 1 ceasornicar;

- 1 hăinar;

- 3 tinichigii;

- 3 dogari;

- 10 militari;

- 4 boiagii;

- 5 calfe;

- 12 ucenici;

- 1 cercelar;

- 5 braşoveni;

- 4 telegrafişti;

- 1 plăpumar;

- 5 spălătorese;

- 177 servitoare.

Aşadar, 52 de profesii şi 1261 persoane ocupate în activităţi comunitare de un profil sau altul, adică mai bine de o treime din populaţia totală a oraşului (3.346 locuitori). Scăzând copiii, casnicele, bătrânii, bolnavii etc., procentul este unul bun. Mai puţin bună este însă activitatea industrială propriu-zisă. O radiografiază lucid - şi cu puţin sarcasm, cu acelaşi prilej, Vasile Lascăr:

,,Industria, domnilor, este aproape nulă în oraşul nostru. Abia avem o

berărie, care a produs anul acesta 300 vedre (circa 3000 litri, n.n.) bere, două lumânării, una de ceară, care a fabricat 1000 oca (aproximativ 1000 kg, n. n.), şi cealaltă de lumânări de seu, care a făcut 400 oca. Mai putem adăuga două tăbăcării care a lucrat: una 150 piei de bou şi 50 piei de viţel şi cealalată 180 piei de bou şi 30 piei de viţel.

Nu vă pot cita, domnilor, lucrările efectuate de cele 4 fierării, care se găsesc în oraşul nostru, fiindcă nu sunt sigur dacă înapoiază trăsurile şi căruţele care se angajează să le repare într-o stare mai bună decât aceea în care le-a primit."

Indubitabil, dincolo de preţiozitatea termenului „fabrică" din tabelul poliţaiului urbei şi de pesimismul primarului, acesta este totuşi momentul care atestă că activităţile neagricole - circa 85% din total forţă de muncă ocupată - au devenit o realitate la Tg-Jiu.

În linii generale, cam acesta era orăşelul ,,cât o batistă", Târgu-Jiul pe care Josif şi Eleonora Visner, bunicii Elvirei Godeanu, l-au găsit în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea şi în care au decis să-şi continue destinul.

2. ,,La Neamţu'', pe malul Jiului

Prin Actul nr. 65, eliberat la cerere de Oficiul Stării Civile al Primăriei Tg-Jiu în aprilie 1915, se dă în copie un Extras din Registrul actelor civile de născuţi pe 1880 în care se precizează că, la 21 septembrie acel an, pe la orele şase şi jumătate seara, s-a născut Josephina Visner ,,de secs femenin (... ) în casa D-lui Anton Lucaci din strada Ferentarilor suburbia Albastră, fică a D-lui Iosef Visner în etate de ani 43 şi a D-nei Eleonora Visner de ani 40, ambi de religiune Catolică, domiciliaţi în Urba Jiu. "

Ce va fi sperat să găsească Iosef Visner - ,,colonist adus din Germania de Carol I'' (Ludmila Patlanjoglu, Elvira - ,,Am primit botezul de fată frumoasă de când m-am născut", Adevărul literar şi artistic, nr. 251/ 15 ianuarie 1995, pg. 9) în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea - în Tg-Jiu, nu ştim cu exactitate. Poate l-a împins spiritul de aventură, poate speranţa că într-o nouă ţară se va realiza mai bine decât în aceea de baştină, poate va fi săvârşit ceva anume care l-a obligat într-un fel sau altul să-şi schimbe domiciliul, poate...

Data exactă a stabilirii Visnerilor în Tg-Jiu nu ne este cunoscută. Oricum, ea s-a produs undeva, între 1866 - anul sosirii în Principate a lui Carol I - şi ante 1880, anul naşterii Josefinei. Ceea ce ştim cu siguranţă, este că la 1880 nu aveau propria lor casă, locuind cu chirie în imobilul lui Anton Lucaci, de pe strada Ferentarilor (actualmente str. 14 octombrie), în imediata apropiere a malului Jiului.

Familia pare a fi fost una înstărită şi de o anume anvergură socială, devreme ce, aşa cum menţiona Elvira Godeanu în interviul acordat Ludmilei Patlanjoglu, ''bunica (Eleonora Visner, adică, n.n.) era fiica consului austriac din Galaţi", localitate unde avea de altfel şi câteva case, una dintre acestea fiind pusă la dispoziţie, după căsătorie, soţilor Glodeanu.

În acest mod, se poate explica şi faptul că Iosif Visner, într-un timp relativ scurt, îşi deschide cunoscuta-i fabrică de bere.

La anul naşterii Josephinei - spun documentele vremii - urbea Jiului număra vreo 3.346 locuitori, dintre care 3.092 erau români şi 254 străini de neam - aproape 8%, aşadar.

Printre cei stabiliţi aici cu voie sau de nevoie, comunitatea alogenă cea mai puternică o constituia cea nemţească, cifrată în 1880 la nu mai puţin de 139 membri. Urmau sârbii cu 42 persoane, evreii în număr de 39 şi ungurii cu 24 de suflete. Patru greci, trei italieni, un englez şi un francez completau catagrafia destul de cosmopolită a unui târguşor inundat de verdeaţă şi, în proporţie cel puţin egală, de visuri de emancipare şi prosperitate.

Procentul de 8% al cetăţenilor străini ca şi cel de peste 4,5% al celor de origine germanică (printre ei aflându-se şi mulţi austrieci) nu trebuie să mire prea tare. Punct de răscruce a unor drumuri comerciale pe ruta Dunăre, Transilvania şi Imperiul Austriac, dar şi zonă de complementaritate între imperiile turcesc şi austriac o bună perioadă din istoria sa, oraşul a avut mai tot timpul o structură cosmopolită, o dovadă fiind, de pildă, statistica de la 1900, când, în Tg-Jiu, se înregistrau 6.634 locuitori, din care 1.151 supuşi străini, adică peste 20% din totalul populaţiei stabile.

Cât priveşte cetăţenii de neam germanic, prezenţa lor a fost posibilă datorită mai multor factori:

- apropierea de graniţa cu Imperiul Austriac (care trecea pe la Schela, la câţiva km. de Tg-Jiu);

- anexarea, de către austrieci, timp de două decenii, a Olteniei;

- politica dusă de Carol I în privinţa indigenizării unui număr de etnici germani pe întreg teritoriul Principatelor, inclusiv în Gorj, printre ei aflându-se şi acest Iosif Visner.

Nu trebuie omis nici faptul că, la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în bună parte pe parcursul celui de-al XIX-lea secol, cetăţenii de altă etnie decât aceea românească aveau/ puteau obţine statutul de ,,sudit" (,,supus străin"), aflându-se aşadar sub protecţia unei puteri externe, având dreptul la o jurisdicţie specială şi la privilegii fiscale generatoare de oportunităţi economice de care pământenii nu se puteau bucura. La fel de adevărat este şi faptul că şi unii cetăţeni români beneficiau sau solicitau statutul de sudit, printre cei care s-au bucurat de această calitate fiind şi Tudor Vladimirescu, aflat sub protecţia Imperiului Ţarist.

Toate aceste avantaje le creau sudiţilor o poziţie socială mai deosebită, în mentalul colectiv din Gorj păstrându-se şi acum sintagma ,,supus austriac", aplicată generic celui care avea pretenţia unui tratament diferit de acela oferit majorităţii.

Cât priveşte documentele locale, acestea consemnează existenţa la Tg-Jiu, în 1832, a lui Frederich Drexler, staroste al sudiţilor austrieci din Gorj; prezenţa acestuia certifică faptul că, la început de secol XIX, cel puţin, comunitatea respectivă era îndeajuns de numeroasă pentru a avea nevoie de un staroste care să-i reprezinte interesele faţă de administraţia pământeană locală.

Stabilirea străinilor a fost benefică pentru oraş, nu puţini dintre germanii rezidenţi în capitala Gorjului rămânând în istoria acesteia:

* medici: Solomon (1812), Francisc Albiner (1831), Fritz Moritz Ieniken (1838), Grotz (1860) etc.

* farmacişti: Reinhardt, Schwab, Winkler, Arthur Poll;

* industriaşi: Frederic Drexler (staroste al sudiţilor austrieci din Gorj, proprietarul, la 1832, a Fabricii de porţelan din Tg-Jiu, prima întreprindere capitalistă din Oltenia); Iosif Visner;

* cadre didactice: Maria Keller, la Pensionul de fete din Tg-Jiu (1845); Adela Kaiser, directoarea Externatului de fete Săvoiu (1854); Babet Kule, profesoară Institutul de fete Săvoiu (1865); Ion Wirnstl - profesor de caligrafie, desen ornamental, desen decorativ, pictură ceramică; Paul Sneider - profesor pentru lucrări la roată, turnare vase, smălţuirea şi arderea vaselor; Iosif Schmidt - profesor pentru modelare în pământ şi plastilină, turnare gips. Ultimii trei au funcţionat la Şcoala de ceramică din Tg-Jiu,

înfiinţată la 1900;

* librar: Emil Schmidt;

* grădinar şef (Grădina publică): Carol Arendt;

* artişti plastici: Iosif Schmidt, devenit, după căsătorie şi stabilire definitivă aici, Ion Schmidt-Faur; Iosif Keber.

Existenţa unei comunităţi germane destul de puternice la sfârşitul de secol XIX în Tg-Jiu a dus şi la apariţia unor forme de organizare socială şi culturală care să prezerve identitatea acestei etnii.

Astfel, în 1893, se înfiinţează aici Societatea ,,Unirea", o societate a lucrătorilor străini, în al cărui Consiliu de Administraţie erau aleşi, prin cutumă statutară, doar nemţi. Societatea îşi propunea, pe lângă necesarele obiective de natură socială şi unele de factură culturală şi educativă.

Urmare, în iulie 1896, se înfiinţează Societatea germană de cântece, iar la 16 noiembrie acelaşi an are loc prima serată corală susţinută la Teatrul Milescu de Reuniunea germană de cântări, corul fiind condus de profesorul Ştefan Bobancu, iniţiatorul constituirii celor două organisme.

Acelaşi Ştefan Bobancu, la 1904, înfiinţează şi conduce Şcoala particulară româno-germană din Tg-Jiu. Evenimentul este consemnat şi de Nicolae Iorga (Drumuri şi oraşe din România, Ed. Minerva, Buc., 1904) care, la pg. 14, notează:

,,În oraş e o mică colonie germană. Ea îşi deschide acum şcoala ei germană, la care şi ţăranii noştri îşi înscriu copiii."

Instituţia durează până în 1914, se preda în limba română după programele şcolilor româneşti şi în limba germană după un program special.

Printre absolvenţi acestei şcoli s-a aflat şi viitorul mare pictor Iosif Keber (vezi şi Octavian Ungureanu, Keber, Tg-Jiu, 1996).

*

Amănunte despre viaţa Josephinei Visner avem puţine şi ele se datorează în mare parte amintirilor Elvirei. La acestea se adaugă sărăcăcioase documente de arhivă şi cele câteva informaţii puse la dispoziţie de doamnele Maria Simion şi Elvira Brandibur (şi aceasta din urmă cu domiciliul în Tg-Jiu, nepoată a actriţei din partea mătuşii Paulina), informaţii nu întotdeauna ferme însă şi, nu de puţine ori, neînsoţite de acte oficiale.

Ştim astfel componenţa familiei Eleonora şi Iosif Visner, o familie care are patru fete - Mita, Josephina, Paulina şi Laura (Eleonora) - şi un băiat: Rudolf. (Pentru amănunte, a se vedea şi Ion Mocioi, Elvira Godeanu - regină a teatrului românesc, Editura Spicon, Tg-Jiu, 2002)

Mai ştim şi câte ceva despre soarta surorilor şi fratelui Josephinei, anume:

- Mita, căsătorită în Bucureşti, are la rându-i cinci copii: Elsa, Sabina, Magdalena, Cornelia şi Max. În casa Mitei, prin anii '20, se vor muta pentru o perioadă Josephina şi Elvira;

- Paulina rămâne în Tg-Jiu şi are tot cinci copii: Josefina, Aurelia, Cornelia şi doi băieţi, unul dintre ei, Rudolf având la rându-i un băiat, Iosif (Pepi), bunicul doamnei Maria Simion;

- Laura (Eleonora), considerată a fi fost cea mai frumoasă şi mai bogată dintre surori, nu a avut copii, fapt pentru care şi-a asumat o perioadă de timp destul de lungă responsabilitatea ajutorării Josephinei şi a Elvirei. Căsătorită relativ timpuriu cu şeful poliţiei locale, mai apoi, la 25 de ani, cu nepotul lui Gh. Magheru, avocatul Floru Aluneanu - unul dintre cei mai avuţi oameni din judeţ şi care avea moşie şi la Titu, lângă Bucureşti - Laura a locuit în casa acestuia de pe strada Unirii, într-o clădire cu două corpuri şi curte mare, aflată în imediata apropiere a Teatrului-Cinema Căldăruşe - cea de a doua sală de spectacole a târgului, construită în 1924.

{Notă: În imobilul respectiv, pe la 1966, se afla un cabinet medical; în toamna acelui an, subsemnatul, elev de clasa a IX-a, l-a vizitat de câteva ori, intoxicat cu fum fiind după incendiul izbucnit la Internatul Liceului ,,Tudor Vladimirescu".};

- în fine, Rudolf este continuatorul afacerii familiei, în Arhivele Judeţului Gorj, Fond Primăria Oraş Tg-Jiu, dosar nr. 36/1931, aflându-se cererea prin care N. D. Alemănuţ (mare comerciant al vremii) şi căpitan în rezervă Dogaru solicită percepţiei locale aprobare ,,de a fabrica drojdie de vin la cazanul lui Rudolf Visnăr din Tg-Jiu".

Ceea ce ştim mai puţin despre Josephina este perioada anilor petrecuţi până la cunoştinţa cu viitorul ei soţ, Constantin Glodeanu; adică anii copilăriei, cei prezumptivi petrecuţi în şcoală, ce a făcut după absolvirea a ceea ce putea fi absolvit în acea perioadă de tinerele târgujience.

Cât priveşte anii copilăriei, îi bănuim a fi fost fără griji, alături de părinţii care aveau în proprietate o fabrică de bere ,,de unde se alimenta toată Oltenia'' (Ludmila Patlanjoglu, art. cit., pg. 9), de surorile ei şi, desigur, de odraslele târgoveţilor ori ale membrilor comunităţii nemţeşti din zonă.

După cum deja am amintit, Josephina se născuse în casele lui Anton Lucaci, pe strada Ferentarilor, actualmente strada ''14 Octombrie''. Pe aceeaşi stradă, Iosif Visner şi-a construit mai apoi, în apropiere, nouă locuinţă.

În menţionatul interviu publicat de Ludmila Patlanjoglu în ianuarie 1995, Elvira descrie imobilul în care a deschis ochii asupra lumii:

,,Pe malul Jiului, nu departe de grădina publică, (bunicul, n. n.) îşi făcuse o casă somptuoasă cu stucaturi, cu o grădină mare cu pomi şi verdeaţă în faţă unde se aflau mese cu umbreluţe. Aici venea lumea să bea bere «la neamţu, la Vissner»".

Faptul că după 1916 (perioada presupusă a stabilirii la Caracal) Josephina este secretar-administator al unui pension ne duce la gândul că mama Elvirei a absolvit cel puţin cursurile primare. Susţinem aceasta întrucât excludem dintr-un început posibilitatea ca într-o familie nemţească de la sfârşitul veacului al XIX-lea să se fi pus vreo clipă problema neştiinţei de carte. Cu atât mai puţin în micul oraş de pe Jiu, care avea deja o bună tradiţie în privinţa educaţiei tinerelor fete, prima şcoală de stat - Şcoala Naţională, înfiinţată şi condusă de Constantin Stanciovici-Brănişteanu în primăvara/vara anului 1832, numărând chiar din primul moment 170 de elevi, băieţi şi fete, deopotrivă. Spre cinstea ei, comunitatea târgului a acordat atenţia cuvenită instrucţiei şi educaţiei fetelor încă din zorii modernizării sale. Astfel, la 20 octombrie 1845, Eforia Şcoalelor era anunţată că Simeon Brâncovean, Petru şi Iosif Popescu din Banatul Timişoarei, alături de Maria Keller şi guvernanta paharnicului Ion Sâmboteanu au deschis ,,joi, 11 octombrie, un pension pentru creşterea fetelor, în limba română, franceză, germană şi ungară."

În 1854, Constantin Săvoiu, unul dintre boierii locali, dăruieşte un local de şcoală care devine Externatul de fete ,,C. Săvoiu'', aşezământ ce, la 5 septembrie 1860, sub direcţiunea Adelei Kaiser, admite ca eleve, pe lângă fiicele de orăşeni, şi pe cele ale sătenilor din judeţ. Externatul va funcţiona cu clasele I şi a II-a până în 1862, când se formează şi clasa a III-a, iar din 1888 cu ciclul complet de patru clase.

A existat şi o iniţiativă a Consiliului Judeţean privitoare la înfiinţarea unei şcoli secundare de fete. Aceasta, numită şi Institutul de fete, îşi începe cursurile la 1 septembrie 1872, sub directoratul Ecaterinei Urziceanu, şcolită la Munchen, nimeni altcineva decât fiica lui Constantin Stanciovici-Brănişteanu. Institutul durează însă numai până în 1881-1882, ceea ce exclude de la sine posibilitatea ca Josephina să-i fi urmat cursurile.

Rămâne aşadar probabilitatea că mama Elvirei nu putea fi elevă decât a Externatului de fete ,,Constantin Săvoiu'', singura şcoală primară de gen în funcţiune în perioadă şi în care, pe lângă cunoştiinţele din programa oficială, se studiau limbi străine (inclusiv germana) şi pianul. Dacă aceasta va fi fost realitatea, atunci una dintre profesoarele de atunci ale Josephinei, anume Lucia Fotescu, este una şi aceeaşi cu directoarea viitoarei Şcoli primare nr. 1 de fete, cea absolvită de Elvira în iunie 1915.

Din alte puncte de vedere, adolescenţa şi primii ani ai tinereţii Josephinei s-au scurs într-un mediu cât se poate de motivant, ultimele două decenii ale celui de-al XIX-lea veac fiind cele care au generat şi realizat

remarcabila mişcare de emancipare urbană, politică, economică şi culturală a Târgu-Jiului, punctul de la care se va pleca de aici înainte în orice analiză pertinentă a contribuţiilor gorjeneşti - nu puţine - la conturarea unui anume model cultural naţional.

Întrucât acest ultim sfert al secolului al XIX-lea înseamnă ieşirea definitivă din lentoarea cu iz oriental şi adoptarea tranşantă, absolută, a sistemului de valori occidentale, în cele ce urmează vom lărgi puţin aria informaţiilor, încercând a avea o imagine cât mai completă asupra localităţii ce devenise de acum domiciliul definitiv al Josephinei Visner.

Am menţionat deja (Dosar nr. 49/ 1876, Fond Protoieria Tg-Jiu) numărul imobilelor de locuit şi de prestări servicii către populaţie, precum şi al instituţiilor publice. Vom căuta acum să le localizăm pe cele din urmă, folosindu-ne de informaţiile şi harta existente în ,,Istoria Târgu-Jiului'' a lui Alexandru Ştefulescu.

Prima constatare care se impune este aceea că, exceptând Biserica catedrală şi Şcoala Normală Primară - aflate pe Calea Victoriei, toate celelalte instituţii de interes comunitar erau amplasate pe aliniamentul actualelor străzi Tudor Vladimirescu, Geneva, Magheru, Unirii. Acesta a fost, în fapt, centrul civic tradiţional al localităţii, zona în care se afla majoritatea caselor vechii boierimi gorjeneşti, din care, astăzi, nu mai sunt decât cele ale Uţei Măldărăscu (sediul Fundaţiei ,,Jiul de Sus''). Tot aici erau situate cele trei şcoli primare - de băieţi şi de fete (între actualele străzi Popa Şapcă şi Geneva/ fostă Griviţei), Teatrul Milescu (lângă Pasarela de peste Calea ferată; casele lui Francisc Milescu există şi astăzi, fiind încorporate Spitalului de pe strada Unirii), Palatul comunal (1875, actualmente sediul Muzeului Gorjului), care cuprindea şi secţia Tribunalului, şi, în fine, Spitalul orăşenesc, recenzat la 1876 (în apropierea Teatrului Milescu, tot pe partea dreaptă a Străzii Unirii).

Documentele de arhivă locală specifică faptul că la 1877 medicii spitalului erau doctorii Staicu şi V. Modolea, că spitalul funcţiona cu 4 paturi (un pat la mia de locuitorii, conform legii) şi că îşi avea sediul în casele lui Cristache Ioanid. "Istoria Târgu-Jiului'' stabileşte cu claritate locul de amplasare a acestora: ,,Pe strada Unirii numită ,,Bariera Severinului'' ... (se afla, n.n.) ... siliştea medelnicerului Zanfirache Bâlteanu pe care a traversat-o strada Unirii, când era a lui Hristache Ioanid.", iar din notele de subsol (pg. 90, poziţia 10) ni se certifică faptul că pe siliştea cu pricina s-au construit Spitalul Judeţean (astăzi Spitalul vechi, de la Pasarelă, n.n.) şi Teatrul Milescu.

Actuala zonă centrală, cuprinsă între bulevardul Unirii la Sud, bulevardul Constantin Brâncuşi la Vest, strada Traian la Nord şi străzile G-ral Magheru şi Popa Şapcă la Est se constituie relativ târziu, în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea fiind considerată o zonă de margine. Aici, pe malul Jiului, se aflau şatre ţigăneşti, cimitirul oraşului (în jurul Bisericii Negustorilor/ Catedrala) - căruia i-a luat locul piaţa agroalimentară, mori pe apă, mici ateliere de producţie casnică între care se iţea orgolioasă prima întreprindere capitalistă din Oltenia - Fabrica de porţelan a lui Fr. Drexler, înfiinţată pe la 1832. Punct nodal al Târgului, cu adevărat, Calea Victoriei va deveni ulterior anului 1864, după evacuarea şatrelor ţigăneşti înspre Obreja şi, cu deosebire, după 1880, an în care cimitirul din jurul Catedralei va fi mutat pe actualul amplasament, cel de lângă Fabrica de confecţii.

Întreprinderea aceasta a durat câţiva ani, începutul fiind făcut la 2 noiembrie 1876, când, prin Ordonanţa nr. 13.963, Prefectura Gorjului face cunoscut Primăriei Tg-Jiu că s-a dispus ca ,,osemintele aflate la biserica Catedrală şi la Biserica Sf. Constantin şi Elena, care au o vechime de 7 ani să se permute la cimitirul comunei, iar terenul eliberat de oseminte să rămână pentru piaţa de comerţ." (Arhivele Statului Gorj, Fond Primăria Tg-Jiu, dosar nr. 46/ 1876, fila 4)

Acţiunea se finalizează abia în 1880, concomitent cu construcţia drumului spre cimitir şi a bisericii-capelă ortodoxe din perimetru. Cât priveşte mutarea definitivă a centrului civic din perimetrul menţionat anterior înspre cel actual, aceasta se va produce odată cu amplasarea aici a două dintre instituţiile publice fundamentale ale judeţului: Palatul Municipalităţii -1898 (actualul sediu al Prefecturii) şi Tribunalul Judeţean - 1900 (azi, Facultatea de drept a Universităţii „Constantin Brâncuşi'').

La 1876 se produc schimbări şi în iluminatul public, care se face acum cu 84 lămpi de petrol. Acestora le sunt adăugate la sfârşitul lui 1877 încă 16, o parte dintre ele fiind montate în Grădina Publică. Pentru îngrijirea Grădinii şi a serei oraşului, Municipalitatea avea angajat la acea vreme un grădinar-florar.

Din alte puncte de vedere, situaţia socială în epocă a târgujienilor nu era nici pe departe bună. Anul 1877, anul Războiului de independenţă, este unul nefavorabil majorităţii populaţiei: inundaţiile din primăvară produseseră mari pagube culturilor agricole iar epizotia care bântuia cu furie în zonă împuţinase efectivele de animale. Nici impozitele pe care trebuiau să le plătească târgoveţii nu erau mici.

Sărăcia, mulţimea şi mărimea taxelor şi a impozitelor, războiul etc. au dus nu o dată la punerea sub sechestru a brumei de averi a celor datornici fără vina lor. Care era nivelul de trai al orăşeanului comun la 1877 se poate deduce simplu din enumerarea ,,bunurilor'' sechestrate de perceptori. În lipsă de alte valori, reprezentanţii legii pun poprire pe: 1 hârdău, o tigaie, 2 căldări, 1 vătrai, 1 pirostrie, 1 sfeşnic de luminat camera, 2 farfurii, 3 linguri etc. (Arhivele Statului Gorj, Fond Primărie, Dosar nr. 17/ 1877, fila 3)

Nici cei presupuşi a avea o oarecare dare de mână nu o duc mult mai bine. Din acelaşi dosar aflăm că 1877 este şi anul în care organele fiscale - din pricina unor datorii neplătite - vând casa lui Constantin Stanciovici-Brănişteanu!

În ciuda unor încercări merituoase de urbanizare, mizeria şi bolile datorate sărăciei nu ocolesc păturile medii ori sărace. Astfel, pe trimestrul al II-lea al anului, se nasc în Tg-Jiu 30 de copii, au loc 4 căsătorii şi mor 35 de persoane! (Fond Primăria Tg-Jiu, dosar nr. 5/ 1877, fila 72, 84) Mortalitatea infantilă era extrem de ridicată în epocă, în martie acelaşi an având loc 8 naşteri - 5 fete şi 3 băieţi - dar şi 20 de decese, 8 dintre cei decedaţi fiind copii! Sporul natural era aşadar zero sau negativ! În atare condiţii, este limpede de ce populaţia oraşului creşte atât de încet.

În acelaşi an, se întâmplă însă şi un lucru pozitiv: la Şcoala Normală era înfiinţată prima grădină botanică din Regat, din iniţiativa profesorului I. Stănculescu (Constantin Simionescu, Prima grădină botanică şcolară, Natura, nr. 4/ 1974, pg. 71-72).

În fine, la 1879 - sub primariatul lui Vasile Lascăr - se fac primele trotuare şi se nivelează străzile oraşului, pe la 1880 li se dă nume noi care se păstrează în mare parte şi astăzi, iar la 1 iulie 1888 primul tren soseşte în gara Târgu-Jiu.

Acesta este, edilitar vorbind, oraşul naşterii şi copilăriei Josephinei Visner.

O localitate care caută şi care-şi găseşte cu greu identitatea urbană, dar cu iniţiative neaşteptat de curajoase şi de productive în planul educaţiei generale şi al consolidării unei vieţi artistice de performanţă.

Spunem acestea pentru că ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea reprezintă momentul alinierii decisive a micului târg la mişcarea culturală naţională. Pentru că istoria acestei perioade de naştere spirituală a fost detaliată în Artele spectacolului, în cele ce urmează vom aminti doar momentele de vârf ale acesteia.

Vorbeam ceva mai înainte de anul construcţiei Teatrului Milescu şi de cele două spectacole certificate de arhivele locale în 1874 şi 1875. Vasile Lascăr, primarul aflat în funcţie şi în 1880, dezvăluie o relaţie privilegiată cu un ,,Directore de Theatru", ceea ce ne întăreşte convingerea unei cunoştinţe anterioare anului în cauză şi, evident, a prezenţei în Tg-Jiu, a trupei conduse de acesta.

Dar iată ce act (scrisoare/ bilet), înregistrat la nr. 56/ 13 - 15 ianuarie 1880, găsim în Arhivele Statului Gorj, Fond Primăria Tg-Jiu, dosar nr. 2/1880, fila 1:

,, D-lui Directoru alu Theatrulu

În faţa mizeriei care apassă parte din populaţiunea noastre urbane şi în vederea frumoaselor sentimente de care ştiu(sublinierea noastră) că sunteţi animatu mi permisei a vă ruga D-le Directore să binevoiţi a interveni pe lângă D-nii şi D-nele Artiste ca să dea uo representaţiune Theatrală în folosulu săracilor din acestu oraşi.

Ştiindu desigur D-le Directore că cererea mea va găsi ecou atâtă în inima D-tale câtu şi a tuturora D-lor şi D-lore Artiste vă mulţumescu prin anticipaţiune şi vă rogu să primiţi asigurarea distinsei mele considera-ţiuni.''

Deşi nesemnat, biletul aparţine indubitabil primarului, întrucât destinatarul, în răspunsul dat (Fond Primăria Tg-Jiu, dosar nr. 2/ 1880, fila 6), îi va menţiona numărul sub care fusese înregistrat la ieşire, răspuns (nr. înregistrare la Primăria Tg-Jiu 112/ 13 ianuarie 1880) care limpezeşte în bună măsură şi întrebările relative la numele primei trupe profesioniste şi pe acelea privitoare la identitatea directorului acesteia:

,,Direcţiunea Theatrului Român din T - Jiu

Domnule Primar

În urma appelului ce mi aţi făcutu prin adresa Domniei Voastre cu No. 56 spre a contribui în folosulu sărmanilor nenorociţi din această urbe, atâtu cu micul meu talentu câtu şi alu artiştilor ce compun trupa mea dându o representaţiune theatrală în profitulu acestoru nenorociţi, viu a vă încunoscinţa Domnule Primariu că suntu gata şi mă simtu fericitu ca să potu conrespunde nobilei iniţiative ce aţi luatu cu această ocasiune, ficsându pentru numita representaţiune ziua de Marţi 22 ianuarie 1880 binevoindu a lua disposiţiunile necesare în privinţa aceasta.

Primiţi vă rogu D-le Primaru assecurarea de cea mai distinsă conside-raţiune şi respectu ce vă conservu.

Directore Th. Poppesco''

Cei care sunt eventual interesaţi de cariera acestui Theodor Popescu vor găsi amănunte în Artele spectacolului în Gorj, vol. I., Tg-Jiu, 2002.

Pentru a-l apropia mai mult de vremurile sale de glorie, apelăm aici la câteva fragmente din Evocările lui V. Maximilian (Editura Meridiane, Bucureşti, 1962), ilustrul actor cunoscându-l cât se poate de bine şi asumându-şi cu tandreţe titlul de discipol al celui supranumit ,,Maestrul'': ,,Dotat cu voce puternică şi frumoasă, Theodor Popescu plecase în Italia să studieze canto pentru cariera de operă ce credea că i se potriveşte. Acolo, însă, se entuasmează de arta celebrilor tragedieni Rossi şi Salvini şi, întors în ţară, hotărî să înfăptuiască cele ce văzuse şi învăţase de la marii săi dascăli.

{... } De o construcţie robustă, cu o faţă prelungă, un păr bogat pieptănat peste cap, totdeauna îmbrăcat corect, având un mers apăsat, Theodor Popescu era actor pe stradă, oriunde, oricând ... {... } Purta mustăţi după moda tragedianului Rossi, maestrul şi contemporanul său. Poate genul rolurilor cerea aceasta, sau fiindcă portul mustăţilor îi ţinea mai puţin izolaţi pe actori de ceilalţi concetăţeni. Mustaţa rasă a fost multă vreme semnul dezonorant al actorilor şi ocnaşilor.

Tonul vorbirii lui Theodor Popescu era grav şi preţios. Când te întreba ,,ce mai faci'' ţi se părea că până atunci te-a căutat anume că să-ţi pună întrebarea asta şi că ţi-a purtat de grijă. Îţi strângea mâna cu putere, deschidea ochii mari şi articula fiecare silabă, ca şi cum ar fi vrut să fie auzit şi de cei din jur. Era un mijloc de a-şi mai consuma temperamentul de „tragedian".

Stăruinţa de a crea în provincie un public pentru tragedie nu i-a fost uşoară şi nici plină de satisfacţii. Patima de meserie şi ambiţia de a rezista l-au făcut să contracteze mari datorii.

Theodor Popescu, actor din cap până în picioare - şi încă de tragedie - se socotea însă mai presus de toate piedicile ce i se puneau în cale. Era mândru de meseria lui şi mereu convins că poartă cu el, chiar pe trotuarele noroioase de provincie, coroana şi hlamida regilor ce jucase. Dacă nu găsea pe cineva de la care să împrumute bani, se uita cu dispreţ, de la înălţimea staturii sale, la trecătorii de pe stradă, murmurând: «Ce oraş e ăsta în care nu găseşti să împrumuţi nici măcar două mii de lei?!!»

{...} Spre sfârşitul vieţii sale îl întâlneam când cobora strada Câmpineanu, ca apoi să urce scara ce ducea la Direcţia generală a teatrelor. Timiditatea cu care păşea îi trăda scopul. Alte visuri avusese în viaţă ... ambiţii frumoase ... să concureze, poate, această instituţie la ajutorul căreia apela acum întocmai ca un înfrânt... " (Op. cit., pg. 27 şi urm.)

Statuar, preţios, dramatic ... Încerc să mi-l închipui pe Theodor Popescu la Tg-Jiu, construind o trupă - Theatrul Român - şi jucând pe scena Teatrului Milescu. Pentru cele câteva mii de locuitori, prezenţa lui pe străzile încă pline de glod şi bălţi ale conservatorului târg va fi fost una şocantă. Şi câte doamne şi domniţe vor fi suspinat în urma lui! În definitiv, el era Actorul, călătorul prin lume şi prin lumi, acel cineva dorit şi visat de orice suflet romanţios, ţel niciodată atins, pentru că actorul, nu-i aşa, este - aidoma sfinţilor - înconjurat de o aură ce-i conferă singularitate şi strălucire peste puterile de înţelegere ale omului comun.

Nu cunoaştem componenţă exactă a celei dintâi trupe a Theatrului Român din Tg-Jiu.

Oricum, la nivelul anului 1875, compania sau societatea teatrală a lui Theodor Popescu era alcătuită din: actorul şi cântăreţul director, Adelina Popescu (născută Ademollo) - soţie, Clotilda Ademollo (căsătorită cu armatorul gălăţean Calfoglu) - cumnată, Eugenia Ademollo - cumnată (cunoscută traducătoare de vodeviluri şi melodrame) şi soţul acesteia -actorul Al. P. Marinescu, el însuşi conducător de trupă itinerantă, prezent de altminteri la Tg-Jiu, în această ultimă calitate, în noiembrie 1897. Acestora, în acelaşi an, li s-au adăugat actorul P. Ionescu şi gimnastul-dansator G. Moceanu.

La 1885, se mai aflău în trupă Tudora Marinescu, sora lui Alexandru P. Marinescu, Pandele Nicolau, N. Petreanu, soţii Fărcăşanu, precum şi, pentru perioade scurte de timp, titraţii actori craioveni Ion Thănăsescu şi Ion Anestin, împreună cu care Th. Popescu realiza irezistibile momente comice.

Din 1904, familiei i se adaugă Achille Popescu - fiul lui Theodor - şi Olga Ademollo, cea mai mică dintre cumnate.

În arhivele locale se află destule amănunte care conturează o atmosferă culturală cel puţin motivantă, dacă nu entuziastă de-a dreptul. Iată câteva dovezi:

a) Dosar nr. 1/ 1879:

- fila 10: Adresa nr. 1/ 25 ianuarie, prin care Societatea ,,Progresu", alcătuită în 1878 de un grup de tineri inimoşi cu vederi socialiste, are

iniţiativa organizării ,,unei biblioteci naţionale de unde să poată înlesni cărţi ori-cine are dorinţă";

- fila 80: un Constantin Georgescu din Turnu-Severin solicită Primăriei aprobare pentru deschiderea unei „Typographi" la Tg-Jiu (înregistrare făcută la nr. 1838/ 18 septembrie 1879);

b) Dosarul nr. 2/ 1880/ fila 34: pe 22 martie, acelaşi Constantin Georgescu din Severin revine cu solicitarea obţinerii autorizaţiei de deschidere a unei tipografii la Tg-Jiu. Evoluţia ulterioară a lucrurilor în acest caz demontrează că mehedinţeanul nu va obţine o rezoluţie favorabilă nici de această dată, cel care se va bucura (din fericire pentru oraş) de calitatea de înainte mergător într-ale tiparului în Gorj fiind un conjudeţean de-al său, Nicu D. Miloşescu. Devansăm mersul evenimentelor şi prezentăm pagina de titlu a primului număr al unui mensual apărut în noiembrie 1899: Bazarul - Foaia Magazinului de librărie, Papetărie, Galanterie şi Tipografie Nicu D. Miloşescu - Casă fondată în 1880 (subl.n.)''.

C. M. Georgescu va deschide tipografie în Tg-Jiu abia în anul 1884, într-o clădire aflată în zona fostului restaurant ,,Popasul Pandurilor'', actualmente latura de est a noului sediu de pe strada T. Vladimirescu al Filialei judeţene C.E.C. A rezistat concurenţei cu Miloşescu doar trei ani, până în 1887, când a trebuit să-şi închidă afacerea;

c) Dosarul nr. 2/ 1881 cuprinde la fila 14 o copie după Ordinul nr. 9509 a Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (înregistrat la Prefectura Gorj sub numărul 11.248 iar la Primăria Tg-Jiu la nr. 2833/noiembrie 1881. În document se cere autorităţilor administrative comunale să facă cercetări şi să afle ,,cari sunt femeile ori călugăriţele cari şi-au făcut nume prin ţesuturi de tot felul, croitorie şi chiar mode''. Scopul mărturisit era în spiritul vremurilor, anume o primă încercare de conservare şi valorificare a artei tradiţionale româneşti.

Revenind la cronologia iniţială, remarcăm faptul că din 1880 la Tg-Jiu se poate vorbi de tipografie, tipărituri şi presă locală. Toate acestea se datorează lui Nicu D. Miloşescu, mehedinţeanul care a dăruit Gorjului mult mai mult decât a primit de la acesta.

La îndemnul a doi dintre noii săi prieteni (învăţătorul Al. Ştefulescu şi locotenentul Emanuel Părăianu), din ianuarie până în octombrie 1882, la ,,Tipografia Naţională" din Tg-Jiu, N. D. Miloşescu dă la iveală prima publicaţie din istoria Gorjului: săptămânalul ,,Vulcanul". În acelaşi an, iese gazeta politică ,,Vocea Gorjiului" iar câteva luni mai târziu, mai exact la 23 februarie 1883, gazeta ,,Săteanul", a cărei redacţie şi administraţie se afla la Tg-Cărbuneşti.

Tot în 1882, prin căsătoria cu Dumitru (Tache) Culcer, la Tg-Jiu se stabileşte Ana Bălcescu. Posesoare a unei solide educaţii muzicale primite în familie (la Craiova avusese ca profesoară de pian pe Eliza Seigelert), crescută într-un mediu în care muzica cultă - la figurat, dar şi la propriu - era la ea acasă (în 1874, pe când Ana avea 14 ani, oaspete de onoare al tatălui său fusese celebrul pianist Franz Liszt, care, impresionat de talentul tinerei domnişoare, nu pregetase să o invite a cânta împreună, la patru mâini, mai multe piese clasice), Ana Bălcescu a indus în mica lume a Târgului de pe Jiul de Sus un indicibil farmec personal, distincţie şi inteligenţă creativă, o mare doză de nobleţe spirituală care îndemna la fapte care să ducă la emulaţie artistică, adică toate acele atribute ce caracterizaseră generaţia de la 1848, căreia îi aparţineau atât tatăl său Barbu, cât mai ales unchiul Nicolae.

În casele soţului său de pe strada Tudor Vladimirescu nr. 32 (foste Otetelişeanu, moştenite de la Aniţa Otetelişeanu-Culcer, pe locul cărora se află actualmente clădirea nouă a Tribunalului Judeţean Gorj), ea va organiza după moda timpului din marile oraşe un salon literar-muzical, în care intelectualitatea micului oraş, în fiecare după amiază de joi, discuta literatură şi făcea muzică sau teatru.

De o discreţie desăvârşită, Ana nu şi-a dezvăluit talentul muzical decât în perimetrul salonului său, unde, alături de prietena sa, remarcabila pianistă Rachel Mudbeck de Vilers (o belgiancă stabilită în Tg-Jiu cam în aceeaşi perioadă), oferea participanţilor adevărate regaluri pianistice interpretând din Beethoven, Liszt ori Chopin.

Dacă nu a evoluat niciodată în public (în sensul de spectacole date pe o scenă, în faţa unei mulţimi de ascultători sau privitori), Ana, în schimb, şi-a pus în slujba lui toată cunoştinţele sale despre artă, sprijinind şi organizând ea însăşi trupe de teatru alcătuite din studenţi (aşa cum îşi va aminti mai târziu Mihail Cruceanu) sau organizând cu aportul lui Victor Dumitrescu- Bumbeşti, tânăr student la Conservatorul de artă din Bucureşti, recitaluri muzicale la Teatrul Milescu.

Un eveniment inedit pentru Târgu-Jiu are loc în 1884: organizarea unei expoziţii naţionale de „produse media''- cum i-am zice astăzi. Fapt mai mult decât lăudabil (având în vedere că trecuseră abia doi ani de la intrarea efectivă în funcţiune a intreprinderii), exponatele tipografice ale lui Miloşescu sunt recompensate cu medalia de argint.

Deschisă în sfârşit la 1884, Tipografia Naţională a lui C. M. Georgescu scoate săptămânalul Buletinul Gorjiului- Foaie judeţeană de publicitate administrativă şi juridică, periodic extrem de important pentru studiul nostru, întrucât aici sunt certificate multe dintre manifestările culturale ale timpului. În tipografia aceluiaşi, la 24 septembrie 1887, apare hebdomadarul liberal-naţional Gorjiul (un fel de replică a Doljiului de la Craiova), la rândul său sursă extrem de importantă pentru consemnarea şi atestarea unor evenimente culturale majore.

Revenind la Theodor Popescu, lipsa lui din distribuţiile teatrelor din ţară în perioada 1879 - 1884 nu poate fi explicată altfel decât printr-o activitate furibundă de turnee, ceea ce, iarăşi, presupune şi popasuri la Tg-Jiu, în stagiuni de iarnă (din păcate rămase neconsemnate sau neaflate încă de noi), cu atât mai mult cu cât actorul era de acum şi director al Theatrului Român din capitala Gorjului de Sus.

Oricum, ziarul România şi Buletinul Gorjiului atestă fără dubii activitatea Theatrului Român din Tg-Jiu în stagiunea 1885 - 1886. Facem specificaţia că datele de mai jos sunt certificate întocmai şi de Vasile Cărăbiş în Istoria Gorjului, Bucureşti, 1995.

Astfel, stagiunea este deschisă de Theodor Popescu la 5 octombrie 1885 cu Othello, urmând Bărbierul din Sevilla, Viaţa de cafenea (traducere de Eugenia Marinescu); în noiembrie se joacă Moartea şi doctorul, Doi sergenţi, Bastardul, Generalul Tell, Păcatul de sânge şi Misterele Inchiziţiunii.

În 22 decembrie, la Teatrul Milescu se continuă reprezentaţiile cu Bărbatul dat pe bete de Moliere şi Amorul din Craiova.

La 5 ianuarie 1886 se prezintă drama Tribunalul francmasonilor de Al. Dumas-fiul, iar pe 12- Vrăjitoarea din Parissau Misterele unui criminal de d' Ennery. Buletinul Gorjiului din 12 ianuarie acelaşi an prezintă şi un anunţ din partea Teatrului Milescu, prilejuit de faptul că ,,pentru prima oară se va face experienţă în Tg-Jiu pe scenă cu lumină electrică''.

Tot în ianuarie au loc reprezentaţii cu piesele: Jianu căpitan de haiduci, dramă-comedie de Matei Millo; O palmă de pământ, localizare de Eugenia Marinescu; Fabrica de cununi sau Cabinetul Piperlin de Raimond şi Bironi, tradusă de aceeaşi de mai sus.

Buletinul Gorjiului, nr. 41 din 12 octombrie 1886, anunţă că, după întreruperea apărută la sfârşitul lunii ianuarie, Theatrul Român - Societatea Dramatică din Tg-Jiu va deschide stagiunea 1886 - 1887 la Sala Milescu sub o nouă conducere: aceea a lui I. Dimitrescu- Creţu, originar din acest oraş.

Stagiunea începe cu premiera melodramei naţionale în 5 acte Horea, Cloşca şi Crişan de Petre Ionescu. Reamintim că este piesa în care debutează Mia Mărculescu (Theodorescu), nepoata Frosei Sarandi, viitoarea mare actriţă şi societară a Naţionalelor din Bucureşti şi Craiova. În cursul aceleiaşi luni, vor mai fi prezentate publicului comediile: Amor, mister şi bucătărie (în traducerea lui Th. Theodorini) şi Revizuirea constituţiei de Radu Rosetti, iar în noiembrie drama Spălătorul de mor-minteşi comedia într-un act Puiculiţa, ambele traduceri ale lui Paul Gusty.

Stagiunea 1887 - 1888 a Societăţii dramatice din Tg-Jiu este deschisă la „MilescW tot de Direcţiunea I. D. Creţu.

În ceea ce priveşte denumirile aparent diferite luate de cele două trupe (cea a lui Th. Popescu şi cea a lui I. D. Creţu), este limpede, credem, că titulatura de Theatrul Român din Tg-Jiu este împrumutată de Creţu de la Popescu (iar acesta, la rându-i, o va fi luat de la vestita companie doljeană Theatrul Român din Craiova al lui Theodor Theodorini), primul, cu experienţa câştigată la Teatrul Theodorini din Craiova, adăugând doar sintagma Societatea Dramatică.

Trebuie luat în calcul şi faptul că ultima Lege de organizare şi administrare a teatrelor (iniţiativa a directorului general al teatrelor din România, prinţul Ion Ghica), apărută în Monitorul Oficial din 6/ 8 aprilie 1877, avea printre obiectivele exprese şi reorganizarea activităţii teatrelor subvenţionate sub formă de societăţi dramatice. Numai atitudinea indiferentă a Consiliilor comunale din marile oraşe a făcut ca legea să intre în vigoare în totalitatea ei cu aproape un deceniu mai târziu.

Denumirea dată de I.D. Creţu trupei locale ne întăreşte însă convingerea că Theatrul Român din Tg-Jiu, indiferent sub ce direcţiune s-a aflat în anii existenţei sale, s-a bucurat pe mai tot parcursul existenţei sale de o cotă de subvenţii de la bugetul local. Pentru că nu altfel se poate explica informaţia menţionată anterior (Fond Primăria Oraş Tg-Jiu, dosar nr. 49/ 1876, filele 1-8) urmare căreia am aflat că la acea dată în oraş funcţiona deja un teatru iar acesta era subvenţionat de primărie cu 800 lei anual. (subl. n.)

De altfel, legea cu pricina avea şi alte prevederi folositoare actorilor. Pentru exemplificare, redăm integral Adresa nr. 8044/ 5 august 1877 a Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice/ Divisiunea Şcoalelor, adresată Primăriei Tg-Jiu (act înregistrat sub nr. 1410/ 10 august 1877, primar fiind chiar Francisc Milescu):

,,Domnule Primar,

Legea pentru organisarea şi administrarea theatrelor din România, pune, prin aliniatul C de la art. 6, îndatorire primarilor din fie-care localitate de a priveghia şi de a face să se esecute disposiţiunile decretelor şi regulamentelor relative la theatre (subl.n.) şi cafenele concerte.

Subsemnatul punându-vă în vedere această disposiţiune a legei, are onoare a vă înainta o dată cu aceasta 1 broşură (iniţial era scrisă cifra 2, modificată ulterior de vreun funcţionar ministerial mai zelos, n.n.) în cari să coprind atât legea cât şi regulamentul de aplicaţiune a legei, şi a vă invita să bine-voiţi a vă conforma dispoziţiilor cuprinse într'însele.

Am ferma convingere, domnule primar, că şi D-voastră purtând un viu interes instrucţiunii theatrale, veţi contribui prin mediele (mediile -mijloacele, n.n.) de care dispuneţi, pentru a face ca theatrul să ajungă a fi uă adevărată şcoală, unde poporu să înveţi a practica virtutea şi a se ferii de viţiu.

Primiţi, D-le Primar, asigurarea distinsei mele consideraţiuni, Ministru... "

(Arhivele Statului Gorj, Fond Primăria Oraş Tg-Jiu, dosar nr. 10/ 1877, fila nr. 47)

Ocupantul portofoliului la culte în acea vreme era Gh. Chiţu, oltean de origine. Nu ştim ce impact a avut la nivel naţional această adresă, ştim în schimb că la Tg-Jiu a nimerit exact la cine trebuia: un primar constructor, proprietar şi animator de teatru, pe numele lui Francisc Milescu.

Revenind la Theatrul Român din Tg-Jiu, este limpede deci că doar denumirea se păstrează mai mult sau mai puţin alterată prin adăugiri sau omiteri, în ceea ce priveşte trupa aceasta modificându-şi în totalitate componenţa, funcţie de Direcţiunea reprezentată prin unul sau altul dintre conducătorii vremelnici.

Stagiunea 1887 - 1888 se produce tot la Teatrul Milescu, Teatrul Român - Societatea Dramatică din Tg-Jiu/ Direcţiunea I. D. Creţu prezentând, la 11 octombrie 1887, spectacolul cu Zeflemelele lui Iacob Negruzzi şi D.R. Rosetti.

Din numerele succesive ale săptămânalului Gorjiul (4/ 15 octombrie, 5/ 22 X. şi 6/ 29 X. 1887) aflăm date despre repertoriu şi protagonişti. Se joacă astfel drama 16 septembrie sau Moştenitorul fals (cu I. D. Creţu, N. Petreanu şi actriţa Hristi Ionescu în rolurile principale), Donjuanii Parisuluişi Bărbatul cu trei neveste. Aceeaşi publicaţie prezintă succesele lunii noiembrie: Ţiganul (comedie de Costache Dimitriade), Coada dracului, drama Trăsnetul sau Cerşetorul, Disciplina rusească, Două vite încălţate, Supliciul unei femei, Amorul plouat ( cu Marea Singurof şi Răiculescu), Spoelile sau Trei într-un dulap, Drama de la Saint-Tropez, Un servitor model, Martirul inimei sau Fiica lui Satan, Scrisoarea pierdută, Baba Hârca, Joeris, Doi sergenţi (prelucrare de Titus Dunca).

Luna decembrie este la fel de bogată: Fermecătoarea, Do diez, Pălăria de paie (cu Ion Armăşescu), Rotarul sau Zavera lui Tudor Vladimirescu, Ofticosul sau George şi Maria, Păcatele bărbaţilor, Maria sau Mila lui Dumnezeu (cu Matilda Cerchez), drama Cerşetorii în haine negre, Trei pălării, Scara mâţei, Nazat de R. Rosetti, Piraţii din America (în care evoluează actriţele Didina I. Creţu (fiică!) şi Alexandreasca), Jidovul rătăcitor.

În numărul 13/ 17 decembrie 1888, săptămânalul Gorjiul anunţă cu justificată mândrie că pe scena Teatrului Milescu se va juca în premieră, de aceeaşi trupă, comedia „Sergentul român" scrisă de Ion Oproiu, sublocotenent în Regimentul 18 Gorj, ce-şi avea sediul la Tg-Jiu.

Stagiunea intră în cea de a patra lună. Astfel, Gorjiul (nr. 16/ 7 ianuarie 1888), anunţă spectacolele: Coana Chiriţa în provincie, Papagalul vorbitor, Îngerul morţii, Ucigaşul, Doi surzi; în cel cu nr. 17/ 14 ianuarie, sunt menţionate reprezentaţiile cu Fata aerului, Bărbaţii sunt ridicoli, Vlăduţul mamei, Hoţii de codru şi Hoţii de oraş.

Din păcate, acelaşi hebdomadar (nr. 18/ 21 ianuarie 1888) face o precizare nedorită de nimeni. Începând cu această lună, Societatea Dramatică de sub Direcţiunea lui I. D. Creţu ,,a curmat representaţiunile înainte de timp, nefiind îndestul de susţinut de public, dar şi din causa disarmoniei dintre actori.''

Componenţa trupei Teatrului Român- Direcţiunea I. D. Creţu se poate deduce din prezentarea repertoriului celor două stagiuni: I. D. Creţu, Mia Mărculescu (viitoare Theodorescu), N. Petreanu, Hristi Ionescu, Marea Singurof, Răic(i)ulescu (din păcate nu ştim care dintre ei, atât Ion cât şi Nicolae activând cam în aceeaşi perioadă, şi tot la Teatrul din Craiova), I. Armăşescu, Matilda Cerchez, Didina I. Creţu şi Eugenia Alexandrescu. Vor fi fost şi alţii, rămaşi nemenţionaţi de presa locală.

În ciuda plecării lui I. D. Creţu la Craiova, la Teatrul Milescu va fi deschisă stagiunea 1888 - 1889 tot de către Theatrul Român din Tg-Jiu, aflat iarăşi sub Direcţiunea Theodor Popescu. Buletinul Gorjiului (nr. 52/ 25 decembrie 1888) menţionează că în zilele de 25 şi 26 decembrie vor fi prezentate publicului Domnia a II-a a lui Lăpuşneanu-vodă şi Scamatorul.

Deşi următoarea ştire despre activitatea Theatrului Român - Direcţiunea Theodor Popescu apare abia în 1894, informaţiile de nivel general din istoriografia epocii, lipsa consemnării în documentele de provenienţă locală a vreunei alte trupe şi absenţa actorului de pe scenele marilor oraşe ne îndreptăţesc să afirmăm că activitatea Teatrului Român nu a încetat după încheierea stagiunii 1888-1889. Theodor Popescu a dat în continuare spectacole la Tg-Jiu, pentru că, altminteri, o pauză atât de lungă ar fi cauzat acutizarea dezinteresului faţă de teatru al spectatorilor locali, iar oraşul era pentru actor o piaţă câştigată de mai bine de un deceniu.

În perioada de care vorbim s-au întâmplat însă evenimente de valoare excepţională în planul emancipării generale a Gorjului, pe care nu le putem cataloga altfel decât prin sintagma ,,renaştere spirituală'', evenimente menite a da Târgu-Jiului o anvergură de oraş care şi-a găsit, în sfârşit, oamenii potriviţi a-i moderniza din temelie structurile sociale, economice şi culturale, promovând idei şi înălţând instituţii ce-i vor marca definitiv şi pe termen lung destinul.

Astfel, prin Ordinul nr. 7681 A/ 29 iulie 1890 al Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice se aprobă înfiinţarea Gimnaziului Real de Băieţi din Tg-Jiu, inaugurarea celei mai înalte şcoli de nivel secundar având loc la 9 septembrie acelaşi an, printre personalităţile culturale care au militat pentru înfiinţarea acestei instituţii, participante la eveniment, aflân-du-se Stanciovici-Brănişteanu şi Ana Culcer-Bălcescu. Director până în 1893 va fi Ştefan Bobancu, un ardelean înţelept şi integru şi, aşa cum faptele sale ulterioare au dovedit-o, un om care a iubit şi protejat artele în totalitatea lor.

În această ordine de idei, înfocatul unionist, profesorul de istorie, română, germană şi franceză Ştefan Bobancu înfiinţează la 1892 Societatea filarmonică din Tg-Jiu.

Într-o primă fază a existenţei sale, respectiva societate dădea concerte de binefacere în special prin biserici, scopul mărturisit fiind acela de a strânge venituri pentru elevii săraci din şcolile oraşului.

Intervalul menţionat este în acelaşi timp şi unul în care o altă localitate a Gorjului se racordează spiritului de înnoire spirituală.

La 1 februarie 1891, la Tipografia lui N.D. Miloşescu, apare publicaţia „Parângul" - Organ al Corpului învăţătoresc din Gor-Jiu, sub direcţiunea lui Ion Haiducescu şi având redacţia şi administraţia la Pojogeni/ Tg-Cărbuneşti. Din Comitetul de redacţie mai făceau parte: Lazăr Arjoceanu, I. Calotescu, C. Ciobanu, M. Niţulescu, D. Ţopescu, D. Ionescu, Gh. Constantinescu, I. Dănăşel, I. Dănescu şi Al. Bogdan.

În numărul 9/ 1899, revista „Amicul Poporului'' menţioneaza că aici, în publicaţia „Parângul", încă de la numărul inaugural este promovată ideea înfiinţării de biblioteci la sate şi se avansează necesitatea ridicării nivelului cultural şi material al ţărănimii gorjene, ceea ce demonstrează că mişcarea poporanistă din Gorj, acreditată ca o creaţie aproape exclusivă a profesorilor ardeleni, debutează chiar la începutul deceniului nouă şi are ca primă sursă o iniţiativă pur gorjenească. (De văzut şi Publicaţii periodice în Gorj, Documentar de Vasile Cărăbiş, Tg-Jiu, 1978)

Revenind la domeniul teatral, în nr. 6/ 9 iunie 1894, Gorjiul anunţă revenirea lui Theodor Popescu la Tg-Jiu. Acesta dă spectacole ,, timp de o lună'' în Grădina Hotelului Cămărăşescu.

În acelaşi an (pe 15 aprilie) şi în aceeaşi tipografie a lui Miloşescu, apare Jiul - Revistă pentru literatură şi ştiinţă, prima publicaţie cu profil preponderent cultural din istoria Gorjului.

Ea este rodul eforturilor conjugate ale unui cerc literar local construit pe sistemul ,,Junimii'' ieşene.

Şedinţele (apreciate şi de C. Istrate, profesor la Universitatea din Bucureşti, viitor ministru al Cultelor şi invitat de onoare la una dintre ele) se ţineau fie în casele avocatului Gh. Pârvulescu, fie în acelea ale lui Em. Părăianu sau Aurel Diaconovici. De altiminteri, aceştia, cărora li se vor adăuga Alexandru Ştefulescu, Iuliu Moisil, Witold Rola Piekarski, Vasile Petrescu, C. Vişinescu, Clement Bontea, G. Pietroşeanu, Şt. Dobruneanu şi dr. I. Urbeanu vor constitui şi Comitetul redacţional al revistei. (A se vedea şi Ion Tarbac, Istoria presei gorjene/ File, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Tg-Jiu, 1994, pg. 53)

Peste numai trei luni, la 16 iulie 1894, se înfiinţează primul Muzeu Judeţean din Regat - Muzeul Gorjiului. Actul de fundaţiune a noii instituţii menţionează pe Al. Ştefulescu în calitate de director, pe Iuliu Moisil în aceea de secretar, pe inginerul A. Diaconovici drept casier şi pe Rola Piekarski în postura de întâi custode.

Anul cu pricina este unul propice marilor iniţiative culturale. Astfel, Vasile Cărăbiş menţionează în Istoria Gorjului, pg. 278, că, sub influenţa şi cu sprijinul lui Rola Piekarski, dascălul Gh. Dumitrescu-Bumbeşti va înfiinţa la Bumbeşti-Jiu o bibliotecă cu peste o mie de cărţi, cea dintâi bibliotecă de şcoală primară din judeţ.

Evenimentul este sărbătorit cu mare fast, printr-o impresionantă serbare în care au loc şi mici reprezentaţii dramatice, fapt care-l îndeamnă pe ilustrul istoric să considere că, acum şi aici, s-au pus bazele teatrului popular sătesc.

Informaţii utile despre stagiunea 1894 - 1895, dar şi despre modul de organizare şi funcţionare a Consiliului municipal, găsim în continuare în documentele aflate la Arhivele Statului Gorj. Astfel, în dosarul nr. 9/ 1895, fila 2 şi verso, se specifică:

,,Proces Verbal No. 2

Consiliul Comunal T. Jiu

Şedinţa din 3 ianuarie 1895

Preşedenţia D-lui Primar V. I. Popescu

Membri presinţi D-nii C.V. Pleşoianu (proprietarul moşiei Bălceşti, n.n.), Nae Bâlteanu, căpitan R. Ungureanu, Toma Călinescu, Trifon Cloşanu

Absenţi D-nii C.M. Dănăricu şi Simion P. Gheorghiu (motivaţi), Luşe Râmniceanu nedepunând încă jurământul.

{...}

No. 5 - Asupra cererii făcute de Dl. A. Vlădicescu Director Theatral,

prin petiţia înregistrată la No. 5105/ 29 dec. 1894 pentru a fi scutit de taxa cuvenită casei comunale la representaţiunile theatrale ce dă în acest oraşi pe sezonul Ernei 1894 - 1895 pe motiv că în alte oraşe i-ar veni în ajutor şi cu subvenţiuni, Consiliul decide

- pentru încurajarea trupei urmează de astă dată a fi ertat de taxe în faţa restrânsului număr de abonaţi şi a lipsei de mijloace de a întâmpina cheltuielile de întreţinere a trupei

Prezenţa lui Alexandru Vlădicescu la Tg-Jiu este una importantă. Actor bine cunoscut în epocă, frate al lui Ion Vlădicescu - soţul de până în 1873 al Ralucăi Stavrescu -, Alexandru, împreună cu Fany Tardini, va înfiinţa încă din 1859 cea mai valoroasă companie de turneu din România - trupa Tardini-Vlădicescu. În această trupă, Alexandru îl va prelua de la Mihail Pascaly - ca sufleur şi copist - pe tânărul Mihai Eminescu.

Componenţa standard a trupei Tardini-Vlădicescu îi cuprindea pe cei doi actori asociaţi, apoi pe Ioan Comino, Lache Chirimescu, Ion Sachelarie, Maria şi Alexandru Evolschi, Ion Anghel- Romanescu (viitorul soţ al Aristizzei Romanescu), Lina Albescu, Catinca Dimitrescu şi I. D. Lacea - prieten drag lui Eminescu. Acestora li se vor adăuga, în funcţie de zona geografică a turneului sau nedorite indisponibilităţi ale unora dintre artişti, alţi mari actori precum Ion Anestin, soţii Marinescu etc.

Evident, nu cunoaştem câţi dintre cei de mai sus au fost la Tg-Jiu în iarna lui 1894. Mai curând, credem că Al. Vlădicescu a făcut deplasarea singur, fără Fany Tardini, prezenţa ei neputând fi omisă, în caz contrar, de presa locală sau de autorităţi.

Anul 1895 este unul de graţie şi pentru activitatea tipografică din Tg-Jiu. N.D. Miloşescu pune în funcţiune prima Tipolitografie din ţară, aliniind astfel Gorjul la standarde cu adevărat europene. (Litografierea este procedeul tehnic de reproducere şi de multiplicare pe hârtie, de pe o placă de calcar fină, a unui desen executat cu un creion gras sau cu cerneală grasă, n.n.)

În aprilie acelaşi an, la Motru (aparţinător pe atunci de Mehedinţi) apare Motrul - ziar politic liberal, iar la 10 octombrie, sub direcţiunea lui Iuliu Moisil, vede lumina tiparului, la Miloşescu, bilunarul (apoi mensualul) Amicul Tinerimei - Foaie de cunoştiinţe folositoare pentru mobilitatea tinerimei române. (Cultură, morală, iubire de neam, ştiinţă, muncă), prima revistă şcolară din istoria României.

În perioada 1895- 1896, Sala Milescu este închiriată temporar Şcolii Normale, motiv pentru care, în 1896, stagiunea curentă va începe abia în vară. Gorjiul din 4 şi respectiv 11 iunie 1896 vorbeşte de reprezentarea piesei Moartea lui Stambuloff , dar şi a unor bucăţi teatrale alese, date ,,cu scopul de a mări fondulpentru statuia lui Tudor Vladimirescu''.

Trupa de turneu (preferăm această denumire, întrucât documentele nu specifică dacă s-a jucat sau nu sub titulatura ,,Theatrului Român din Tg-Jiu'') este aceea a lui Al. B. Leonescu-Vampiru, personalitate controversată în epocă, actor de comedie şi unul dintre cei mai cunoscuţi conducători de trupe itinerante din ţară.

Aşa cum vom vedea pe parcurs, Leonescu-Vampiru va găsi în Tg-Jiu unul dintre oraşele pe care le va ,,bate" ani de-a rândul, stabilindu-şi aici un adevărat cap de pod.

În vara aceluiaşi an, se întâmplă evenimente generoase şi în privinţa manifestărilor muzicale. Astfel, Ştefan Bobancu înfiinţează o Societate germană de cântece, din care fac parte însă şi localnici români (Gorjiul, nr. 9/ 11 iulie 1896).

La 17 septembrie, la Teatrul Milescu, are loc un prim concert al noii societăţi, la care îşi dau concursul violonistul Kneisel, la pian evoluând cu succes surorile Angela şi Sabina Carabatescu, fiicele lui Ion Carabatescu, prefect de Gorj la 1888 şi între 1895 şi 1899.

Publicaţia Lupta Jiului (nr. 4/ 21 noiembrie 1896) menţionează că, în 16 noiembrie curent, avusese loc la Sala Milescu ,,întâia serată corală'' a Reuniunii germane de cântări din Tg-Jiu, corul fiind condus de Ştefan Bobancu.

Stagiunea teatrală propriu-zisă (1896 - 1897) a Theatrului Român din Tg-Jiu este deschisă la Teatrul Milescu de Direcţiunea Teodorescu şi Valeşteanu.

Referitor la prezenţa acesttora la conducerea Theatrului Român din Tg-Jiu, în Dosarul nr. 13/ 1897, fila 10 (Fond Primăria Tg-Jiu), se păstrează petiţia (cam bombastică şi extrem de laudativă la adresa oraşului, în stilul ,,momentelor'' lui Caragiale, dar, cu certitudine, dovadă clară a unor lipsuri şi necazuri evidente) cu nr. 73/ 4 ianuarie 1897, pe care o redăm integral:

,,Domnule Primar

Sub-semnaţii conducători ai Trupei Dramatice din Tg-Jiu, unicul oraş în care tot-de-a-una a ştiut a încoraja „Artele", atât moralmente cât şi materialmente. cu onoare face apel la bunătatea Dvs. rugându-vă să bine-voiţi a face să ni se acorde o subvenţie, pentru a puteaa coperi cheltuielile fizice şi cele extra-ordinare ale întregii trupe.

Anul acesta fiind şi cheltuieli mai mari din cauze neprevăzute, la toate representaţiunile ce le-am dat pân'acum am avut deficituri, aşa că ne este imposibil a ne susţine, cu toată economia ce-am făcut-o şi o facem în viaţa noastră privată. -

Încredinţaţi de generozitatea Dvs., sperăm că veţi bine voi a ne acorda modesta noastră cerere.

Primiţi vă rog asigurarea distinsei noastre stime şi consideraţiuni

D. Teodorescu O. (!) Valeşteanu

D-sale

D-lui Primar al Urbei Târgu-Jiu"

Cele două sublinieri făcute în textul petiţiei ne aparţin, ele certificând faptul că, pe de o parte, cei doi actori, în stagiunea 1896 - 1897, erau conducători ai trupei profesioniste Theatrul Român din Tg-Jiu, iar pe de altă parte, că stagiunea debutase cel puţin la nivelul lunii anterioare -decembrie 1896.

Conform tradiţiei stabilite în Tg-Jiu, bănuim că solicitarea celor doi actori a fost rezolvată pozitiv de Consiliul comunal.

Oricum, anul 1897 pare a face parte dintre aceia care adună într-un interval de timp scurt tot atâtea evenimente culturale cât un deceniu întreg altădată.

În ianuarie (Gorjiul, nr. 22/ 16 I. 1897), Ştefan Bobancu înfiinţează un Cor românesc.

În aprilie, actriţa Penelopi Tănăsescu (Gorjiul, nr. 44/ 6 aprilie 1897) dă la Grădina Hotelului Cămărăşescu reprezentaţii cu Văduva cu camelii, actul al III-lea din vodevilul Lumpatius Vagabondus de Iohann Nepomuk Nestroy şi O vilă la şosea.

Acelaşi hebdomadar anunţă, în nr. 46/ 29 mai 1897, turneul de vară al Teatrului Naţional din Craiova. Spectacolele au loc la Grădina Cămără-şescu iar printre actorii prezenţi se numără Clotilda Caltfoglu, Ecaterina şi Ion Livescu, S. Ionescu, Ion Fărcăşanu, C. Garda, Dimancea etc.

Un eveniment inedit întâmplat la începutul toamnei aceluiaşi an 1897 este comunicat de Vasile Cărăbiş în Terra Litua, nr. 2 (decembrie 1998): desfăşurarea la Tg-Jiu, între 4 şi 9 septembrie 1897, a Congresului studenţesc ce a reunit reprezentanţii Universităţilor din Bucureşti şi Iaşi. Pentru micul oraş a fost, desigur, mai mult decât lăudabilă această iniţiativă, autoritatea publică (primar Titu Frumuşanu) depunând mari eforturi pentru asigurarea unor condiţii onorabile de sejur participanţilor. Conform presei ieşene (Evenimentul şi Opinia/ septembrie 1897), congresul în sine a fost un eşec, generat de orgoliile mai mult sau mai puţin îndreptăţite ale uneia sau alteia dintre cele două universităţi. Greu de înţeles este şi atitudinea localnicilor. Retraşi, temători, lipsiţi de entuziasm, indirect au creat o atmosferă ostilă manifestării:

,,În toate lucrările congresului s-a văzut «o mare enervare». Oraşul Târgu-Jiu mic şi «primitiv», după părerea unor ziarişti, a contribuit în mare parte la această enervare. Populaţia i-a primit foarte rău. La toate casele storurile erau trase la ferestre de parcă ar fi fost o invazie duşmană şi numai din când în când, din curiozitate, se ridica încet câte un colţ de stor sau de perdea, de după care, cei din casă se uitau discret la studenţi. Nu putem şti cauza unei astfel de atitudini din partea târgu-jienilor. Bănuim, totuşi, că aceasta se datoreşte studenţilor, care, probabil, au depăşit normele elementare de conduită faţă de oraşul gazdă. Ei au fost găzduiţi în cazarmă, socotită pe atunci, «la doi kilometri» de oraş, după ce soldaţii au fost scoşi în corturi."

Documentele de arhivă păstrează, în felul lor, imaginea acestui congres. În Dosarul nr. 13/ 1897, fila 52 (Fond Primăria Tg-Jiu), se află adresa (înregistrată sub nr. 4989/ 7 noiembrie 1897) prin care C. Chireşi, antreprenor al Hotelului Cămărăşescu (hotel situat pe locul caselor lui Pană Gălbinicea, în zona fostei terase Victoria - azi, Keops -, lângă Facultatea de drept a Universităţii „Constantin Brâncuşi"), solicită ajutorul autorităţilor timpului pentru recuperarea datoriilor rămase neachitate în urma serviciilor pe care hotelul le-a asigurat studenţilor conduşi de profesorul Gh. Tocilescu, anume banchetul şi excursia ce au avu loc cu acel prilej.

Stagiunea 1897-1898, după cum arată documentele vremii, este deschisă în noiembrie 1897, probabil tot la Teatrul Milescu, întrucât vremea nu putea permite la sfârşit de noiembrie evoluţii în Grădina de vară a unui hotel.

În dosarul nr. 13/1897, fila 57, se află Procesul verbal încheiat de Theodor Caraleca, subcomisar, care, la 21 noiembrie acel an, "transpor-tându-ne la domiciliul d-lor Marinescu şi Leonescu Artişti din acest oraş, spre a le da în primire Conventu (convenţia, acordul, autorizaţia de spectacole în acest caz, n.n.) cu Nr. 4932/ 97 al Domnului Primar'', nu-i găseşte pe cei doi, drept care este obligat să raporteze neîndeplinirea misiunii. Ca un vajnic Pristanda de Jiu, subcomisarul nu uită să menţioneze că, fiind în exerciţiul funcţiunii, s-a cam luat la harţă cu servitorul indolent, dar omite cu desăvârşire să menţioneze adresa celor doi artişti, amănunt care, astăzi, ne-ar fi fost extrem de folositor.

Documentul cu pricina este important din mai multe motive: certifică prezenţa la Tg-Jiu a doi dintre cei mai cunoscuţi conducători de trupe itinerante din epocă (Al. P. Marinescu - operetă şi Leonescu-Vampiru/ farse şi comedii); demonstrează că oraşul devenise deja un punct extrem de atractiv pentru profesioniştii artei dramatice, care aflaseră aici un fel de Mecca a reprezentaţiilor teatrale, fapt care ne obligă la a afirma că autorităţile administrative ale vremii acordau acestora ajutor material, fie direct, printr-o cotă anume de subvenţie de la bugetul local, fie indirect, prin scutiri de taxe; confirmă prin prezenţa lui Al. P. Marinescu (cumnat cu Theodor Popescu) faptul că acestuia Tg-Jiul îi era binecunoscut din turnee anterioare, ca membru al trupei de familie Theodor Popescu; în sfârşit, ne întăreşte convingerea că, din momentul apariţiei lor, Teatrul Milescu (sala) şi Theatrul Român din Tg-Jiu (instituţia şi trupa profesionistă) au funcţionat fără întreruperi, având stagiuni permanente la fel ca marile oraşe ale României.

O imagine plastică a lui Marinescu ne este oferită de acelaşi V. Maxi-milian în Evocările sale:

,,Parcă-l văd: îmbrăcat cu paltonul său cu pelerină şi totdeauna cu joben, purtând în mâna stângă piese sau partituri de muzică iar în mâna dreaptă nelipsita sa umbrelă, Al. P. Marinescu avea caracteristica înfăţişare a unui director de teatru.

Şi-l mai văd în serile de spectacol, supraveghind intrarea publicului, în acelaşi pardesiu sau palton cu pelerină, de sub care apăreau mânecuţele de dantelă sau botforii de muşama ai personajului în care trebuia să apară pe scenă peste câteva minute.

Vigilent şi autoritar, dar corect; necruţător cu artiştii nedisciplinaţi, dar drept, econom la vorbă în afară de repetiţii, aşa de econom încât la plata lefurilor, fiecare angajat avea în plic pregătită suma ce avea de primit, evitând discuţiile. Şi, totuşi, Marinescu era deo volubilitate delicioasă ca actor şi plin de duh când, în calitate de director, avea de comunicat ceva publicului.

Conştiinciozitatea cu care pregătea reprezentaţiile a rămas de pomină în lumea actoricească. Se spune - şi nimeni din cei care l-au cunoscut nu se îndoieşte - că deşi de aproape treizeci de zile juca în serie opereta Pericola, Marinescu chema trupa în fiecare dimineaţă să repete această operetă. Dacă, în timpul reprezentaţiei, vreun actor începea să încurce textul rolului, Marinescu începea să tremure, se apuca cu mâinile de culisele decorului şi gemea de parcă ar fi fost cuprins de o durere fizică." (V. Maximilian, op. cit., pg. 32 şi urm.)

Nu avem informaţii credibile privind componenţa trupei deplasate la Tg-Jiu, din aceasta însă puteau face parte unii dintre membrii de drept: tenorii Ion Băjenaru şi C. Bărcănescu, Nicu Poenaru, Irina Vlădaia, Eliza Odiseanu, Iosefina Găluşcă - solista operetei M-selle Nitouche de Hervè, Ion Anestin, Fărcăşanu, N. Popescu, Ion Tănăsescu şi, posibil în acel an, Ştefan Iulian - cel care cunoştea oraşul din deplasările anterioare.

Cât îl priveşte pe Al. B. Leonescu, acesta va deschide la Tg-Jiu şi stagiunea următoare, 1898 - 1899, eveniment consemnat în Procesul verbal al şedinţei din 4 ianuarie 1899 a Consiliului Comunal, primar fiind Titu Frumuşanu (Fond Primăria Tg-Jiu, dosar nr. 55/ 1899, fila 7). La punctul 11 al Ordinii de zi a şedinţei se specifică: ,,Că Dl. Al. B. Leonescu artist teatral cu petiţia înregistrată la N. 71, cerând că de oare ce în toate oraşele se subvenţionează întreţinerea teatrelor şi cum D-sa a făcut stagiunea anului 1898 - 1899 în acest oraş cu o trupă de 16 artişti sub direcţia D-sale ... {...} să fie subvenţionat de către Casa orăşenească locală... "

După deliberări, se propune ,,a se încuvinţa D-lui Leonescu adjutorul de lei 150", care să i se dea din „creditul cheltuielilor extraordinare".

Acest A. B. Leonescu era poreclit Vampirul nu numai pentru că ambele buze îi erau despărţite la mijloc printr-o crestătură bine pronunţată, ci, se pare, şi datorită modului de-a dreptul satanic prin care reuşea să-şi acopere cheltuielile de turneu, asigurându-şi de fiecare dată chiar şi un mic beneficiu.

Avea în sânge abilităţi de impresar modern, nu de puţine ori - mai exact, atunci când Teatrul Naţional din Bucureşti sau Iaşi reuşeau o montare deosebită - transportând o piesă cu protagonişti cu tot în provincie şi realizând serii de spectacole profitabile din toate punctele de vedere.

Nu cunoaştem cine au fost cei 16 componenţi ai trupei, nici dacă aceasta a jucat sub titulatura Theatrului Român din Tg-Jiu. Personal, suntem încredinţaţi că a folosit-o, altminteri solicitarea de acordare de subvenţie din partea Primăriei Tg-Jiu nu ar fi avut obiect, autoritatea administrativă neavând nici un fel de obligaţie (nici măcar morală) faţă de o trupă care nu-i reprezenta în vreun fel sau altul interesele culturale. În mod curent, trupa de turneu a lui Leonescu era compusă din el însuşi, Petre Liciu, Vlad Cuzinsky, Hagiescu, însuşi Nottara la un moment dat, dar, nu de puţine ori cuprindea şi actori diletenţi.

Cât priveşte repertoriul, acesta era compus din comedii localizate ori traduse: Răpirea Sabinelor, Marchizul bucătar, Zig-zagurile dragostei, Hai cu nunta la Primărie, Escadronul trei, Manasse etc.

Cum reuşea Vampirul să convingă autorităţile locale să bage mâna în buzunar ori în visteria instituţiei ca să vină la Teatru? Simplu, pentru un histrion plin de şarm ca el:

,,La ora 9 dimineaţa era în cancelaria colonelului regimentului respectiv din oraş unde se adunau toţi ofiţerii să-l asculte pe „Vampirul" povestind cum a făcut el armata, de câte ori a fost ordonanţă - bineînţeles pe scenă - farsele lui din timpul reprezentaţiilor în care jucase, ca apoi să aducă vorba despre comedia Escadronul trei, localizare de Paul Gusty, cu care făcea turneul şi pentru care venise să-şi plaseze biletele de teatru.

La ora zece „Vampirul" ieşea pe poarta cazărmii cu banii încasaţi de la casierul regimentului.

La ora unsprezece, dacă mai era vreun regiment în oraş, îl găseai gustând, alături de alt colonel, din probele de mâncare.

Cunoştea o lume întreagă şi se bucura de simpatia tuturor amatorilor de teatru. Acolo, însă, unde se întrecea pe el însuşi ca povestitor, înveselind pe consumatori, era în băcănia cu aperitive cea mai de seamă a oraşului." (V. Maximilian, op. cit., pg. 38)

Melodrame, operetă, comedii ... Acesta era repertoriul cu care se desfătau târgujienii la sfârşit de secol XIX, în somptuoasa şi eleganta sală a Teatrului Milescu ori înconjuraţi de arbuştii şi bolta de viţă de vie de la Grădina Hotelului Cămărăşescu.

Procedeul solicitării de subvenţii din partea Primăriei se aplică şi în stagiunea 1899 - 1900.

În acelaşi dosar nr. 55/ 1899, fila 229, se află Procesul verbal al şedinţei din 5 noiembrie a Consiliului Comunal Tg-Jiu (primar I. Câlniceanu), unde, la punctul 370 al Ordinii de zi, se menţionează ,,Cererea făcută de D-nii artişti Olăreanu şi Valeşteanu prin petiţia înregistrată la N. 4734/ 1899'' prin care aceştia solicită „subvenţie pentru întreţinerea trupei teatrale în acest oraş pe stagiunea anului 1899/1900 cum şi de a fi scutit teatrul de tacsele comunale."

Din aceeaşi filă aflăm că membri Consiliului resping cererea, dar formularea ,,de a fi scutit teatrul de tacsele comunale" (nu localul - care este al lui Milescu - ci instituţia, trupa) ne îndreptăţeşte a considera că şi în acest an deschiderea stagiunii de spectacole la Tg-Jiu se face tot sub autoritatea Theatrului Român.

Pe fila 237 verso a aceluiaşi dosar găsim Procesul verbal al şedinţei ordinare din 15 noiembrie 1899.

La punctul nr. 394 al Ordinii de zi (numerotarea problemelor în discuţie nu se face pe criteriul de şedinţă ci pe acela cronologic, începând cu prima chestiune dezbătută pe luna ianuarie şi sfârşind cu ultima, din decembrie curent, n.n.), se reia solicitarea celor doi, dar şi dezbaterea acesteia în Consiliu:

„Asupra celei de a doă cerere a D-lor Olarian (Olăreanu?!, scrisul nu ne îngăduie o citire sigură, n.n.), Valeşteanu, Răiciulescu şi alţi artişti înregistrată la nr. 5201/ 12 nov. 1899, de a lise da o subvenţiune pentru întreţinerea trupei teatrale pe stagiunea anului curent 1899/900 şi a fi scutiţi de plata taxelor comunale.

Consiliul în vederea insistărei D-lui Ajutor de primar G. Stolojan că de vreme ce autoritatea comunală este datoare a înlesni Orăşenilor mijloace de distracţie şi cum pe de oparte artişti sosiţi în acest oraşi pentru a da representaţiuni teatrale pe sesonul ernei curente 1899/900 sunt foarte săraci, iar pe de altă parte că facia de (faţă de, n.n) criza în care se găsesc orăşeni, teatrul este puţin frecventat de public. -

În vedere că Casa Comunală nu dispune de mijloace băneşti,

-Admite cererea în parte şi în Consecinţă

Decide

ca representaţiunile teatrale ce vor da actuala trupă a Domnilor Olarian, Valeşteanu, Sinescu, Răiciulescu şi Căişanu, pe iarna curentă să fie scutite de plata taxelor comunale. - Numai pentru aceştia şi numai pe sesonul ernei curente 1899/900 cu începere de la 15 Noembre 1899".

Ultimele două luni ale veacului nu puteau a afla în capitala Gorjului decât pe acela care, cu mai bine de două decenii în urmă, pusese bazele teatrului profesionist pe meleagurile Jiului de Sus: Theodor Popescu. Gazeta nouă din Craiova, nr. 23/ 23 noiembrie 1900, menţionează că trupa acestuia a jucat aici Haimanalele de Mihail Pascaly şi Articolul 214 cod civil - o adaptare după I.L.Caragiale.

*

Sfârşitul de secol s-a scurs pentru familia Visner în tihnă, fără întâmplări deosebite.

În orăşelul patriarhal evenimentele cu adevărat importante erau puţine, iar atunci când se petreceau căpătau dimensiuni legendare.

Lumea ,,bună" petrecea serile, din primăvară până în toamnă, la terasa „neamţului" sau la noua Grădină a Hotelului Cămărăşescu de pe Calea Victoriei, unde banda lui Muscalagiu cânta noapte de noapte, uneori până în zori.

Era la modă o romanţă ce tocmai apăruse la Bucureşti, fredonată seară de seară de lăutari. Versurile, duioase, făceau victime sigure printre inimile simţitoare ale târgoveţelor:

„Iubitul meu nu este prinţ,

El n-are grijă, nici dorinţi,

Şi nici palate... "

O cântau şi elevii din ultimul an de la ,,Tudor", şi precupeţele, şi servitoarele de la băcănie, şi tinerii funcţionari ori ofiţerii care umpleau până la refuz cele două terase. Melodia plutea în aer ca o perdea de fum, dând buzna cu obrăznicie prin ferestrele deschise ale caselor şi prin uşile dughenelor, strecurându-se viclean prin ungherele iatacelor de la mahalale şi punând pe jar sufletele nevinovate ale nevestelor şi fetelor de tejghetari.

O vreme s-a auzit că o ,,artistă" care făcuse un amor nefericit pentru un mare negustor ar fi născut pe scenă, la ,,Milescu", după care şi-ar fi luat lumea în cap, fugind după ce aruncase copilul în Jiu. Poliţia cercetase cazul cam în dorul lelii şi, după o vreme, zvonul s-a îngropat singur, ca orice zvon.

Cam aceasta era atmosfera micului târg de pe malul Jiului de Sus, cea în care Josephina îşi petrece adolescenţa şi o parte a tinereţii. O atmosferă promiţătoare pentru o tânără nu lipsită de posibilităţi materiale şi care, datorită acestui fapt, putea să-şi petreacă o parte a timpului liber fie mergând la teatru, fie răsfoind presa vremii, fie citind un romanţ la modă în care eroina principală, romantică şi plină de candoare, îşi va vedea răsplătită puritatea sentimentelor prin căsătoria cu un necunoscut frumos şi tandru. Sigur, un fel de viaţă trăită sub un clopot de sticlă şi în care, din păcate, imaginea despre lume a tinerelor fete nu concordă cu lumea reală, plină de cu totul altfel de fiinţe decât cele angelice din foiletoanele timpului.

Nu altfel s-a întâmplat şi cu Josefina:

,,{...} Pe malul Jiului {...} ... venea lumea să bea bere <<la neamţu, la Vissner>>. Într-o zi a apărut şi tata la o halbă de bere. Era student la medicină veterinară şi gazetar la Epoca şi umbla prin ţară în căutare de subiecte pentru articole. Când a văzut-o pe mama a făcut pentru ea un <<coup de foudre>> - cum se spune. Naivă, timidă, fragilă, departe de perfidiile vieţii, mama s-a îndrăgostit de tata nebuneşte. Bunicii i-au căsătorit, le-au dat foarte mulţi bani şi au plecat să locuiască la Galaţi, unde bunica, care era fiica consulului austriac din acest oraş, avea câteva case. " (Ludmila Patlanjoglu, art. cit.)

Constantin Glodeanu, un tânăr de 26 ani la acea dată, avea însă alt temperament şi altă fire decât „nemţii" din Tg-Jiu:

„Fericirea a fost scurtă. Tata era o fire pasională, un bărbat frumos, înalt, cu părul ondulat, un gen de Leonard cu mare seducţie. Îi plăcea viaţa boemă, iubea femeile, băutura, petrecerile. Mama a fost sacrificată lângă el pentru că aceste vicii nu l-au părăsit niciodată. " (idem, art. citat)

Părăsită de soţ, departe de părinţii aflaţi la Tg-Jiu, Josefina, la vârsta de 24 ani, o va naşte pe Elvira pe 13 mai 1904, la clinica medicului Drăghicescu din Bucureşti. Patima mamei sale pentru Constantin Glodeanu, aşa cum afirmă după ani Elvira, o va face pe cea dintâi să nu vrea să-şi alăpteze copilul într-o primă fază, de supărare că nou născutul nu era băiat, ceea ce, probabil, l-ar fi înmuiat pe fugar, făcându-l să se întoarcă la ea.

Acesta se întoarce totuşi, le ia pe cele două din clinică şi pleacă la Tg-Jiu, unde este primit precum fiul rătăcitor, iertat, cadorisit cu bani şi trimis, împreună cu familia, din nou, la Galaţi. Numai că fericirea a durat doar o lună, Constantin a reînceput escapadele, iar Iosif Visner a trebuit să le aducă pe cele două acasă, la Tg-Jiu. Precum în melodrame, Constantin revine spăşit, promiţând iarăşi câte-n lună şi stele. De data aceasta, neamţul i-a tras două palme zdravene şi l-a dat pe uşă afară.

Durerea Josefinei nu are margini, eşecul întemeierii unei familii adevărate urmărind-o toată viaţa:

„Disperată, mama a încercat să se spânzure în podul casei, dar bunicul a urmărit-o şi a smuls-o în ultima clipă din ştreang. Era un şoc prea puternic pentru ea. Nimic nu o mai atrăgea, se însingurase de lume, avea cumplite crize de melancolie. Nu a mai vrut să audă de o altă căsătorie, deşi surorile ei doreau să o mărite. Tot restul vieţii a trăit ca o sfântă, nu a mai existat nici un alt bărbat pentru ea. Şi acum simt o strângere de inimă, când îmi amintesc cum o găseam cu ochii în lacrimi, lângă fotografia lui tata, care se afla pe masă, în camera noastră.

Când eram copil, tot timpul sărutam această poză, o mângâiam şi îl aşteptam. «Când vine tata, vreau să-l văd!». Mi se spuneau tot felul de minciuni: tata o să vie ... dar n-a venit. Eu nu l-am văzut pe tata niciodată în carne şi oase. Când m-am făcut mare şi mi-am dat seama de felul nemilos în care s-a purtat cu noi, am rupt fotografia. L-am urât cumplit. Am fost, într-un fel, un copil orfan. Am trăit hăituită de această absenţă. " (ibidem, art.cit.)

Drama copilului crescut fără tată o va urmări toată viaţa pe Elvira: „N-am înţeles niciodată de ce tatăl meu a părăsit-o pe mama, când eu aveam un an şi jumătate. Nu atunci, n-am înţeles mai târziu, când puteam să înţeleg, nu pricep nici acum cum a putut să-mi facă aşa ceva. A plecat şi dus a fost. Nu l-am cunoscut niciodată. "

Se pare totuşi că acesta a urmărit, în felul său, destinul fiicei abandonate:

„Cândva, în timpul unui spectacol în care jucam, s-a iscat în sală o rumoare, o agitaţie. Unui spectator i se făcuse rău. Mi s-a spus, mai târziu, că ar fi fost tatăl meu. Chiar dacă l-aş fi cunoscut, nu-l iertam. Cum a putut s-o părăsească pe mama aşa, pe mama mea, care abia a fost salvată, care avrut să se sinucidă, fiindcă îl iubea nespus? E adevărat, era şi el frumos, cuceritor. " (Nicolae Arsenie, Zece întrebări la superlativ, Adevărul literar şi artistic, nr. 46/16-22 dece. 1990)

Absenţa tatălui le-a unit însă pentru totdeauna pe mamă şi fiică, Josefina devenind pentru Elvira fiinţa cea mai importantă de pe pământ.

În acelaşi timp însă, le-a modificat destinul, cele două trebuind să se descurce de acum singure. Mai întâi, începând cu anul 1907, au vieţuit o bună bucată de vreme în casa mătuşii Laura, Josefina ajutându-şi sora la supravegherea treburilor casnice şi primirea oaspeţilor care treceau des pragul influentului său cumnat.

Cât o priveşte pe Elvira, aceasta se joacă împreună cu verii săi, urmează cursurile Şcolii primare de fete din Tg-Jiu şi, mai ales, îşi asumă responsabilitatea de a o proteja pe mama sa, datorie care o va însoţi până în clipa despărţirii definitive de aceasta:

,,Tata ne-a părăsit devreme, a mai revenit de câteva ori, pentru că mama îl iubea cu patimă, dar noi am rămas singure, la o mătuşă. Am stat alături de mama până în ultima clipă. Am adorat-o. " (Carmen Dumitrescu, Elvira Godeanu: 85 de ani/ Replici pe scena vieţii, Almanah Flacăra, 1989)

După moartea lui Floru Aluneanu, care la momentul căsătoriei cu Laura avea deja 75 ani, aceasta din urmă se va recăsători cu subprefectul de Gorj, avocatul Mitrescu, a cărui reşedinţă se afla la Tg- Cărbuneşti, localitate în care Josefina şi Elvira au urmat-o pe frumoasa Eleonora pentru scurtă perioadă de timp.

Avatarurile celor două nu cunosc însă odihnă. Obligate de soartă să accepte ca singură variantă sprijinul Laurei, se mută împreună cu familia acesteia la Titu, pe moşia rămasă de la Aluneanu, moşie cu probleme însă, pierdută în cele din urmă de noul soţ, fapt care a dus şi la despărţirea Josephinei de sora sa.

Silită de împrejurări ca de acum să-şi câştige existenţa prin propriile puteri, mama Elvirei se mută la Caracal şi devine secretar-administrator la pensionul doamnei Lilly Puricescu, fiică a prinţesei Levidis, o femeie cu vastă cultură, doctor în litere la Sorbona şi bună cunoscătoare a limbilor franceză, germană, greacă, latină şi sanscrită.

Aici, la Caracal, Elvira va urma cursurile pensionului condus de doamna Puricescu, desăvârşindu şi studiile liceale şi devenind posesoarea unei zestre intelectuale cât se poate de solide.

Prin 1921 - odată cu intenţia Elvirei de a urma Conservatorul, cele două se mută în Bucureşti, în casa Mitei mai întâi, mai apoi în zona Cişmigiului şi a Bisericii Amzei.

În tot acest răstimp, până la moartea Josefinei, survenită în 1946 (informaţie existentă în Cererea pentru eliberarea unui paşaport de călătorie în R.F.G. şi Franţa, în iulie 1983), Elvira va continua să-şi idolatrizeze mama, fiindu-i alături în fiecare clipă.

Când aceasta a trecut în nefiinţă, Elvira se afla în repetiţii la ,,Dama cu camelii".

Drama trăită atunci este surprinsă de Alexandru Kiriţescu în articolul Elvira Godeanu - artistă şi femeie, publicat în Rampa, la 11 noiembrie 1946:

„Dar de-a lungul cărei intime tragedii, Dumnezeule, au avut loc repetiţiile şi premiera ... Făptura pe care Elvira a iubit-o mai mult decât orice pe lume, mama ei, zăcea chinuită de o boală cumplită şi care nu iartă.

Elvira venea la repetiţii lividă, cu ochii arşi de plâns, în anumite momente părea o biată halucinată orbecăind într-o suferinţă fără scăpare.

Cei din jurul ei, în preajma premierei, o întreţineau cu minciuni penibile şi îngroziţi nu ştiam ce să mai născocim ... până în ziua în care inevitabilul s-a produs.

Elvira n-a ştiut nimic - catastrofa o învăluia însă, simţea dincolo de surâsurile noastre silite, ceva groaznic, dar îi era frică să întrebe - numai buzele ei murmurau convulsiv „mama, mama" ... „spuneţi-mi ce e cu mama"... în vreme ce cabiniera îi potrivea cutele rochiei sale regale de catifea neagră din actul III şi îi trecea evantaiul de dantelă.

Când nu se mai putea ascunde nimic, i-am spus. N-aş vrea să mai apuc ceasuri la fel, aş vrea să uit făptura aceea rigidă, lungită pe o bancă la Bellu, străduindu-ne să o aducem în simţiri, apoi mototolul înfăşurat în văluri negre, târât pe pietrişul aleilor, în urma sicriului ce-i închidea dragostea ei dispărută ... pentru ca după două ore s-o revedem în teatru, readusă în simţiri cu injecţii, supravegheată de medic ... Prin colţuri camarazii, femeile de serviciu plângeau ...

Eram cu toţii în culise... iat-o în toaleta albă a Margueritei, cu bucheţelul de camelii în mână, înmănuşată până la coate - ne apropiem, încercăm să-i spunem ceva... Nu ne recunoaşte pe nici unul. Intră în scenă - un ropot de plauze, ovaţii care cutremură teatrul - publicul care aflase îi dădea Elvirei cea mai directă, cea mai mişcătoare dovadă de simpatie. Atunci, nemai putândându-se stăpâni, s-a clătinat, a început să plângă ... niciodată Marguerite Gautier n-a jucat mai convingător, mai mişcător. Era o durere neîntreruptă, când sughiţată, când urlată în strigăte cumplite."

Cât îl priveşte pe Constantin Glodeanu, acesta, conform datelor din cererea menţionată mai sus, se săvârşise din viaţă cu 7 ani mai devreme, în 1939, la doar 61 de ani.

3. Am învăţat bine, n-am fost premiantă

Există nu puţine zone de umbră în viaţa viitoarei actriţe, fragmente de timp cărora, din motive nu uşor explicabile, biografii de până acum nu au vrut sau nu au putut să le dea de capăt.

Unele dintre confuziile privind datarea unor evenimente par a fi voite şi aparţin, indubitabil, Elvirei, ele fiind create în scopul nemărturisit, dar evident al amplificării dozei de mister din jurul persoanei sale, ştiută şi acceptată fiind aplecarea irepresibilă spre narcisism a oricărui artist.

Altele se datorează unor infidelităţi fireşti ale memoriei sau sunt puse în circulaţie de Emil Prager care - probabil din dorinţa de a asigura şi proteja intimitatea şi chiar securitatea soţiei - avansează perioade de timp sau informaţii biografice cel puţin discutabile, dacă nu incorecte de-a dreptul.

Mai trebuie luată în calcul apoi şi lunga plajă de timp pe care s-a întins viaţa şi cariera uneia dintre marile personalităţi teatrale feminine ale secolului XX, în cei 87 de ani petrecându-se două războaie mondiale şi două mari frânturi istorice - instaurarea regimului politic comunist în martie 1946 şi răsturnarea acestuia, în decembrie 1989 -, fiecare dintre aceste evenimente punându-şi ampreta şi pe destinul Elvirei.

Nu mai puţin adevărat este şi faptul că mai toţi cei care s-au aplecat asupra posterităţii artistei au preferat să acorde gir absolut declaraţiilor de presă ale acesteia, lăsându-se iremediabil subjugaţi de personalitatea fascinantă a ei şi preferând, deseori, răspunsuri echivoce şi aproximări; majoritatea interviurilor cu tentă biografică luate acesteia aparţine, de altfel, deceniilor 8 şi 9 ale secolului XX, când mitul Elvirei ajunsese la apogeu şi când sublinierea distincţiei, eleganţei şi rafinamentului ei constituiau pentru jurnalişti tot atâtea motive de a se îndepărta măcar pentru câteva momente de falsele modele promovate de un comunism din ce în ce mai primitiv.

În fine, cel dintâi autor al unei monografii despre Elvira şi, în acelaşi timp, primul care - la mai bine de zece ani de la trecerea în nefiinţă a acesteia - putea avea distanţa necesară faţă de divă, întru-cât apela doar la răceala documentelor, nu şi la prezenţa tulburătoare a ei - şi îl numim aici pe dr. Ion Mocioi (Elvira Godeanu - regină a teatrului românesc, Editura Spicon, Tg-Jiu, 2002) - lasă câteodată loc unor interpretări subiective ori unor afirmaţii care contrazic evidenţa istorică a uneia sau alteia dintre perioadele de viaţă ale protagonistei studiului domniei-sale.

Asta nu-i răpeşte, desigur, calitatea de cel dintâi monograf aplicat, de prim cercetător care încearcă a pune ordine într-un noian de informaţii deseori derutante.

Nu am vrea să se înţeleagă de aici că suntem posesor al adevărului absolut, ci doar că am avut şansa nesperată vreodată de a intra în posesia unor documente de familie sau de arhivă puţin sau deloc cunoscute până acum şi care lămuresc în bună măsură măcar o parte dintre umbrele ce încă persistă asupra vieţii actriţei. Sau, ca să folosesc o sintagmă dragă Elvirei, am trăit miracolul de a deschide sertarul cu umbre.

Ce se afla acolo şi cât de important este acel ceva, vom vedea în cele ce urmează.

*

Înainte de toate însă, vom căuta să recreem atmosfera micului târg de pe malul Jiului, încercând să vedem oraşul prin ochii copilului care îi va aduce un plus de celebritate.

Începutul celui de-al XX-lea secol, găseşte Târgu-Jiul într-un amplu proces de înnoire urbanistică dar şi spirituală. Se finalizase noua clădire a Primăriei (astăzi, Palatul Administrativ al judeţului), apăruse prima Şcoală de ceramică din ţară, pe 4 decembrie 1902 avusese loc primul concert al Societăţii coral-filarmonice ,,Lyra Gorjului", iar pe 17 iunie 1904, la Grădina Hotel Cămărăşescu (actualmente terasa Keops), târgoveţii vizionaseră cel dintâi spectacol al Teatrului de varietăţi Tg-Jiu.

Din păcate, tot acum documentele locale nu mai consemnează nicio informaţie despre Theatrul Român din Tg-Jiu, activitatea acestei prime trupe profesioniste de spectacol dispărând definitiv din peisajul cultural

al urbei. La sala Milescu însă, companii teatrale de renume continuă să aducă bucurii localnicilor.

Şi înfăţişarea oraşului se schimbase în bine, datorită unor importante iniţiative edilitare. În nr. 4/ 5 noiembrie 1906 al revistei ,,Jiul" sunt consemnate lucrările efectuate sub administraţia conservatorilor începând cu 22 decembrie 1904:

- facerea uzinei electrice;

- construirea Bulevardului ,,C. A. Rossetti" (actualmente Bulevardul ,,Constantin Brâncuşi");

- facerea digului de apărare a malului stâng al Jiului;

- modernizarea Grădinii Publice după planurile lui Redonte: realizarea împrejmuirii; construirea unui pavilion pentru muzică, a unei fântâni arteziene şi a unei sere; achiziţionarea a două vase de fier, a unui port-afiş şi a unei statui etc.

O imagine edificatoare se desprinde însă din comentariile făcute de Alexandru Ştefulescu în a sa fundamentală Istorie a Târgu-Jiului (1906):

,,{...} se desfăşoară azi strade largi, bine aliniate, bine iluminate şi bine pavate. {...} Calea Victoriei aşternută cu piatră cubică, cu trotuare cu asfalt, cu frumoase hoteluri, case şi măreţul palat municipal, una din cele mai splendide clădiri cu primării urbane din ţară.

În locul caselor de lemn ori de nuiele lipite cu pământ, cu prispe sau târnaţuri, care cu faţa care cu spatele la uliţă, care cu garduri de mărăcini, care cu stobori, care acoperite cu prăştilă, care cu fân sau coceni, se înalţă acum edificii mari de zid construite cu eleganţă şi estetică, cu ferestre largi şi luminoase, cu temelii de piatră cioplită şi cimentată, cu acoperişuri de fier sau ţiglă în diferite forme care de care mai estetic cu turnuri, ce dau oraşului un aspect cu totul deosebit, atât ca frumuseţe cât şi ca stil, iar curţile îngrădite cu stachete de lemn vopsit sau de fier cu temeliile de piatră cioplită. Toate trotuarele din centrul oraşului sunt de asfalt cu bordură de piatră împodobite pe unele locuri cu plantaţiuni de castani şi salcâmi altoiţi. {...} Cazărmile de pe Obrejie, pitoreasca comunicaţie cu Transilvania prin renumita şosea Lainici - ingenios monument de artă inginerească - legătura prin linia ferată cu capitala şi celelalte judeţe îi prevestesc un viitor frumos şi apropiat şi cu drept cuvânt, căci de aici au pornit multe îndemnuri patriotice şi generoase.

{...} Rădicarea oraşului din starea orientală în care se afla se datoreşte atât Administraţiei conservatoare de la 1888 (prefecţi Toma Cămărăşescu, Ioan Gr. Săftoiu, V. I. Popescu-Pepile, n.n.), când s-a înzestrat oraşul din

partea Statului cu localul Gimnaziului, cu pavarea Str. Victoria cu piatră cubică, podul de fier, apoi construirea spitalului judeţean, a arestului preventiv, asfaltarea şi plantarea Str. Unirea cu castani, din casa judeţului etc., cât şi Administraţiunii liberale (primari Titu D. Frumuşanu, Eugeniu Părăianu-Cuca, mai apoi, n.n.) din 1895, când s-a continuat şi desăvârşit tot ce rămăsese neterminat, mai adăugându-se şi altele ca statuia lui Tu-dor Vladimirescu, squarul în care se află statuia, cheiul Jiului, palatul municipal şi construcţiunea bulevardului la gară.

Cât priveşte monumentul cel mai iubit al oraşului, acesta rămâne Grădina Publică, una din cele mai frumoase din ţară.

Într-adevăr, Grădina Publică apărată de puternicul chei, cu intrarea sa prin cele două scări de piatră trainică, aşezate paralel şi cu grilajuri de fier, cu zăvoiul său secular cu colosalele sale ronduri, în care florile se îngână într-un răpitor concert de culori, bogată în alei admirabile de tei cu miros îmbătător, cu sere minunate şi pepiniere neîntrecute farmecă ochiul şi încălzeşte inima. " (Al. Ştefulescu, op. cit., pg. 99 şi urm.)

Imaginea de mic Eden a Târgu-Jiului este remarcată şi de Mihail Cruceanu, poetul şi militantul socialist fiind o vreme profesor al Gimnaziului ,,Tudor Vladimirescu":

„Pe la începutul secolului nostru, Tg.Jiul era un orăşel de vreo cinci-şase mii de locuitori, peste care soarele dimineţilor albea casele în mijlocul grădinilor înverzite.

Câteva clădiri publice, tribunalul, gimnaziul, primăria în stil maur, ieşeau la iveală din mijlocul celorlalte case, parcă mirate de liniştea ce se răspândea în jurul lor, venită din dosul digului, ce străjuia apele Jiului, cu murmurul neobosit al valurilor lui. Şi liniştea aceasta trecea prin grădina publică, până la gară, şi de acolo se pierdea.

Dar sufletele oamenilor se frământau oriunde. " (Mihail Cruceanu, De vorbă cu trecutul Editura Minerva, 1973, pg. 66)

*

Revenind la sertarul cu umbre, un prim impediment este acela de a lămuri misterul numelui de familie.

În toate documentele în care există informaţii despre părinţii Josefina şi Constantin - şi enumerăm aici Certificatul de naştere al Elvirei, Certificatul de absolvire a Şcolii primare de fete nr. 1 Tg-Jiu, Certificatul de căsătorie cu Emil Prager, Carnetul de muncă eliberat de Teatrul Naţional Bucureşti, carnete sindicale etc., publicate de noi, în copie, în volumul

„Vieţile Elvirei Godeanu", Ed. Centrului Judeţean al Creaţie Gorj, Tg-Jiu, 2004 - numele sub care sunt înregistraţi cei doi este acela de Glodeanu.

Mai mult, Certificatul de absolvire a studiilor primare este eliberat pe numele elevei Glodeanu C. Elvira. În acelaşi act apare însă şi noutatea: în dreptul rubricii cu semnătura absolventei, numele în clar scris chiar de posesor este Godeanu C. Elvira. Din acest moment, toate înscrisurile ulterioare păstrează forma respectivă.

Greşeală făcută de tânără, pseudonim, modificare intenţionată ... numai ea putea să ştie, dar asupra acestui lucru n-a întrebat-o niciodată nimeni şi nici ea nu a făcut vreodată cea mai mică referire.

*

Elvira se naşte aşadar, la 13 mai 1904, la Bucureşti, în clinica profesorului Drăghicescu.

După mărturisirile făcute mult mai târziu, a fost un copil nedorit de părinţi: tatăl nu era de faţă, ca de obicei, iar mama acuza o depresie profundă generată de absenţa şi lipsa de implicare în viaţa de familie a acestuia:

„Fără soţ lângă ea, departe de părinţi, care se aflau la Tg-Jiu, mama s-a chinuit trei zile şi trei nopţi ca să mă aducă pe lume.

{...} Dar mama a refuzat să mă vadă şi să mă alăpteze. Îşi dorea un băiat care spera că îl va schimba pe tata. Moaşa s-a oferit să mă înfieze şi mama a fost de acord. După câteva zile a apărut tata ca a întrebat patetic: «Unde este copilul meu?», apoi ne-a luat şi ne-a adus pe mine şi pe mama la Tg-Jiu, la bunici."(Ludmila Patlanjoglu, Elvira..., Adevărul literar şi artistic, nr. 251/ 15 ian. 1995)

Prenumele primit va fi unul inspirat din cărţile citite în adolescenţă de Josefina:

„Mama citise un roman şi îi plăcuse eroina care purta numele Elvira. Atunci şi-a spus că, dacă o să aibă o fată, aşa o va boteza. " (Ludmila Patlanjoglu, art. cit.)

Bună alegere, care prevestea un destin fascinant pentru purtătoarea lui:

„Elvira Godeanu:

Regină a scenei şi a farmecului românesc. Elvira Godeanu:

Nu! E prea lung şi prea ceremonios!... E pentru afişul premierei, pentru serile de gală când publicul ei, care ca tot publicul de teatru românesc se striveşte în sălile de spectacole, aşteptând în bâzâitul de stup de albine prea plin, freamătul cortinei gata să-şi desfacă faldurile. Prefer: Elvira, şi atât!

Pentru că este mai mult decât un nume: o lozincă, o invitaţiune la toate fermecătoarele bucurii pentru mii şi mii de inimi. Aceste trei silabe dulci şi muzicale au devenit atât de iubite, atât de populare, încât nu mai e nevoie de nimic: Elvira! Am văzut-o pe stradă pe Elvira! Şi nimeni nu mai întreabă: - Care Elvira? Godeanu?

Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii: Elvira Popescu.

Dar aceea ne-a părăsit. Astălaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni şi continuă să-i vie. " (Alexandru Kiriţescu, Elvira Godeanu -artistă şi femeie, Rampa, luni 11 noiembrie 1946)

Venirea pe lume a copilului l-a cuminţit o vreme pe Constantin, dar, după scurtul popas la Tg-Jiu şi la mai puţin de o lună de la revenirea celor trei în Galaţi, acesta fuge iarăşi cu prietenii la chefuri, aducându-şi soţia în pragul disperării:

„Mama era la pământ, i-a trimis vorbă lui bunicul să vină s-o ia că este singură, fără bani, iar eu sunt bolnavă. Tata-mare ne-a adus la Tg-Jiu. Cu toţii erau speriaţi că «moare copilul».

M-a salvat o ţărancă, Ilinca, care m-a şi crescut până la 7 ani.

Mi-amintesc că avea o guşă enormă, vestita guşă a oltenilor. Ilinca a udat un prosop cu ţuică şi m-a învelit în el, apoi m-a lăsat să dorm. A doua zi am deschis ochii şi încet-încet mi-am revenit. " (Ludmila Patlanjoglu, art. cit.)

Absenţa tatălui şi faptul că erau obligate să accepte ajutorul rudelor, mama ei neavând puterea de a-şi lua soarta în propriile mâini, au lăsat urme adânci în memoria copilului:

„Am rămas orfană de tată la un an şi jumătate. În odăiţa noastră din patriarhalul Târg al Jiului, mama mă ocrotea cu sfinţenie. Purtam haine de căpătat ..." (Ionuţ Niculescu, Mari actori - Elvira Godeanu, Gong, 1984)

Ceva asemănător va afirma şi în interviul dat lui Carmen Dumitrescu, în Almanahul Flacăra, din 1989:

„Eram un copil bun, ascultător. {...} Mergeam cu sorcova, strângeam bănuţii şi-i dădeam ei (mamei, n.n.), ca să trăim."

În toată această perioadă, singura icoană a vieţii i-a fost Josefina, pe care, l-a rându-i, încerca s-o ocrotească după micile-i puteri:

„Când plecam la şcoală, mă emoţionam pentru că trebuia să ne despărţim câteva ore. Era blândă, frumoasă, inteligentă. Dar nu putea să se decidă în nimic. Am luat hotărâri în locul ei de la 9 ani. Mama a fost... copilul meu. " (Carmen Dumitrescu, Elvira Godeanu: 85 de ani/ Replici pe scena vieţii, Almanah Flacăra, 1989)

Şi totuşi, copilăria petrecută în Tg-Jiu, în casa bunicului - „o casă somptuoasă cu stucaturi, cu o grădină mare cu pomi şi verdeaţă în faţă unde se aflau mese cu umbreluţe" - i-a fost fericită şi îşi va aminti de ea întreaga viaţa:

„Toată copilăria mi-am petrecut-o pe malurile Jiului, hoinărind din zori şi până seara prin vâlcelele luncilor, şi aruncând pe luciul apei pietrele prundişului mai artistic decât toţi camarazii mei de jocuri. " (Ioan Massoff, Elvira Godeanu în intimitate, Rampa, luni 29 august 1932, pg. 1-3)

Între 1911 şi 1915, urmează şi absolvă cursurile Şcolii primare de fete nr. 1 din Tg-Jiu (având ca directoare pe Lucia Fotescu, fostă profesoară la Externatul de fete „Constantin Săvoiu'' - care, la 13 septembrie 1869, devine Şcoala primară de fete), media generală obţinută - de 8,27 -clasificând-o ca fiind a 6-a între cele 45 de fete care finalizaseră clasa a IV-a, terminală.

Disciplinele de studiu (conform Certificatului de absolvire nr. 137/ 24 iunie 1915) erau: limba română - unde, pe lângă scris, citit, gramatică şi compunere, se făceau şi exerciţii de memorare şi liberă reproducere -, aritmetica şi geometria, religia, istoria, geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desenul, cântul, exerciţii corporale şi jocuri gimnastice, lucrul de mână. Actul mai menţionează două amănunte: unul, că religia Elvirei era aceea ortodoxă; al doilea, că, la anul 1915, ocupaţia mamei, a Josefinei, era aceea de menajeră.

După propriile-i mărturisiri, în şcoală nu au pasionat-o niciodată ştiinţele exacte, ba chiar s-a aflat mai mereu în război cu ele: „am învăţat bine, n-am fost premiantă (subl. n.), dar, pentru mine, să fac o scădere era un dezastru, o înmulţire un alt dezastru. " (Carmen Dumitrescu, art. cit.)

Lipsa de apetenţă pentru tot ceea ce ţine de cifre se vede şi în inconsistenţa datelor personale privitoare la şcolile urmate, perioada anilor de studii, domiciliul stabil. Datorită acestui fapt, dar şi a absenţei actelor doveditoare şi a peregrinărilor care i-au marcat copilăria şi adolescenţa, începând cu anul 1915 intrăm într-o zonă de aproximări şi de controverse.

În deja menţionata cerere de eliberare a unui paşaport turistic, la 1983 - şi căreia îi acordăm importanţă maximă, ştiut fiind că autorităţile comuniste verificau cu minuţiozitate orice informaţie legată de solicitant, omisiunile ori eludarea realităţii putând fi pedepsite prin interzicerea părăsirii ţării - sunt înscrise următoarele:

* Perioada 1910-1921; Şcoli urmate: Şcoala primară Tg-Jiu şi Liceul; Funcţia avută: elevă; Domiciliul avut în perioada respectivă: Tg-Jiu şi Caracal.

Numai că şi în acest document există inexactităţi. La Tg-Jiu, este elevă între anii 1911-1915, aici având şi domiciliul stabil, în casa mătuşii Laura. Cât priveşte studiile gimnaziale şi liceale, opinia noastră este diferită de aceea a lui Ion Mocioi care, în monografia amintită, afirmă:

„Elvira Godeanu şi-a continuat al doilea ciclu al şcolii generale la Tg-Jiu, unde se aflau mama şi bunicii săi. {...} Liceul l-a urmat în principal în Caracal, în jurul anului 1920, după Unirea cea mare." (op. cit., pg. 20)

Argumentele noastre privitoare la faptul că, în capitala Gorjului, Elvira nu a urmat alte şcoli în afara celei primare, sunt următoarele:

a) În Expunerea situaţiei Judeţului Gorj pe 1913-1914, făcută de prefectul Vasile V. Popescu, se menţionează că în Tg-Jiu funcţionau următoarele unităţi de învăţământ: 3 şcoli primare (două de băieţi şi una de fete; la cea din urmă era elevă, la acea dată, şi Elvira Godeanu, n.n.); Şcoala profesională de fete; Şcoala de meserii de la Vădeni; Gimnaziul de băieţi ,,Tudor Vladimirescu";

b) la nivel gimnazial, aşadar, singura unitate de învăţământ pentru fete era Şcoala profesională, ori nici un document local nu atestă că Elvira Godeanu ar fi urmat cursurile acesteia; după cum nu avem nicio informaţie că aceasta ar fi urmat, eventual, vreuna din clasele extrabugetare înfiinţate la Gimnaziul ,,Tudor Vladimirescu";

c) izbucnirea primului război mondial şi intrarea României în marea conflagraţie a dus la întreruperea cursurilor şcolare într-o mare parte a ţării, deci şi în Gorj, care devenit un cunoscut teatru de luptă (vezi şi bătalia de la Podul Jiului, din 14 octombrie 1916); de altfel, în toamna lui 1916, în Tg-Jiu şi Gorj se întrerup cursurile şcolare, acestea fiind reluate, sub ocupaţie germană, la 1 ianuarie 1917 (a se vedea şi Grigore Pupăză, Istoria învăţământului din Gorj Editura Newest, Tg-Jiu, 2005);

d) în documentul menţionat în pagina precedentă, Elvira Godeanu precizează ca dată a finalizării studiilor liceale anul 1921, iar ca localitate de domiciliu oraşul Caracal, în care mama Elvirei, cel mai probabil pe la 1916, devine secretar-administrator la pensionul doamnei Lilly Puricescu; aici Elvira va urma cursurile pensionului condus de aceasta.

De altfel, într-un interviu târziu, acordat lui Carmen Dumitrescu (Almanah Flacăra, 1989, pg. 202-208), actriţa îi va aduce profesoarei sale un impresionant elogiu:

,, {...} cea care mi-a sădit şi dezvoltat gustul pentru citit, care mi-a cizelat sufletul, a fost profesoara Puricescu, absolventă la Sorbona. Am locuit câţiva ani împreună (subl. n.) şi am avut fericirea să mă înveţe franceza şi germana; ea mai preda şi engleza şi greaca. Era distinsă şi extrem de cultivată.

Cărţile pe care le citea ea le citeam şi eu. Lângă ea am absolvit o facultate fără să-mi dau seama."

Cercetând Monografia municipiului Caracal, Editura Tiparg, 2007 (autori Dana Roxana Dincă, Vera Grigorescu, Sabin Popovici), la data la care presupunem că a marcat momentul stabilirii celor două în Caracal, cu structură de pension funcţiona doar Institutul de fete Modern ( înfiinţat în anul 1905, cu autorizaţia nr. 16790/1905, emisă de Ministerul Învăţământului Public), sub conducerea doamnei Sabina Negreanu, având un local închiriat în casele lui Nae Antonescu, din strada Libertăţii.

Elevele studiau: religie, limba română, franceza, germana, matematica, fizica, chimia, muzica, desenul şi caligrafia, istoria şi geografia. De asemenea, luau şi lecţii de educaţie gospodărească şi gimnastică. Iniţial, a funcţionat cu 4 clase.

Din anul 1915, Institutul este condus de Silvia Căpreanu, licenţiată în latină.

Institutul avea şi internat, unde locuiau fete din familii înstărite, de diferite naţionalităţi şi religii.

Cunoaştem din aceeaşi lucrare că, din 1918, Institutului Modern i s-a adăugat clasa a V-a, apoi cea de a VI-a.

Pentru că în această monografie nu am găsit nicio menţiune la Lilly Puricescu, suntem obligaţi a avansa ideea că pensionul de care vorbeşte Elvira este, în realitate, acest Institut.

Supoziţia noastră se întemeiază în primul rând pe faptul că pe pagina de gardă a unui Dictionnaire complet roumain-francais par L. E. Sinigaglia, Iassy, 1898 (aflat în biblioteca artistei şi donat teatrului din Tg-Jiu de d-na Maria Simion), notaţie reluată la pagina XVII, viitoarea actriţă menţionează olograf ,,Elvira Godeanu, cls .V a, elevă Institut Modern, 1921".

Informaţia poate completa aşadar câteva dintre lacunele biografice:

- şcoala urmată la Caracal este Institutul de fete Modern;

- dacă este elevă în clasa a V-a la 1921, perioada studiilor efectuate la Caracal nu poate fi decât intervalul toamna 1916-vara 1921, anul terminal fiind identic cu acela menţionat de actriţă în alte documente personale;

- stabilirea Josefinei şi a Elvirei în Caracal s-a petrecut în 1916.

- la data finalizării studiilor preuniversitare, Elvira Godaenu avea 17 ani.

După absolvire, interesată fiind de o carieră muzicală, Elvira - împreună cu Josefina - se mută la Bucureşti, în casa Mitei, unde locuieşte până prin 1928.

Deşi intenţia sa a fost să urmeze secţia muzicală a Conservatorului bucureştean, destinul i-a oferit şansa miracolului artei dramatice:

"Am vrut să mă înscriu la lecţiile de canto ale profesoarei Rodica Nestorescu, dar am fost nevoită, cu tristeţe, să renunţ la acest vis, neputând face faţă condiţiilor severe de plată. Lecţiile erau foarte scumpe, mama nu avea banii necesari.

Am aflat că exista un profesor la Conservator, care dă, la un preţ accesibil, lecţii de teatru. Astfel am ajuns să iau lecţii de la Romald Bulfinski, un foarte bun actor şi dascăl cu vocaţie, pentru a intra la o altă secţie a Conservatorului, cea de artă dramatică." (Nicolae Ţone, art. cit.)

Examenul de admitere îi produce mari emoţii, în comisie fiind o pleiadă de mari actori: Constantin Nottara, Maria Filotti, Lucia Sturdza Bulandra, Ion Manolescu, Nicolae Soreanu, V. Maximilian.

Odată acceptată, va ajunge în clasa maestrului de necontestat al scenei româneşti, Constantin Nottara. Cu acesta, considerăm noi, va studia în primii doi ani (actriţa va da pe parcursul vieţii informaţii contradictorii, afirmând cu unele prilejuri că Nottara i-a fost profesor un an, cu altele că ar fi studiat cu acesta doi ani; a se vedea şi Vieţile Elvirei Godeanu, pg. 109 şi 120-121) - pentru că actorul este pensionat pentru limită de vârstă, în cel de-al treilea, cel final, având-o ca mentor pe Maria Filotti.

Printre colegii de generaţie, actriţa aminteşte pe Eugenia Zaharia, Maria Mohor, Al. Finţi, V. Ronea, Vasile Creţoiu, Maria Antonova, Mircea Balaban ...

Ce şi cum se studia la Conservatorul bucureştean în epocă, ce se cerea unui aspirant la gloria scenei, ne spune unul dintre profesorii examinatori

ai Elvirei, celebrul actor Ion Manolescu, nu altcineva decât cel care, în ianuarie 1927, îl înlocuieşte pe Nottara la conducerea catedrei de teatru, după pensionarea maestrului:

„În unele privinţe, Conservatorul rămăsese în urma teatrului. În general, teatrul era dominat de curentul sănătos şi fecund al realismului. La Conservator, pe ici pe colo, mai stăruiau reminiscenţe ale şcolii romantice şi, mai ales, un formalism care, în arta dramatică, e tot aşa de nefast, de sterp, ca şi bucherismul în celelalte ramuri de activitate. {...}

Programul de învăţământ şi metodele de lucru trebuiau să fie deci cu totul altele decât acelea ce se practicaseră multă vreme la Conservator şi care se rezumau la: <<zi ca mine>> sau <<fă cum fac eu>>, ceea ce ucide iniţial şi definitiv personalitatea studentului.

Ce calităţi se cer unui ucenic în arta dramatică?

Mai întâi o înfăţişare fizică potrivită cu însuşirile lui (subl. n.) şi deci cu genul de teatru în care se va specializa. Pe scenă, ca şi în viaţă, apare o mare varietate de tipuri: «cuceritorii", care trebuie să aibă un fizic plăcut; personajele comice, pentru care un nas proeminent sau un alt defect similar poate fi o calitate; oamenii <<şterşi>>, lipsiţi de personalitate, care au o înfăţişare comună, fără nimic caracteristic, sau dimpotrivă oamenii frământaţi, cărora li se citeşte pe faţă propriul lor sbucium sufletesc.

Că viitorul actor e fiziceşte frumos sau urât, gras sau slab, simpatic sau antipatic, impresionant sau şters până la ultima expresie a banalităţii, nu are nicio importanţă. Totul este ca fizicul să fie adecvat talentului şi temperamentului său (subl. n.).

Viitorul actor trebuie să aibă, de asemenea, o dicţiune bună (subl. n.) sau susceptibilă de a fi ameliorată şi o atitudine sau o «ţinută» adecvată (subl. n.) şi ea (ca înfăţişare fizică) genului teatral în care vrea să se specializeze.

Îndeobşte, cam acestea sunt calităţile pe care le putem distinge la un examen de admintere sau chiar în primii ani de cursuri." (Ion Manolescu, Amintiri, Editura Meridiane, 1962, pg. 234 şi urm.)

Absolvă, aşadar, Conservatorul din Bucureşti, certificarea fiind făcută prin Adresa nr. 2759/ 1.04.1941, eliberată de Academia de Muzică şi Artă Dramatică.

Neputând cerceta actul original, opinăm că perioada studiilor (clasică, de 3 ani, pentru că abia prin Legea învăţământului secundar, din 15 mai 1928, s-a adăugat un an la facultăţi - anul preparativ, ca etapă de trecere la învăţământul superior) a fost aceea cuprinsă între 1924 şi 1927, mai exact: anul I, 1924-1925; anul al II-lea, 1925-1926; anul al III-lea, 1926-1927.

În susţinerea acestei afirmaţii (deşi, repetăm, nu de puţine ori, datele oferite în interviuri de Elvira Godeanu sunt contradictorii, limitele temporare fiind de cel puţin un an în plus ori în minus, faţă de intervalul real), apelăm la mărturiile actriţei, la documentele pe care le-am avut la dispoziţie, la memoriile altor mari artişti ai epocii.

Dar iată care sunt argumentele noastre:

- în des uzitata Cerere pentru eliberarea paşaportului turistic din 1983, este menţionat:

* Perioada 1922-1928; Şcoli urmate: Conservatorul de Artă Dramatică Bucureşti; Funcţia avută: studentă; Domiciliul avut în perioada respectivă: Bucureşti, str. Brezoianu.

Credem că intervalul dintre 1922 şi examenul de admitere din 1924 reprezintă momentele pregătirii cu Romald Bulfinski pentru admiterea la Conservator.

- în urma unui interviu publicat în revista Teatrul, dec. 1973, Alecu Popovici notează:

,,Intră la Conservator - clasa Nottara - în 1924, şi după retragerea acestuia are ca profesoară pe Maria Filotti. E primită la Naţional, din anul I de şcoală, ca «probistă»

- a susţinut în toate intervenţiile publice că debutul său în teatru coincide cu primul an de Conservator.

Intervievată asupra acestei informaţii de către Dan Bârlădeanu (Flacăra, nr. 23/ 9 iunie 1977), Elvira precizează:

,,Am debutat în 1924 ca figurantă într-o piesă în care rolul principal era deţinut de marea Agatha Bârsescu."

În Fişa de creaţie transmisă Editurii Politice în 1968, care intenţiona să întocmească dicţionare enciclopedice cu informaţii despre mari personalităţi ale culturii, artei şi ştiinţei româneşti, la punctul 1 este specificat:

1. 1924, teatru, Magda de H. Suderman, Ansamblul Agatha Bârsescu, regia Mihai Fotino, cu Agatha Bârsescu şi Petre Sturdza.

- în Almanahul Tribuna din 1986, Elvira îi certifică lui Andrei Magheru: ,, - Şi în Conservator aţi fost îndrumată de maestrul Nottara.

- Da, timp de doi ani. Apoi a părăsit catedra, a ieşit la pensie şi catedra a fost preluată de doamna Filotti. Am fost şi eleva ei un an de zile." (În fapt, a fost preluată clasa, nu catedra, n.n.).

- deşi, în baza Legii Neniţescu, aflată în vigoare la acea dată, vârsta maximă de activitate admisă pentru bărbaţi era de 65 ani, pensionarea lui Nottara (n. 1859) din postul de profesor la Conservator nu se produce în 1924, ci se realizează faptic în 1926 şi intră în vigoare la 28 martie 1927 (informaţie primită de la d-na Corina Iliescu, directoarea Muzeului Nottara din Bucureşti); aşadar, Elvira finalizează anul de studiu 1926-1927 cu Maria Filotti, care preia clasa celebrului actor;

- cel care preia catedra de actorie de la Nottara este Ion Manolescu:

,,În ianuarie 1927, am fost numit profesor la Conservator." (Ion Manolescu, Amintiri, Ed. Meridiane, 1962, pg. 220) Acelaşi, la pg. 231, precizează:

,,Mă întorc deci cu patru ani în urmă, în ianuarie 1927, când - maestrul Nottara fiind pensionat pentru limită de vârstă - am fost chemat să preiau catedra pe care marele nostru artist o ilustrase atâtea decenii cu talentul, ştiinţa şi experienţa sa."

- în Suplimentul literar-artistic Scânteia tineretului, nr. 19/ 14 mai 1988, Elvira Godeanu i se destăinuie lui Nicolae Ţone:

,,{...} la Teatrul Mic, situat în apropierea Sălii Palatului, Mişu Fotino avea mare succes cu piesa Fracul, a lui Dregeli.

A venit într-o zi la Conservator, să aleagă o tânără pentru a-i încredinţa rolul Emma.

M-a luat pe mine. Interpretarea acestui personaj este, de fapt, adevăratul meu debut pe scenă. {... }

Am continuat să joc la Fotino. Am şi intrat în altă piesă, unde rolul principal era interpretat de soţia lui, cunoscuta interpretă Anni Capustin. "

Colaborarea cu Mihai Fotino (Compania Dramatică Tantzi Cutava-Barozzi, Mişu Fotino), are loc în intervalul septembrie 1926 - martie 1927.

Conform datelor extrase din revista Rampa, aceasta a însemnat:

* pe 18 septembrie 1926, este anunţată în distribuţia comediei „Fracul", de Gabor Dregely, şi joacă în rolul Emma;

* pe 4 noiembrie 1926, joacă în ,,Coniţa are doi conaşi" (Suzanne);

* pe 19 decembrie, acelaşi an, interpretează pe Lucy Henzel în comedia „Prostul" de Ludvig Fulda;

* pe 5 martie 1927, joacă în ,,Măiastra fără inimă", o adaptare de Vasile Voiculescu.

Concluzia se impune de la sine: în toamna lui 1926 - primăvara lui 1927, Elvira este încă studentă la Conservator, ceea ce echivalează cu anul III de studii, adică 1926-1927.

- cearta cu Mihai Fotino: „Numai că, la un moment dat, nervos, Mişu Fotino a ridicat tonul la mine. «Domnule Fotino - am zis - plec. Mâine nu mai vin»" nu putea fi decât ulterioară colaborării cu acesta, deci după martie 1927, dată ce ar corespunde atât cu pensionarea lui Nottara cât şi cu preluarea clasei acestuia de către Maria Filotti;

- în urma diferendului avut, vrea să renunţe chiar şi la examenul de absolvire, fiind convinsă în cele din urmă de profesoara sa că un astfel de gest ar fi cu atât mai necugetat, cu cât se afla la finalul studiilor:

„Nu mai voiam să aud de teatru. Nu voiam să mă mai prezint nici la examenul de Conservator. «Nu cumva să faci această greşeală», mi-a spus profesoara mea, Maria Filotti. «Obţine diploma de absolvire şi pe urmă poţi să faci ceea ce doreşti.». Eram în ultimul an, la sfârşit (subl. n.). Am pregătit Nodul gordian, piesa lui Valjan şi mi-am dat la Conservator producţia cu ea."

4. Ce fată frumoasă o să fie!

„Ca în basme de frumoasă" - Camil Petrescu, 1927; „ea e de două ori frumoasă, deoarece talentul este şi el tot frumuseţe" - Petre Manoliu, 1932; „cea mai frumoasă plastică feminină din teatrul nostru" - D.P., Calendarul, 1933; „e pe scenă o adevărată ducesă" - V. I. Popa, 1934; ,,frumoasă şi convingătoare" - Ion Anestin, 1939; ,,actriţă de o frumuseţe cuceritoare" - Ioan Massoff; „o frumuseţe care părea sortită idolatrizării" - Mircea Ştefănescu; „unul dintre cele mai superbe exemplare umane din câte au împodobit vreodată scena românească" - Aurel Baranga; „o celebră frumuseţe din România" - George Teodorescu; „Ea a fost şi a rămas, înfruntând uimitor timpul - mitul Frumuseţii înseşi. A acelei frumuseţi care conferă rang şi blazon. A acelei frumuseţi «născute nu făcute» în care omul simplu şi omul cel mai rafinat identificau spontan perfecţiunea Naturii, presimţeau reflexele Binelui şi Adevărului. Ale acelui frumos încărcat de caratele distincţiei şi nobleţei spirituale. " - Natalia Stancu; „Ea este regina acelor frumuseţi interbelice, a acelor frumuseţi româneşti care au adus şi ele celebritate «micului Paris»" - Rodica Man-dache; ,,marea frumuseţe a scenei româneşti. Marea ei frumuseţe fascinantă" - Sanda Faur; „Ideea că zeiţa frumuseţii e mereu cu noi, ne-a făcut mai suportabil urâtul" - Ecaterina Oproiu.

Dramaturgi, regizori, istorici, cronicari, directori de instituţii dramatice, actori din diferite generaţii, simpli admiratori... Subliniind cu toţii frumuseţea tulburătoare a Elvirei Godeanu, o magie sub a cărei vrajă se va afla teatrul românesc timp de decenii, până la intrarea în eternitate a artistei.

Pecetea aceasta, care o va însoţi mereu, indiferent de vârstă, o va primi încă de la naştere:

„Sora Măcărăscu, o celebră moaşă, i-a spus atunci (mamei, n.n.): „Ce fată frumoasă o să fie! (subl. n.) ". Aşa am primit botezul de fată frumoasă de când m-am născut şi el mă va urmări toată viaţa. " (Ludmila Patlanjoglu, art. cit.)

De altfel, în timpul examenului de admitere la Conservator, Constantin Nottara, viitorul său profesor, notează:

„Elvira Godeanu, trup frumos, frumoasă. Va fi o bună amorează. " (idem, art. cit.)

În limbajul scenic, amorez/ amorează înseamnă atât îndrăgostit, iubit, amant, cât şi actorul/ actriţa care are toate datele personale pentru a juca rolurile de june/ jună prim/ primă.

Perioada studiilor superioare, primii ani în carieră, succesele obţinute pe scena Naţionalului bucureştean certifică opinia lui Nottara, dar şi analiza lucidă făcută carenţelor programului de studiu din conservatoarele de artă de către Ion Manolescu.

Acelaşi interval de timp este şi momentul de vârf al emancipării sexului frumos, între cele două războaie mondiale existând şi activând puternice personalităţi feminine în ştiinţă, teatru, muzică, literatură, artă plastică, tehnică etc., multe dintre acestea făcând parte din galeria remarcabilelor frumuseţi ale micului Paris.

Indubitabil, Elvira Godeanu a fost una dintre ele.

Secretele menţinerii în elita celebrităţilor feminine ale Bucureştiului interbelic sunt dezvăluite de actriţă - mai în glumă, mai în serios - într-un interviu acordat lui Ioan Massoff în vara lui 1932, atunci când „frumoasa artistă a Naţionalului" abia împlinise 28 de ani şi când destinul său artistic era deja conturat. Întâlnirea are loc ,,în somptuosul său apartament din strada Brezoianu".

A fost o discuţie despre sport, şansă, ideal, muncă, lux, modă, regim alimentar, toalete ş.a.m.d., adică despre toate cele care o defineau pe femeia interbelică, pe aceea care găsise dreapta măsură între viaţa privată, carieră şi viaţa publică:

"... N-am nici un hrisov de boierie în casă, închipuieşte-ţi! De altfel, dacă vrei să ştii părerea mea, află că cea mai invidiată şi mai preţioasă dintre nobleţe este aristocraţia frumuseţii şi a conturului. Nobleţea ochilor, a gurii şi a părului, - eleganţa ovalului şi a siluetei, seducţia umerilor şi a trupului întreg ... N'aşi da epiderma asta bronzată de soarele şi de vântul mării, - îţi dau voie s'o priveşti şi s'o pipăi! ... - pe cele mai autentice şi mai străbune pergamente! ... Pergamentele, de altfel, se moştenesc şi se conservă mai uşor decât svelteţea corpului şi armonia siluetei! Curbele intacte ale bustului, tinereţea insolentă a privirii, flexibilitatea melodioasă a braţelor şi a mersului, - toate astea impun unei femei dornice să-şi conserve şi să-şi sporească farmecul un perseverent şi minuţios antrenament, pentru care este indinspensabilă o voinţă inflexibilă. Mai ales unei artiste, - care din moment ce apare pe scenă dovedeşte că se consideră un exemplar femenin de elită şi de excepţională seducţie, - îi este necesar acest dresaj al mişcărilor şi al gesturilor. Şi te întreb, - ce alt instrument de modelare a liniei expresive există, care să întreacă în eficacitate sportul, acest delicios mijloc de exaltare a tinereţii şi de întinerire a sufletului ...

Îmi place să asist la un match frumos de box, pentru că nimic nu este mai splendid decât înfruntarea a două energii decise să se consume până la capăt, în speranţa izbânzii finale.

Asist încântată la o partidă superioară de football, pentru că nimic nu întrece în tenacitate îndărătnicia cu care îşi apără culorile în campionat o echipă impecabil alcătuită, cu jucătorii tot atât de bine distribuiţi pe teren ca şi artiştii unui ansamblu dramatic de-al lui Reihardt.

Ador în sfârşit canotajul şi mai ales înnotul, - pentru că este sportul care te învaţă să faci cele mai armonioase mlădieri fără eforturi sau zvâcniri disgraţioase ...

{...}... Nicăieri, ca pe nisipul fierbinte al plajei, nu ai plăcerea de a respira ca o iarbă, uitând de tot ce-a fost şi de tot ce are să mai fie, şi trăind numai în clipa care trece.

Nicăieri, ca în sporturile de apă, nu este mai necesar şi mai preţuit stilul, - melodia aceea atât de imposibilă de definit, dar care contribue la faima unui atlet tot atât de mult ca şi individualitatea expresivă la gloria unei artiste. {... }

- Pentru început, să-mi vorbeşti puţin despre teatru! ...

- Cu teatrul, ne-apucă sigur deschiderea stagiunii, şi tot nu terminăm!

- Am spus „puţin" ... Dacă nu toate emoţiile carierii, cel puţin emoţiile debutului şi bucuriile succeselor.

- Ţi-am spus din capul locului că prefer să trăesc numai în prezent, şi că am obiceiul să las în urmă fără nici o părere de rău întreg restul amintirilor perimate! Mi-am făcut extracţia memoriei, dacă vrei să ştii! ...

- Complect, complect? ...

- Nu ... Nu atât de complect încât să pot uita ocrotitoarea afecţiune cu care m'au învăluit, dela primii paşi în Conservator, profesorii mei cărora le păstrez şi le voi păstra până la sfârşitul vieţii aceeaşi recunoscătoare dragoste: doamna Maria Filotti, în primul rând, ale cărei prietenoase şi stăruitoare încurajări m'au îndemnat să perseverez în cariera pe care o ilustrează atât de admirabil, - şi maestru C. Nottara, sub a cărui disciplină am silabisit primul abecedar al artei dramatice. Iată - păstrez cu pietate, aici, în sertar, spovedania pe acre o făcea acest mare artist într'un număr de acum câţiva ani din „Rampa" - care îl întreba într'o anchetă „când a plâns şi când a râs cu adevărat pe scenă?'' Răspunsul pe care l-a dat defineşte minunat, după mine, legile fundamentale ale artei noastre de interpreţi şi iluzionişti ai vieţii. Citeşte pasajul acesta, şi mărturiseşte că nimeni nu putea defini cu mai mare autoritate şi cu mai multă sinceritate principiile esenţiale ale artei teatrale:

„Dacă actorul râde şi plânge cu adevărat pe scenă, ştirbeşte impresia veselă sau tristă ce vrea să redea. Râsul şi plânsul autentic cuprind în ele cusururi sau calităţi fizice ce aparţin actorului, şi cari nu se potrivesc cu momentele de veselie sau de tristeţe ale tipului ce este înfăţişat. {...} Hazul trebuie redat de actor cu râsul imitat prin artă, iar nu cu cel al lui adevărat {...} Izbânda cea mare se obţine numai cu râsul şi plânsul efectuat prin artă.''

Recunoaşte şi d-ta că a fost pentru mine un noroc să păşesc pe scenă după o ucenicie petrecută sub sfaturile d-nei Maria Filotti, şi sub supravegherea unui înaintaş care lămureşte atât de lucid tehnica expresivă a artistului dramatic! ... {...}

- Mărturiseşte, prin urmare, că ai avut noroc în viaţă? ...

- Am avut profesori excelenţi, directori plini de prietenoasă solicitudine - unii mai blânzi, alţii mai severi - şi preţioşi sfătuitori printre directorii de scenă, alături de camarazi cari m'au întâmpinat întotdeauna cu aceeaşi frăţească afecţiune. De altfel, părăsind aci orice falsă modestie - nu mă sfiesc să spun că mă socotesc pe mine însămi drept o desăvârşită camaradă. Dar noroc, - ceea ce se cheamă cu adevărat noroc, - deşi atâţia drumeţi şi atâtea femei mă escortează pe drum şi pe scenă cu priviri de invidie, - află că nu-mi recunosc aproape de loc, nici în viaţă nici în carieră.

Mai este nevoe, de altfel, să-ţi spun că nu mă plâng nicidecum de traiectoria norocului din palmă, şi că nici nu prea înţeleg bine ce-aşi fi putut aştepta dela noroc?

Mă trudesc cât pot să nu datorez celorlalţi nimic, - şi să-mi realizez ţelurile prin propriile puteri, adică să-mi cioplesc singură norocul! {...}

- Despre ce ţeluri vrei să vorbeşti? Ai vre-un ideal în viaţă?

- Un ideal? ... Întrebarea aceasta, uite, mi-o pun astăzi pentru întâia dată. Stai puţin ... Dă-mi un moment de răgaz, să descoper instantaneu cam ce ideal aşi putea urmări în viaţă!... Gata - am găsit!... Ar fi să fie în primul rând, un ideal care să nu fie plagiat nici din cărţi, nici din revistele mondene. Ceva, aşa, foarte modest şi discret: o soartă fără pereche, sau -dacă preferi, să spunem - un destin fără precedent. Eşti mulţumit? Mărturiseşte că nu sunt prea pretenţioasă! ...

- Depinde de modul cum înţelegi desfăşurarea destinului acestuia fără pereche! Prin bogăţie, prin lux? ...

- Ce-ţi mai trece prin cap! Ca şi când n'ai şti că nu posed nici case, nici bijuterii - şi că sunt exact tot aşa de bogată ca şi un bancher contimporan! Luxul - de altfel - nu are decât foarte întâmplătoare legături cu eleganţa adevărată. Eleganţa unei femei rafinate trebuie să fie ca şi parfumul ei: mereu prezentă, dozată după cele mai misterioase formule, dar niciodată prea frapantă. Există o ştiinţă insesizabilă a simplicităţii, cu mult mai grea de dobândit, în arta toaletei şi a atitudinii decât cele mai impresionante briliante sau smaralde! ...

- Iată-ne în sfârşit ajunşi şi la modă! ... Dela o artistă renumită prin graţie şi elegamţă, ca d-ta, interesează deosebit părerea asupra modei! Ce crezi despre ea?

- Asta, ştii, le întrece pe toate! Mă întrebi ce cred despre modă, ca şi cum mi-ai lua o depoziţie judiciară! Ca şi când n'ai ştii că, în materia aceasta, o femeie îşi ascunde procedeele şi trucurile încă şi mai gelos decât amestecurile de parfumuri! O toaletă te prinde sau nu pentru o mie de imponderabile, la a căror născocire virtuozitatea croitoresei contribuie d eo sută de ori mai puţin decât gustul femeii care o poartă. Vrei să discutăm despre gusturi, acum? ... Te trimit la paginile roşii din dicţionarul „Larousse'', unde există un proverb latin care te dezavuează!

- Ştiu! ... Cunosc şi ,,Larousse''-ul, şi proverbul. Nu se discută despre gusturi, dar am voie să-l explorez pe-al d-tale!

- Gustul meu ar fi să fac acum o plimbare la câmp, la munte sau la mare!

- În ce costum?

- Într'un costum de nuanţa câmpului, a muntelui sau a mării - dacă vrei să afli cu orice preţ! Într'un costum care să nu fie nici demodat, nici la modă ... şi în care să pot sta înaintea unui Kodak, fără spaima că peste doi sau trei ani voi contempla fotografia cu zâmbete de compătimire şi tresăriri de consternare. Nu-ţi ajung atâtea preciziuni?

Mai iată şi altele: o rochie care să se modeleze ca o maramă pe liniile siluetei mele, care să mă lase şi pe mine şi pe ele să respirăm în voie, care să-mi contureze formele corpului mai mult decât să mi le împodobească, şi a cărei eleganţă să nu fie remarcată d elume decât după ce voi fi dispărut eu din priviri. Tot mai vrei? ... Ţine pălăria - că pe tema asta sunt în stare să nu obosesc până la toamnă! O toaletă care să pară purtată pentru prima dată oridecâteori aşi îmbrăca-o, şi-al cărei farmec să mă încânte cu atât mai mult cu cât voi fi singură să ştiu că nu este decât o veche rochie transformată.

Cum? Asta poţi să aştepţi, mult şi bine, ca să ţi-o spun! Cu acel nedefinit ,,ceva'', sau mai precis cu acel „nu ştiu ce''prin care o femee izbuteşte să-şi păstreze sobrietatea liniei, armonia acordurilor de nuanţe, şi mai presus de toate misterul ei femenin. Nu se poate defini asta prin cuvinte ... Dacă s'arputea exprima prin vorbe, s'arpovesti; dacă s'arputea povesti, s'ar putea şi scrie; şi dacă s'ar scrie, s'ar putea găsi prin cărţile din vitrine, în cari ar începe să privească toate femeile, devenind astfel toate elegante, adică suprimând adevărata eleganţă care nu există decât graţie vecinătăţii siluetelor inelegante.

Nicăieri ca în teatru, de altfel, nu este mai necesar unei femei un gust propriu, care să-i izoleze şi să-i accentueze cât mai discret personalitatea ei deosebită: publicul îţi iartă orice, afară de banalitate, - spectatoarele îţi îngăduie totul, afară de museline strident împerechiate şi primitiv îmbinate.

Câte n-ar mai fi de spus, dacă pornim să discutăm despre asta!

Moda rochiilor şi moda coafurei, moda dansurilor şi moda regimurilor medicale ...

- Ţii vreun regim?

- Devorez de dimineaţa până seara cât mai multe fructe, nu torn niciodată şampanie în pianuri şi în orele libere ţin regim de sport... Uite altă modă, poftim, - pe care o uitasem, şi care se poartă straşnic de câţiva ani! Moda sporturilor! Şi-am uitat moda atitudinilor, cari variază şi ele necontenit dela un an la altul, moda umorului american şi a barurilor new-yorkeze, moda dragostei expeditive în sfârşit, despre care aud că va fi în curând înlocuită pe afiş cu sentimentalizmul romantic ... {...}

- Se spune că ai un spate superb, în rochie de seară, fiindcă veni vorba de asta. Care ţi-a fost rochia preferată?

- Aia de care-mi spui că-mi contura atât de bine spatele. Dar, pe terenul ăsta, crede-mă pe mine, nici o rochie din lume nu poate lupta cu un „maillot" decoltat de plajă!

- Te costă mult toaletele?

- Mai mult timp decât bani. Cursele după ocaziile rare şi dilemele asupra nuanţelor cari se îmbină armonios fură unei femei rafinate un timp infinit mai preţios decât toţi banii din lume. Pentrucă bani se pot găsi oriunde, pe câtă vreme timpul pierdut nu se mai regăseşte niciodată. {...}

- Ţi-e frică de moarte?

- Crezi într'adevăr că voi muri şi eu, într'o zi? Nu ajung să mă obicinuiesc cu ideea asta, deşi zâmbesc oridecâteori îmi trece prin minte! Am impresia că ceea ce este trebue să dureze până la sfârşitul veciniciei!

- Şi frumuseţea?

- Frumuseţea mai mult decât tot restul!

- Cum faci ca să ţi-o conservi?

- O menţin!

- Bine, dar prin ce procedee? Repet: cum îţi menţii frumuseţea?

- Cu sport, cu veselie, cu duşuri reci, şi cu tampoane de vată hidrofilă!

- Farduri multe?

- Există oare vreun fard care să imite pe acela al razelor de soare? Mai pipăie odată, ca să te convingi că nu-i fabricat cu produse artificiale! Fardul mării, al vântului şi-al văzduhului! Nuanţa cea mai armonioasă, din moment ce este şi culoarea viorii!

- Ai vreun ,,violon d'Ingres''?

- Mingea de volley-ball.

- Şi vre-o pasiune?

- Teatrul. Ce mai întrebi? {...}

- Au să mă dea afară dela gazetă, şi rămân pe drumuri!

- Treaba dumitale! Sunt eu responsabilă, dacă ţi-ai uitat întrebările în cuier?

- Ai să te căeşti ...

- Începi dumneata cu ameninţările, acum? În loc să fii mulţumit că nu ţi-am vorbit nici despre sky, pentru care am aceeaşi pasiune ca şi pentru înnot ...

- Despre sky, în miez de vară? Când oi publica una ca asta, mă iau cititorii la goană! Nu vezi că nu-i actual?

- Actual, ne-actual, mie-mi place! ... Şi-mi mai plac şi compoturile preparate de mine, pe cari le conserv în colecţia de borcane hermetice din cămară ... Şi dacă vrei să ştii, îmi mai plac şi tapetele cari se potrivesc cu nuanţa blondă a părului meu, pentru că mi-o pun mai frumos în relief.

Şi mi-ar mai place şi o casă care să fie a mea, şi o grădină în care să greblez pietrişul, şi o alee plantată cu trandafiri şi cu garoafe ca să nu tot stau la discreţia adoratorilor pentru împodobirea glastrelor.

Dacă nu mă opreşti la vreme, sunt în stare să-ţi spun că mi-ar place să mai am în casă şi întreaga bibliotecă a Academiei, uite aşa, ca să afle toată ţara că mă omor cu cititul din zori şi până'n noapte, şi că mă sting ca o lumânare pe paginile cărţilor printre cari nu figurează fireşte nici un volum de-al lui Dekobra sau Pitigrilli. Ţi-am spus tot ce-mi era mai drag de spus! Îmi faci acum pe mofturosul? Întorc şi eu foaia, şi te servesc după dorinţă! Află deci că într'o noapte a copilăriei mele visătoare, m-am sculat din somn şi m'am simţit chemată de un apel obsedant. Era vocaţia artei... {... }

- Termină odată!

- Vezi că nu-ţi convine? Nu-i mai bine să te mulţumeşti cu ceea ce ai? Oricum, mai bine asta de cât o angină pectorală!

- Dac'o iei aşa! ...

- Dar cum ai fi vrut s-o iau? Nu ţi-am spus că sunt din Gorj, şi că am toate măselele intacte în gură?

- Nu se făcea, să mă duci aşa cu preşul!

- Ai fi preferat să mă duci d-ta pe mine, şi să fac naţia oltenească de râs!? ..." (Ioan Massoff, Elvira Godeanu în intimitate, Rampa, luni 29 august 1932, pg. 1-3)

Farmecul Bucureştiului interbelic e atotstăpânitor, crează şi potenţează destine:

,,Afişe uriaşe şi colorate, florărese cu coşuri pline cu buchete parfumate, litere mari şi roşii dansând ispititor în faţa ochilor privitorilor pe orice stradă din centrul Bucureştiului, rochii colorate şi elegante, trăsuri, restaurante cochete, Cişmigiul, grădinile ... actorii, scriitorii, disputele, începuturile, redacţiile ziarelor, numele Mariei Ventura pe afişe, alături de cel al lui George Vraca, sala Teatrului Naţional, teatrele particulare, toaletele elegante şi strălucitoare, Mihal Sebastian şi Jocul de-a vacanţa, Camil Petrescu şi Jocul ielelor ...

Farmec, tristeţi, amoruri, suferinţe, adolescente îndrăgostite de Romeo pe scenă, cei trei Hamleţi care se duelau pe scenă, în trei montări diferite, politică, muzică, radioul, concerte transmise în direct, teatrul care-şi căuta mereu drumul, actriţele care-şi etalau mereu farmecele, gelozii, poveşti, ameninţarea războiului, turneele teatrelor din Paris la Bucureşti, pieţele însorite şi mereu teatrul ... Bucureştiul interbelic. " (Monica Andronescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Yorick, nr. 42/ 13 setp. 2010)

Cum decurgea ziua uneia dintre marile frumuseţi ale acestui Bucureşti etern, aflăm din publicaţia Magazinul, an IX, nr. 101/ iunie 1939. Cele 5 pagini dedicate Elvirei, sub titlul ,,O zi din viaţa unei artiste frumoase .../ În intimitatea d-rei Elvira Godeanu" o înfăţişează în plenitudinea frumuseţii sale. Fotografiile, 13 la număr, sunt însoţite de texte lămuritoare:

1. O rază de soare a pătruns în dormitorul vedetei, iluminându-i faţa, care arborează un surâs diafan ...

2. Cu micul pekinez în braţe, vedeta este la geam unde şi-a dat rendez-vous cu soarele mângâetor din aceste zile premergătoare verii ...

3. Apoi, baia. Halatul pluşat acoperă trupul împrospătat sub duş.

4. O artistă - şi mai ales una frumoasă - trebuie să ştie a-şi cultiva frumuseţea. Ora de gimnastică este deci nelipsită din programul fiecărei dimineţi.

5. Micul dejun se compune dintr'o ceaşcă de cafea şi câţiva pesmeciori. Silueta, silueta!...

6. Coafeza dă zilnic contur chipului de o rară frumuseţe.

7. În faţa oglinzii, înainte de toaleta de dimineaţă. Micul pekinez îşi însoţeşte prietena peste tot.

8. „La revedere, Tsang!". Purtând un frumos tailleur de sport, vedeta pleacă la teatru, la repetiţie.

9. Dejunul. Vedeta este amuzată de urmărirea continuă a reporterului nostru.

10. Siesta de după amiază. Vedeta citeşte o carte interesantă.

11. A sunat telefonul! Ce rol important joacă telefonul în viaţa unei artiste frumoase! Dac'am putea sta ascunşi pe firul lui!

12. Toaleta de seară. Frumoasa stea este invitată la o recepţie. Toaleta-i conturează de minune impecabila-i siluetă, iluminând parcă şi profilul d eo rară perfecţiune.

13. E miezul nopţii. Cu lampa de la noptieră aprinsă, vedeta a adormit Pleoapele au căzut, prelungindu-se cu fermecătoare gene. D-ra Godeanu vizează. La ce-o fi visând? (Fotografii: Cosmofot)

În epocă, se fac şi adevărate clasamente ale frumuseţii. Într-o prezentare a actriţei Tantzi Cocea (Fascinanta Tantzi Cocea, Cronica Română/ 6 mai 2005), Mihai Petrovici afirmă că, la 1941, aceasta „devine fermecătoare, ocupând locul II ca frumuseţe după Elvira Godeanu". Iar mai departe, în acelaşi articol, specifică:

,, Cele mai frumoase artiste - în 1944 - erau Elvira Godeanu şi apoi Tantzi Cocea."

Unicitatea Elvirei nu se reduce însă la frumuseţea ei, declară unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai actriţei:

,, S-a spus cât trebuia şi mai mult decât trebuia despre frumuseţea Elvirei. Fascinaţia orbitoare ce se desprinde din toată făptura ei, din privirile ei, dintr-un surâs sau dintr-un gest n-au nimic demoralizant pentru restul muritorilor atât de parţial şi parcimonios înzestraţi. Am cunoscut multe femei frumoase - atâtea românce sunt frumoase - dar în preajma nici uneia nu încerci acea senzaţie tonică, înviorătoare ca un cordial făcut dintr-o mie de esenţe binefăcătoare, nu te simţi mai uşor, mai bun, gata la toate impulsiile generoase ale inimii, în toate avânturile, ca în preajma Elvirei.'' (Alexandru Kiriţescu, Elvira Godeanu - artistă şi femeie, Rampa, luni 11 noiembrie 1946)

Cu adevărat impresionant este şi faptul că mari personalităţi ale culturii româneşti au văzut dintotdeauna frumuseţea Elvirei doar ca atribut suprem al talentului şi dăruirii scenice:

,, {...} Dar frumuseţea ei reflectând o fire deschisă, umană, dăruită prieteniei şi bunei colegialităţi, a fost prima ei armă cu care şi-a câştigat acea simpatie, care în viaţă crează punţi între suflete, iar în teatru trece caldă şi biruitoare peste rampă, anulând distanţa dintre actor şi public.

Conştientă de aceste daruri, Elvira a înţeles că, totuşi, adevărata ei reuşită în teatru se obţine cu alte arme, şi, în primul rând, cu stăruinţa disciplinată a muncii.

De aceea Elvira a urcat treaptă cu treaptă spre apogeu şi, aproape fiecare dintre rolurile cărora le-a dat viaţă a fost pentru ea ca un debut şi ca o demonstraţie de posibilităţi, până în ajun nebănuite, iar pentru spectatori o nouă surpriză." (Mircea Ştefănescu, Caiet-program TNB, nr. 11/1971-1972)

*

„Elvira Godeanu a fost, este şi sperăm să mai fie multă vreme de aici înainte, unul dintre cele mai superbe exemplare umane din câte au împodobit vreodată scena românească.

Nu mă gândesc la bucuria ochiului pe care o prilejuia apariţia ei fascinantă, am în vedere marea voluptate a spiritului pe care a comunicat-o prezenţa ei în viaţa artistică a ultimei jumătăţi de veac.

Doamnă, în înţelesul mult nobil al termenului, a traversat cinci decenii de trudă serală risipind în jurul ei o jerbă de politeţi ale inimii. Într-o lume stând sub acţiunea corosivă a atâtor scăderi şi concesii, Elvira a adus o primăvară a graţiei. N-a văzut-o nimeni niciodată cu grimasa nemulţumirii, n-a bârfit şi nu şi-a denigrat colegii, n-a solicitat şi n-a respins roluri, n-a făcut parte din coterii carnasiere - tot atâtea practici ale mizeriei teatrale de altădată. Generoasă, tonică, stenică, un dar al naturii, Elvira aduce în viaţă ceea ce a făcut şi pe scenă: o explozie a luminii, binefăcătoare şi tandră." (Aurel Baranga, Elvira, Săptămâna culturală a capitalei, nr. 125/ 1973)

*

„Acuma când frumuseţea feminină românească este iarăşi la preţ -frumuseţea ca o valută forte ... „se implementează'' peste tot - chiar şi pe scena Operei a fost recent un concurs de frumuseţe - mă bucur, sunt fericit să pot aduce aici un omagiu frumuseţii unice: Elvira Godeanu.

Închipuiţi-vă în micul Paris - cum i se spunea Bucureştiului de altă dată, cu acea douceur de vivre descrisă de Paul Morand, ce a însemnat brusca ei apariţie, cum strălucea Elvira Godeanu printre frumuseţile de atunci - şi nu erau puţine - cu faima depăşind hotarele ţării. Să amintim, de pildă, emoţia şi comentariile elogioase provocate la Opera Mare din Paris, de intrarea în sală a lui Tuşchi Caragiale, fata marelui Ion Luca -sau admiraţia în toate capitalele lumii, pe unde dirija maestrul George Georgescu, pentru frumoasa româncă Toutou, soţia sa ...

Ei bine, cine mergea la Karlsbad şi putea locui la unul din marile hotele Pupp sau Imperial, era întâmpinat la recepţie cu vorbele (deţin asta dintr-o sursă directă): Ştiţi, Domnule, avem aici şi o celebră frumuseţe din România, Elvira Godeanu - a sosit alaltăieri, acompaniată de un tren de geamantane.

Sigur, ca român îţi creştea inima fiindcă pe atunci Karlsbadul, asemenea staţiunilor de lux Vichy sau Badgastein, era locul de întâlnire al tuturor vedetelor şi celebrităţilor europene şi americane - iar frumuseţea Elvirei era - cu un termen ce ne place aşa de mult astăzi - o adevărată frumuseţe europeană, occidentală.

Cu acest mare dar pe care i l-a dat Dumnezeu, Elvira Godeanu putea să fie şi să rămână foarte frumoasă şi atât. Dar a avut o mare pasiune căreia i-a închinat toată existenţa.

Aşa că a început greaua iniţiere în arta Teatrului, pe care cu talent, cu voinţă, cu muncă neîntreruptă şi instinct fără greş, a cucerit-o pas cu pas." (George Teodorescu, 1990, Alocuţiune la sărbătorirea de către UNITER a actriţei)

„Marea, mitica frumuseţe a Elvirei Godeanu fascinează şi azi. Şi impune. Nu atât prin desăvârşirea aparenţei ci prin ceva care vine dinăuntru: o lumină, un echilibru interior, o generozitate, o incredibilă putere de seducţie. O viaţă trăită din plin şi asumată cu totul şi întru totul.'' (Miruna Ionescu, Elvira Godeanu sau frumuseţea fiinţei interioare, Teatrul Azi, nr. 11-12/ 1990)

*

„Am revăzut-o în Coana Zoiţica şi m-a uimit cât de departe era de «dama bună» din textul iniţial ori din pătimaşele interpretări ulterioare: nici urmă de vulgaritate, nici o adiere de mahala provincială în jocul actriţei, pur şi simplu apăsările comic-deocheate se retrăgeau în prezenţa ei, alunecau, se îndepărtau jenate.

S-a spus mereu: Elvira Godeanu e marea frumuseţe a scenei româneşti. Marea ei frumuseţe fascinantă. A fost interpreta care dădea un aer enigmatic oricărui personaj.

Enigma marei actriţe este poate cel mai greu de descoperit. Pentru că Elvira Godeanu nu a dezvăluit niciodată totul, nu s-a mistuit niciodată până la capăt, ea şi-a păstrat un loc de taină numai al ei, cel din care lua o anume distanţă şi înălţime: faţă de oameni, faţă de viaţă, faţă de timp, faţă de vremuri." (Sanda Faur, Vizita bătrânei doamne, Opus, nr. 6/ 1991)

*

,,Da, Elvira Godeanu era una din frumuseţile Bucureştiului. Nu exista să pătrundă undeva şi să n-aibă aţintite asupra ei absolut toate privirile indiferent de vârstă. Simpla ei apariţie producea bucurie. Un civil oarecare care doar a zărit-o pe stradă, şi era întrebat, după un timp, ce-a mai făcut, răspundea cu mândrie: Am văzut-o pe Elvira Godeanu." (Mihai Petrovici, Elvira Godeanu, o actriţă din nobila stirpe a celor aleşi, Cronica Română, 25 febr. 2005)

Profesional însă, Elvira însăşi - spre cinstea ei - a resimţit nu de puţine ori frumuseţea ca pe o povară, ca pe un şablon care, odată stabilit de maestrul Nottara, o împiedică să se desăvârşească în plan artistic.

*

O astfel de frumuseţe a născut, evident, pasiuni tulburătoare, a dat naştere unor celebre poveşti de dragoste, a indus în mintea multora aventuri cum numai în romanele interbelice puteai găsi, a confecţionat scenariile unor amoruri secrete cu parteneri din elita economică sau politică a vremii.

Cel dintâi care încearcă să aducă toate aceste legende în albia firească a adevărului este prietenul de-o viaţă al Elvirei, Alexandru Kiriţescu:

„Bucureştenii - şi publicul românesc în general - îi atribuie unanim Elvirei atributele de «vampă sută la sută». Se verifică şi în cazul acestei mari artiste înclinaţiunea populară de a-şi împodobi idolii cu atribute exorbitante care să desăvârşească pentru masse nevoia lor de mituri aurite.

Nimic mai departe de adevăr. Elvira este femeia cea mai simplă, cea mai graţioasă, cea mai cordială de pe lume. I s-au pus şi se pun în seamă aventuri senzaţionale - ea, care ştie tot ce se spune despre persoana ei -râde cu râsul ei fraged, cu o observaţiune spirituală, fiindcă posedă un dar al humorului adorabil - atât de firesc şi de românesc ..." (Alexandru Kiriţescu, Elvira Godeanu - artistă şi femeie, Rampa, luni 11 noiembrie 1946)

Una dintre aceste poveşti îl are ca personaj principal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej care, se pare, ar fi nutrit o pasiune absolută pentru Elvira. O confirmă Leon Kalustian, unul dintre bunii prieteni ai familiei Emil Prager - Elvira Godeanu:

,,A plăcut-o şi chiar a iubit-o clocotitor pe Elvira Godeanu despotul Gheorghiu-Dej. Dar marea actriţă l-a refuzat când a cerut-o de nevastă." (Florin Condurăţeanu, Jurnalul.ro/25 sept. 2009)

Cea care, după mulţi ani de la apariţia legendei, are curajul să o chestioneze pe Elvira asupra acestei presupuse relaţii, este Ludmila Patlanjoglu. Răspunsul actriţei este lămuritor pentru calvarul trăit de aceasta o bună perioadă de timp:

"- Frumuseţea dv. a născut şi o altă legendă celebră, aceea că aţi fost „favorita" lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

- Este o poveste care m-a apăsat multă vreme. Toţi cei care îmi erau apropiaţi, colegi, prieteni care îmi veneau în casă, ştiau că este o calomnie. O legendă construită cu sânge rece de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gh. Gheorghiu-Dej, în ochii tovarăşilor de partid şi ai lui Stalin. Mulţi dintre cei care mă înconjurau - unii mi-au făcut mărturisiri în acest sens - aveau «indicaţii» să răspândească zvonul că mă vizitează Dej, că îmi trimite bijuterii şi lucruri scumpe.

Totul mi se trage de la un revelion. Comuniştii organizau astfel de petreceri în care urmăreau să-şi facă propagandă printre artişti.

M-am trezit într-o sală unde fuseseră aduse butoaie mari cu vin. Se bea şi se mânca şi toată lumea era veselă. Eram foarte elegantă, purtam o pălărie cu boruri mari şi o blană superbă. Mă însoţea dramaturgul Alexan-

dru Kiriţescu, şi el foarte elegant îmbrăcat.

La un moment dat s-a făcut linişte, apoi o rumoare teribilă: «Vine tovarăşa Pauker!». Toţi s-au repezit către ea.

Eu am stat deoparte. A început să împrăştie strângeri de mână şi zâmbete; s-a oprit, m-a privit lung şi a cerut să-i fiu prezentată. Parcă o văd, avea o privire de vultur, era tunsă scurt, îmbrăcată modest şi sobru, într-o rochie gri închis.

După această întâlnire, zvonurile despre legătura mea cu Dej au început să circule. Lucrurile au devenit curând dramatice. Primeam scrisori de ameninţare sau implorare din partea unor oameni greu încercaţi de soartă, care aveau rude în închisoare, deţinuţi politici, sau se aflau în nevoi şi sperau că pot să-i ajut eu, intervenind pe lângă «iubitul» meu! Ce e absurd în povestea asta e că eu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viaţa mea în carne şi oase.'' (Ludmila Patlanjoglu, Un triunghi învăluit în legendă: Elvira Godeanu - Dej - Ana Pauker, Adevărul, 3 septembrie 1994)

Că Elvira avea dreptate, o demonstrează şi o rememorare târzie a lui Mihai Petrovici (Elvira Godeanu, o actriţă din nobila stirpe a celor aleşi, Cronica Română, 26 febr. 2005):

,,Cancanierii au lansat zvonul că Gheorghe Gheorghiu Dej ar fi nutrit pentru ea o simpatie ieşită din comun. Venind la un spectacol al ei, înainte de a se ridica cortina, Nicolae Brancomir privea sala prin vizorul cortinei, iar Elvira l-a rugat: Nicule, lasă-mă şi pe mine să-l văd pe cel pe care nu l-am văzut niciodată atât de aproape."

Nu mai puţin adevărat e faptul că liderii comunişti ai vremii considerau de bon ton să aibă prieteni în rândul artiştilor, compania acestora fiind un bun prilej de promovare a ,,feţei umane" a regimului. Cât de mult îşi doreau acest lucru artiştii, este o altă poveste. Obiceiul este confirmat şi de Ligia Minovici în cazul lui Petru Groza:

,,Apoi a făcut el o masă numai de actori şi actriţe unde ne-a invitat şi pe noi. Erau de faţă Tanţa Cocea cu bărbatul ei, Dina Cocea cu bărbatul ei, Elvira Godeanu ..." (Adrian Majuru, Istorii urbane trăite - interviu cu Ligia Minovici, Bucureştii vechi şi noi/ 4 dec. 2010)

*

Pasiunile trezite în sufletul bărbaţilor de femeia şi actriţa Elvira Godeanu sunt reale.

Vor fi fost destule femei frumoase în ţara aceasta şi în Bucureştiul acela care a adunat de secole mai tot ce merita a fi adunat, dar, din cele citite, din mărturiile scrise ale celor care i-au stat în preajmă, din amintirile celor care au trăit bucuria contemporaneităţii ei, se pare că puţine persoane au insuflat celor din jur şi celor de aiurea o dragoste mai curată şi mai pură decât Elvira.

Dacă au existat - şi vor fi existat, desigur - momente de omenească pierdere a cumpătului, ele au rămas învăluite în misterul care a înconjurat dintotdeauna viaţa Elvirei.

Nimic din ceea ce se află consemnat în documente scrise ori în frânturi din memoria exprimată public a celor care au cunoscut-o nu cuprinde nici cea mai mică umbră de vulgaritate ori de coborâre de pe soclu. Predestinată să devină mit, Elvira Godeanu a fost dintr-un început asumată mitului.

Grea povară, probabil, dar pe care actriţa a purtat-o cu sine ca făcând parte din zestrea acelei exemplarităţi umane pe care noi, ceilalţi, am pierdut-o demult. Asta, dacă am avut-o vreodată.

În arhiva dăruită nouă de doamna Maria (Visner) Simion - nepoata din Tg-Jiu a actriţei - (şi aflată, până la sosirea unor vremuri mai favorabile creerii unui Muzeu al teatrului gorjean, în custodia autorului acestor rânduri) se află mai multe genuri de scrisori primite de Elvira. Până în clipa în care vor constitui ele singure o carte, redăm în cele ce urmează o parte din aceste epistole.

Emoţionante în întregimea lor, pentru că aparţin unui necunoscut -deducem că ar fi fost ofiţer de rang superior, participant din primele momente la cel de al doilea război mondial şi aflat în perioada expedierii scrisorilor undeva, pe Don - ele dezvăluie, dincolo de adâncimea şi curăţenia sentimentelor, măsura adevărată a ceea ce reprezenta pentru mulţi Elvira: o apariţie iconică, în stare a mântui şi proteja pe cel care i se închina.

Nu ştim cum îl cheamă - probabil, nici Elvira nu a ştiut vreodată - nici dacă a scăpat cu viaţă de pe front, nici dacă, odată scăpat, va fi renunţat la discreţie şi se va fi prezentat idolului său, nici, în fine, câte scrisori îi va fi scris Elvirei ori dacă aceasta îi va fi răspuns vreodată.

Cinstit vorbind, nici nu au importanţă toate acestea, important este un singur lucru: un om de pe front îşi pune destinul în mâinile Elvirei, convins fiind că aceasta este steaua lui călăuzitoare, că doar ea îl va feri de rele şi îi va purta noroc.

Iar simplul fapt că actriţa a păstrat aceste trei scrisori este o mărturie că i-a făcut onoare să-i acorde protecţie, fie ea şi numai metafizică, celui ce şi-a pus toată nădejdea în ea.

1.

Duduie dragă,

Viscoleşte, plouă, bubuie. Prima zi de vreme rea şi ai observat desigur că vremea rea, în special ploaia, predispun la melancolie şi umple inima de nostalgie şi dor. -

Undeva departe, într'un bordeiu, ce ar putea să facă un om de pe front decât să stea de vorbă cu cineva? Şi cu cine ar putea să stea de vorbă omul ăsta, cu cine s'ar înţelege mai bine, decât cu aceea care-i umple fiecare moment liber, şi pe care a ales-o drept călăuză într'un scurt popas al vieţii, care într'un fel sau altul, va trebui să se termine odată?

Îţi fac o mărturisire, duduie Elvira: când m'am hotărât să-ţi scriu D-tale, am fost şi egoist. Am contat pe norocul unei stele şi eram convins că norocul meu va veni de undeva dela D-ta. Eram convins că sub ocrotirea D-tale, va veni repede o zi când să zic adio acestei stepe înfiorătoare, când voiu pleca undeva departe, în ţară, sau în infinit. Fiindcă, te rog să crezi, că după o perioadă de războiu, chiar glorios şi al patriei noastre, -aşa cum e acesta, - aştepţi mântuirea într'un fel sau altul. Şi de atunci, -de când ţi-am scris D-tale, - aştept salvarea fie sub formă de schije, fie sub forma ideală de ordin de reîntoarcere. -

M'a reconfortat aşteptarea; dar mântuirea nu mai soseşte odată.

Ce fericit aş fi fost să-ţi pot scrie o ultimă misivă că am plecat pe drumul fericirei! - -

Fără îndoială însă, că răbdarea nu-şi are virtutea în câteva zile şi că norocul D-tale ... norocul meu ... se vor arăta odată. -

Aş vrea să-ţi povestesc odată o zi întreagă, de aici. Am intenţionat s'o fac astăzi, dar ziua de azi nu e ca toate celelalte şi spre deosebire de artă, care zugrăveşte oameni şi fapte excepţionale, - eu aş fi ţinut să-ţi descriu o zi comună, una ca toate celelalte.

Însă o zi e atât de mare aici, atât de variată, poate aduce atâtea surprize şi atâtea schimbări, încât greu s'o înţelegi D-ta, duduie Elvira. Nu pentru că eşti femee, dar fiindcă unele fapte nu pot fi cunoscute, decât trăindu-le.-

Un lucru este sigur; că oricât de mare e ziua, oricât de lungă e noaptea, un om te are în faţă şi în inimă fiecare moment liber

Şi singura parte din zi care mă interesează personal, este partea pe care o petrec cu D-ta. Aşa încât dacă ţi-aş povesti ceea ce-mi aparţine numai mie, din fiecare cele 24 ore care se scurg unele după altele, ţi-aş spune în trei cuvinte atotîncăpătoare: Elvira, Elvira, Elvira! -

Şi aş semna simplu, nu fără a-ţi săruta mânuţele amândouă,

Omul de pe front

{Marţi 13. X. 942 .} Marţi şi 13. -

2.

Scumpă duduie Elvira,

Mi-am dat seama cât de dezorientaţi în timp şi spaţiu sunt oamenii de pe front. Scrisorile mele scrise în luna octombrie oriunde şi oricui poartă data lunei a IX-a, în loc de a X-a; aşa că te rog şi pe D-ta să rectifici datele celor două scrisori ale mele în sensul celor de mai sus şi să nu crezi că poşta frontului funcţionează atât de regretabil, încât abia acum să se primească scrisori trimise cu o lună înainte.

Există în adevăr o poştă care funcţionează prost şi anume „poşta militară radio'', pe care o ascultă numai radio ascultătorii care stau lungiţi pe divane şi privesc în spaţiul camerei camuflate rotocoalele de fum ale unei ţigări fine. -

Dar în legătură cu dezorientarea noastră îţi povestesc o întâmplare foarte nostimă. Într'o dimineaţă întreb pe camarazii mei: Măi fraţilor, ce zi o fi azi?

Eu eram convins că e Vineri, în timp ce unul din colegi susţinea că e Luni, altul, Joi. Întreb atunci un soldat, care îmi spune cu siguranţă că e Duminică. Telefonez la centrala Comandamentului şi mi se comunică ziua: era Sâmbătă. De atunci am făcut un calendar cu data şi cu zilele, şi, în fiecare dimineaţă, tăiem ziua decedată cu plaivazul.

Este amuzantă întâmplarea povestită, duduie Elvira, nu? Şi te rog să crezi că nu e poveste, e adevăr. Plastic, acest mic amuzament dă o indicaţie în mic asupra unei situaţii în mare. -

Pentru cine nu cunoaşte însă psihologia oamenilor de pe front, crede că s'a deranjat ceva la centrala simţurilor, după cum tot un deranjament de soiul ăsta l-a apucat şi pe scriitorul acestor rânduri.

Duduie Elvira, cât aş vrea să nu interpretezi ironic vorbele mele din scrisori, şi să nu crezi alăturat cu drumul pe cel care ţi le scrie. Înţelegi că pentru un om obişnuit cu simţul răspunderei, pentru un om cu atitudini deschise, - aşa cum te asigur că este acel care-ţi scrie, - e un adevărat curaj să poată să intre în lumea anonimatului.

Şi crede-mă, că singura scuză pe care şi-o acordă, - ca să nu-i fie jenă de sine-însăşi, - este numai faptul că încearcă să redea sub această formă, simţămintele care l-au animat ani de zile, cu toată discreţia şi cu toată sinceritatea.

Nu-ţi cer să înţelegi nici odată starea sufletească a unui om care a găsit o cale de a spune ce gândeşte, şi care perseverează în ea. Situaţia de aici nu se poate imagina, şi nici starea sufletească pe care o crează nu se poate înţelege. -

Dar, duduie Elvira, fără a ţine seama de această împrejurare excepţională, «războiul», dacă cineva îţi mărturiseşte sentimente alese şi frumoase, nu se poate ca o femee să nu fie sensibilă la astfel de mărturisiri, ori dela cine ar veni.

Cum D-ta însă nu mă cunoşti, - şi cum nici nu mă vei cunoaşte nici odată, - fiindcă moartea sau discreţia se vor aşeza între noi, D-ta ai putea să-ţi imaginezi că-ţi scrie un om degajat materialmente, sau spiritualizat în parte, că acest om are atâtea şi atâtea însuşiri, în fine, te-ai putea legăna, - dacă încă nu ţi-ai consumat lumea de visuri, - într'un vis sublim. Şi nimic nu volatilizează materia, ca gândul idealului. -

Dacă, duduie Elvira, voiu reuşi ca cel puţin din curiozitate să-ţi stârnesc oare care interes, dacă voiu reuşi mai mult, ca din aceste scrisori nevinovate să-ţi creez D-tale momente de emoţie cât de mică, te asigur că voiu fi un om fericit. -

Până la un punct ai şi oarecare datorie să fii drăguţă. În definitiv, pentru consideraţii pe care ţi le-am explicat şi care justifică atitudinea mea, -te-am ales ocrotitor al fiinţei mele, aici unde nimeni nu ne ocroteşte, decât marele destin. Ai deci obligaţia să veghezi asupra mea, şi fii sigură că instinctiv voiu şti cu preciziune dacă găsesc în D-ta omul căutat, sau dacă la fiecare scrisoare nouă îţi zici: „Individul ăsta iar mă plictiseşte!''.

Nici odată dragostea nu plictiseşte, decât atunci când acel cineva îţi este nesuferit. Şi dumneata nu ai dreptul să crezi că eu ţi-aş fi nesuferit Imaginează-ţi că sunt un tip agreabil şi citeşte cu atenţie scrisorile mele; distrează-te cu ele, dar înţelege-mă. -

Sunt

Omul de pe front.

{18. X. 942}

3.

Duduie dragă,

N'ai primit nimic de mult dela mine. Motivul? Mă hotărâsem să nu-ţi mai scriu. În definitiv, îmi dau seama că ceea ce fac e o copilărie, care poate să fie cotată de D-ta drept lipsă de elementară seriozitate.

M'am gândit însă că ţi-am scris cândva că dacă nu primeşti mult timp dela mine nici o veste, înseamnă că nu mai sunt viu. Şi cum cred, că involuntar ţi s'a stârnit un cât de mic interes faţă de mine, n'aş vrea să rămâi cu impresia că un om care te-a apreciat, te-a urmărit, te-a iubit şi a avut curajul să-ţi scrie, şi-a lăsat oasele undeva, pe Don. -

Până acum sunt încă bine. -

Chiar la depărtarea de aici, uneori mai punem mâna pe o gazetă şi din întâmplare am văzut că joci în comediile lui Caragiale - Scrisoarea pierdută şi D'ale carnavalului.

Într-o scrisoare pe care nu ţi-am trimis-o, îţi ziceam Coana Joiţica. Am văzut-o pe Coana Joiţica şi fii sigură că dacă aş fi fost în ţară, ai fi auzit răsunând undeva în sală nişte aplauze mai puternice, şi ai fi înţeles poate că uneori, acolo, bate o inimă foarte aproape de D-ta.

Cum mi-amintesc de Marşul nupţial, reprezentaţia în care am detestat pe Vraca.

Atunci ai fost în adevăr extraordinară. -

Duduie Elvira, s'ar putea să nu-ţi mai scriu. Crede-mă că mi-e jenă de D-ta chiar sub forma anonimatului. Dacă nu mai primeşti nimic de la mine, să nu crezi că am murit. Din contra, dacă mor, am un bun prieten medic, care te va anunţa tot sub formă de anonimat.

Dacă totuşi, D-tale ţi-ar face plăcere ca atunci când stai răsturnată pe divan să contempli ceva în mare depărtare, dacă-ţi face plăcere să ştii că în ceasuri care sunt grele şi poate numărate, cineva se gândeşte cu drag la D-ta, trimitem un gând prin telepatie. Fii sigură că îl recepţionez şi atunci vei mai avea încă în mâna D-tale gândurile mele. În orice caz, duduie Elvira, atunci când zile bune vor veni şi pentru mine, nu ai dreptul să mă împiedici de a-ţi trimite un buchet de flori.

Va fi semnul că omul D-tale de pe front este în sfârşit, fericit.

Aş vrea să te ştiu veselă şi voioasă; să ştii că D-tale nu ţi-ar sta nici odată bine tristă şi aş fi nenorocit dacă rândurile mele te-ar indispune. -

Ia-le aşa cum sunt, duduie scumpă. Câte lucruri nu ai citit D-ta; citeşte rogu-te şi pe cele ale unui om, chiar dacă le-ar scrie de dragul unei glume, chiar dacă nu le-ai atribui importanţa pe care o merită, de mesager al celor mai sincere şi curate gânduri ce ţi s'au îndreptat vreodată. -

Un moment de reculegere merită orice militar, mai ales atunci când se găseşte pe front; momentul acesta ţi-l cer şi eu. Chiar concret, dacă te gândeşti că te adoră cineva, ce rău îţi face? Şi ce importanţă are dacă e soldat, căpitan ori general? Destul că prin sacrificiul lui pune o piatră la temelia pe care se va rezima România de mâine, în care Elvira Godeanu va străluci încă mult timp. -

Omul acela îţi sărută mâinile, îţi spune somn uşor şi e

Omul de pe front.

{4. XI. 942}

*

Aşa cum am mai spus, despre iubirile Elvirei Godeanu s-a scris mult şi s-a inventat şi mai mult. Nu este nici voia nici puterea noastră de a pătrunde în intimitatea vieţii marii actriţe. Din ceea ce am putut însă desprinde din majoritatea articolelor şi interviurilor apărute de-a lungul vremii, singurul bărbat adevărat căruia i-a închinat cinci decenii din existenţa ei magică a fost Emil Prager, soţul său, cel cu care s-a căsătorit la 31 mai 1954 şi alături de care a trăit până la trecerea în nefiinţă a acestuia.

Născut în Bucureşti, la 19 august 1888, în familia unor austrieci originari din Moravia, veniţi în România pe urmele regelui Carol I (ca şi bunicii Elvirei Godeanu), Emil Prager a absolvit Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri, fiind elev al lui Anghel Saligny.

A fost un mare inginer constructor, de numele său legându-se folosirea în premieră, în România, a betonului armat, dar şi construcţii precum Palatul Regal, Palatul Foişor din Sinaia, Palatul Ministerului de Interne, Academia Militară, Biblioteca Universitară Iaşi, Spitalul Elias, catedrala din Hunedoara, calea ferată Ploieşti-Târgovişte, tronsonul de cale ferată Bumbeşti-Livezeni, şosele, silozuri, blocuri etc., un adevărat oraş dacă ar fi adunate toate toate cele ridicate de el. În Gorj, pe lângă lucrările de artă de pe defileul Jiului, ridică, la Tg-Jiu, Castelul de Apă, precum şi hidrocentrala de la Novaci.

A avut propria sa firmă de construcţii - „Antrepriza Inginer Emil Prager", dar până în 1921 şi după 1948 a lucrat mai întâi ca inginer la Ministerul Lucrărilor Publice, ca inginer şef la SOVROM, mai apoi, pensionându-se în 1971 din postura de inginer principal la Ministerul Energiei Electrice.

Prima soţie, Margareta, cu care a avut patru copii - doi băieţi, Ionel şi Dan, pierduţi din păcate de timpuriu, şi două fete, dintre care mezina, Anca Costa Foru, a lucrat o viaţă ca şi cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei Române şi la Muzeul Literaturii Române - trece în nefiinţă în 1952.

Căsătoria cu Elvira Godeanu, întâmplată doi ani mai târziu, l-a ajutat să treacă mai uşor peste pierderea suferită şi i-a dat un nou sens vieţii, după cum afirmă chiar fiica sa Anca:

,,Ea (Elvira Godeanu, n.n.) i-a oferit o existenţă socială care îl punea în valoare, spectacole, deplasări şi nu în ultimul rând un interior primitor I-a asigurat o bătrâneţe echilibrată, autonomă, plăcută, de care puţini se bucurau. Indubitabil i-a prelungit viaţa." (Ionuţ Stănescu, Emil Prager: A trăit un secol. A construit un oraş, EVZ.ro/ 11 febr. 2011)

De cunoscut, s-au cunoscut cu mult înainte de căsătorie iar relaţia lor începe la puţin timp după aceea:

,, Cu siguranţă ţin minte doi ani din viaţa mea, 1938 - când l-am cunoscut pe Emil - şi anul când am împlinit 5 decenii de teatru. {...} Era un om cult, care iubea teatrul. Era pasionat după muncă, era bun, politicos, generos, pe lângă că era un uriaş în profesia lui. Doamne, cum s-au strâns atâtea calităţi într-un singur om! El a adus prima macara din România. Când l-am cunoscut în străinătate, am spus uimită: Dumneavoastră sunteţi cel cu macaraua de pe Calea Victoriei? Treceam în fiecare zi pe lângă ea în drum spre teatru, şi n-o observasem, dar aflasem de ea din ziare. " (Carmen Dumitrescu, art. cit.)

În fapt, cei doi s-au completat fericit, fiecare găsind în celălalt partenerul ideal de viaţă.

Acesta este şi motivul pentru care, cu limitările de rigoare, în cele ce urmează vom transcrie o parte din corespondenţa dintre cei doi, corespondenţă care, dincolo de timpuri, de vârste, de oameni şi de circumstanţe, vorbeşte despre un lucru simplu, cunoscut de la începuturile lumii: un bărbat iubea o femeie, iar femeia îl iubea pe acel bărbat.

Nu toate scrisorile aflate în posesia noastră sunt datate, pricină pentru care, deocamdată, nu le publicăm aici. În altele apar informaţii care, probabil, vor deranja sensibilitatea trufaşă a unora sau altora, întrucât sunt legate de amănunte privind viaţa casnică, domestică a Elvirei Godeanu, a unui om care nu se poate împotrivi năvalei anilor şi care suferă sau este bolnav ca oricare muritor de rând. În fine, unele dintre scrisorile la care ne-am oprit nu vor fi redate în întregime din cauza lungimii lor şi a existenţei unor date care nu aduc nimic important sau nou în definirea profilului complex al actriţei. Am păstrat însă, de fiecare dată, acele pasaje care pot limpezi o anume perioadă a vieţii, dându-i culoare şi relief.

Indiferent însă de ipostaza în care se află Elvira şi Emil, un singur adevăr străbate toate aceste misive de la un capăt la altul: anume că viaţa înseamnă candoare, discreţie şi delicateţe a sentimentelor. Şi asta mereu, şi mereu, şi mereu. La 50, la 60, la 70, la 80 de ani.

Atât cât ne putem permite a comenta în acest moment, adăugăm celor spuse mai sus că legătura dintre cei doi nu a cunoscut numai clipe liniştite; au existat aşadar şi perioade de criză generate de motive diverse - absolut omeneşti cu toate, după cum singuri vă veţi putea convinge.

De remarcat însă că de fiecare dată dragostea a fost mai puternică decât circumstanţele, iar povestea a rămas la fel de curată şi de frumoasă până la sfârşit.

1.

{ian. 1942}

Draga mea dulce,

Când mă plimbam Sâmbătă prin Focşaniul plin de zăpadă, privindu-ţi chipul, ce-mi zâmbea - cam trist, - de pe afişele ce acoperă pereţii acestui simpatic orăşel, mă gândeam ce nepotrivită este ziua de 24 aleasă de soartă spre a vă aduce în ,,zona'' treburilor mele!

Mai mult mă întrista gândul că nu aveam veşti de la tine de la plecare, afară de telefonul din Tecuci, şi eram plin de griji pentru sănătatea ta atât de expusă prin pustele Basarabene.

M-am mai liniştit Duminică, citindu-ţi slova animată de patriotismul pe care, oricât ai voi să-l maschezi, îl exală cuvintele cu care califici apărătorii noştri dragi.

Ai dreptate: îi am văzut şi eu pe zona, mai apropiată, de la Focşani şi cred că au concentrat în spiritul lor toate calităţile cele bune ale naţiei, aşa că putem fi siguri că ne vor îndruma bine la trebuinţă.

Cum vezi m'am molipsit din scrisul tău; dovedesc astfel dorinţa de a te îmbărbăta în turneul ce faci cu gândul că fiecare zi te va apropia de mine, făcându-te în acelaşi timp să contribui cu succes la sufletul celor ce ne apără.

Cât despre mine, mai rămâne suspinul neputinţei de a găsi ziua, ceasul, momentul şi locul spre a veni lângă tine; nu cred însă că poţi presupune un moment lipsa de dorinţă!

Ea este mai vie ca ori când şi nu are nevoe de nici o căldură sau stimulare de „leoaică" fie chiar cârnă!!! Ce să fac însă? Aşi fi venit la Focşani unde găseam de lucru, dar în altă zi! Cum naiba se nimeri tocmai 24 Ian., sărbătoare! Şi eu silit a fi aci!

Iată ce m'a preocupat eri şi alaltă eri. Erai aşa de aproape, puteam să te pipăi şi să te simt lângă mine aşa de uşor, şi nu o pot face! Ce să mai zic? Mă ştii că împiedicările sunt reale şi că suferinţa ce-mi impun nu trece uşor; m'am gândit chiar zilele astea să mă duc spre odihnire, pentru câteva clipe, în apartamentul ce cunosc, la etajul III, dar mă îngrozeşte vidul ce voi afla ...

Termin văicărelile şi redevin optimist, zicându-mi că dorul apropie, purifică, sporeşte calităţile şi chiar uneori inventă altele noi; deci aşteptare şi răbdare spre un viitor mai bun, în care am încredere ca şi în Draga mea cuminte/ nu zic ca Sadoveanu (mi se pare) că: femeea este nestatornică în dragoste şi trecătoare ca floarea/ şi că mă va iubi, totuşi!

Scrie-mi, te rog, deci; din parte-mi îţi voi scrie asemeni, de câte ori voi putea/ sper că ai primit rândurile scrise pentru Iaşi/ spre a-ţi spune cuvinte dragi şi admiraţia mea. Să rămânem în „idilă'' şi să-i păstrăm tot parfumul pe care amintirea şi distanţa le evocă.

Cine ştie dacă nu este preferabil faţă de o întâlnire nepotrivită, într'o sală îngheţată, sub o grabă impusă şi căreia i'ar urma o despărţire searbădă. Aşa cel puţin, am amintiri nenumărate, calde şi parfumate ca şi buzele-ţi roşii; privesc năsucul cârn, corpul lipicios şi-mi amintesc de ochii lăcrămoşi ce am privit în seara îngheţată a plecărei...

Te sărut dulce Draga mea,

Emil

2.

{7 iunie 1950}

Iubita mea,

E ora 2 de noapte!

O groaznică insomnie mă ţine treaz, nu am putut face alt decât a lucra puţin, cu gândul dus la tine. Unde umbli, ce plănueşti, ce doreşti şi mai ales ce poţi crede şi dori de la mine.

Cele petrecute azi (eri) nu-mi au fost lămurite încă. Ştiu numai că am aşteptat îndelung să te înapoiezi ca să mă iei. Credeam că eşti la un telefon.

Când m'am văzut singur am bănuit că vre-un gând, neînţeles de mine, te-a luat şi dus altundeva. De ce?

Am venit acasă.

Aveam de lucru şi am şi lucrat până la 10-10.30, apoi nerăbdător am eşit pe stradă - am revenit în casă, am încercat să lucrez din nou, dar la 12 am plecat să te caut.

Nu ştiu ce trebuie să fac şi nici ce trebuie să fac.

Spune-mi-o tu, dar nu-mi mai impune emoţii ca cele de azi-noapte, căci nu le merit; ar putea să-mi fie fatale.

Încerc să înţeleg dacă nemai iubindu-mă, ţi-am devenit insuportabil. Te rog să fii sinceră cu mine şi să nu-mi dai speranţe zadarnice.

Voi şti să aştept şi să sufăr, aşa cum am suferit în inima mea, fără a arăta celor din jur.

Dacă iubirea mea nu-ţi mai întâmpină încredere - după atâţia ani şi dovezi adevărate - e mai just să dispar din viaţa ta, cu toată durerea ce voi avea.

Unde eşti ... Unde eşti ...

E.

E patru dimineaţa. capul mi-e gol şi toate zgomotele străzii trec prin gândurile mele; sufletul mi-e pustiu pentru căci încep să înţeleg! dacă totuşi ar fi adevărat?

Ce mă fac?''

3.

Iubirea mea,

Iartă şi uită - tot ce s-a întâmplat în nefericita Duminică de eri ...

Nu am alt scop în viaţă, decât să-ţi uşurez şi lipsesc de necazuri zilele şi mai ales munca pe care nu o meriţi şi nu trebuie să o suporţi. Aşi face tot ce pot să reuşesc, dar nu pot face nimic, dacă tu nu o vrei.

Nu te-am minţit nici o dată şi tot gândul şi faptele mele sunt pentru tine, deci nu mai mă lovi şi mai ales jigni atribuindu-mi absurde ascunzişuri. De mult nu mai am altă familie.

Te rog ascultă-mă şi crede ce am scris,

Emil

4.

{14. IX. 1953}

Draga mea,

Nu mi-aş fi putut închipui vreodată că voi trăi clipele ce-mi impun a-ţi scrie cele de mai jos.

Te-am iubit şi sunt singur că şi tu ai răspuns cu sinceritate sentimentelor mele; acest gând mă sprijină azi în greaua clipă când trebuie să mă despart de tine, căci nu mai pot păstra azi nici una din fericirile sau bucuriile pe care mi le aduceau prezenţa ta şi a gândurilor tale.

Iartă-mă dar şi lasă-mă singur, cu ai mei, în durerea cruntă ce ne-a copleşit şi din care trebuie să găsesc drumul către linişte şi uitare.

Nu te rog nimic alt şi sunt sigur că mă vei înţelege în durerea mea; caută-ţi de drumul tău frumos, la care ai dreptul şi păstrează amintirea prieteniei noastre în cel mai ascuns colţ al sufletului tău, aşa cum o voi face şi eu. Nu încerca să mă consolezi căci nu vei putea decât să-mi sporeşti durerea ce mă apasă şi din care nu se află ieşire. Am rugat un prieten să-ţi aducă acest ultim cuvânt al meu; tot el va îngriji să-ţi transmită cele necesare.

Iartă-mă dar şi uită,

Al tău, Emil

5.

Dragă Emil,

Trăesc momente pe care nu pot să izbutesc să le concep că s-au petrecut. Nu poţi să-ţi închipui câtă durere mi-a făcut vestea pe care mi-ai dat-o la telefon în seara aceea despre boala copilului tău - şi mai apoi ... scrisoarea trimisă atât de repede, atât de categoric.

Conform dorinţelor tale, pentru liniştea ta, în faţa unei dureri sfâşietoare, te-am ascultat. N'am înţeles însă de ce această cruzime cu care ai lovit în mine?

Dorinţa de a nu evada de lângă ai tăi în acele zile grele, am înţeles-o -, şi eu singură mi-aş fi dat la o parte sufletul chinuit, lăsând totuşi loc unei speranţe de perfectă prietenie, unui cuvânt, în sfârşit a unei despărţiri cu mai mult sens uman. -

E în natura omenească o înclinaţie secretă şi o emotivitate în faţa unei mari dureri, care îi fac pe oameni să devie mai buni, mai caritabili.

Vreau să crezi, Emil, că în tot ce-ţi spun acum, sunt sinceră. Te-am iubit nespus de mult, iar astăzi când mă văd atât de departe si aruncată de lângă tine, frământările în care mă zbat sunt atroce.

Dragostea mea pentru tine plămădită la început din febra unei iubiri venită prin surprindere cu toată frumuseţea a ceva nou pentru mine, intervenind apoi calităţile tale sufleteşti, sensibilitatea ta de om superior, a sufletului tău curat şi bun, te ridicau ca un Dumnezeu în faţa mea, prezentă veşnic lângă tine, cu un suflet ce-ţi aparţinea pe de-a-ntregul.

Astăzi, că a fost cu putinţă o asemenea schimbare, oricât de grele ar fi fost împrejurările, nu pot decât să mă condamn şi să ispăşesc cu tăria pe care o merit.

Tot astăzi ridic pleoapele gândindu-mă la tot ce-a fost şi neînţelegând de ce Providenţă a vrut să mă treacă şi prin acest greu impas.

Eu îţi mulţumesc din adâncul sufletului pentru tot ce ai făcut pentru mine, pentru clipele de adevărată fericire trăite lângă tine, pentru toate bucuriile şi zâmbetele tale, pentru dragostea pe care am cunoscut-o prin tine, pentru nesfârşitul frumos ce l'ai încununat şi pe care l'ai dat cu mărinimia omului de atunci - pentru cuibul meu frumos şi pe care dacă îl voi părăsi în curând să nu fi mâhnit. Decorul atât de trist astăzi îmi măreşte durerea.

Îţi voi păstra, Emil, aceeaşi caldă iubire, mereu alături de tine cu sufletul, suflet ca şi al tău istovit de cântecul lacrimilor care nu-l părăsesc o clipă.

Iar dacă vre-odată, vei simţi nevoia prezenţei mele, voi fi oricând din nou lângă tine şi îţi voi reînchina adoraţia mea. -

Elvira

6.

{Vineri 16/ VII 1954}

Dragă Elvira

Eri seara venind de la Bicaz - era 11.30 seara - am găsit înştiinţare de la tine şi apoi am putut vorbi cu V. Birlic; scrisoarea ta am avut-o abia azi, când am găsit persoana care a adus-o; însă ştiam că este vorba de câteva comisioane, despre care mi-a vorbit Birlic. Tot dânsul mă informase asupra peripeţiilor instalaţiei voastre, cu încurcăturile la cazare şi instalarea în camere. Era de aşteptat, cum bănuiam, că între 1954 şi 1953 vor fi diferenţe serioase, din cauza creşterei numărului de persoane ce au fost repartizate la mare. Bine că ai fost avantajată, lucru ce nu mă miră, cunoscând farmecile ce desfăşuri şi succesul ce te întovărăşeşte!!! Ura, şi mai bine!

... Acasă totul e în ordine; Tudora gospodăreşte şi găteşte conform planului, eu fiind suficient hrănit; de piaţă n'am avut nevoe, decât zarzavaturi. „Raţionatele'' pe bon ocupă aproape 1/10 din raftul II (nu fac aluzie la bucata de săpun Cheia, fidea, ulei ...)

... La toate acestea adaug azi că te iubesc, doresc şi că-mi lipseşti mult, casa fiind goală şi timpul trecând fără satisfacţii. Mă bucur însă la gândul că razele violete vor reuşi să-ţi dea pe lângă ,,culoare'' şi veselia, vioiciunea, zburdălnicia şi sănătatea de care avem cu toţii atâta nevoe. Eu în banca 1-a desigur. Te sărut,

Emil

7.

{Miercuri, 28 VII/ 1954}

Ora 8 seara. Ce absurdă este uneori viaţa! Cu cât soare în ochi şi lumină în suflet m'am întors Luni dimineaţa; gândindu-mă doar la tine şi la ... cum să-mi pot aranja din nou venirea în goană săptămâna asta. Lucru mult la birou; alergătură după Marietta, în fine, eri seara am putut expedia pachetele şi scrisoarea; azi dimineaţă bucurie ... sunt căutat de o scrisoare sosită, nu pot să plec decât pe la 12 şi în goană alerg pe o căldură sinistră să capăt plicul! Am îngheţat citind absurde acuzaţii, credinţe zbuciumate, concluzii dezamăgitoare, să ne despărţim fără regrete şi fără amintiri !!! Cum se spulberă 16 ani de viaţă!?

M'a cuprins o furie de neînlăturat şi ţi-am scris pe loc, toţi mint, toţi au viziuni, toţi vorbesc fără cuviinţă, toţi... Asta se ştie, căci aşa sunt neciopliţii fără gânduri, fără conversaţie ... din juru-mi. Dar tu?! Tu nu mă cunoşti

de loc?

Tu poţi crede orice? {...} Tu care ştii să pui la locul lui pe oricine, să nu găseşti o vorbă prin care să le închizi gura, spunându-le Nu cred!!! Iată mâhnirea mea, grea de dus ...

Nu, desigur, dacă nu crezi, nici nu poţi să vezi; nu poţi vedea grija mea de a fi mereu lângă tine, lângă sufletul tău, să merit iubirea ta, nu poţi simţi grijile ce-mi fac a nu te osteni şi a-ţi înlătura uneori sarcina unei prietenii ce poate deveni obositoare ...

Deseori mă gândesc: cum să fac să-i scot din imaginaţie multe din infamiile de care m'a acuzat, în împrejurări în care nici prin periferia imaginaţiei inconştiente nu mi-a trecut a intra în ,,mare'' sau într'o „librărie" ...? Explicaţii, vorbe, scrisori; ce pot ajuta fără încredere şi credinţă?

Nu ştiu cum voi dormi, nu sunt liniştit, căci mândria ce-ţi cunosc nu va admite revenire la „telefon". Ce să fac atunci? Dar nici să apar ca un vinovat încărcat de grele păcate ce nu am săvârşit!

Emil

- 118 -

{Joi, 29 VII}

8.

Azi sunt singur la dejun ...

Gândurile mă frământă mereu; ce face, ce gândeşte şi mai ales ce montează cu privire la petrecerile mele nebune de aci! Şi eu care nici nu am eşit măcar să mă plimb la şosea ... {... }

În fine, o căldură şi o zăpuşală grozavă; toată casa deschisă şi nici un pic de aer. Nu se poate dormi ...

Dar fără somn, mă frământă gândurile la tine, ce faci, vei găsi milocul să mă înştiinţezi într-un fel? Greu îmi va fi Duminică ..

E.

9.

{Vineri 30/VII}

Căldură înăbuşitoare şi nici o veste de la tine! De ce trebue să aştept ceva? Oare ai timp să te gândeşti la mine şi mai ales să treci prin ciurul judecăţei acuzaţiile ce mi s'au adus de cine ştie ce neghib?

Dar am meritat eu, la sfârşit de viaţă, când puţini îmi mai recunosc calităţi sau merite, o fericire ca cea ce mi se invidiază?

Judec raţional şi în adevăr cred că poate şi tu te-ai înşelat ... şi acum începi să vezi clar. Nu putea fi vorba de avantaje la alegerea mea, ci numai de simpatii adânci, dar nu de dragoste! Şi dragostea nu poate fi atât de oarbă să nu vadă că nu trăesc decât pentru tine.

Nu-mi ştiu alt gând; de dimineaţa până seara, la birou şi acasă, pe drum, încerc să-ţi aduc tot ce pot şi ştiu că-ţi face plăcere, lucrez chiar ore ca să aranjez lucruri în casă, în viaţă, să-ţi uşurez grijile ... Desigur, nu mai pot multe, dar totuşi ...

Mă simt devenind nedrept şi nu mai scriu, plec la birou.

E.

Seara. Azi mi-au dat banii pe concediu - 1760 lei. Voi plăti restanţele! Şi apoi ce să fac cu concediul? Recitesc cele scrise în 3 zile şi scrisoarea ta: totul arată că am şi eu o oarecare mândrie în a nu recunoaşte tâmpeniile celor ce m'au acuzat (fără să vrea, probabil din neghiobă mândrie: „au fost şi ei ... ''). Va fi mai bine poate să ne explicăm, pentru ca să ştiu ce şi cum voieşti ca să fie bărbatul tău ...

Nu pot accepta gândul că ai avea milă de mine, că ai voi să-ţi perzi anii cu griji pentru mine, care-mi perd din ce în ce sociabilitatea şi dorinţa de viaţă, haine şi confort!

Apropo de aceasta, m'am convins că Tudora e cheltuitoare. Are însă calităţi şi găteşte bine. Azi ţi-am luat dulceaţă de lămâe şi vei găsi cămara curat aranjată.

Mă simt neliniştit, nu sunt în apele mele, la birou am încercat să citesc mecanic, fără a-mi fixa atenţia. Mă uit la telefon!!! Hai la radio!

E.

Ora 23,15.

Telefonează D-na Simionescu, care pleacă mâine la Eforie şi mă întreabă dacă nu am veşti sau scrisori pentru Elvira! Desigur că nu am nimic de trimis, ci numai de aşteptat. Oare ce aştept încă, dacă lipseşte dragostea?

Numeroase gânduri mă frământă şi mă trag înapoi spre anii trecuţi, amintindu-mi tot ce a fost dureros pentru mine, evenimente, pierderi şi împrejurări de mult uitate; mi se par toate atât de aproape şi chiar consolatoare într-o oarecare măsură. Şi pentru câţi par un „nesimţitor" ...

Schimbarea de vreme din seara de azi mă face să doresc somnul ca o consolaţie pentru care trebue să mă decid ... E răcoare.

Aşteptarea aceasta izolată este totuşi insuportabilă; dar ce ne-am spune dacă ar intra ea pe uşă? Bună seara sau ce mai cauţi aici?

Emil

10.

{31 Iulie}

La birou; vizita ing. Barbaş, venit de la Mare. A fost şi el la „Roaită", dar nu invitat la Marea Primire pentru care s'a rezervat privilegiaţilor loc la masă. Te-a văzut şi admirat, căci recunoaşte numai o fetiţă de 20 de ani, plină de frumuseţe!

Ce era de aşteptat s'a produs, căci tabăra celor rămaşi afară murmură, discută asupra sticlelor de vin şi a cheltuelei! Era de aşteptat, căci cunosc şi caracteristicile acestora din urmă. dar ce vină am eu? Prima de a nu fi fost de faţă şi pus la locul lor pe cei gata de deraiere, pentru a-şi da caracter de oameni de lume şi petrecere ... Tocmai (ce cred ei) că se potriveşte unor actori din lumea atât de invidiată !!! Au şi nimerit-o cu tine! (poate că se potrivea pentru unii din cei aduşi). Azi o zi moartă. {...}

Furtuna care ne-a ocolit a sosit acum, ora 10.30 seara.

Sâmbătă 31 VII, ora 10-10.30 Seara; în fine tună, fulgeră, plouă şi s'a răcorit pe terasa „noastră" puţin. Iar mă întorc la subiect şi aştern gândul ce mă frământă: să fi fost chiar C......, vesela figură a cavalerului cu armură de Don Juan, ce se aruncă în foc şi apă pentru „femei frumoase'' şi care este furnisorul plin de imaginaţie a poveştilor? Dar nu-l ştiu la ,,V. Roaită"; poate e la Eforie!

Va să zică trebue să-mi fie „prieten" de petreceri! Mărturisesc că nu mă pot familiariza cu idea, căci prea mult haz nu am făcut de poveştile lui, de care se amuză Gilbert şi Condrea. Nici măcar n'am avut curiozitatea de a-i încerca maşina ... obiect de succes (se pare!)

{...} În acest caz mă consolez cu gândul că „adevărul" va putea fi uşor restabilit, afară numai dacă Donquichotescul personaj îşi desfăşură farmecile şi dincolo de nivelul mediu în care se complace uzual.Păcat de cele întâmplate în acest caz.

Iată pentru ce sufăr eu aci, departe de fiinţa ce mi-e dragă.

Emil

11.

{Duminică 1 August}

{...} În fine, la 10 seara, telefonul mult, mult aşteptat. Te sărut şi pentru acesta.

E.

12.

Draga mea fugită,

Joi 8 Sept. 1955. După plecarea voastră - pe peronul gol de trenuri - şi gara părea pustie; am mai comentat puţin cu Aurica învălmăşala şi formele plecărei, după care am fugit la birou unde am de pregătit lucrările Conferinţei Constructorilor din 10 şi 11.IX.

Cu gând la tine, te urmăresc în tren, din cabină în cabină şi te văd şi pup.

Vineri 9 Sept. La birou lucrăm şi după amiaza pentru Conferinţă, căci totul se cere scris, semnat şi parafat în trei exemplare; a trebuit să fac şi discursurile a 6 persoane din şantiere, spre a le aduce în spiritul concluziilor noastre, aşa că n'am putut pleca înainte de 10 seara din Minister.

Duminică 11 Sept. - seara. În fine s'a terminat şi Conferinţa şi încă cu bine! {... }

Marţi 13 Sept. {...} Eri seara masă la Sică. Dandu a uitat să vie. Masă bună, dar discuţii prea lungi (am plecat la 1.30 noaptea), numai teatru, Varşovia, stagiunea ... Am aflat că „Lear" se va da în localul Operei în fiecare Luni, cu o nouă distribuţie, cu muzică lărgită, decoruri noi etc.

Sică pleacă pe 10 zile la Bârlad, cred că doreşte de la mine o consultaţie privind casa. {...}

Miercuri Seara 14. IX. {...} Noutăţi la serviciu prin numirea a doi tineri ingineri, colegi ai Ministrului. Încă nu s'au prezentat.

Remarc că sunt mai nervos în urma lipsei oricăror ştiri despre tine. Ce e de făcut? Mă gândesc a trimite scrisoarea prin Legaţia Praga! Dar dacă nu o primeşti? {...} Draga mea, ce te-ai făcut nevăzută, ce gânduri ai? Cum te-ai instalat şi cum te simţi? Dar chestia bănească? Iată câte şi câte întrebări şi mai ales una: Mă iubeşti tot atât, şi în lipsă? Eu da! (Am făcut 12 sticle bulion 3/4 bere) ...

Vineri 16. IX. În fine o primă veste, telegrama ta - dar fără adresă? De ce?

Nu ştiu cum să-ţi dau de ştire, căci am îndemnul de aţi scrie negreşit, ca să-ţi spun cât îmi lipseşti ... dar sunt sigur că te îndoieşti ... cel puţin mi-o spui mereu. {...}

La birou sunt în aşteptarea noilor numiţi, care sunt 2 tineri, 26-27 de ani, cu studii în URSS, colegi cu Ministrul.

Vom avea probabil mult de furcă până se vor pune la curent cu treaba şi oamenii.

Dandu a telefonat azi; conversaţie „Gaiţele", ce se apropie de al 500-lea spectacol; aseară am văzut în trecere pe la Ath. Palace pe Talianu care-l aşteaptă pe Dandu pentru sărbătorire. El se vaită de încasări, preventiv! M'au întrebat de tine şi de adresa lui Birlic. Acasă totul e bine şi în ordine. Te sărut cu drag şi dor,

Emil

Azi 17. IX. am scris Elvirei la Sanatoriu Nemecicova.

13.

{Sâmbătă 17 Sept. '955}

Draga mea iubită

Nemai având răbdare să aştept adresa, pe care ai omis a mi-o comunica, scriu la nimereală, - pe adresa pe care d-na Vasiliu mi-a comunicat-o.

Am primit telegrama ta exact la o săptămână de la plecare, ceeace m'a încredinţat că v-aţi plimbat prin Praga, unde numai cu gândul pot să te întovărăşesc ...

Deci acum sunteţi instalaţi la Karlovy şi în curs de cură, ceea ce nu-mi este posibil să-mi imaginez altfel, decât aşa cum l-am văzut acum 17 ani.

Şi era frumos şi dulce!

... Îmi este tare dor de tine şi privirea pozelor (fie chiar cele din urmă din care îţi trimit esantilioane la întâmplare) nu sunt de ajuns; prea simt golul din casa lipsită de glasul muzei mele şi de guriţa ce uneori nu tace. Acum e linişte, linişte şi numai uruitul străzii trece prin ferestre ...

... Din lumea teatrului nu-ţi pot scrie decât că spectacolele continuă la grădini (până acum 2 zile) şi Dandu aşteaptă al 500-lea al „Gaiţelor"; artiştii aşteaptă şi ei masa festivă a sărbătoritului!!!

De la Sică am aflat că se va relua „Lear", în fiecare săptămână un spectacol, la Operă, cu decoruri refăcute, orchestră mărită etc ...

Te sărut cu drag şi dor

Emil

14.

{Marţi, 20. IX}

Mă întreb mereu ce e cu voiajul şi cum nu am veşti! Am avut mare curaj să scriu pe adresa dată de D-na Vasiliu B. şi să trimit şi fotografia, dar ştiam că-ţi va face plăcere. Am voit să-ţi trimit şi un jurnal cu ştiri despre stagiunea viitoare. Din păcate acest lucru nu este permis şi deşi am încercat la Poşta Centrală, nu am reuşit. -

Dar în fine, azi am primit c. p. din Praga! A fost o bucurie generală, toţi ai casei şi musafirii (Anca şi Georges) au admirat vestita sală pe care ai vizitat-o. Am dedus doar că la 12 Sept. ai ajuns la Karlovy, dar... mi-ai telegrafiat la 14 Sept. şi fără adresă. De ce te ascunzi? Crezi că suport aşa de uşor singurătatea fără tine? Ar fi să repet că zilele trec fără a aduce nimic nou decât aceleaşi ocupaţii şi griji. Nu sunt mai mari ca acum 20 zile, dar le duc singur şi le adaug unor gânduri negre ce mă frământă.

Duminică la prânz am avut pe Anca singură şi apoi am rămas doar eu, citind până târziu în camera noastră - unde-mi pare în orice caz mai agreabil să petrec cu mine însumi.

Luni s'au prezentat noii directori la birou şi am făcut cunoştinţă. Sarcini noi, directive şi rapoarte. {...}

Azi, Marţi 20. IX., am terminat banii şi au sosit neaşteptat cei 125 lei de la Rica (Marieta) pentru poşetă, ceea ce mi-a ajutat piaţa.

După masă m-am dus să văd Documentarul Ion Manolescu (interesant) şi filmul „Liliacul" (opereta), o vechitură, însă amuzant. Oprescu a telefonat azi ca să afle dacă ţi-a plăcut Câmpulungul!!! Nu ştia că ai plecat şi crede că s'ar fi simţit bine ... invitat.

Se pare că au avut o şedinţă agitată la Academie, cu noii membrii: Iser, Baraski ...

Acum e 11 seara şi ascult muzică, citind al 3-lea volum de la plecarea ta ... Recitesc c. p. sosită şi aştept nerăbdător lămuririle asupra voiajului şi îmbrăţişările promise ... Vremea e bună şi probabil voi merge vineri-sâmbătă pe şantiere, la Făgăraş şi împrejurimi, dacă vor decide aşa noii conducători.

Azi am primit Diploma şi Insigna de Inovator; bani ioc şi aşi fi avut mare nevoe! S'a terminat tot stocul meu. Se aude de o nouă salarizare ... Noapte bună pe azi, dulcea mea

Emil

15.

{Luni 26. IX.}

Azi sunt înapoi la birou, după 2 zile de alergătură la Conferinţa Min. Construcţiilor din Or. Stalin-Făgăraş, cu şedinţe şi vizite pe şantiere. {...}

După masă am fost la un nou match de Tenis cu Georges pe motocicl. şi apoi la Lilly, care a comentat scrisorile şi-ţi trimite multe salutări şi urări. Dar eu nu ştiu ce ai primit din scrisorile mele.

Draga mea iubită, ce mai pot să-ţi scriu decât că-mi lipseşti ziua, noaptea, ceasurile, toate clipele şi în orice moment. La birou mă gândesc mereu şi-mi aduc aminte câte ceva. {...}

Acum e ora 11 seara şi cum de la plecarea ta am suprimat masa de seară, mă culc cu o dulceaţă şi mă simt bine. La 8 am luat la Lilly un ceai, deci sunt hrănit bine. {...}

La birou, mare agitaţie: toţi pleacă pe şantiere pentru programe, planuri, etc.

Noapte bună . -

16.

{27 Sept. 1955}

Marţi, ora 12 noaptea

Iubita mea dragă,

Abia acum te simt lângă mine; nu ştiu ce s-a întâmplat de la primirea celei de a 3-a scrisori de azi, când după o nouă recitire a ei, nu am mai putut sta locului.

Telefonul nostru e stricat şi atunci de la tel. lui Tony am căutat pe Dandu, Aurica, Dora, Anca ... fără a-i găsi pe toţi, pentru a putea vorbi de tine ...

După reveniri şi încercări, am privit portretul tău şi am simţit că nu mai pot sta locului; am pornit-o pe străzi, cu inima bătându-mi ca atunci când la ... „Elefant"...

Am intrat cu ajutorul lui Văduva la cinema Republica, unde rula un film englez: Biletul de 1.000.000 Lire Sterline!!!

Nu ştiu cum l-am urmărit căci nu mi s-a părut aşa de atractiv ca în descrierile auzite (Anca!).

Am fugit acasă, era ora 11, am recitit scrisoarea şi am luat un păhărel de ţuică; văzând că nu mă pot regăsi ... maşinal am deschis biblioteca şi am luat pachete-pachete de fotogtafii, căutându-te peste tot, în toate chipurile: în trecut - când nu te-am cunoscut, cu alţii, pe scenă, ca vedetă, frumoasă, sportivă, amorezată (poate!) şi nu m'am putut opri până acum, la ora 12, când în faţă cu poza ta - cea de la Tori - care mi se pare azi cea mai dulce şi naturală, am decis să-ţi scriu această scrisoare de dragoste.

Tot ce am notat zilnic în foile alăturate mi separe searbăd, fără suflet, nici simţire, şi, mai ales, prea puţin. Spui că distanţa te face să mă iubeşti mai mult; poate şi singurătatea şi oboseala băilor să te facă mai melancolică. Eu însă te văd aci, în casă, lângă mine şi-mi promit ca atunci când „vie" vei fi la îndemâna mea, să nu te ocolesc! Jur!!! ... Care să fie cauza că scriu mai just cele ce simt, decât ţi le pot spune în viu grai?

Desigur, s'ar putea spune, o oarecare timiditate! dar aceasta este numai din cauza neîncrederei pe care o am în tonul vocei mele, care-mi pare un ecou atunci când vorbesc cu tine. Scriindu-ţi, eu vorbesc şi tu taci, te văd cum mă asculţi, îţi văd ochii şi genele, gura şi sprâncenele {...} şi te-aş săruta fără încetare.

Iată ce am voit să-ţi scriu; iată ce repet iarăşi şi iarăşi, dragostea mea cea dulce şi permanentă. Rupe tot restul ce ţi-am scris, nu adaugă nimic viu, nimic cald, ci numai fapte, griji şi gânduri impuse din afară, de treburi şi evenimente. Păstrează numai scrisoarea asta, în care am turnat fără oprire tot gândul meu dictat adânc de inima mea, ce rămâne neclintită lângă tine, cât voi mai avea suflare pe acest pământ.

Te sărut cu patimă,

Emil

17.

Draga mea scumpă,

Mi-ai amintit de „Elefant"! de Carlsbad! ...

Dar ce este aceasta pe lângă dragostea ce nu-ţi pot exprima în vorbe, azi, după 17 ani de când ne cunoaştem. Mă crezi sau nu mă crezi, dar totdeauna m-ai intimidat cu frumuseţea şi drăgălăşenia ta! Nu am reuşit nici o dată să ţi-o exprim integral, căci aci - fie că erai distrată de treburi şi chemări, fie că nu-ţi era sufletul acasă, fie că era temerea mea de a nu părea ridicol din cauza vârstei şi situaţiei - nu am găsit vorbele potrivite.

Dar astăzi, la amintirea clipelor de atunci, renasc în mine multe şi numeroase gânduri, pe care vreau să ţi le aştern aici, pentru ca nici o dată să nu le uiţi şi nici o dată să nu te îndoeşti de inima mea.

Tu ai fost, pentru mine fiinţa pogorâtă din stele, tu ca femee ai reuşit să-mi aduci echilibrul necesar vieţii în momentele cele mai grele, tu ai ştiut să mă înveţi dragostea adevărată, sinceră şi darnică, fără socoteli şi fără meşteşuguri. Cum aşi putea eu uita clipele de atunci, cum aşi putea să fiu altfel decât cuprins de dragoste curată, îmbrăţişându-ţi ochii şi buzele, strângându-te lângă sufletul meu şi păstrându-te în cugetul şi ochii mei, mereu, mereu!

Este adevărat că uneori eram cuprins de dubii, bănueli năşteau în sufletul meu, comparând cele ce-ţi puteam oferi ca bărbat şi prieten, comparân-du-mă cu alţii în defavorul meu; tu, fiinţa care atrăgeai pe toţi, tu, care cu un cuvânt erai regină, tu, care cu zâmbet fermecător fericeai pe unii, mă uitai uneori pe mine (mi se părea) şi atunci cerul mi se posomora şi sufletul îmi era noros. Credeam că nu eşti TU.

Azi ştiu că cele ce-mi scrii sunt adevărate! Azi, gândul tău a suflat asupra mea şi am simţit şi eu prezenţa ta adorată. Aşi fi făcut desigur ori ce ca să te ştiu alături! Aşi fi alungat norii de pe ochii tăi cei frumoşi, aşi fi cuprins genunchii tăi în braţe şi nu m-aşi fi deslipit uşor ...

Iată acum, dragostea mea, o mărturisire nouă pe care trebue să ţi-o scriu, căci poate nu am făcut-o de mult. Ceea ce eşti tu pentru mine nu poate fi spus uşor, dar trebue să crezi sufletului meu care dictează aceste rânduri. Este adevărat, am două fete şi le iubesc, iubesc pe Mihai, voi iubi desigur copilul ce va veni (sper, cu bine), iubesc pe Lilly şi familia mea, puţină rămasă, dar nimic din aceste iubiri nu depăşesc dragostea, ataşamentul, căldura ce simt în inima mea pentru tine ... Trebue să mă crezi, căci aceste rânduri ar trebui să fie calde, aşa cum este trupul meu, mâna şi inima mea, scriindu-ţi-le ...

Să nu laşi altora a citi ce-ţi scriu! Este numai pentru tine, pentru noi doi!

Nu mă simt jenat de difuzarea sentimentelor mele, dar ştii că sunt mulţi care invidiază fericirea pe care mi-ai adus-o şi care ar căuta în defectele persoanei mele (şi cine e fără cusur?) să găsească critici vieţei ce ţi-ai croit.

Este noapte târzie, mâine dimineaţă la 6 o pornesc şi eu la treburi, nu simt însă somn şi vreau să mai vorbesc cu tine, nu simt nici o oboseală. O singură privire la poza ta - pe care pun buzele - şi aşi porni din nou - cu tine în gând să scriu de la început, un cântec de fericire pe care-l ţin ascuns într'un colţişor al inimii mele ...

Recitesc ce-am scris şi nu sunt mulţumit, găsesc că nu e destul şi nu e bine spus!

Emil

18.

{Marţi 27/ IX.}

Citesc şi recitesc şi iar citesc (sărutând rândurile) scrisoarea ta, a III-a.

Văd că merge greu, 7-8 zile de poştă. Este dar normal să nu mai scriu decât această ultimă scrisoare căci nu le vei mai primi. Deasemeni nici nu mai trimit nici fotografii, căci şi primele s'au perdut probabil. Oare ai primit ceva? Scrisori - asta e a 3-a - şi telegrame.

De azi înainte voi telegrafia 15 cuvinte, ce costă 6 lei. În faţa uşii am văzut pe Betina, care mi-a spus că a fost repusă în slujbă. Sănătatea însă e şubredă.

I-am dat adresa şi lui Dandu, care e bine, nu l-am mai văzut de-o vreme.

Ţine conferinţe la ARLUS şi vorbeşte la Radio de Luxandra şi Timotei. Foarte drăguţ, m-a întrebat de Anca!

Bucurie că Anca a scris un lung articol în revistă despre Hasdeu şi problemele teatrului, care pare că e interesant. Azi am găsit-o ceva mai bine.

Merg la filme, căci sunt câteva f. f. bune pe care trebue să le vedem împreună. Acum mă duc să aranjez nişte fotografii de copiat pentru o expoziţie cu materialele mele (cărămizile speciale).

Te sărut dulce de f. f. multe ori şi salut „Elefantul"pe care-l rememorez aşa cum era ...

Emil

19.

{Miercuri 28}

Citesc acum dimineaţa scrisoarea mea de astă-noapte şi iar aşi lua-o de la început.

Deci noaptea nu mi-a adus nici-o linişte, căci nu te-am simţit lângă mine, patul era gol, capul tău lipsea de pe pernă şi nici nu m-ai certat când am făcut o mică mişcare spre tine, la sculare ...

{...} De azi înainte nu mai scriu, căci nu o să mai fie posibil să-ţi parvie scrisorile mele (şi n'aş dori să se piardă).

Sărutări şi pe lumină,

Emil

Înainte de a o pune la poştă, mă întreb dacă nu sunt prea amorezat la vârsta mea!''

20.

{6 Septembrie 1956}

Frumoasa şi tăcuta mea dragă,

Zi de zi aştept cu speranţa să primesc câteva rânduri mai amănunţite ale drumului şi instalărei tale acolo; nimic, deşi au trecut 12 zile de la plecarea ta. Afară de telegramă, nimic, ceea ce face să cred că s'a perdut ceva ...

... Mi-e tare dor şi aşi voi să ştiu tot ce face iubita mea: cum merge cu apele, băile, doctorii etc.

Sper că totul va fi bine şi nu se va semnala nimic din grijile anului trecut.

Ori cum îngrijeşte-te bine şi mai ales fereşte-te de răceală, căci am auzit că vremea este ploioasă, nu ca la noi unde, odată cu pepenii, ne coacem ca la cuptor

Ziua este foarte cald, abia după 9.30 seara se poate deschide fereastra.

... Mă gândesc la zilele tale acolo şi neavând ştiri directe asupra echipei şi a persoanelor din jur (ca anul trecut) nu pot să-mi imaginez nimic; că eşti în centrul atenţiei nici vorbă! dar oare mai liniştită ca anul trecut? Cum e cazarea la acest sanatoriu cu nume necitibil, de ce nu-mi scrii mai repede - iată câteva din preocupările mele!

Draga mea, de câte ori eşti departe mă gândesc mai mult la viaţa fericită ce-mi faci, în vremea de azi când nu mulţi pot râvni la atâta ... să-i zicem noroc?!

... Scrie-mi negreşit, mult şi detaliat ce faci, cum merge sănătatea, ce noutăţi mai sunt şi mai ales că mă iubeşti şi nu mă uiţi. Eu te doresc cu drag şi te sărut,

Emil

{21 Ian . 1959}

21.

Emil,

Telefonează, te rog, lui Popovici şi anunţă-l că are 2 locuri bune pentru astă seară.

Unul este al tău. Aş vrea să fi în sală şi să te ştiu alături de mine în astă seară.

Încearcă să-mi redai liniştea şi încrederea în tine. Altfel vom sfârşi cum un om ca tine nu trebuie să o facă.

Sunt bolnavă sufleteşte şi totul nu depinde decât de tine ca să mă echilibreze.

Frumosul şi armonia să se reverse şi în viaţa mea particulară, alături de omul în care cândva am crezut.

Elvira

22.

{Sâmbătă 11 Iulie '959}

Iubita mea dragă

Azi venind acasă am găsit anexatul bilet de telefon după care ... am primit telefonul tău.

... Îmi pare bine că eşti mulţumită de cameră, de Eforie şi de tot ce ai găsit; sper că vei profita bine şi de odihnă şi de cura cu nămol.

Cum este totdeauna necesar să adauge omul sfaturi sau recomandări, adaug şi eu pe cel: să te fereşti de schimbări de temperatură - dacă faci nămol - şi mai ales de curenţi la decolteu seara. Se anunţă schimbări de temperatură şi vijelii - poate nu acolo, pe litoral.

Acasă totul e bine şi liniştit. Nici un telefon.

M-am odihnit puţin şi acum - 8 seara - am deschis spre ventilare şi am început scrisul, cu această scrisoare, pe care vreau să ţi-o trimit numaidecât.

Plecarea ta era natural să producă vidul de acum!

Tanti la biserică şi soneria mută, balconul pustiu, casa liniştită, film „fără muzică''... Normal ar fi fost ca eu să „cânt" melodia serii ce se aşterne (dar nu am voce). Voi încerca să ţi-o spun în vorbe:

„Tot atât de dragă-mi eşti ca acum mulţi ani,

Tot atât aşi dori să te ştiu fericită şi fără griji,

Tot atât aşi cuteza să-ţi doresc veselie

şi râsul ce-ţi stă atât de bine

pe lângă frumuseţea figurei şi corpului drag

(fie chiar în taileur roşu). "

semnat Maiakovski

Te sărută cu mult drag,

Emil

23.

{12 Iul. 1967} Duminică

Emil dulce şi drag,

Ţi-am primit scrisoarea din care, la deschidere, mi-a alunecat printre degete o mică fotografie a ta, bună şi dorită, cu care am stat apoi de vorbă şi mai târziu, într-una, fiindcă am pus-o lângă mine, pe noptieră, aproape de o iconiţă de care nu mă despart şi cred în Ea ca şi în tine. Te sărut pentru această atenţie şi gând bun.

Mi-am făcut şi eu aici 3 superbe fotografii în pastel, sunt o minune şi îmi pare rău că nu-ţi pot trimite nici una. Le vei avea la întoarcere la mine acasă şi sunt sigură că nu te vei sătura privindu-le.

În fine, am reuşit să-mi fac 3 fotografii care să fie tot atât de reuşite ca şi mine. Ce zici de atâta siguranţă de sine?

Marţi termin cura şi Miercuri plec din Vichy. Uf! bine că s-a terminat. Crede-mă, n'a fost uşor de loc.

Aş dori să mai stau la Paris vre'o 2-3 zile ca să mai casc gura şi să-mi adun nişte cataloage de mobile, de vreme ce sunt aici. Apoi iau drumul spre cuibul meu mult dorit unde mi-am lăsat puiul - trecând prin Italia, unde aş dori mult să mă opresc la Venezia 1 zi şi apoi Florenţa şi Milano.

Nu ştiu ce faci tu cu plecarea ta. Când pleci? În tot cazul, scrie-mi la Paris, Grand Hotel, unde stau până duminică 16 dimineaţa, când vreau să plec. Pe aici lumea e liniştită şi de această dată cred că nu se va întâmpla nimic. Să dea Dumnezeu să fie linişte aşa cum o dorim noi. Am citit în ziar despre inaugurarea „Banlocului". Te felicit de această frumoasă muncă şi îţi urez un bun rezultat.

Eu aştept să-mi scri şi dacă vrei să pleci, mă întorc mai degrabă, renunţ la vizitarea oraşelor din Italia. Cât priveşte situaţia mea financiară, ce să-ţi spun, am cam întins bine de bani. Mi-am făcut cura cu belşug. Nu mi-am luat însă nimic şi sunt dispusă să renunţ şi la micile tentaţii, dar totuşi stau destul de slab.

Mă gândeam că n'ar fi rău să-i mai dai o telegramă lui Jules, să ne mai dea ceva bănuţi, f. f. puţin, 2-3 mii franci, care mi-ar ajunge să o duc bine până la sfârşit şi în vedere că francul a scăzut.

Că eu sunt nostimă - şi că te-aş pupa mult dacă aş mai avea şi ceva siguranţă în fundul genţii mele.

Te sărut din suflet cu dor şi pe cât de curând îmbrăţisări.

Elvira

24.

{19 septembrie 1971 - ora 20} Paris

Emil dragă,

Îţi scriu aşa cum m-ai rugat - repede. Voiajul cu avionul a fost extrem de plăcut ... Am sosit la oră fixă - coborârea - o ştampilă franceză - şi m-am trezit în braţele lui Getty - f. chic. O maşină mare, nouă, albă, tapiserie roşie. Parisul gol!

Aşa că am ajuns în 20 de minute. {...} Cred că realizează un venit frumos - se simte după belşugul din casă - maşina - plus chiria pe care acum o plăteşte integral. Am dejunat împreună acasă - homar, diferite cărnuri şi legume, şampanie, căpşuni, piersici, o cafea excelentă. Camera pe care o cunoşti - a lui Gabriela ... Totul e liniştit. Câteva mici maşini - de săraci rămaşi în Paris - trec în sus şi în jos. Lume puţină. Timpul e frumos, însorit, fără să fie cald.

Parcă n-au trecut doi ani de când am fost aici - am impresia că n-am plecat deloc.

{...} La televizor un program bun, cu băiatul lui Fernandel şi alţii, drăguţi foc ... Am fost totuşi puţin pe stradă, pe la ora 7, dar sunt cam obosită - aşa că am venit repede acasă. Încă o gustare bună - cu un Dubonnet, tartă cu căpşuni - casa frumos luminată - încă un pahar din care îmi place mie ...

Luminile au început pe la vitrinele şi restaurantele din faţă - maşini mari, elegante curg acum.

Iar eu îţi scriu ţie, apoi citesc ceva frumos şi caut să mă odihnesc bine pentru plimbări.

Sărută copiii.

Pe tine te iubesc şi te sărut,

Elvira

25.

{26 sept. '971}

Iubita mea dragă,

În fine, am aşteptat ziua de azi - Duminică - pentru telefonul promis şi bucuria mea a fost mare că te-am auzit vorbind, cu glasul cunoscut. Casa este pustie fără!

Nu am scris încă şi am notat numai evenimentele primei săptămâni de lipsă; acum - seara, la 21, când a sosit scriosarea ta - am început a scrie aceste rânduri, reproşându-mi a nu o fi făcut mai devreme. Am aşteptat prea mult! Trebuia să scriu eu!

{...} Recitesc scrisoarea ta, cuvânt cu cuvânt, şi mă bucur că a reuşit aşa de frumos voiajul: plăcut, lin, agreabil, companie plăcută şi apoi sosirea lui Getty, automobilul, drumul şi casa frumoasă, cu vremea bună!!!

Şi eu am impresia de a fi cu tine, şi văd tarabele, restaurantul, chioşcul de ziare, mişcarea maşinilor şi a pietonilor, ca şi cum aşi fi acolo de când lumea!!!

Ce să-i faci, dorul e încă viu şi deşi nu sunt fizic acolo, te văd, te urmăresc în plimbări şi mă bucur că toţi te înconjură cu aceeaşi dragoste meritată. Te sărut cu drag!

Îmi scrii de masa cu „homar" şi sper, brânză. De vinuri şi şampanie să nu mai vorbim! Cred că ideea ta de a mânca „une baguette'' în primele zile s-a dus pe apa Senei!

{...} Pe tine te sărut cu drag, dorindu-ţi petrecere bună, sănătate şi rezistenţă la oboseala pe care Parisul o merită din plin! Cu tot dragul de a te avea lângă mine aci (azi m-am gătit cu hainele noi groase, cravată nouă, pălărie - la Dora) nu doresc să-ţi scurtezi „vacanţa", ci să o lungesşti cât poţi, căci teatre, prietenii, aerul Parisului şi alte multe merită orice sacrificii.

Închei căci s'a făcut ora 23,

te pup cu dragoste

Emil

26.

{29 -Sept -'971} - ora 19 -

Iubita mea scumpă,

Este o oră de când am primit, citit şi recitit scrisoarea din 21/ 9, marţi şi c. p. de la Suzana, Virgil, Tity şi Tu (bineînţeles); eri au sosit jurnalele „Match" şi „Jours" în banderolă netimbrată cu simpla ştampila „Cartare" Bucureşti (mă înteb mereu cine le-a adus? Mister!)

Totul deci pare perfect şi bucuria de a afla cât de fericită te simţi, câtă dragoste ţi se exprimă, câte semne de afecţiune (pe deplin meritate, desigur!) îţi rezervă absolut toţi cunoscuţii şi prietenii, mă emoţionează sincer până la lacrimi.

Este ca şi cum „scena"Parisului te sărbătoreşte cu un succes de teatru, în premieră, de pe vremuri, ceea ce nu se poate uita! Emoţia pe care o simt (ca public din sala lumii noastre) mă face să caut cuvinte spre a o împărtăşi bunilor prieteni şi copiilor mei.

Să-ţi dea Dumnezeu numai bucurii, fericire, sănătate şi continuarea acesteor zile de variaţii, primiri, mese, vizite, plăceri. Faptul că eu nu sunt cu tine nu trebuie să te influenţeze sau mâhnească şi nu trebue să întunece bucuria ta. Eu sunt prezent de aci, văd totul ca şi cum aşi sta alături cu ochii minţii şi inimei, lipsind numai o prezenţă fizică (neglijabilă oare?).

Te rog să săruţi pe Getty, Nelly, Susanne, Virgil şi pe toţi care-ţi arată dragostea şi stima lor atât de furmos, mulţumindu-le din partea mea pentru tot ce fac.

{...} Mă grăbesc cu această scrisoare spre a o pune la cutie încă îns eara sta. Scrie-mi când ai primit prima mea scrisoare din Duminică 20 -09? Încă o dată sărutări de mâini lui Getty şi multă dragoste pentru toţi cei ce te înconjură,

Pe tine de mii de ori te îmbrăţişez cu dragoste,

Emil

27.

29 septembrie, Paris

Scumpul meu,

Azi, duminică, am stat de vorbă cu tine. Aşteptam telefonul, dar nu atât de dimineaţă. Eu am fost fericită că ţi-am auzit vocea. Te sărut că mi-ai telefonat. {...}

Suzanne avea o invitaţie la piesa lui Feydeau, care se joacă la teatrul Elvirei Popescu - fără ea - cu Pierre Mondy - cu haz cam obosit şi Sophie Desmarets - prea seducătoare pentru burlescul lui Feideau. Aşa că s-a râs cam puţin pentru cât ar fi trebuit să fie. Poate prin rodaj, actorii să găsească comicul necesar.

Am fost la Elvira care era acolo. A fost teribil de drăguţă, am stat de vorbă cu dânsa aproape o oră. Nu mă mai lăsa să plec.

Voia să mă convingă nu cumva să nu mai joc. M-a găsit prea tânără pentru pensie.

Mi-a propus să vin la ea în teatru, că-mi găseşte un rol în piesa pe care o va juca. Deci, vezi că s-ar putea să mai fac la Paris ceea ce nu se mai poate la mine. {... }

Cred că nu va fi „Puricele la ureche'', cu toate că piesa e tot atât de bine scrisă ... Desigur că ea trebuie să intre cu o piesă în repetiţie. Mi-a spus că întâi mă va invita la un dejun.

Sâmbătă am fost singură la cinema „Gaumont" - am văzut un film f. bun, cu perfecţi interpreţi americani.

Mi-a fost cam greu să mă culc la ora 20. {...}

Azi, duminică, am fost cu Suzanne la Varssailles. Am văzut cele trei palate pe îndelete. Totul curăţat şi reconstituit perfect. Pădurea, o minune. Păcat că timpul fuge prea repede.

Sărută-i pe toţi,

Pe tine te iubesc mult,

Elvira

28.

{Duminică 3 Oct. '971}

Draga mea,

Astăzi dimineaţă, începând de la 10.15 (ora Buc.), timp de o oră am chemat Parisul la telefon, întâi mi-a răspuns ocupat, apoi tot aşa şi în fine ... telefon defect ... !!! Am fost furios şi pentru imposibilitatea de a comunica şi de grija să mă pue să şi plătesc! Mi-a confirmat că Nu.

Vremea era minunată, o zi de vară, soare cald şi 28!!! Fiind invitat la Paula, am plecat să mă plimb şi am intrat a 2-a oară la expoziţia „Paris" în sala de lângă „Polar". O lume imensă, nu te puteai mişca, dar minunea planşelor, fotografiile în culori, parcurile cu flori şi machetele noilor încrucişări de artere de-a lungul Senei şi la bulevardele periferice, te fac să te crezi prezent ca într-o ţară de basme! Trebuie neapărat să mergi pe noua linie de „Expres Metro'' de la Etoile, să vezi magazinele şi spaţiile ce s'au creat acolo. Se pare că se poate găsi acolo la reprezentanţele noilor magazine mărfuri cu preţuri la jumătate. A spus-o eri seara Janetta Năcescu, care a stat 3 luni la Paris. {...} Acum vin la scrisoarea a 3-a a ta, pe care am primit-o pe 1 Oct., împreună cu al 3-lea pachet de ziare, care mă bucură şi ocupă tot timpul ... Am citit-o şi recitit-o, bucrându-mă de fie care cuvânt şi mai ales de bucuria ta, atât de justificată.

Am găsit în ziare reclama pentru piesa de la „Marigny" şi din cele ce scrii despre actori îmi dau seama de lipsurile ce ai remarcat, dar în acelaşi timp şi de cât aport ai putea să aduci tu prin căldura, prezenţa şi atracţia ce reprezinţi! Nu face o socoteală a doua Elviră prin propunerea făcută! Se pare că are nevoe de asemenea sprijin !!! (Dar o fi serioasă ... din punct de vedere al angajamentului ce trebuie să-şi ia?)

Eu nu pot spune decât că aşi crede în succesul tău, care ar fi o lecţie pentru mulţi de aci, şi s-ar încadra în convenţiile acceptate curent, vezi succesele lui Spiess, Herlea şi alţi artişti români ... Tu trebue să te decizi şi să te hotărăşti!

Despre „piese" cred că nu sunt dificultăţi şi cum sunt la modă reluări de Feydeau, de ce nu ar fi şi „Dama cu camelii'', "Zaza", "Regele ..." sau chiar o piesă românească (Baranga: „Opinia publică'') care ar fi susţinută şi de aci. Spun probabil „prostii" că mă amestec în probleme teatrale, dar imaginaţia mea merge cu entuziasm pe linia bucuriei şi plăcerei ce ai avea pe o scenă occidentală, ce ţi-a fost refuzată când-va! Deci, hotărăşte!

{... }

Pe tine te îmbrăţişează şi sărută de mii de ori,

Emil

29.

{4 oct. - luni} Paris

Scumpul meu,

Azi, 4 oct., am primit cea de a doua scrisoare a ta - plină de dragoste şi de noutăţi. Îţi mulţumesc pentru tot şi te sărut mult. {...}

Scumpul meu, sunt atât de fericită că am stat şi mai stau încă la Paris, încât nu mai doresc prea multe - şi aşa timpul fuge prea repede.

Eri, duminică, am fost cu Nelly la Chantilly (Chateau) - un splendid castel din se. 9, epoca feudală, unde tronează, afară în parc, le Grand Condé, printr-o statuie măreaţă, călare pe un cal năzdrăvan.

Castelul, cam greoi exterior, dar înăuntru somptuoase boseries Régence alb şi aur, pânze decorative de Christ. Huét şi Watteau, şi multe alte splendori de miniaturi franceze din sec. XV, cărţi de o frumuseţe rară legate în aur şi pictate de mână.

Capela - cu frumoase picturi şi un plafon care ţi-ar fi plăcut ca dimensiuni. Lumini, culoare, tot alb-gris, aur ...

I-am mulţumit mult lui Nelly pentru acestă zi pe care mi-a oferit-o cu mult efort, pe o stradă aglomerată de 40 Km până la Chantilly.

Ziua a fost plină de lumină şi soare, am stat în pădure cu alei umbrite ca nişte tunele, cu frunze de aramă pe jos şi o lumină de gris-rose care străbătea crengile încă frumos înverzite.

Era ceva feeric şi iarăşi m-am gândit la tine - şi iarăşi nu m-am bucurat din plin ...

Te rog să-i săruţi pe toţi,

Elvira

30.

,, 5 Oct. '971

Iubita mea dragă,

După o zi de vară, încorită cu 28° - eri, azi un vânt rece şi o ploae de toamnă ne-a dat înapoi (+ 8°) la pardesiu şi umbrelă. Dar toţi suntem optimişti că vremea se va mai îndrepta. De altfel acum - la 7 seara - nu mai plouă. Casa e rece şi lipsa ta apare mai simţită în singurătatea mea, de aceea m-am hotărât a scrie, deşi sunt numai câteva zile de la a III-a. {...}

Azi am fost câteva momente la o Expo de arhitectură USA, dar era aşa de plin, că nu am putut vedea mai nimic. Sunt fotografii şi machete, dar mai puţin frumoase ca la Expo „Paris". {...}

Sunt nerăbdător să aflu cum îţi petreci timpul care fuge atât de repede! Ce ai mai văzut, pe cine ai mai întâlnit, ce veşti mai ai de la Elvira Popescu şi cum vezi propunerea ce ţi-a făcut? Eu ţi-am scris părerea mea: „Da" din tot sufletul, ştiind bucuria pe care a-i avea-o printr-un succes acolo!!!

Azi am văzut pe Titi Godeanu, s-a îngrăşat şi arată foarte bine, deşi tot cu o „gaură suplimentară'' de care toţi glumesc la birou. E plictisit a nu fi primit viza pentru fiul său, fără care nu se putea aventura într-o excursie externă. A întrebat de tine şi transmite urări bune, ca de altfel toţi prietenii!

{... }

Nu mi-ai scris nimic de cinema! Ce ai mai văzut? Aci au mai apărut filme bune şi se aşteaptă altele. Teatrele - trei-patru - au reluat vechile piese: „Surorile Boga", "Voievodul Ţiganilor", "Sonata lunei" (Tănase), "Pinocchio" (Ion Creangă), dar nu s-au deschis toate. Cred că se aşteaptă noile directive anunţate. {...}

Pe tine te îmbrăţişez cu dragoste şi din inimă,

Te iubeşte,

Emil

31.

{Joi, 7 oct.} Paris

Dragul meu,

Astă seară, joi, m-am întors acasă cu picioarele rupte de mers, la ora 7. Mai mult nu pot merge, aşa că patul şi lectura. Greva ne obligă să stăm în casă, fiindcă de la anumite ore nu se mai poate circula. Autobuzele sunt ticsite şi nici nu mai opresc în staţii, fiindcă aici nu au voie să le umple până la leşin, şi bieţii oameni aşteaptă răbdători câte 1-2 ore într-o staţie pănă să se poată urca în mod organizat în autobuz.

Străzile sunt pline de turisme şi camioane - care transportă funcţionarii -, biciclete, motorete şi tot felul de maşini pe roţi, scoase din garaje în asemenea situaţii. Se circulă f. greu - chiar cu autobuzul.

{...} Luni, 18, ora 22:15, plec direct Bucureşti, aşa că se apropie şi revederea noastră. Mi-e dor teribil de tine.

În casă nu avem foc şi apă caldă - de 10 zile - a fost un incendiu la calorifer. Ne-am cam speriat cu pompierii peste noi şi casa plină de fum, dar am fost înştiinţaţi să fim liniştiţi, că focul s eva stinge. Noroc că nu a fost noaptea - săream în aer. Dar fără bae e greu de atâta timp, aşa că abia aştept să vin în cuibul meu, lângă tine, dragostea mea.

Elvira

32.

{11 oct. Berlin } 1976

Dragă Emil,

Voiajul în avion foarte agreabil, a trecut repede - graţie unei cunoştinţe găsite, ginerile lui Costel Bărbulescu (actorul), şef de orchestră, care pleca prin Berlin-Est în Suedia. Am vorbit de teatru şi numai de teatru. {...}

La ora 10 fix am plecat cu un autobuz cam obosit, dar care mergea binişor, cu viteză mare. Circulaţie mică, timpul ceţos, cu burniţă. Am stat 1 oră până să trecem dincolo - şi am tot trecut din control în control, încât am ajuns cam la 12:30 la punctul final ...

Nu mai recunosc nimic, totul construit nou, modern, multă, foarte multă vegetaţie.

S-au constuit blocuri mici, vile mici, cu spaţii verzi între ele, arbori, arbuşti şi flori.

Aer bun, lumină seara, vitrinele frumoase...

Am fost la spitalul de ortopedie. Mi-a făcut pe loc o radiografie a picioarelor şi mi-a spus că în nici un caz la talpă să nu fac operaţie, ci numai la osul care este ieşit în afară, la ambele picioare. Aşa că ar fi fost o mare greşală dacă mă lăsam operată de dr. B. Pentru partea aceea mi s-a luat mulaj pentru executarea talonetelor, care vor fi gata în 2 zile. Apoi la un magazin special de ghete ortopedice ...

{...} îmi pare rău că te-am lăsat acasă, nu am linişte şi nu mă pot bucura din plin fără tine. {...} Mi-e foarte grijă de tine. Nu ştiu dacă e bine sau rău ceea ce fac, dar simt că dacă tu vei fi nemulţumit din cauza lipsei mele, eu aş suferi mult. Ştiu că viaţa şi iubirea mea sunt făcute pentru tine şi numai pentru tine, şi trebuie să mă înţelegi că zilele trec greu şi pentru mine aici, singură, numai cu gândul revederii care îmi dă linişte.

Te văd şi te urmăresc clipă cu clipă, indiferent unde mă găsesc, chiar când mă plimb liberă; e destul d egreu să trăieşti din sprijinul altora. Sunt calmă aparent, încerc să fiu şi veselă, dar aş vrea cât mai repede acasă, la noi. Te rog mult, fi cât se poate de prevăzător cu tine. Ştii cât ţin la sănătatea ta. Alimentaţie şi nu mers singur seara - din cauza ochilor. Nu uita medicamentele.

Ştiu că te vei amuza de cele scrise acum, dar aş vrea să le îndeplineşti - şi cât aş fi de liniştită, dacă aş ştii că totul e bine.

Toamna e frumoasă acum. Nu mai plouă, doar dimineţile sunt ceţoase, până spre prânz, când apare un soare blând spre bucuria mea. Iar pomii încărcaţi cu frunze galbene şi arămii te urmăresc chiar şi în centrul oraşului.

Lumea pe care o văd în jurul meu are o dialectică ciudată şi un ritm viu, sacadat, care desigur este ritmul lumii noi, aşa că noi care ne-am născut mai înainte ne simţim prea obosiţi pentru a face faţă ... Nu sunt o plăpândă sau prea bolnavă, dar totuşi e mult pentru că sunt singură. Mi-e teamă mereu, nu ştiu de ce, să nu mi se întâmple ceva, ceva care ar fi destul de grav pentru mine. De aceea vreau să scurtez acest voiaj. {...}

Cred că va fi greu să tălmăceşti aceste fraze scrise seara târziu - aşa cum ştii că fac - dar am avut puţină linişte ca să stau cu tine de vorbă. Şi aş mai avea atâtea să-ţi spun, dar e prea târziu.

Te iubesc mult şi te sărut cu un dor imens,

Elvira

33.

{Essen, 17.X., Duminică}

Dragul meu,

Îţi scriu după 2 zile de şedere în Essen. Am plecat vineri, 15 octombrie. Ştiam că nu o voi găsi pe Walpurga decât Luni dimineaţa, pe 18, dar, prin telefon, am fost cazată la un hotel chiar vis-a-vis de gară - deci eram în elementul meu. Am recunoscut totul, ca şi când eram în continuarea celor doi ani trecuţi. {...}

M-am odihnit bine. {...} M-am urcat în trenuleţul nostru de Dusseldorf. M-am dat jos la Ketnig - unde eram aşteptată la gară. Bucuria revederei a fost mare ...

Azi, duminică, am plecat din nou la Ketnig. {...}

Drumul spre Aachen a fost o splendoare - pădure şi verdeaţă. Am trecut un pod foarte frumos după Dusseldorf - peste Rhin - construit pe câte 2 piloni la fiecare cap, atât. Din depărtare părea ca o pasăre imensă cu aripile deschise gata de zbor

După masă am vizitat Aachenul. Un mic oraş - 200.000 locuitori, rămas neatins de război - stil vechi german.

Primăria - o frumuseţe de construcţie stil gotic, mare, aşezată într-o piaţă cam ca la Braşov, de jur împrejur case vechi de stil, dar perfect întreţinute.

Am văzut un dom măreţ, construit prin sec. XI, unde a fost încoronat Carol cel Mare şi unde sunt înmormântaţi vreo 20 de regi. Exteriorul -jumătate gotic pur, restul adăugat - roman. Interiorul - de formă octogonală - fără stâlpi la mijloc, cu splendide bolţi încărcate de mozaicuri superbe în aur. Altarul deasemeni f. frumos - cu un mic coşciug aurit, cu osemintele lui Carol cel Mare.

M'a încântat şi tot ce am văzut în jurul domului, iar timpul fiind însorit, am avut o lumină de apus a unui soare care era exact ce-mi trebuia ca să-mi încălzească inima.

Acasă îţi voi spune totul - aş putea să-ţi scriu până noaptea târziu, dar sunt obosită. E ora 11:15. Îţi scriu de la 10:30. Nu am putut să mă aşez în pat fără să stau cu tine de vorbă.

Aştept ziua de mâine cu nerăbdare, să vedem ce am de rezolvat cu clinica pentru ochi. {...}

Nu pot dormi uşor de grija ta.

Ce faci, cum te descurci singur. Să nu încerci să spui că merge, pentru că nu te cred. Eu ştiu că ţi-e greu, aşa că voi căuta să fiu cât mai repede lângă tine.

Te sărut mult pe ochii tăi bolnavi. Pune picături regulat, nu mânca sărat şi nu te obosi prea mult. Te sărut mult, mult,

Elvira

34.

{Seara: Duminică 18 Mart '980}

Draga mea Elvira,

De două zile nu am putut să te văd.

Dacă aceste zile au fost ajutate de prezenţa lui Mimi - Tg-Jiu (Maria Simion, nepoata actriţei, n.n.), din punct de vedere a drumurilor spre tine, este cert că nu am putut umple golul care mă înconjoară în lipsa ta. Mă gândesc mereu la orele ce pierd şi care trec fără să te am alături!

Nici telefonul, nici jurnalele - pe care le răsfoiesc şi citesc distrat - nu pot umple golul cauzat de lipsa ta.

Îmi fac reproşul de a nu porni la drum şi a nu te putea chema la telefon ... Şi tot felul de gânduri mă frământă ... Şi totuşi sper ca acest vis urât se va risipi şi vom sta din nou alături, unul lângă altul, cu fiinţa şi dragostea noastră nealterată, ca înainte!

Trebuie să mă ierţi dacă nu găsesc alte cuvinte mai calde spre a-ţi vorbi şi scrie, dar din adâncul sufletului şi fiinţei mele, îmi exprim nădejdea că totul se va risipi ca o suferinţă întâmplătoare şi nedreaptă, care încearcă pe cele mai alese fiinţe şi caractere, şi care va fi ultată repede. Dragostea şi încrederea mea se adaugă semnelor de preţuire şi laudă ale tuturor celor din jurul tău, aşa cum apare zi de zi, ceas de ceas ...

Mă gândesc la tine şi te iubesc,

Te sărut cu drag,

Emil

35.

{Vineri, 28.03.980}

Iubita mea,

Cum nici azi nu te pot vedea, scriu:

1) Semne de preţuire şi iubire vie şi din N. York, cum rezultă din anexata scrisoare a D-nei N. A., care răspunde celor scrise de mine la 6 febr. a.c. Interesante! {...}

2) Acasă totul este în ordine şi nu trebuie să-ţi faci griji; ferestrele, perdelele sunt curate (în curs). Aprovizionarea, idem.

3) Doresc să-ţi spun că iubirea mea este aceeaşi de totdeauna, dar probabil are deficienţe de exprimare. Nu mă interesează nimic altceva şi încerc să răspund în aceste grele clipe de încercare, ce suporţi singură, cât pot de bine.

Te rog să mă crezi că-mi este aşteptarea grea şi gândul numai la sănătatea iubitei mele! Vino curând.

Emil

36.

{Mai 1984}

Draga mea mult iubită,

Cum aşi putea prin câteva modeste flori ce-ţi destin, cu ocazia acestei excepţionale sărbătoriri (Elvira împlinea 80 de ani, n.n.), să-ţi exprim întreaga mea recunoştiinţă şi admiraţie pentru anii fericiţi ce mi-ai dăruit cu atâta curaj şi abnegaţie?

Să trăieşti, La Mulţi Ani şi să fii fericită în mujlocul celor ce te iubesc pentru frumuseţea ta, pentru dăruirea cu care ai fost dotată de Dumnezeu şi să-mi ierţi greşelile involuntare.

Te iubesc,

Emil

5. Teatrul a fost viaţa mea întreagă

De mică am avut flerul teatrului

Există predestinare în artă?

Mai exact, cineva sau ceva hotărăşte destinul artistului, îi alege mai dinainte paşii pe care trebuie să-i facă pentru a-şi construi şi desăvârşi viitorul deja ales?

Se pare că da, şi argumente în susţinerea predestinării se află în biografia tuturor marilor artişti ai lumii.

Lemnul, piatra, sunetul, culoarea, cuvântul, penelul, dalta, pana de scris devin nu doar elemente ale exprimării unei alte lumi, ci însăşi acea altă nouă lume care se adaugă universului comun.

Nici în cazul Elvirei Godeanu lucrurile nu au stat diferit, primele semne de precocitate artistică apărând încă din perioada de început a studiilor urmate la Tg-Jiu:

„La 7-8 ani, la mătuşa mea, cu cei 5 veri, pe malul Jiului, în casa lor mare, frumoasă, aşezam câteva scaune la rând, eu mă urcam pe ele, intuiam scena, şi începeam să recit, să imit.

Să nu uit! Mă îmbrăcam întotdeauna cu danteluri şi lucruri purtate, pe care le găsisem într-un cufăr vechi, aşa cum era în toate familiile de demult.

Verii mei atât se distrau, încât atmosfera mă încălzea şi mă dezlănţuiam. {...} Era un moft, dar conduceam corul şcolii, nu exista serbare de sfârşit de an fără mine. Când se stabilea cine va recita, profesoarele începeau întotdeauna cu mine. " (Carmen Dumitrescu, art. cit.)

Confidenţe asemănătoare face şi lui Nicolae Ţone (Elvira Godeanu: teatrul a fost viaţa mea întreagă, Suplimentul literar-artistic Scânteia tineretului, nr. 19/ 14 mai 1988):

,, - Când aţi optat pentru scenă?

- Din copilărie încă. Aveam 12-13 ani, venisem cu mama în Bucureşti pentru câteva zile şi trecând pe lângă clădirea Teatrului Naţional, am zis: «Mamă, uite, aici o să joc şi eu». Mama a râs: «Ei, o să joci!»

În şcoală luam parte la toate sărbătorile, spuneam versuri şi cântam. Îmi plăcea să cânt. Iubeam muzica foarte mult şi voiam chiar să devin cântăreaţă. Cu ţinta asta am venit mai târziu la Bucureşti de la Tg-Jiu. "

Şi cel dintâi contact cu arta adevărată se petrece cam la aceeaşi vârstă, când, la Sala Milescu, vizionează o celebră operetă:

„De mică am avut flerul teatrului (subl. n.). Am văzut la Tg-Jiu un spectacol «Mamzelle Nitouche», cu celebrul Stănescu Cernea. " (Carmen Dumitrescu, art. cit.)

Atunci a început aşadar lungul drum al zidirii destinului:

,,Abia la 12 ani, turneul actorului Stănescu-Cerna, cu o operetă, mi-a dezvăluit o lume nouă, către care am năzuit mai târziu." (Ionuţ Niculescu, Mari actori - Elvira Godeanu, Gong, 1984)

Lumea nouă către care a năzuit şi-a deschis porţile în 1924, când Elvira devine studentă la Conservatorul bucureştean, în clasa maestrului Nottara mai întâi, la cea a Mariei Filotti, mai apoi. Era împlinirea visului din copilărie:

,,Eu veneam din provincie. Nici nu văzusem teatru, absolut deloc la Bucureşti. Văzusem numai pe din afară Teatrul Naţional. Dar mă gândeam că o să ajung şi eu odată acolo. Acesta mi-a fost scopul, dorinţa, să-mi realizez acest vis, să ajung la Teatrul Naţional." (Andrei Magheru, art. cit.)

Cei doi mari actori îşi vor pune definitiv pecetea pe devenirea artistică a copilului plecat de pe malul Jiului de Sus, rămânând pentru totdeauna modele de profesionalism şi integritate morală:

,,Nu {...} pot uita ocrotitoarea afecţiune cu care m-au învăluit, de la primii paşi în Conservator, profesorii mei cărora le păstrez şi le voi păstra până la sfârşitul vieţii aceeaşi recunoscătoare dragoste: doamna Maria Filotti, în primul rând, ale cărei prietenoase şi stăruitoare încurajeri m-au îndemnat să perseverez în cariera pe care o ilustrează atât de admirabil, -şi maestrul Nottara, sub a cărui disciplină am silabisit primul abecedar al artei dramatice.

{...} Recunoaşte şi dumneata că a fost pentru mine un noroc să păşesc pe scenă după o ucenicie petrecută sub sfaturile d-nei Maria Filotti, şi sub supravegherea unui înaintaş care lămureşte atât de lucid tehnica expresivă a artistului dramatic!... " (Ioan Massoff, art. cit., Rampa, 1932)

Aceeaşi admiraţie respectuoasă faţă de cei doi va avea Elvira şi peste aproape şase decenii, în penultimul an de viaţă:

,, - Vorbiţi-mi, vă rog, despre profesorul dv.

- Era marele actor şi om care când intra în teatru îşi lua pălăria înaintea portarului şi saluta el întâi. Nu aştepta să-l salute portarul. Era mic de statură, cu ochi albaştri foarte expresivi. Privirea îi era caldă şi fermă, glasul frumos. Întotdeauna era primul care îţi întindea mâna. Când intra în clasă ne spunea: Bună dimineaţa, mânjilor. Aşa ne zicea, mânji. Era extrem de delicat. Rareori, când se enerva, spunea: Ei, fir-ar dracul al dracului! De ce n-ai învăţat lecţia? Continua apoi pe tonul său de totdeauna: Nu te pedepsesc, te iert. Dar dacă data viitoare nu-nveţi, atunci.... Dar nici data viitoare maestrul nu pedepsea pe nimeni.

Cizela fiecare cuvânt, acestea, cuvintele, în rostirea sa pulsau de viaţă, de emoţie, exprimau tandreţe, pasiune, asprime, ură, iubire, fior. Ne învăţa totul, cu o răbdare infinită.

- După pensionarea sa, aţi trecut la clasa Mariei Filotti.

- Era cu totul şi cu totul alt temperament. Era, atunci când se supăra, adevărată vijelie. Îşi punea mâinile în şolduri şi ne privea necruţător. Apoi se plimba pe scenă, ca o leoaică, în sus şi în jos. Ne spunea că ne dă afară. Bineînţeles, se domolea repede. Începea să râdă. Avea un râs frumos. Era, de fapt, mai mult decât înţelegătoarea. După o asemenea explozie, ştia să fie de o mare tandreţe, să ne împace imediat

Datorită ei am urmat, la un moment dat, mai departe, Conservatorul. Am vrut să plec, să nu mai fac teatru. " (Nicolae Ţone, art. cit.)

Principiul după care se conduce încă din primii ani de activitate - şi pe care, de altfel, l-a respectat indiferent de circumstanţe sau de gravitatea unui moment sau altul al existenţei - este acela că singurul responsabil de realizările sau eşecurile din carieră eşti tu însuţi:

,, - Mărturiseşte, prin urmare, că ai avut noroc în viaţă? ...

- Am avut profesori excelenţi, directori plini de prietenoasă solicitudine - unii mai blânzi, alţii mai severi - şi preţioşi sfătuitori printre directorii de scenă, alături de camarazi cari m'au întâmpinat întotdeauna cu aceeaşi frăţească afecţiune. De altfel, părăsind aci orice falsă modestie - nu mă sfiesc să spun că mă socotesc pe mine însămi drept o desăvârşită camaradă. Dar noroc, - ceea ce se cheamă cu adevărat noroc, - deşi atâţia drumeţi şi atâtea femei mă escortează pe drum şi pe scenă cu priviri de invidie, -află că nu-mi recunosc aproape de loc, nici în viaţă nici în carieră.

Mai este nevoie, de altfel, să-ţi spun că nu mă plâng nicidecum de traiectoria norocului din palmă, şi că nici nu prea înţeleg bine ce-aşi fi putut aştepta dela noroc? Mă trudesc cât pot să nu datorez celorlalţi nimic, - şi să-mi realizez ţelurile prin propriile puteri, adică să-mi cioplesc singură norocul!" (Ioan Massoff, art. cit.)

Conform cutumei de la începutul secolului XX, studenţii de la Conservator erau obligaţi să facă şi figuraţie la Teatrul Naţional, ceea ce le facilita contactul cu marii maeştri ai timpului - actori şi regizori -, dar şi cu scena şi publicul. În felul acesta, puteau face ucenicie sub ochii unor profesionişti desăvârşiţi, se obişnuiau cu atmosfera marilor spectacole, intrau în ritmul teatrului adevărat:

,,Fiind la Conservator, am intrat ca «probistă» la Teatrul Naţional. Îmi amintesc că se juca Shylock de Shakespeare, pus în scenă de Soare V. Soare cu Iancu Brezeanu. Era colosal, eram plină de interes şi pasiune. După aceea am intrat în diferite piese ca figurantă, un an-doi". (Andrei Magheru, art. cit.)

Într-un interviu dat lui Dan Bârlădeanu, în Flacăra, în iunie 1977, Elvira rememorează primii paşi ca actriţă:

,, - Am debutat în 1924 ca figurantă într-o piesă în care rolul principal era deţinut de marea Agatha Bârsescu.

A venit apoi primul rol în Fracul (18 septembrie 1926, n.n.) alături de Mişu Fotino. De atunci şi până la câştigarea statutului de vedetă a curs multă apă pe Dâmboviţa, iar sufletul meu a strâns multe decepţii, dar şi foarte multe bucurii.

În Fracul am trăit cea mai puternică emoţie, care avea să mă urmărească în toată cariera. Mâinile mi se răciseră, picioarele nu mă mai ascultau, iar inima era căzută undeva pe scândurile scenei. Numai ochii îmi ardeau şi-mi căutam refugiul în cazul unui eşec. "

Acesta este şi momentul celei dintâi cronici privitoare la unele dintre calităţile scenice ale viitoarei actriţe:

„Scarlat Froda, cronicar dramatic la ziarul „Rampa", alţi ziarişti au scris şi de o apariţie frumoasă a unei eleve de conservator (subl. n.)" (Nicolae Ţone, art. cit.)

Acelaşi eveniment marchează începutul carierei artistice profesioniste.

Conform Carnetului de muncă seria S.g., nr. 227006, eliberat de Teatrul Naţional L. Caragiale", la 11 iulie 1959, la Capitolul IX (Date privitoare la activitatea în muncă), aliniatul 1 - Cotizaţii sindicale, se specifică: Data: 1926.09.01. Certificarea este făcută de Asociaţia Oamenilor de Artă, prin Adeverinţa nr. 499. a./ 08.06.1959, ceea ce presupune că la data începerii cotizării Elvira era colaboratoare a Teatrului Mic, nu angajată a Teatrului Naţional.

La Compania lui Mişu Fotino, până la sfârşitul anului 1926, va mai juca în ,,Coniţa are doi conaşi" (Suzanne) şi în „Prostul" de Ludvig Fulda (Lucy Henzel), iar în martie 1927 în ,,Măiastra fără inimă" - o adaptare a lui Vasile Voiculescu după „Prinţesa Turandot", apariţia sa făcându-l pe Camil Petrescu să exclame: ,,Elvira Godeanu ... ca-n basme de frumoasă".

Ajunsă prin propriile puteri studentă, actriţă mai apoi, Elvira va avea mereu mândria celui care ştie câtă muncă şi câte sacrificii trebuie făcute pentru împlinirea visului din copilărie. Mândria aceasta - căreia îi va rămâne credincioasă pe tot parcursul carierei artistice - o va costa uneori, nu puţine fiind conflictele avute cu directori de teatru ori regizori ai vremii.

Astfel, colaborarea cu Mişu Fotino este întreruptă din cauza atitudinii ireverenţioase a acestuia, fapt care o duce la gândul să renunţe la teatru. O îmbărbătează sfaturile profesoarei sale, Maria Filotti, şi Elvira îşi finalizează studiile, dându-şi producţia cu ,,Nodul gordian" de Ion Vasilescu-Valjan.

Perioada care urmează absolvirii Conservatorului este incertă, reuşitele şi dezamăgirile făcând, deocamdată, casă bună împreună.

Celebra Lucia Sturdza-Bulandra, care fusese membră în comisia de absolvire, doreşte să o angajeze la Compania sa, dar numai în urma unei probe. Conştientă de posibilităţile sale artistice, tânăra actriţă refuză, încrezătoare în steaua sa, în pasiunea pentru teatru şi în promisiunea făcută sieşi în copilărie - aceea de a juca la Naţional.

E angajată de Corneliu Moldovan la Teatrul Naţional din Bucureşti (odată cu stagiunea 1927-1928), pe prima treaptă a actoriei, fără carnet de muncă, evident:

,,Aici erau două categorii de tineri. Erau bursieri şi probişti. Probiştii erau neplătiţi. După această treaptă erai promovat ca bursier, adică primeai o mică bursă, dacă aveai talent şi noroc ...

Noroc?

Da, noroc. Şansă. Multă şansă. Pentru a primi un rol, pentru a te lansa un regizor. " (Nicolae Ţone, art. cit.)

În toamna lui 1927 joacă pentru prima dată într-un film - pelicula „Maiorul Mura", scenariul Ioan Timuş, regia Jean Georgescu. Premiera va avea loc în martie 1928, producţia fiind bine primită de public şi presă.

În mai 1928, este distribuită în filmul „Povara", o producţie: ,,Pan-Film'' - Viena, scenariul N. N. Şerbănescu, regia Jean Mihail. Premiera va avea loc în 15 noiembrie acelaşi an, la cinema „Capitol" Bucureşti.

Certamente, în primăvara acelui an, Elvira era angajata Teatrului Naţional, distribuirea ei în filmul „Povara" făcându-se din această postură:

„Am uitat însă amărâciunea acestui moment, uitându-ne cum juca frumoasa şi talentata noastră Elvira Godeanu, a cărei apariţie luminoasă a determinat pe directorii studioului «Sascha», după vizionarea primelor scene din film, să-i ofere un angajament. Dar, credincioasă Teatrului Naţional, ea n-a putut să-l accepte (subl. n.). Elvira Godeanu se mişca în faţa obiectivului cu firescul unei actriţe de cinematograf experimentate, şi a reuşit o interpretare plină de omenesc şi de emoţie. " (Jean Mihail, Filmul românesc de altădată ... (Povara, 1928)/ Ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, pg. 119)

Nu vom insista aici asupra carierei cinematografice a Elvirei Godeanu, pentru că aceasta va face obiectul unui capitol separat.

Intransigentă cu sine şi cerând respect din partea altora, Elvira are un conflict şi cu Soare V. Soare (regizor de mare talent al Naţionalului, care-i va deveni mai apoi prieten apropiat), şi părăseşte instituţia pentru o scurtă perioadă de timp:

,,{...} în acest timp se juca la Naţional Shylock, de Shakespeare, în regia lui Soare Z. Soare, care se formase la şcoala lui Reinhardt, la Berlin. Mai târziu am jucat foarte mult cu el.

Eram în vremea aceea foarte îngrijorată, foarte neliniştită în privinţa carierei pe care doream s-o realizez. Ştiam însă ce vreau, de fapt întotdeauna am ştiut ce am vrut.

La o dispută mai îndrăzneaţă cu Soare, am părăsit încă o dată, scena, mai multe luni de data asta.

Am revenit la Naţional chemată de Liviu Rebreanu, care între timp luase direcţia acestuia. " (Nicolae Ţone, art. cit.)

Conform mărturiilor actriţei dar şi a datelor din Carnetul de muncă menţionat anterior, la 1 august 1929 este angajată definitiv la Naţional, ca stagiară clasa a III-a, unde va rămâne, cu excepţia a doi ani (toamna lui 1945-toamna lui 1947), când lucrează la Compania ,,Maria Filotti", până la pensionarea survenită la 1 august 1967.

Cel care îi oferă posibilitatea de a juca din nou pe prima scenă a ţării este, aşadar, Liviu Rebreanu, devenit, din păcate pentru prea puţin timp, director al teatrului. Întâlnirea şi negocierile dintre cei doi sunt rememorate cu indicibilă savoare de actriţă:

„Pe noul director al Naţionalului l-am văzut întâia oară la faimoasa grădină «Chateaubriand» de la Şosea. Era aşezat la masă cu Soare Z.Soare, cu Soreanu, cu Storin - cu alţi actori ai teatrului.

Am intrat şi eu, împreună cu un grup de prieteni şi, bineînţeles, ne-am salutat. Respectul nostru, al tinerilor, pentru marii artişti, era, în vremea aceea, cu totul deosebit. «Frumoasă fată, zice Rebreanu, destul de tare pentru a-l auzi. Păcat că nu face teatru!». «Ba da, mi-a spus mai târziu Soare Z. Soare că i-a răspuns. Are Conservatorul, a şi jucat.»

Rebreanu m-a căutat cu privirea în grupul nostru de tineri şi l-a trimis pe regizor la masa noastră. «Am un mesagiu pentru tine, mi-a spus Soare, de la directorul Rebreanu. Te roagă să treci neapărat pe la Naţional, să stai de vorbă cu dânsul.».

A doua zi am fost la Rebreanu în cabinet. I-am povestit drumul meu în teatru. La sfârşit zice: «Eu aş fi dispus să te angajez pe dumneata chiar acum.». «Aş fi fericită să intru la Naţional - am răspuns, dar am la dv. rugămintea să mă angajaţi direct stagiară a treia, fără să fiu nevoită să mai trec prin grupul de probişti sau de bursieri.»

Acestea erau treptele pe care le urca atunci un actor la Teatrul Naţional: stagiar al treilea, al doilea, întâi, apoi devenea societar al treilea, al doilea, şi, gradul superior, pe care l-am ajuns şi eu după mulţi ani, societar întâi.

Directorul a fost de acord cu condiţia mea. A făcut imediat contractul, l-am semnat. " (Nicolae Ţone, art. cit.)

Până la a deveni una dintre celebrităţile Naţionalului, Elvira a trebuit să muncească din greu:

,,Am început cu rolişoare destul de neimportante. Am început să joc destul de multe piese româneşti până să ajung la un repertoriu mai mare, adică la Shakespeare sau Moliere. Asta a venit mai târziu." (Andrei Maghe-ru, art. cit.)

Este distribuită astfel de Paul Gusti (primul regizor cu care a lucrat după revenirea la Naţional) în „Bujorăştii" de Caton Theodorian, apoi, în „Institutorii" de Ernst Otto.

Nu suntem în posesia primului contract încheiat de Elvira Godeanu cu Teatrul Naţional, dar clauzele, atribuţiile de serviciu, drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi decât aceleaşi cu documentul aflat în arhiva noastră, convenţia din 19 septembrie 1930:

,,REGIA AUTONOMĂ A TEATRULUI NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI

ANGAJAMENTUL PERSONALULUI ARTISTIC

DIRECŢIUNEA TEATRULUI NAŢIONAL NO. 1849/ 19 SEP. 1930

CONTRACT DE LOCAŢIUNE DE SERVICII No. 1

Între REGIA AUTONOMĂ A TEATRULUI NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI cu sediul în Str. Câmpineanu No. 3, reprezentat prin directorul său domnul Ion Gr. Perieţeanu, în conformitate cu avizul No. 2 din 26 Iulie 1930 al Consiliului de Administraţie al acestei Regii, deoparte şi d-na Elvira Godeanu artistă dramatică domiciliată în Bucureşti Str. Brezoianu No. 34 bis de altă parte, a intervenit prezentul contract de locaţiune de servicii în următoarele condiţiuni:

Art. I. - Regia Autonomă a Teatrului Naţional din Bucureşti angajează oficiile de artist dramatic ale D-nei Elvira Godeanu.

Art. II. - Durata acestei convenţiuni este de 2 (doi) ani şi 5 (cinci) luni cu începere de la 1 august 1930 cu rezerva dispoziţiunilor art. 49 şi 51 din Legea pentru organizarea pe baze autonome a Teatrelor Naţionale.

Art. III. - Salariul lunar este de Lei 8.500 (opt mii cinci sute). Acest salariu poate fi revizuit la fiecare 1 Ianuarie, cu ocasia întocmirei bugetului anului următor, în legătură cu activitatea artistului şi cu disponibilităţile bugetare.

Regia Autonomă a Teatrului Naţional nu are nicio îndatorire de a adăuga acestui salariu nicio altă remuneraţie, de nicio natură, precum premii, defeuri, indemnizaţii de toalete, gratificaţie, beneficii de reprezentaţie sau turnee, subvenţie de retragere, etc. Orice acordare de astfel de remuneraţiuni este o simplă facultate a Regiei, o favoare pentru artist şi nu poate constitui un precedent sau o îndatorire a Regiei pentru acelaşi artist în alte împrejurări sau pentru un alt artist, în aceeaş situaţie.

Regia se obligă însă a suporta cheltuielile de deplasare ale artistului, în cazul în care va avea loc turnee oficiale în ţară sau străinătate.

Art. IV. - Artistul se obligă a respecta dispoziţiunile actuale sau viitoare ale legei de organizaţie pe baze autonome a Teatrelor Naţionale şi Operelor Române, ale Regulamentului ei de aplicare şi ale Regulamentului interior de serviciu al teatrului, (cari toate fac parte integrantă din prezentul contract) precum şi deciziunile luate de direcţie.

În special artistul se obligă:

1) A presta oficiul său atât pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, cât şi, în caz de delegare, pe scena oricărui alt Teatru Naţional, precum şi în turneele oficiale din ţară sau străinătate.

2) A primi orice rol ce i s'ar încredinţa, fără distincţie, precum şi a dubla orice rol i s'ar cere.

3) A învăţa rolul în termenul indicat de regulamentul interior de serviciu al Teatrului, a-l executa conform directivelor ce i s'ar da, a-şi cunoaşte la perfecţie rolul în seara premierei şi a respecta cu stricteţe textul, fiindu-i absolut interzisă orice improvizaţie.

4) A fi punctual la lecturi, repetiţii şi reprezentaţii, precum şi la orice convocări şi chemări ce s'ar face.

5) A păstra cu îngrijire şi a restitui în bună stare obiectele ce i s'ar încredinţa în interesul reprezentaţiilor (roluri, îmbrăcăminte, recuzită etc.), fiind răspunzător de valoarea lor şi de stânjenirea ce prin nerespectarea acestei dispoziţiuni s'ar aduce bunului mers al Instituţiei.

6) A avea o atitudine respectuoasă faţă de instituţie şi conducătorii săi (text omis, n. n.).

7) A se abţine dela orice manifestare cu caracter public sau de presă ce ar putea aduce perturbarea spectacolului, vătămarea instituţiei, jignirea personalului său sau nu ar cadra cu prestigiul social al artiştilor.

8) A nu presta servicii în afara instituţiei (în filme, recitări, radiofonie, gramofonie şi altele), fără permisiunea expresă şi scrisă a direcţiunii, şi a nu aduce prin aceasta vre-o turburare în bunul mers al Instituţiei.

Art. V. - Nerespectarea îndatoririlor legale, Regulamentare şi a celor luate prin această convenţiune de către artist, atrage la facultatea Regiei rezilierea de plin drept, fără somaţie, punere în întârziere sau judecată a prezentului contract, artistul rămâne încă răspunzător de toate prejudiciile încercate de Regie din această cauză.

Îngăduinţele, chiar repetate, sau simplele penalităţi fără aplicarea imediată a clauzei de reziliere, nu schimbă întru nimic dreptul permanent al regiei Autonome a Teatrului Naţional de a aplica oricând rezilierea de plin drept a prezentului contract, în caz de nouă abatere a artistului de la îndatoririle sale.

Art. VI. - Pentru orice diferend derivând din prezentul contract părţile contractante aleg competinţa instanţelor judecătoreşti din Bucureşti şi domiciliul indicat în prezenta convenţiune.

Art. VII. - Subsemnata Elvira Godeanu declar că am angajat faţă de Regia autonomă a Teatrului Naţional din Bucureşti oficiile mele de artist dramatic pe preţul, termenul şi în condiţiunile prevăzute în acest contract de locaţiune de servicii, despre ale cărei clauze am luat la cunoştinţă, şi declar că le accept fără nici o rezervă.

Acest contract s'a făcut în dublu exemplar, luându-se de fiecare parte câte unul, în Bucureşti la 21 august 1930.

Directorul Regiei Autonome a Teatrului Naţional din Bucureşti

SS/ Ion Perieţeanu

Artist

S/ Elvira Godeanu

Art. adiţional VIII. Cu privire la obligaţia prevăzută la art. No. 2 se stipulează că refuzul de roluri devine justificat în cazul când artistul ar fi distribuit în vre-un rol ce-l sileşte să-şi facă tualete costisitoare, cari depăşesc mijloacele lui materiale normale, iar Regia Autonomă n'ar putea să-i acorde ajutoarele necesare.

Art. adiţional IX. Ambele părţi contractante declară că stersăturile dela art. IV No. 6 prin care s'au eliminat cuvintele: ,,cuvincioasă (atitudine, n,n,) faţă de colegi şi personalul administrativ, tehnic sau de serviciu şi demnă de raporturile cu lumea din afara instituţiei'' s'au făcut cu consimţământul lor.

Director al Regiei Autonome a Teatrului Naţional din Bucureşti

SS/ Ion Perieţeanu

Artist

S/ Elvira Godeanu"

Asemenea clauze puteau să nu convină în totalitate angajatului, ele însă, cu certitudine, îi potenţau cariera, îl profesionalizau cu adevărat, îl făceau performant, îi construiau statutul artistic şi social:

,, - Nu se glumea atunci cu sancţiunile ...

- Nici cu prezenţa la deschiderile de stagiune, cu întârzierea, fie şi de câteva minute, la repetiţii, cu respectul datorat marilor noştri actori." (Constanţa Trifu, Un minut de adevăr cu Elvira Godeanu, Caiet TNB, nr. 50, stagiunea 1979-1980)

Despre aceşti ani, consideraţi de critica de teatru ca fiind o primă etapă în carieră, va face comentarii pertinente actriţa însăşi:

,, - Am sentimentul că, deşi bogată în roluri, activitatea din prima etapă a funcţionării la Teatrul Naţional a fost mai uniformă în privinţa explorării potenţelor interpretative, că, adoptând şi alţii opinia lui Nottara, vi s-au barat într-un fel căile spre personajele variate, într-un cuvânt că descoperirea valenţelor dv. reale s-a făcut cu mai multă eficienţă şi grijă în a doua etapă. Spunând aceasta, mă gândesc între altele, la Arkadina din Pescăruşul, la creaţiile din Duşmanii lui Gorki sau Învierea lui Lev Tolstoi, la Clara Zachanassian din Vizita bătrânei doamne, la Coana Joiţica, aplaudată de public pe care l-a cucerit darul de a comunica cu el pe deasupra luminilor rampei.

- Obiceiul standardizării prin distribuţii nu totdeauna selective a existat şi mai există, cred, pe alocuri. E un mod de simplificare a acestei dificile operaţii, actorul trezindu-se însă de multe ori cu o etichetă de care poate cu greu să scape. Un timp din fericire limitat, am trecut şi eu prin această situaţie." (Constanţa Trifu, art. cit.)

Sintetizând, odată cu angajarea ca stagiară clasa a III-a la Naţionalul bucureştean, Elvira îşi vede împlinit visul copilăriei. Crescută în ceea ce ea însăşi a numit mai târziu „spiritul Naţionalului", a respectat toată viaţa acest spirit, adăugându-i, la rândul ei, harurile cu care o dăruise Dumnezeu.

Odată cu stagiunea 1929-1930, pentru Elvira Godeanu va începe lungul drum de la predestinare la mit.

Filmul îmi plăcea să-l văd, nu să-l şi joc...

Aşa cum menţionam anterior, în cele ce urmează vom acorda atenţia meritată contactului actriţei cu arta cinematografică, încercând, în acelaşi timp, să descifrăm misterul pentru care aceea care putea să fie o Greta Garbo autohtonă nu a făcut carieră fulminantă în film, deşi avea toate datele artistice pentru aceasta şi i se oferiseră nu puţine prilejuri de a ajunge vedetă internaţională.

Înainte de a analiza contribuţia Elvirei Godeanu la evoluţia filmului naţional, ne simţim însă obligaţi a o lua cu începuturile celei de-a şaptea arte în România, întrucât prezenţele gorjeneşti la debutul acesteia se manifestă încă de atunci.

Mai întâi trebuie remarcat faptul că dacă fraţii Louis şi Auguste Lumière semnează actul de naştere a cinematografului la Paris, în 28 decembrie 1895, la numai câteva luni, pe 27 mai 1896, are loc prima proiecţie din istoria ţării, realizată în clădirea ziarului ,,L'independance roumaine", situată în Bucureşti, pe Calea Victoriei.

În Tg-Jiu, reamintim, funcţionau încă de la 1875 atât Teatrul Milescu (o sală de spectacole dotată performant) cât şi Theatrul Român din Tg-Jiu (trupă profesionistă înfiinţată de actorul Theodor Popescu). Iată că spectatorul târgujian al vremii, cu decalajul temporar firesc, va cunoaşte şi el noua experienţă care cucerise marile capitale ale lumii: întrucât în 1906 se introdusese iluminatul electric la Teatrul Milescu, în 1907 au loc aici primele proiecţii cinematografice.

Se pare însă că energia electrică presupunea oarece costuri, pentru că, la 14 mai 1908, Eliza Milescu, deja văduvă, adresează o cerere Primăriei Tg-Jiu, prin care solicită ,,debursarea sumei trebuincioase instalaţiunii electrice pentru cinematograf." Numai că urmare a protestului cât se poate de ferm al directorului Uzinei electrice împotriva acestei „periculoase întreprinderi", şi fiindcă ,,kinematograful ar putea cauza o licărire a întregii reţele particulare, adică a luminii", apelul Elizei este respins.

Întâiul film românesc - Războiul Independenţei - prezentat la cinematograful „Bulevard" („Eforie"), în septembrie 1912, este rodul iniţiativei tânărului Grigore Brezeanu (fiul actorului Ion Brezeanu) care, alături de scriitorul Corneliu Moldovanu, secretar al moşierului şi omului de afaceri Leon Popescu, scrie „scenariul".

Cheltuielile de producţie sunt suportate de acelaşi Leon Popescu, proprietar şi al Teatrului Liric din Bucureşti, iar ca operator este adus francezul Daniau.

Stângăciile evidente, subţirimea scenariului, lipsa unei îndrumări regizorale au dus, inevitabil, la scene hilare, aflate în totală contradicţie cu sentimentul patriotic pe care-l vizaseră iniţiatorii proiectului şi pe care îl trăiau spectatorii români. Viitorul regizor Jean Mihail îşi aminteşte cu tandreţe de acest prim film românesc vizionat în Roman-ul copilăriei sale:

,,În dosul ecranului, un gornist de la regimentul de infanterie suna atacul, în timp ce un toboşar, înarmat cu toba mare a fanfarei militare, bătea năpraznic, imitând loviturile de tun. În sală erau întotdeauna vreo douăzeci de soldaţi, aduşi anume, sub comandă, să strige «ura» la scenele de atac. Dar împreună cu ei, noi, copiii din sală, ba chiar şi unii oameni mai maturi, strigam cât ne ţinea gura. Ambianţa sonoră era realizată şi sentimentul patriotic se încingea la maximum!

Dar iată că soldaţii de pe ecran, români sau otomani, după ce înfruntaseră moartea şi căzuseră glorios, vedeau venind caii roşiorilor. Atunci, de teamă să nu fie loviţi de copitele lor, se ridicau de pe locurile unde muriseră şi, târându-se mai mult sau mai puţin discret, se mutau la loc ferit, unde, bineînţeles ... mureau din nou!

În clipa aceea, vai, spectatorii uitau de sentimentul patriotic şi se prăpădeau de râs ..." (Jean Mihail, Filmul românesc de altădată, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1967, pg. 11)

Relativ la distribuţie, trebuie remarcat faptul că alături de deţinătorii rolurilor principale (Constantin Nottara - Osman, Aristide Demetriad -domnitorul Carol, Aurel Athanasescu - Peneş Curcanul etc.) s-au aflat, ca figuranţi, mari actori ai vremii: Maria Filotti, Agepsina Macri, Elvira Popescu, dar şi Aristizza Romanescu (fiica Paulinei Stavrescu din Tg-Jiu), Lulu Cruceanu (care, stabilită fiind cu familia în Tg-Jiu în primii ani ai secolului XX, va debuta ca actriţă în piesa ,,Schinteia'' de Pailleron - din îndemnul Anei Culcer-Bălcescu şi sub îndrumarea viitorului regizor al Naţionalului bucureştean, gorjeanul Victor Dumitrescu-Bumbeşti, tânăr student al Conservatorului pe atunci - jucată prin 1910 la Teatrul Milescu, adică în chiar anul examenului său la Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti), Teodor Popescu (creatorul şi directorul Theatrului Român din Tg-Jiu) şi Achile Popescu, fiul acestuia, care-şi însoţise tatăl în interminabilele turnee efectuate de-a lungul timpului şi care, foarte probabil, făcuse parte din trupa târgujiană a acestuia.

Un alt film care ne interesează din aceleaşi motive este ,,Lia" (Regia: Jean Mihail; Premiera: 25 septembrie 1927, cinema „Capitol" şi ,,Lips-cani-Palace"), care are în distribuţie pe Mia Theodorescu, societară a Teatrului Naţional din Craiova, actriţă al cărei debut în teatru avusese loc în stagiunea 1886 - 1887, la Societatea dramatică „Teatrul Român din Tg-Jiu" de sub direcţiunea lui I. D. Creţu. Despre ea şi despre partitura din filmul ,,Lia", cronica de specialitate a vremii notează:

,,Fără nici o exagerare, putem afirma că nu cunoaştem în teatrul nostru o altă artistă care să fi umplut cu personalitatea ei artistică o sferă mai largă de interpretări, afară de Aristizza Romanescu ..."

În fine, deşi devansăm perioada, simţim nevoia a mai vorbi de un film apărut în 1930 - Ecaterina Teodoroiu. Creaţie quasi-totală a actorului Ion Brumă - care semnează scenariul şi regia - „Ecaterina Teodoroiu" este prima creaţie cinematografică a vremii care propune ţării nu numai o personalitate gorjeană de excepţie ci şi un peisaj pe măsură, care, de altminteri, în deceniile care au urmat a fost folosit în filmările de exterioare în multe producţii româneşti.

După luni de zile de solicitări deşarte de finanţare adresate acelor ministere care ar fi trebuit să fie interesate de un astfel de subiect - cel de Război, cel al Artelor şi cel al Instrucţiunii publice - Ion Brumă este contactat de Societatea ,,Soremar-Film" din Bucureşti, care se hotărâse să preia, cu acest scenariu, producţia de filme artistice. Filmul a fost conceput în maniera clasică a filmelor mute, regizorul apelând atât la actori puţin cunoscuţi dar buni profesionişti, cât şi la neprofesionişti şi la figuranţi- e drept, cu atribute ceva mai speciale.

Pe scurt, rolul Ecaterinei este încredinţat Feliciei Frunză - de la Teatrul Naţional Bucureşti, cel al locotenetului Mareş lui Mielu Constantinescu de la acelaşi teatru, actorul I. Sarkadi întruchipa pe şeful siguranţei, o dansatoare de cabaret - căreia i se atribuie pretenţiosul nume de scenă Ducy D'Alvern - este spioana, iar actorul C. Mândruţ dă viaţă unui ofiţer german.

De menţionat însă că rolul mamei eroinei este interpretat de chiar mama Ecaterinei. Şi surprizele cinefilului de azi nu se opresc aici. Dar mai bine să lăsăm să povestească pe unul dintre cei care au vizionat filmul la premieră (30 octombrie 1930, cinema ,,Vlaicu'' Bucureşti):

„Desigur, ca şi în alte filme de război, şi în Ecaterina Teodoroiu a fost nevoie să se reconstituie unele lupte. Cu ostaşi puşi la dispoziţia realizatorului - nu fără destulă greutate - aceste scene au fost filmate în munţii Gorjului, pe valea Jiului, iar secvenţa horei întrerupte de glasul goarnei care anunţa mobilizarea, a fost realizată în satul Şomăneşti.

În scena apărării podului de la Jiu, au luat parte mulţi dintre supravieţuitorii luptelor de atunci, în frunte chiar cu autenticul comisar Pompilian..." (Popilian, desigur; subl. n.) (Jean Mihail, op. cit., pg. 166)

Însăşi casa de la Vădeni a fost filmată atunci.

Filmul era mut, fiind însă perioada exploziei sonorului, regizorul a realizat la Berlin o sincronizare cu efecte sonore şi cu muzică potrivită scenelor de război.

Cea care îşi pune însă amprenta personalităţii sale inconfundabile asupra cinematografiei româneşti de început este Elvira Godeanu.

Aceasta debutează în film în 1928, în Maiorul Mura. Producţia, realizată după reţeta de acum clasică a filmului mut, este rodul strădaniilor lui Jean Georgescu, regizorul având în gând pe atunci să adapteze pentru ecran vechea operetă cu acelaşi titlu, o localizare de Paul Gusty, ce făcuse succes în interpretarea muzicală a lui Niculescu-Buzău.

Georgescu face propunerea de preluare în producţie a scenariului lui Ioan Timuş, tânăr avocat din Bucureşti, călător prin Extremul Orient şi doritor de implicare în industria „fotografiilor însufleţite''. Cum găsirea unor binevoitori care să aloce fondurile necesare nu a fost posibilă, Timuş, împreună cu o croitoreasă, un medic şi un funcţionar reuşesc să facă rost de 579.400 lei şi să dea drumul la filmări. Avocatul, care-şi asumase şi rolul de regizor, apelează la o distribuţie din care, printre alţii, nu lipsesc actorii: Victor Antonescu - maiorul Mura; G. Timică - ordonanţa Boboc; Jean Georgescu - locotenentul de roşiori; C. Stăncescu - avocatul Adriano; Marietta Sadoveanu (Sadova) - Miss Mary, Elvira Godeanu - Mariana Pătraşcu, o tânără moşiereasă.

Interioarele s-au filmat în studioul Indra-Film (operator fiind germanul Leo Schwedler) - ajunse între timp în proprietatea lui Ioanidu, un membru marcant al partidului liberal - iar exterioarele în Grădina Botanică şi în împrejurimile Bucureştiului.

Întrucât în România nu se putea face montare şi copiere de performanţă, Timuş realizează procedeul în laboratorul Oskar Berka din Viena, aducând cu el şi cele trei copii.

De factură comică, filmul este bine primit şi de public, şi de presă. De altfel, după ani, Jean Mihail notează:

,, {...} Timuş n-a căutat efectele comice cu orice preţ, ci a lăsat umorul să apară din situaţiile neprevăzute în care erau puse personajele şi din gaguri fine, psihologice. De altfel, interpreţii, artişti valoroşi şi cu răspundere pentru arta lor, nu s-au angajat pe linia unui comic ieftin şi -deşi obişnuiţi cu scena - au păstrat permanent o măsură care dădea multor pasaje un stil cinematografic." (Jean Mihail, op. cit., pg. 105)

Acelaşi cineast, făcând o comparaţie cu o „subproducţie" - "Lache în harem" pe numele său (iată aşadar că, după câţiva ani doar, cinematografia naţională avea deja posibilitatea stabilirii unor repere artistice), continuă seria menţionării părţilor bune ale filmului:

,,În Maiorul Mura existau momente de bună calitate actoricească, existau gaguri de o invenţie personală, existau încercări de caracterizare a personajelor, adesea dusă destul de departe. {...} Şi-apoi, în Maiorul Mura erau unele imagini, în parc, pe care operatorul berlinez Schwedler le filmase cu o adevărată măiestrie în irizarea luminii, pentru prima oară realizată într-un film românesc.

Toate aceste elemente confereau filmului - care desigur că nu era lipsit de slăbiciuni - o calitate ce justifica aprecierea favorabilă a publicului şi a criticii. Era rezultatul eforturilor conjugate ale unor oameni care erau artişti, care aveau gust, care aveau simţul măsurii, şi care făceau ceea ce făceau, din dragoste pentru cinematograf, şi nu din dorinţa de a se vedea „mare vedetă'' de film. Căci şi Victor Antonescu şi C. Stăncescu, societari cl. I la Teatrul Naţional, şi G. Timică sau Elvira Godeanu, artişti îndrăgiţi de public şi solicitaţi de directori de teatru, nu căutau şi nu puteau găsi în cinematograf un câştig special sau o glorie nouă, ci numai şi numai satisfacţia de a fi contribuit cu ceva la crearea unei noi manifestări artistice naţionale: filmul românesc." (idem, op. cit., pg. 107 şi urm.)

Început în toamna lui 1927, filmul îşi are premiera la cinematograful „Capitol" în martie 1928. Spectacolul îl face pe Al. Kiriţescu, autor şi cronicar dramatic de renume în epocă, să remarce faptul că „Maiorul Mura":

,,Este cea mai izbutită încercare cinematografică românească, este un film în adevăratul înţeles al cuvântului, putând sta alături de oricare din producţiile marilor case occidentale. Domnul I. Timuş, regizorul filmului, merită toate laudele noastre ..."

Cât o priveşte pe Elvira Godeanu (De vorbă cu Elvira Godeanu, Cinema/ Magazin estival, pg. 37), în interviul acordat lui Valerian Sava după 57 de ani de la premiera filmului, aceasta aminteşte - chiar dacă doar în sensul unei aprecieri pozitive a regiei lui Timuş comparativ cu aceea a lui Martin Berger din „Ciuleandra" - doar de „diletantismul de la Maiorul Mura".

Pelicula este una dintre puţinele realizate pe atunci care a avut şansa de a fi păstrată până astăzi.

După experienţa îndeajuns de benefică şi de promiţătoare din Maiorul Mura, Elvira Godeanu va continua şi în anul următor să acorde girul talentului său noii arte care, în continuarea celei teatrale, dar spre deosebire de aceasta, oferea dintr-un început şansa transformării actorului dintr-o vedetă locală în idol al unei mulţimi.

Dar iată caseta tehnică a noului film:

,,1928. POVARA. Producţie: ,,Pan-Film" - Viena. Scenariul: N. N. Şerbănescu. Regia: Jean Mihail. Operatori: Ludwig Schaschek. Decoruri: A. Berger şi Em. Stepanek. Machetist: Arh. Const. Cănănău. Direcţia de producţie: Arabella Iarka. Interpreţi: V. Valentineanu, Oscar Beregi, Theo Schall, Elvira Godeanu, Mia Apostolescu, Niky Miriam, Klementine Plessner, Arabella Iarka, Pauline Schweighoffer, Pauline Danneker, Anton Weidinger, Fritz Rheinberger, Rolf Gert, Hans Marchall, Herbert Bratsch, Gertrude Leutner şi trupa de balet a teatrului „Femina" din Viena. Premiera: 15 noiembrie 1928, cinema „Capitol" Bucureşti.''

După cum mărturiseşte în ,,Insemnările" sale însuşi regizorul (Jean Mihail, op. cit., pg. 114-121):

„Povestea filmului Povara a început prin luna martie a acelui an (1928, n.n.), când excelentul actor al primei noastre scene, Valeriu Valentineanu, m-a prezentat unei doamne din «înalta societate bucureşteană», care voia să finanţeze un film românesc ... De altfel, doamna Arabela Yarka nu pretindea că e însufleţită de gândul de a pune o cărămidă la temelia filmului autohton, ci, pur şi simplu, declara că vrea să se amuze! O atrăgea -spunea dânsa - lumea actoricească şi mai ales lumea necunoscută a filmului, acea uzină de ficţiuni care e studioul cinematografic. Nu m-am mirat prea mult, fiindcă ştiam câte curiozităţi şi câte capricii puteau să aibă pe atunci «cucoanele» noastre, şi ne-am pus destul de repede de acord."

La îndemnul producătoarei care întrezărea un succes de casă şi pe adaptarea piesei cu acelaşi nume realizată de ziaristul N. N. Şerbănescu, Mihail se decide a regiza melodrama în cauză, gen care înlocuia vestitele telenovele de astăzi.

Subiectul filmului urma toate canoanele ştiute în epocă: Mimi Predeleanu, vânzătoare într-un magazin bucureştean, se îndrăgosteşte de Ioan Strătilă, fiul unui cunoscut bancher. Cum problemele financiare ale tatălui devin din ce în ce mai presante, tânărul îşi sacrifică dragostea şi contractează o căsătorie cu o femeie bogată. Din aventura tinereţii sale, Mimi are un băiat, Radu; la rându-l său, prin căsătorie, Ioan Strătilă devine tatăl unei fete, Vally. Radu, ajuns între timp avocat, îl apără pe Ioan -despre care nu ştia că este tatăl său - într-un proces în care acesta era acuzat de bogata şi infidela-i soţie că ar fi intenţionat s-o omoare.

Intriga se complică în momentul în care Radu se îndrăgosteşte de Vally Strătilă, Mimi fiind obligată astfel să împiedice eventualul incest. Numai că lucrurile se limpezesc în favoarea tinerilor: Vally nu este fiica lui Strătilă, ci a amantului soţiei sale. Mai mult, după douăzeci şi cinci de ani de tăcere şi suferinţă, Mimi Predeleanu şi Ioan Strătilă pot crede că şi dragostea lor îşi va găsi, în sfârşit, împlinirea.

Conştient de artificialitatea poveştii şi a personajelor, Jean Mihail va căuta să dezvolte latura psihologică a eroilor, să dea substanţă atmosferei dramatice în care Mimi şi Ioan şi-au trăit tinereţea şi maturitatea. Pentru a fi sigur că filmul său nu va cădea în capcana unui patetism facil, a apelat şi la sfaturile dramaturgului casei ,,Pan-Film" din Viena, studiou care, de altfel, şi-a asigurat monopolul distribuţiei viitorului film în întreaga lume.

Distribuţia iniţială, pe rolurile principale, a fost următoarea:

- Mimi Predeleanu/ Elvira Godeanu; Ioan Strătilă/ Valeriu Valentineanu; Vally Strătilă/ Mia Apostolescu; Lucia Strătilă, soţia/ Gertrude Neuhoff, actriţă berlineză din ansamblul marelui actor german Paul Wegener; Radu Predeleanu/ Niki Miriam (în fapt, Nicolae Merişor, un tânăr neprofesionist care, totuşi, s-a achitat cu bine de dificila partitură).

Am făcut specificaţia de distribuţie iniţială pentru că, aşa cum deja am menţionat anterior, la jumătatea filmărilor producătoarea Arabella Yarka şi-a descoperit subit talente de actriţă de film, cerându-i regizorului să fie introdusă în locul Gertrudei Neuhoff. Ceea ce, în ciuda împotrivirii destul de ferme a acestuia, s-a şi întâmplat.

Urmare a disponibilităţilor financiare, Jean Mihail decide ca filmul să dispună de cea mai competitivă tehnică a momentului, închiriind astfel în mai 1928 unul dintre platourile studioului ,,Sascha-Film'' din Viena. În semn de curtoazie pentru gazdele sale, el va acorda roluri de importanţă secundară unor cunoscuţi actori vienezi: bancherul Strătilă va fi interpretat de Oskar Beregi de la teatrul „Komodie", soţia lui va fi întruchipată de actriţă Pauline Schweighoffer de la ,,Burgtheater'', iar rolurile celor doi bătrâni care o adăpostiseră cu dragoste pe Mimi pe vremea tinereţii au revenit Klementinei Plessner - actriţă germană la ,,Volkstheater " şi lui Anton Weidinger de la acelaşi ,,Burgtheater''. Theo Schall, Rolf Gert, Hans Marchall şi Fritz Rehberger, toţi de la „Volkstheater" şi binecunoscuţi publicului bucureştean din filmele ce rulau pe ecranele capitalei, completau celelalte roluri minore.

Operator a fost vienezul Ludwig Schaschek, un maestru al genului, iar electrician şef un anume Singer, originar din România.

Interioarele erau fastuoase, încă neîntâlnite în filmul românesc. Numai un singur decor construit în studiou, e drept printre cele mai mari, mai luxoase şi mai complicate, trebuia să cuprindă un spaţiu în care să evolueze aproape 200 de figuranţi şi o trupă de balet de la Teatrul „Femina" din Viena! Căt priveşte exterioarele, acestea au fost filmate în parte la Viena - la Kobenzl, în Grinzig şi Prater, în parte la Bucureşti, Constanţa, Balcic şi pe litoralul Mării Negre.

Achiziţionat pentru difuzare în întreaga lume de Casa de producţie şi exploatare ,,Pan-Film" din Viena, filmul a avut premiera concomitentă la cinematografele „Capitol" şi „Lipscani-Palace" din Bucureşti şi în cinematografele ,,Schweden-Kino'' şi ,,Mariahilfer-Kino'' din Viena (unde a rulat sub titlul Die den Herzen nicht folgen/ Cei care nu-şi urmează chemarea inimii).

Primirea făcută de publicul şi critica europeană a fost bună, în primăvara anului 1929 rulând şi la cinematograful „Empire" din Paris. În revista

,,La Cinématographe francaise'', nr. 551/ 25 mai 1929, se făcea o destul de amănunţită cronică a peliculei:

,,Iată o producţie pe de-a-ntregul românească, prima care vine în Franţa. E un flm aparte şi desigur că nu e cu nimic mai prejos decât multe filme bune franceze şi europene. {...} realizatorul Jean Mihail a compus filmul său după formulele celor mai bune filme europene: planurile sunt bine luate, iar decorurile şi efectele variate. "

Cât o priveşte pe actriţa principală, Elvira Godeanu, acelaşi articol îi subliniază graţia şi sensibilitatea, atribute cărora Jean Mihail le va adăuga profesionalismul indubitabil şi oarecum neaşteptat, având în vedere că cinematografia românească era la începuturile sale, iar arta filmului a presupus dintr-un început alte calităţi actoriceşti decât acelea clasice, specifice teatrului.

Artista însăşi, într-o mărturisire târzie (Valerian Sava, art.cit., pg. 36 şi urm.), comparând cele trei filme în care a jucat (Maiorul Mura, Povara şi Ciuleandra), apreciază că ,,Jean Mihail ... condusese cu energie filmările la Povara" şi că acest film fusese cea mai bună realizare cinematografică a ei:

,,Cred că dintre aceste trei filme pierdute, pierdute integral sau parţial, Povara a fost cel mai bun. Era o dramă puternică ..."

În fine, cel de al treilea film în care apare Elvira Godeanu este Ciuleandra, primul film românesc sonor.

Pelicula, o coproducţie româno-germană (Deutsche- Rumanische Film Produktion) subvenţionată de statul român, a avut două versiuni: una românească (Ciuleandra) şi alta germană (Verluge Traume/ Visuri spulberate).

Subiectul, pe scurt, este următorul: Puiu Faranga, fiu de boier, alcoolic şi afemeiat, se însoară cu Mădălina, o fată de la ţară, însă cade şi în mrejele Anitei, o femeie de moravuri uşoare. Înşelat de Anita, Puiu îşi pierde minţile.

Caseta filmului: Ciuleandra (scenariul Liviu Rebreanu/ regia Martin Berger, Berlin):

- Varianta românească: boierul Faranga/ Petre Sturdza, Mădălina/ Jeana Popovici-Voina, Puiu Faranga/ Nicolae Bălţăţeanu, Anita/ Elvira Godeanu, mama Mădălinei/ Maria Florescu, prietena Mădălinei/ Leria Niky Cucu, părintele Ursu/ Dorin Sireteanu ş.a.

Premiera: 30 octombrie 1930, Cinema Capitol, Bucureşti.

- Varianta germană: boierul Faranga/ Petre Sturdza, Mădălina/ Maly Delschaft, Puiu Faranga/ Hans Stuwe, Anita/ Elvira Godeanu, Matilda/ Alice Sturdza, mama Mădălinei/ Maria Florescu, prietena Mădălinei/ Leria Niky Cucu, părintele Ursu/ Dorin Sireteanu. Au mai apărut: Thynelle Anys, Hilda Auen, Harrryy Hardt, Eugen Rex, Emmy Wyda.

Cronicile vremii, în quasi unanimitate, au fost defavorabile producţiei. Beneficiind de sume importante alocate de Ministerul Muncii - prin Direcţia Educaţiei Poporului (un fel de Minister al Culturii, al cărui director era Liviu Rebreanu), filmul nu a reuşit să facă propusa propagandă culturală în străinătate a României.

Dimpotrivă, ziare influente precum Universul (nr. din 1 noiembrie 1930) nu s-au sfiit să afirme că e vorba de un „nenorocit film germano-african", ''submediocru din punct de vedere artistic şi revoltător din punctul de vedere naţional".

Ecranizarea cunoscutei nuvele a lui Liviu Rebreanu a fost criticată inclusiv de actorii principali. Petre Sturza, inegalabil in interpretarea teatrului ibsenian, publică o scrisoare deschisă în acelaşi Universul, la 6 noiembrie 1930, în care caracterizează producţia drept ,,o batjocură, o insultă adusă sentimentului nostru naţional, precum şi o ruşine din punct de vedere tehnic."

O istorie completă a acestui film este prezentată de Valerian Sava în articolul „Romanul unui film pierdut (şi nedreptăţit) - Ciuleandra/ 1930", publicat în 1985, în Magazin estival Cinema. O redăm întocmai în cele ce urmează:

« {...} Un nou prilej aniversar ne pune acum în situaţia de a evoca un mai vechi film românesc în absenţa peliculei: 1985, când am putut vedea pe ecrane unul dintre puţinele remake-uri din istoria cinematografului autohton - Ciuleandra de Sergiu Nicolaescu - se împlinesc 55 de ani de la prima adaptare pentru ecran a nuvelei lui Liviu Rebreanu. E o aniversare care ia amploare, depăşită cu importanţă prin două coincidenţe: acest an marchează, totodată, două decenii de la una dintre cele mai mari izbânzi artistice ale cinematografiei noastre contemporane, inspirată de acelaşi scriitor - Pădurea spânzuraţilor (1965) de Liviu Ciulei - iar la nivelul întregii noastre culturi, celebrăm centenarul naşterii marelui scriitor.

,,În Bucureşti rulează un film prost"

«În Bucureşti rulează un film prost. Eu nu l-am văzut. Sau, mai precis, nu m-am dus să-l văd, ca să nu fiu influenţat de film. Prefer să fiu influenţat de opinia curentă. E mai confortabi».

Pentru început, această bizară introducere, de reportaj gazetăresc la o rubrică de fapte diverse, citită în ziarul Adevărul din 2 noiembrie 1930, ne aduce aminte de prima frază a unuia dintre articolele care vor fi dedicate, peste 13 ani, tot la o rubrică de fapte diverse, filmului O noapte furtunoasă: «Nici prin minte nu-mi trecea să-mi cheltui bănişorii şi să-mi pierd timpul spre a înghiţi un film românesc...» („Duminica", anul II, nr. 6, 4 aprilie 1943).

Dar introducerea din Adevărul nu are tangenţă cu această prejudecată asupra producţiei autohtone, decât ca o cochetărie cu locul comun, pentru captarea bunăvoinţei cititorului.

E o scurtă tabletă de scriitor, voit sibilinică, la o rubrică din pagina întâi - Carnetul nostru - sub semnătura lui Tudor Teodorescu-Branişte. Marele publicist nici nu precizează despre care film e vorba, nu indică nici provenienţa sa.

«Pentru ceea ce vreau să scriu aici nu are nici o importanţă faptul că filmul e prost sau bun. Are importanţă numai felul cum e criticat acest film. Sunt, îmi închipui, cusururi mari înlăuntrul lui. Dar unul din critici - ca şi când n-ar fi găsit alt nod în papură - scrie grav: „el (un actor german - n.r.) pronunţă şi cuvinte româneşti dar cu accent teuton". Tare aş fi curios să ştiu cum va fi fiind acest „accent teuton". Criticul cu pricina ar fi putut să scrie simplu „accent german" sau „accent nemţesc"... (s.n.)» („Adevărul", XLIII, 14.372, 2 noiembrie 1930).

Este singura modalitate în care Adevărul se referă la premiera cinematografică românească a momentului, pe care n-o comentează deloc în paginile de cronici şi despre care nu va scrie nimic nici surata săptămânală a cotidianului, revista Adevărul literar şi artistic, unde D.I. Suchianu deschisese cu un an în urmă o rubrică permanentă.

Deci tăcere. Vom vedea din ce cauză.

Pe de altă parte, ceea ce deconcertează în notele, cronichetele şi şi pamfletele acuzatoare la adresa primei ecranizări a nuvelei „Ciuleandra" este generalitatea vagă a afirmaţiilor şi precaritatea obiecţiilor concrete. În afara observaţiilor că unul dintre interpreţii rolurilor episodice «pronunţă şi cuvinte româneşti, dar cu accent teuton», în nota critică la care se referă Branişte, apărută sub titlul ironic - prezumţios Cum se face propagandă... românească prin filme sonore, nu găsim decât fraze bombastice de tipul: «După romanul d-lui Liviu Rebreanu s-au aranjat, în condiţii submediocre din punct de vedere artistic şi revoltătoare din punctul de vedere naţional, scenele acestui aşa-zis „film sonor"» („Universul", XLVIII, 270, 1 noiembrie 1930).

.Avem şi noi boi graşi, cu coarne mari..."

Unul dintre puţinii comentatori care semnează cu numele întreg textul infamant (un anume Eugeniu Zamfirolu) este totuşi ceva mai laborios şi inşiruie o serie de motive pentru care filmul îl nemulţumeşte şi-l revoltă. Motive edificatoare însă mai mult asupra dezarmantei condiţii intelectuale a cronicarului însuşi. Mai întâi lui nu-i place deloc titlul nuvelei şi al filmului, de care îşi bate joc, zicând că Ciuleandra e un cuvânt de sonorităţi dezagreabile, de tipul vocabulei regionale „buleandră" (zdreanţă); apoi nu-i place numele eroinei, Mădălina, la care exclamă foarte doct: «Din ce veac şi de prin ce părţi o fi ieşit acest nume?» Dar, mai ales, aspectul prea modest al satelor, mizeria trădată de casele ţărăneşti care apar în film fac să-l cuprindă indignări doctrinare: «Că pe undeva, prin văgăunile munţilor, se mai găsesc asemenea locuinţe, în care mizeria văduvei şi neputinţa bărâneţilor îşi trăiesc calvarul unei vieţi dezmoştenite, nu mă îndoiesc, dar ca din această mizerie să se facă operă de propagandă românească pe ecran, asta nu era nici permis, nici naţional, ci tocmai dimpotrivă». („Lupta", IX, 2697, 2 noiembrie 1930).

În această ordine de idei, cronicarului doctrinar nu-i plac nici animalele care apar în episoadele rurale ale filmului, găsindu-le, ca să spunem aşa, netipice: «Dar bieţii boi, măcar ei puteau fi ceva mai grăsuţi, că doar avem şi noi boi graşi, cu coarne mari, care să facă faima boului român! Nu putem crede că nu se găseau destui boi graşi şi frumoase exemplare...» (Ibidem).

Acestui „teoretician", care nu glumeşte deloc atunci când scrie cele de mai sus, nu-i este deasemenea străină intuiţia altei teorii, asupra pericolelor morale pe care le-ar ascunde marea putere de difuzare a filmului.

Este aşa de intensă certitudinea care-l îmbată pe cronicarul de la Lupta şi-i inspiră verva combativă, încât propria sa ignoranţă (se vede că nu a citit nuvela lui Rebreanu şi nu-şi dă seama că în film apar personaje inexistente în textul literar) o afişează ca o demonstraţie a superiorităţii: «În opera scriitorului (dacă va fi aşa) îl cunoşteau pe Don Juan-ul preot doar cititorii - mulţi, puţini, câţi citiseră pe d-l Rebreanu - dar pe ecran s-a făcut de râs în faţa lumii întregi, care-şi va zice că la noi preoţii nu au altă treabă (...) decât să ţie calea fetelor după care oftează de dimineaţa până seara şi poate mai mult seara decât dimineaţa».

Din neantul acestei precarităţi intelectuale - fiindcă locţiitorii criticilor de film au coborât uneori mai jos decât cei mai debili dintre cineaşti -apare apoi, într-un expresiv racord (lovitură de teatru pitorească!), un reprezentant al tagmei preoţeşti: Preot Traian Chirculescu. Mobilizat sau găzduit de una dintre redacţii, el tocmai ar fi trimis o scrisoare, apropo de premiera românească a momentului.

Nici preotul nu a citit nuvela originară şi atribuie, în consecinţă, personajele care apar numai în film - romancierului.

Preotul se consideră autorizat să ia cuvântul, întrucât se simte direct atins de modul în care personajul Ursu - primul iubit, virtual, al eroinei (transformat de fantezia regizorului din medic în preot) - îi reprezintă tagma:

«O persoană cu rol principal în roman şi în film (sic!) e un preot ortodox (...). Se forţează prea mult situaţiile, numai şi numai să se dea prilej de întâlnire acestui preot cu frumoasa Mădălina...» Ş.a.m.d.

Puţinătatea obiecţiilor nu-l împiedică însă pe semnatarul scrisorii să înceapă textul cu formula Filmul antiromânesc Ciuleandra... („Universul", XLVIII, 8 noiembrie 1930).

Formula introductivă a sfinţiei sale relua, de fapt, titlul redacţional incriminator din aceeaşi publicaţie, apărut cu două zile înainte: Un film sonor antiromânesc. Sub el se inserase o primă scrisoare, din partea unuia dintre interpreţii filmului, actorul Petre Sturdza, care deţinea rolul bătrânului boier Faranga. Din păcate, în presupusă cunoştinţă de cauză, actorul nu este nici el mai edificator în critică şi ceea ce publică seamănă mai degrabă cu un denunţ. Duritatea verdictului («o batjocură, o insultă adusă sentimentului naţional, precum şi o ruşine din punct de vedere tehnic») nu este acoperită de o argumentaţie cât de cât pe măsură. Actorul repeta doar obiecţiile, deja exprimate de alţii, în privinţa figuraţiei în scenele rurale, care n-ar fi specific românească, şi a datinilor tradiţionale, denaturate, nu se ştie cum („Universul", XLVIII, 275, 6 noiembrie 1930).

Circumspecţia noastră, în a da crezare acestor verdicte categorice fără a mai vorbi de eticheta „antiromânesc" e provocată îndeosebi de amestecul suspect de invective şi generalităţi nedemonstrate din aceste texte, în care performer este ziarul profascist Curentul. Acelaşi Curentul care, în 1943, va ignora demonstrativ premiera românească cu O noapte furtunoasă, cum vor face şi alte publicaţii de extremă dreaptă, preocupate la acea dată de aniversarea pe lungi coloane a 25 de ani de la înfiinţarea studiourilor UFA şi de elogierea necondiţionată a ultimelor lor producţii, unele aflate încă pe platouri.

Dacă în alte ziare ne-a frapat inconsistenţa obiecţiilor concrete, injuriile ireproductibile - fără alegere, la adresa scriitorului şi regizorului, a nuvelei-roman şi a filmului - sunt întrecute în numitul ziar de atentatul moral împotriva culturii însăşi: „«Culturalitatea este o născocire a cafenelei, o invenţie a experţilor în combinaţi de speţa Liviu Rebreanu, o obraznică ventuză pe spinarea contribuabililor». („Curentul", III, 1001, 4 noiembrie 1930).

„Ciuleandra" fără crimă şi fără criminal

Spre a afla câte ceva plauzibil despre cum va fi fost efectiv filmul, ca şi în cazul Nopţii furtunoase, când am ajuns la publicaţii mai modeste („Duminica") sau la reviste literare apărute la câteva luni de la premieră („Universul literar", „Kalende"), Ciuleandra din 1930 poate fi reconstituită scenaristic graţie unor însemnări apărute în ziare şi reviste depărtate de cercurile dominante.

Scrisă înainte de dezlănţuirea campaniei tiranice din restul presei, o primă cronichetă din „Dimineaţa" are calitatea impresiei personale a cronicarului:

«Întâiul film cântat şi vorbit româneşte, Ciuleandra, înscenat după romanul d-lui Rebreanu, s-a prezentat aseară la cinematograful Capitol. O surpriză care ne-a confirmat încă o dată numeroasele posibilităţi de realizare pentru filmul românesc. Judecat din punct de vedere al rolului» („Dimineaţa", XXVI, 8572, 1 noiembrie 1930).

Aplicat în relatarea subiectului, cronicarul, care semnează cu pseudonimul Criticus, ne lasă să înţelegem că adaptarea nuvelei a fost foarte liberă, dar în limitele unui cuminţenii sămănătorist-moraliste. Modificările radicale ale subiectului au mers până acolo încât crima cu care începe nuvela dispărea în film: prins de viaţa lui de petreceri, Puiu Faranga nu mai apuca s-o comită, fiindcă Mădălina îl părăsea, întorcându-se în satul ei natal.

Binevoitor cronicarul de la „Dimineaţa" (eventual redacţia, care publica al doilea articol fără semnătură) nu este partizan(ă). Ne-o dovedesc măsura şi gradaţia cu care sunt apreciate interpretarea şi realizarea de ansamblu al filmului.

Interpreţii rolurilor principale sunt lăsaţi la urmă, nu pentru a încununa cumva elogiile, ci ca un semn al rezervei critice.

Se începe cu rolurile secundare, în virtutea calităţilor actorilor, cu un relativism implicit asupra prestaţiilor de faţă, lauda fiind la modul optativ:

«D-şoara Elvira Godeanu în rolul Anitei (personaj nou, apărut în film - amanta lui Puiu - n.n.) a dovedit calităţi admirabile, cari, bine exploatate, ar putea furniza ecranului internaţional o vedetă autentică. O frumoasă revelaţie, d. Sireteanu în rolul părintelui Ursu. D.N. Bălţăţeanu în rolul lui Puiu, d. Petre Sturdza în cel al boierului, D-na Jana Popovici-Voinea în rolul Mădălinei s-au achitat conştiincios».

Dintre celelalte compartimente ale imaginii, e evidenţiat cu aceeaşi graţie a rezervei critice întâi peisajul. Dar nu fără o remarcă asupra atmosferei sugestive, a stării de spirit şi a ritmului intrinsec care vor fi caracterizat unele cadre sau fraze de montaj:

«Având imginea peisajului românesc, neînchipuit de frumos, de îmbătător şi de impresionant, publicul are prilejul să audă frumoasele doine româneşti, cântate în liniştea profundă a înseratului de ţărani trişti şi visători». (Dimineaţa", XXVI, 8573, 2 noiembrie 1930).

La rândul său, Rampa - care apare de fiecare dată cu o întreagă pagină de cinema - publica în ziua lansării filmului o avancronică în care ne întregeşte imaginea filmului, în latura facturii lui artistice, cel puţin virtuale, precum şi în privinţa şanselor de difuzare în ţară şi străinătate, a acestui prim film românesc sonor (realizat în două versiuni - română şi germană) care (nota bene) apare o dată cu trecerea cinematografiilor de mare tradiţie la acest nou sistem. «Pentru prima dată va rula un film neînsoţit de absolut nici un titlu, căci eroii vorbesc graiul românesc, în replici scurte, însă marcând numai momentele dramei, fără a obosi cu scene statice, în discuţii ori dialoguri de teatru". Este „o atractivă seducţie, nu numai pentru publicul bucureştean, dar pentru oricine, fiind prima producţie română care năzuieşte la o carieră internaţională...» („,Rampa", XV, 3834, 30 octombrie 1930).

Deşi ulterior va publica şi ea două pamflete împotriva regizorului german Martin Berger, care a condus realizarea filmului, Rampa nu-şi diminuează nici a doua zi după premieră bunăvoinţa.

La 31 octombrie, ea inserează în pagina întâi, pe post de editorial, un text în care salută, cu un termen pe care îl va folosi şi Dimineaţa a doua zi. «Izbânda Ciuleandrei: Ţinem să relevăm, dintr-o primă viziune a Ciu-leandrei, numai enorma frescă de posibilităţi pe care le oferă ţara, peisajul, muzica, artiştii, soarele şi literatura româă, în nădejdea obstinată că autoritatea şi iniţiativa românească se vor convinge de necesitatea imperioasă de a crea o industrie de artă cinematografică românească». („Rampa", XV, 3835, 31 octombrie 1930).

Dacă n-ar fi intervenit campania ziarelor...

Se schiţează astfel, prin probabilitatea câtorva condeie, un consens critic asupra a ceea ce ar fi de reţinut din această experienţă cinematografică.

Incomodată vădit de campania cotidianelor de scandal (Lupta ceruse, sub titlul „Scandalul «primului film sonor românesc»", ca «filmul Ciuleandra să fie confiscat şi să fie interzis»), Vremea amână de două ori tipărirea cronicii pe care o promisese. După ce se sting ecourile invectivelor şi filmul nu se mai află pe ecrane (căci n-a ţinut afişul decât o săptămână), cronicarul de specialitate al ziarului, Melanque, se pronunţă succint, remarcând că «Ciuleandra a avut două lucruri bune, de care nu este vinovat regizorul: peisajul şi muzica». Drastic cu alte compartimente ale realizării («jocul sub orice calificare», «decupajul lipsit de cel mai elementar sens al cunoaşterii»), Melanque face însă o afirmaţie extrem de semnificativă: filmul «ar fi plăcut publicului mijlociu de la noi (...) dacă n-ar fi intervenit campania ziarelor» („Vremea", III, 144, 9 noiembrie 1930).

De altfel, deşi, timorată - de unde şi tăcerea unor publicaţii - presa n-a tăcut în totalitatea ei. Câteva replici au încercat să stăvilească talazul incoerent şi adesea ridicol al invectivelor.

În Dimineaţa s-a putut citi un al treilea articol în temă, semnat Obiectiv, care nici nu ia act de «scandal» ci concede că „Reprezentarea primului film sonor românesc, Ciuleandra, a provocat o interesantă discuţie (s.n.), concluzia fiind următoarea: «Este ciudat cum o încercare atât de lăudabilă, de a crea şi la noi o industrie a filmului, în loc să găsească un pic de încurajare, dezlănţuie atâta patimă». („Dimineaţa", XXVI, 8574, 3 octombrie 1930).

Ultima intervine în discuţie revista Cinema: «În ciuda campaniei de presă pornită din interese politicianiste (...) publicul cel mare (...) a primit cu bucurie cea dintâi încercare de a reda un subiect pur românesc pe pânza grăitoare a cinematografului (...(. Incontestabil că Ciuleandra (...) are lipsuri, mai ales din punct de vedere artistic. Ca tehnică cinematografică, însă, are o ţinută căreia nu i se pot reproşa multe, iar din punct de vedere comercial, are şanse aproape egale cu cele mai bune filme străine». („Cinema", VII, 148, 16 noiembrie 1930).

Aceeaşi revistă ne furnizează argumentul pentru care s-a apelat la Martin Berger: «Imensul succes cu Venea o moară pr Siret, primul film românesc regizat de Martin Berger, cu care s-au realizat la noi încasări superioare chiar şi filmului Ben Hur, va fi cu mult întrecut de această producţie sonoră şi vorbitoare în limba română». („Cinema", VII, 143, 1 septembrie 1930).

Din păcate, pronosticul nu s-a adeverit şi, de data aceasta, post fac-tum, Martin Berger n-a putut fi «amnistiat» de nimeni.

Rebreanu, „Ciuleandra" şi viitorul

Am lăsat la urmă două mărturii, din publicaţii mult mai modeste decât toate cele citate până acum, care ne-au impresionat însă cel mai mult, în acest roman nescris al filmului românesc.

Cea dintâi este a lui Ion Cantacuzino, aflat în primul său an de publicistică cinematografică, (cu pseudonimul Talky, când are mai multe articole la număr, ales spre a afişa, bănuim, din capul locului, adeziunea la filmul «vorbitor», pe care o va susţine şi în volumul de peste cinci ani, Uzina de basme).

Admirator al nuvelei originare (spune că i-a semnalat de la apariţie virtuţi «cinematografice»). Cantacuzino suferă efectiv în faţa nereuşitei filmului, nu însă fără a nuanţa: «Au fost pasagii în care regăseam (...) ceea ce ar fi trebuit să fie filmul. Şi contrastul era izbitor, dureros, chinuitor». Luat poate şi el de valul unei indignări excesive în epitete, e totuşi singurul din întreaga suită care introduce un criteriu estetic în negarea filmului, ca fiind caricatura curentului literar al sămănătorismului: «Rămân din film câteva unghiuri bune, calitatea peliculei şi a unora dintre fotografii, şi convingerea noastră că d-şoara Elvira Godeanu are calităţi suficiente pentru (...) o vedetă de primul plan (...) Şi mai rămâne un lucru, mai ales pentru viitor. Că, de la început, din embrion - dacă nu vrem să moară în stare foetală - trebuie să tăiem din filmul românesc toate veleităţile de spirit sămănătorist" (s.n.)» („Fapta", I, 5, 8 noiembrie 1930).

În fine, un alt ziar aflat la începuturi, Omul liber (are probleme cu difuzarea, pentru că publică în fiecare pagină un apel specific manifestărilor: „Citiţi şi răspândiţi «Omul liber»" - remarcăm, în această ordine de idei, una dintre rubricele sale permanente: Viaţa muncitorească) publică, imediat după premieră, o notă favorabilă (Omul liber, II, 285, 1 noiembrie 1930), în care promite că va reveni cu o cronică. N-a mai revenit cu cronica, dar a luat iniţiativa unui interviu cu Liviu Rebreanu, singurul apărut cât filmul s-a aflat pe ecrane.

Scriitorul e vizibil impresionat de iniţiativa modestei gazete, în sfidarea marilor cotidiene, şi-i declară criticului reporter (Basile Nic.): «Sunteţi primul care veţi afla adevărul, pentru că tot primul sunteţi care v-aţi deranjat să mă ascultaţi».

După cum ştim şi din Jurnalul său, Liviu Rebreanu n-a fost deloc mulţumit de filmul lui Martin Berger, după ce îşi pusese mari speranţe în el şi - până la plecarea echipei la Berlin, unde s-au filmat interioarele - îi urmărise îndeaproape realizarea, fiind la curent cu inovaţiile scenaristice ale regizorului («autorul colaborează direct la film şi zilnic iau contact cu dânsul, spre a discuta despre filmare», declarase înt-un interviu Maximilian Obler, director de producţie al ambelor versiuni şi asistent de regie al versiunii româneşti - Cinema, VII, 138, 16 iunie 1930).

Cum explică în interviu («au intervenit chestiuni de ordin material», «pe măsură ce criza materială se simţea din ce în ce mai mult»), autorul nuvelei n-a putut însoţi echipa la Berlin, «unde dacă eram, puteţi fi sigur că altfel ieşea filmul».

Pentru încheierea acestui roman nescris al vechiului cinematograf românesc, rămânem la ceea ce spune criticul de la Omul liber, preocupat, ca şi Ion Cantacuzino, de viitor: «O încercare care, deşi nu reprezintă o revoluţie în industria noastră cinematografică (...) deschide un drum larg, plin de învăţăminte, măcar pentru producţiile indigene viitoare.»

Relativ la „Ciuleandra", dar şi la „Maiorul Mura" şi „Povara", Elvira Godeanu are propriile sale opinii, pe care le exprimă cu aceeaşi luciditate profesională care i-a marcat întreaga carieră artistică:

'' - Dacă Ciuleandra n-a fost cel mai bun din cele trei, n-a fost poate nici cel mai slab.

- Ba mă tem că a fost. Spre deosebire de Jean Mihail, care condusese cu energie filmările la Povara şi chiar în comparaţie cu dilentantismul de la Maiorul Mura, regizorul german Martin Berger se prezenta în dezavantaj. Când a filmat Ciuleandra, era un om sfârşit, era bătrân, suferind, în criză de contracte. Eram în plină criză mondială. Dacă filmul n-a ieşit bine, a fost în primul rând din cauza condiţiilor materiale. În timpul filmărilor, în ţară, la Constanţa, am rămas la un moment dat fără diurnă şi cu hotelul neplătit, sechestraţi pur şi simplu ca gaj, cu fondurile epuizate sau suspendate, din pricina campaniei de presă împotriva lui Liviu Rebreanu şi împotriva filmului, cu mult timp înainte de premieră, iar la Berlin, când am ajuns, pentru filmarea interioarelor, am constatat că, de fapt, venisem degeaba. Până la urmă s-au aranjat cumva unele filmări şi n-aş putea spune că rolul pe care l-am interpretat nu m-a interesat. Cu toate că nu exista, ca atare, în nuvelă, era o compoziţie, o femeie-vampă, de o anumită distincţie însă, care se integra în felul ei în drama lui Puiu Faranga.

- Nu e deci un film care poate fi radiat din istorie.

- Pot chiar să spun că filmul nu mi-a displăcut, singura dată când l-am văzut, la premieră. N-au fost manifestări ostile, în sală, în orice caz, n-au fost la spectacolul de gală, cum am auzit că au scris unii (eu nu citeam cronicile). A fost linişte şi în timpul proiecţiei şi după. Ceea ce înseamnă, însă, că n-a fost un succes.

Pe noi, actorii, care eram departe de misterele campaniei de presă, ne interesa ceea ce făcusem.

Fusese o experienţă. Dovada că astăzi îmi aduc aminte mai mult de scenele de lucru decât de imaginile din film: scenele de lucru la Constanţa, la conacul de la Strunga, în Moldova, scenele de lucru la Berlin, împreună cu Nicolae Bălţăţeanu, cu Hans Stuwe - fiindcă eu am jucat şi în versiunea germană - cu Jeana Popovici, cu Petre şi Alice Sturdza, cu Dumitru Sireteanu. Păcat că filmul s-a pierdut...

...Şi că dumneavoastră aţi jucat atât de puţin în filme. " (Valerian Sava, De vorbă cu Elvira Godeanu - Ciuleandra 1930 şi câteva mistere, Cinema 1985, Magazin estival)

În sfârşit, cel de-al patrulea film în care a jucat Elvira Godeanu este ,,O scrisoare pierdută", în 1953. Pelicula - care beneficiază de aportul unor monştri sacri ai teatrului românesc dintotdeauna - este în fapt preluarea cinematografică a unei superbe reprezentaţii a celebrei comedii ţinută pe scena Naţionalului bucureştean.

Caseta tehnică a filmului: regia - Sică Alexandrescu şi Victor Iliu; Ştefan Tipătescu - Niki Atanasiu; Zoe Trahanache - Elvira Godeanu; Zaha-ria Trahanache - Alexandru Giugaru; Agamemnon Dandanache - Radu Beligan; Pristanda - Marcel Anghelescu; Ionescu - Ion Henter; Nae Caţa-vencu - Ion Talianu; Popescu - Ion Iliescu; Farfuridi - Ion Finteşteanu; Brânzovenescu - Grigore Vasiliu-Birlic; Cetăţeanul turmentat - Costache Antoniu.

Vizionarea acestei veritabile capodopere nu poate decât întărească regretul că Elvira Godeanu - o actriţă care avea toate datele fizice şi profesionale pentru a ajunge o mare valoare a cinematografiei europene - nu a făcut carieră şi în film.

Misterul acesta, pentru că a fost multă vreme considerat un mister, este dezvăluit de artistă într-o mărturie târzie. Iar substanţa confesiunii o constituie tot dragostea absolută pentru teatru:

,, - Sunt mai multe mistere de care, fără a voi să le spulberăm, am vrea să ne apropiem, cu permisiunea dumneavoastră, Elvira Godeanu. {...} Primul dintre mistere e însă de ce dumneavoastră, doamnă a teatrului românesc, pe care cronicarii atât de împărţiţi şi vehemenţi altminteri, vă vedeau ca o viitoare «vedetă internaţional» - de ce n-aţi mai făcut aproape deloc cinema? Cu toate că aţi fost solicitată frecvent, de pildă de Jean Georgescu pentru O noapte furtunoasă...

- Răspunsul se află, în parte, chiar în laudele cronicarilor, pe care îi citaţi. Primul lor compliment era că eu pot deveni «o vedetă internaţională». Nu vi se pare simptomatic?

Asta însemna, pe vremea aceea, o vedetă în altă parte, cum ştiţi foarte bine din istoria prezenţelor româneşti în filme străine.

Şi am fost într-adevăr, solicitată - la Viena, când am filmat în regia lui Jean Mihail Povara, cu doi ani înainte de Ciuleandra, apoi la Berlin, Paris şi în alte prilejuri. Spre a face film, ar fi trebuit să plec, să plec de două ori: o dată din ţară şi încă o dată din teatru (subl. n.). E-adevărat că filmul îmi plăcea, fără a mai vorbi de celelalte tentaţii, dar nu şi schimbul acesta dublu.

Iar, la urma urmelor, filmul îmi plăcea să-l văd, nu să-l şi joc (subl. n.). Chiar când m-am văzut pe mine, pe ecran, în Ciuleandra de pildă, mi-am spus: „Ia uite ce domnişoară, ce apariţie!" Îmi plăcea ce vedeam, dar parcă mă uitam la altă persoană, în timp ce în teatru mă simţeam totdeauna în elementul meu. " (Valerian Sava, art. cit.)

Patru producţii, certe calităţi de actor de film, şansa unei cariere cinematografice internaţionale ...

Numai că dragostea pentru teatru, pentru contactul acela inefabil dar extrem de motivant dintre actorul de pe scenă şi spectatorul din stal au făcut-o să rămână credincioasă visului copilăriei sale.

Fără muncă nu se poate face nimic în teatru

Sintagma din titlu aparţine Elvirei Godeanu şi a fost rostită în interviul acordat lui Nicolae Arsenie, la sfârşitul lui 1990 (Zece întrebări la superlativ, Adevărul literar şi artistic, 16-22 decembrie), atunci când uriaşa experienţă acumulată într-o jumătate de secol de slujire credincioasă a teatrului îi conferea dreptul de a putea analiza lucid o profesie căreia îî închinase întreaga viaţă.

În cele ce urmează, vom încerca - apelând la confesiunile actriţei, la opiniile presei de specialitate, precum şi ale unor personalităţi marcante ale vieţii teatrale româneşti - să desluşim în ce măsură Elvira însăşi a răspuns acestui verdict.

Perioada la care vom face referire în acest subcapitol este cuprinsă între 1930 - anul începerii maturizării sale artistice ca actriţă a Teatrului

Naţional din Bucureşti - şi 1967 - anul nedreptei pensionări, survenite în timpul directoratului lui Zaharia Stancu.

*

După propriile mărturisiri şi după notaţiile din publicaţiile vremii, Elvira Godeanu a interpretat aproximativ o sută de roluri în filme, la teatrul radiofonic şi, în quasi-totalitate, pe scenă, în piese care au acoperit întregul segment al artei dramatice: de la producţii bulevardiere la tragedii şi de la drame puternice la comedii de caracter, atât din creaţia dramatică românească clasică ori contemporană, cât şi din aceea universală:

,, - Câte roluri aţi jucat, doamna Godeanu?

- Circa o sută. Toate m-au bucurat, în toate i-am respectat pe colegi şi publicul, în toate - deşi uneori n-am jucat pe scena «cea mare» - m-am pătruns de spiritul în care am crescut la Teatrul Naţional. Pot spune acum, după cinci decenii de teatru, că sunt o actriţă a Teatrului Naţional, o actriţă care şi-a datorat cariera cultului pentru cuvântul românesc, pentru arta naţională a scenei noastre." (Ionuţ Niculescu, art. cit.)

Tot acest evantai de piese jucate s-a datorat, într-o mare măsură, aceluiaşi spirit fecund al celebrului Teatru bucureştean:

,,Am jucat mult şi de toate. Era un bun obicei, în vechiul Naţional, ca actorii să se formeze în roluri cât mai variate." (idem, art. cit.)

Ca actriţă, nu a fost ceea ce se poate numi interpreta unui anume registru scenic: romantic, comic, preponderent tragic etc. Dimpotrivă, a glisat pe toată această întindere, rolurile cuprinzând nuanţe complexe, dovadă faptul că între partiturile care i-au asigurat celebritatea se află Marguerite Gautier din Dama cu camelii (adaptare de Al. Kiriţescu, după romanul omonim al lui Al. Dumas-fiul), Zoe Trahanache din O scrisoare pierdută de Caragiale sau Doamna Maria din Apus de soare, marea dramă istorică a lui Delavrancea.

Simpla enumerare a acestor mari izbânzi actoriceşti relevă dintr-un început şi un alt fapt remarcabil: predilecţia artistei pentru dramaturgia românească, pe care a înnobilat-o atât cât i-a fost în putinţă întreaga viaţă.

Sigur, o bună perioadă de timp, cuvintele despre Elvira, notate (oarecum pitoresc şi cumva profetic, şi care o perioadă de timp au acţionat precum un blestem asupra acesteia) de Constantin Nottara în ziua examenului de admitere la Conservator - Înaltă, trup frumos. Va fi o bună amorează. -au urmărit-o în tot ceea ce a întreprins pe scenă, frumuseţea ei făcându-i pe mulţi regizori s-o încadreze într-un şablon în care preponderente erau datele fizice.

Numai că Elvira a făcut dintr-un dar natural o virtute.

Mai mult, ea a fost cea dintâi care s-a opus cu vehemenţă primejdiei uniformizării profesionale.

Unul dintre marii săi prieteni, dramaturgul şi cronicarul Al. Kiriţescu, îşi aminteşte reacţia acesteia la citirea cronicilor despre evoluţia din ,,Tova-richh" de J. Deval ori din ,,Dama cu camelii":

,,Am citit cronicile teatrale din vremea aceea. Toate stăruiau asupra sensibilităţii artistei, profundului ei instinct dramatic, apoi se avântau în fraze lirice, celebrându-i strălucitoarea frumuseţe. Această frumuseţe care, acordând femeii un prestigiu scenic neegalat, handicapează admirabila-i personalitate artistică. De aceea, oricât ar părea de uluitor, Elvira suferă din pricina asta şi-mi aduc aminte că odată mi-a spus după ce a citit o cronică dramatică la Dama cu camelii:

- Iar începe cu frumuseţea mea! Dar ăsta e ultimul lucru pe care ar trebui să-l releve. Frumuseţea şi iar frumuseţea!''. (Al. Kiriţescu, Elvira Godeanu - artistă şi femeie, Rampa/ luni, 11 noiembrie 1946)

Primordialitatea talentului în faţa frumuseţii i-a devenit Elvirei, în timp, un adevărat principiu de viaţă, însăşi părăsirea efemeră a Naţionalului, datorându-se refuzului de a fi o simplă preferată a publicului:,,

,, - Aţi fost cea mai frumoasă ...

- Iată un adjectiv pe care l-am urât întotdeauna. Mereu, cronicile m-au gratulat cu: «frumoasa interpretă», «frumoasa eroină»... etc. Iată ultimul lucru pe care pe care ar fi trebuit să-l releve cronicile... Visam mereu să joc roluri de «urâte». M-am bucurat nespus când în Revizorul (unde făceau figuraţie mai toţi din generaţia mea în frunte cu Sică Alexandrescu) mi s-a făcut la machiaj un cap bocciu. Şi, apoi, ce bine mi-a părut când am interpretat-o pe doamna Zahanassian din Vizita bătrânei doamne. În Deputatul de Baltica jucam, de asemenea, o bătrânică. Mama mea, prezentă la premieră (şi cam fudulă de urechi), m-a întrebat acasă: «Unde-ai fost dragă, nu te-am văzut»". (Alecu Popovici, Elvira Godeanu, Teatrul, nr. 12/ 1973)

Aceeaşi opinie îi este prezentată atât lui Dan Bârlădeanu, în 1977: ,,- Soarta, se ştie, e darnică cu unii actori: şi frumoşi, şi talentaţi. Cum aţi împăcat aceste două adjective care pot deveni antagonice în orice clipă?

- A fost piesa (Zaza, n. n.) care m-a determinat să părăsesc Naţionalul. Eram plictisită să joc numai roluri de frumoase şi cochete. Simţeam că pot şi trebuie să dau mai mult. Doream să câştig publicul nu numai prin frumuseţe, ci şi prin joc Naţionalul mă luase de frumoasă şi pace. {...}

Am avut mult de suferit din cauza frumuseţii. Talentului i-am adăugat perseverenţă şi încăpăţânare pentru a depăşi frumosul. Dacă nu ştii să te echilibrezi, ele devin o frână, ele îţi pot periclita viitorul. Din acest motiv am părăsit Naţionalul în 1945. Unii cronicari mă vedeau frumoasă, apoi talentată.

Am începu să urăsc calofilia. Îmi doream rolurile de urâte, din dorinţa de a demonstra că sunt întâi talentată şi apoi frumoasă. De aceea am fost fericită când am intrat în Vizita bătrânei doamne şi Deputatul de Baltica." (Dan Bârlădeanu, art. cit.)

cât şi lui Carmen Dumitrescu, în 1989:

,, - Frumuseţea dumneavoastră proverbială a fost al doilea ... talent?

- Frumuseţea joacă un rol, dar nu esenţial, cum cred cei care ar dori să fie frumoşi. De multe ori dăunează, pentru că răutăcioşii spun că totul se trage de la ea ... " (Carmen Dumitrescu, art.cit.)

Pe de altă parte, epoca ei nu a dus lipsă nici de actriţe frumoase nici de personalităţi feminine de o mare forţă dramatică: Lucia Sturdza-Bulandra, Aura Buzescu, Maria Filotti, Agepsina Macri, Marietta Deculescu, Dina Cocea, Marieta Sadova, Tantzi Cocea, Sonia Cruceru, Eugenia Popovici, Cella Dima, Victoria Mierlescu, Marioara Zimniceanu, Lulu Cruceanu, Marietta Anca etc. Ca să nu mai amintim de Elvira Popescu sau Maria Ventura, cele două românce care au făcut strălucită carieră în Franţa.

Era, aşadar, cât se poate de greu să pătrunzi şi, mai ales, să rezişti -profesional, dar şi în preferinţa publicului - într-o astfel de competiţie de mari valori.

Elvira a rezistat, iar acest lucru a fost posibil în primul rând pentru că, la fiecare rol jucat, nu partitura propusă şi acceptată ci modul propriu al actriţei de a gândi şi interpreta respectiva partitură i-a construit şi asigurat destinul în posteritate.

Paradoxal ori nu, frumoasa şi atât de sensibila în viaţa particulară Elvira a fost pe scenă ceea ce îndeobşte se numeşte o actriţă cerebrală, cu „stil" - unul întreţinut şi cultivat cu migală în sute şi sute de ore de repetiţii şi spectacole, până când el, rolul acela, nu mai era doar o variantă exprimată scenic a unui caracter prefigurat de un dramaturg, ci devenea ipostaza existenţială a interpretei însăşi.

Altfel spus, nu mai era creaţia precumpănitoare a dramaturgului şi regizorului, ci purta ,,marca" prezenţei dominante şi dominatoare a artistei.

De fiecare dată, înainte, în şi dincolo de rol se afla Elvira. Dar nu doar actriţa care îl juca, ci mai ales omul care îl trăia ca pe o stare de fapt şi de viaţă. Zoe sau Marguerite erau, în aceeaşi măsură, şi eroinele imaginate de Caragiale sau Dumas, şi Elvira Godeanu ca subiect posibil al celor doi dramaturgi. Pentru că acesta pare a fi fost marele har al Elvirei: acela de a se fi putut multiplica în tot atâtea ipostaze câte roluri a trăit pe scenă şi în viaţă.

Sau cum, pe bună dreptate, spune Sanda Faur în februarie 1991: ,,Elvira Godeanu nu a irumpt în scenă, nu a copleşit cu un temperament tumultuos şi nici (cu) o sensibilitate răvăşitoare. Ea a păşit pe scenă calm şi stăpânit, cu ţinută şi pas regal, cu frumuseţea-i fină şi distincţia rarisimă, ea şi-a trăit dintotdeauna personajele cu o anume reţinere aristocratică şi nu le-a permis niciodată să dea în clocot, nici să ridice gestul, ori glasul, nici să folosească laţul subţirel al melodramei.

În orice personaj intra, Elvira Godeanu şi-l supunea, îl subjuga aşa cum a subjugat o viaţă şi sensibilitatea erotică masculină." (Sanda Faur, Vizita marei doamne, Opus, an II, nr. 6/ februarie 1991, pg. 7)

*

Mărturii revelatoare despre viaţa adevărată a unei actriţe de succes -programul zilnic, distribuirea într-un rol, pregătirea textului, lecturile obligatorii, maniera de joc, trac etc. - face încă din 1939, într-un interviu acordat unei cunoscute reviste a vremii:

,, - Să vă povestesc cum se scurge o zi din viaţa mea? Doamne - dar o zi nu seamănă niciodată cu alta. Sunt, de exemplu, zile când repet dimineaţa şi după masă şi joc seara. Într-o asemenea zi, sunt prizonieră în teatru şi musafir la mine acasă. Singura asemănare între zilele de muncă intensă şi cele de mai mult răgaz este că întotdeauna mă scol devreme ...

- Cum învăţaţi rolul pentru o piesă de teatru?

- În primul rând, îmi învăţ rolul pe dinafară, până la perfecţie. Perioada de gestaţie a rolului nu poate începe decât după ce nu mai există, în subconţientul actorului, grija de text. Gesturile, atitudinile, intonaţiile vin de la sine, fireşte atunci când ţi-ai însuşit viaţa personajului aşa cum reiese din textul pe care vei avea să-l debitezi pe scenă.

În ce mă priveşte, eu mai am şi obiceiul să citesc aproape tot ce se scrie în teatru. Aşa se face că, în momentul când mi se încredinţează un rol - câteodată unul pe care mi l-am dorit - eu sunt familiarizată cu mediul piesei, am reflectat asupra ei, cunosc eroii şi am un punct de vedere fixat asupra rolului. Fireşte, trebuie să mă supun regizorului, căruia îi revine datoria de a armoniza întregul spectacol.

- Aveţi trac?

- La premieră întotdeauna, şi la primele câteva spectacole. Pe urmă, depinde de rol. Când joc un rol mai greu, de răspundere, am trac la toate spectacolele. Când rolul este mai uşor, mă obişnuiesc cu el şi merge şi fără trac. De altfel, dacă vă interesează astfel de detalii, vă pot spune că cel mai mare trac îl am în rolurile care îmi cer să intru şi să ies mereu din scenă. Atunci am trac înaintea fiecărei intrări. Când, însă, rolul mă ţine prezentă tot timpul pe scenă, după câteva replici îmi regăsesc liniştea şi joc controlându-mă tot timpul. În orice caz, tracul este o stare care variază după temperamente. Este poate şi o chestiune de obişnuinţă, cine ştie ... '

Timpul liber?

- Înot, călăresc, fac canotaj, conduc automobilul. Încă nu zbor, dar cine ştie ...

Lecturi?

- Lecturile mele sunt variate. De la Viky Baum - pe care o citesc ca orice femeie - până la Proust. Prietenia mea cu Proust o datorez d-lui Camil Petrescu, directorul meu de azi. El mi-a vorbit atât de mult despre autorul pe care l-a făcut cunoscut în România; mi-a povestit atâtea despre el: despre delicateţea lui - un om de rară atenţie cu prietenii - încât am fost ispitită să-l cunosc. Astăzi, graţie lui Camil Petrescu, Proust are o preţuitoare în plus. Îl citesc şi pe Montherlant, pe Zweig şi pe ... în sfârşit, nu vreau să fac o înşiruire pedantă de autori. Îmi place să citesc, şi sunt fericită când pot să-mi petrec câteva ori în singurătate cu o carte. (*** O zi din viaţa unei artiste: Elvira Godeanu, Comedia/ 23 aprilie 1939)

Ce a însemnat munca zilnică pentru ascensiunea profesională, cum a fost posibil ca teatrul să rămână singura mare iubire a vieţii, care au fost sacrificiile făcute în numele artei - va spune actriţa însăşi cu numeroase alte prilejuri:

*

,, - Să trecem verbul la prezent şi să recunoaştem că şi astăzi păstraţi frumuseţea primăverilor care au trecut peste umerii dumneavoastră. Nu-i un compliment, stimată Elvira Godeanu, ci o realitate.

- Dacă arăt aşa cum arăt, aceasta înseamnă că am ştiut să-mi fac meseria. N-am băut, n-am pierdut nopţi, timpul liber mi l-am petrecut cât mai echilibrat.

- După câte ştiu, experienţa dumneavoastră n-aţi transmis-o tinerilor, neavând probabil vocaţie de magistru. Pentru cei ce vor să afle câte ceva din realizările dumneavoastră pe drumul întortocheat al artei, ce aveţi de spus?

- Foarte multe lucruri. Am călătorit în trenul artei alături de multe celebrităţi, unii dintre ei lăsând definitiv cortina să cadă peste activitatea lor. {...} Tinereţea a fost grea, spinoasă. Pentru afirmarea teatrului românesc nu se zbătea nimeni în afară de noi, un grup de actori. Aveam dorinţa expresă de a afirma sus, cât mai sus, dramaturgia şi arta interpretativă românească, pentru că eram conştienţi de marile noastre posibilităţi. Pentru a realiza acest lucru, având de jucat în faţa unui public în majoritate snob, munceam nebuneşte.

Repetiţiile erau repetiţii, cu o disciplină ca la armată. Minute de întârziere nu existau. Şi notaţi, asta la repetiţii! Aş dori să mai amintesc cât de greu se intra la Naţional. Vraca, marele Vraca, a stat afară doi ani până a putut intra. Pe vremea aceea trăia din turnee, şi ce greu era un turneu atunci!" {...}

Elvira Godeanu, după o discuţie de aproape trei ore, v-am văzut lăcrimând de nenumărate ori. De ce plângeţi? Teatrul v-a adus doar numai bucurii.

- A fost iubitul meu numărul unu şi daţi-mi voie să-i rămân credincioasă toată viaţa. " (Dan Bârlădeanu, art. cit.)

,, Verile călătoream. Călătoream e un fel de a spune. Mergeam în grup, pe banii noştri, în metropole pentru a vedea teatru. Doream cu toţii să-i ascultăm pe clasicii universali în patria lor. Nimeni nu-i joacă pe Caragiale sau Delavrancea mai bine ca noi, nimeni nu-l joacă pe Moliere mai bine decât francezii şi nimeni pe Shakespeare mai bine ca englezii. Aceste excursii ne ajutau enorm." (idem)

,, - Ca actor, întâi trebuie să ai seducţie. Adică în momentul în care vorbeşti, să te vadă publicul, să te iubească. Am văzut artişti cu talent, dar cărora le lipsea seducţia. Am cunoscut actori care aveau glas frumos, o mobilitate scenică deosebită, nu puteai spune că nu au talent. Dar le lipsea acel ceva, acea putere de seducţie, simplă, atât de firească la un actor cu adevărat mare, care-ţi merge la inimă, care te cucereşte din prima clipă.

{...} Actor nu poate fi însă oricine. Nu poate oricine face teatru, mai ales teatru de calitate. «Când există „ceva" ce nu pot trăi eu - îmi spunea un prieten - atunci mă duc să văd un Actor.». Este unul dintre cele mai frumoase omagii pe care le-am auzit rostite la adresa artei noastre şi a teatrului românesc, atât de deosebit, atât de complex, atât de bogat şi azi, ca-ntotdeauna, în împliniri. (Nicolae Ţone, art. cit.)

*

,,- Aţi umblat mult după teatru ... Repetatele dumneavoastră drumuri în străinătate n-au fost călătorii de plăcere, ci de studiu aprofundat ...

- Am fost la Viena, Paris, Londra. Mâncam teatru pe pâine, mergeam uneori şi la matineu, şi seara ca să văd acelaşi spectacol. Vă pot vorbi până ne apucă zorile, despre toţi marii actori ai timpului, unii dintre ei definitiv intraţi pe afişul mare al nemuririi teatrului.

{...} Ce ani minunaţi, când nu trăiam decât în şi pentru teatru!

Nu-mi trebuia nici-o petrecere, nu intram în restaurante, nu simţeam nevoia să fac altceva. Eram în întregime cucerită de subiectele de pe scenă, nu aveam nevoie decât de prietenii mei artişti.

{...}Mi-am iubit profesiunea şi am vrut ca, în ceea ce urma să fiu distribuită, să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în lungi ani, are mii de reguli şi secrete pe care nu le-am aflat în conservator. Nu este destul să fii talentat sau să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor ajunge idolii publicului. Sunt necunoscute care trebuie aflate la vremea lor, printr-o muncă disciplinată. {... }

Regretaţi ceva?

- Nimic! Sunt fericită că am avut parte de o asemenea viaţă. " (Carmen Dumitrescu, art. cit.)

*

,, - Orice îndrăgostit de o făptură sau de o acţiune nu vrea să stea decât în preajma alegerii sale. Scopul vieţii mele a fost doar teatrul, cu iluziile şi deziluziile lui. " (idem, art. cit.)

*

,, - Cel mai înţelept sfat pe care l-aţi da unei aspirante la celebritatea scenei?

- L-am şi oferit, cu generozitate, cred, la multe din tinerele mele colege. În primul rând, să nu se joace cu această meserie. Să muncească serios oricât ar fi de talentate. Fără muncă nu se poate face nimic în teatru. (subl. n.)" (Nicolae Arsenie, art. cit.)

*

{...} Teatrul a fost viaţa mea întreagă (subl. n.). Şi lacrimi şi bucurie, şi satisfacţie şi, uneori, şi deziluzie. Dacă m-aş naşte a doua oară tot spre el m-aş îndrepta. L-am iubit şi-l iubesc. '' (Nicolae Ţone, art. cit.)

*

Cât priveşte fişa de creaţie a actriţei - pentru că voim a greşi cât mai puţin - vom utiliza ca principal document statistica alcătuită de Emil Prager, întâiul şi cel mai autorizat biograf al Elvirei, realizată la cererea Editurii Politice/ Redacţia Dicţionare Enciclopedice.

Vom începe aşadar cu această solicitare (cererea se află în arhiva Teatrului din Tg-Jiu) întrucât este una oficială iar datele comunicate presupun o exactitate majoră cel puţin în ceea ce priveşte rolurile principale ori acelea în care actriţa a avut succes de presă şi public. Pe această structură vom face apoi completările de rigoare, adăugând informaţiile existente în alte surse.

Sigur, e doar un act personalizat, trimis în aceeaşi formulă şi cu aceleaşi cuvinte tuturor celor care intrau în atenţia direcţiunii editurii în acel moment, dar faptul că recipisa care atestă trimiterea solicitării poartă data de 13 mai 1968 - adică ajunge la destinaţie chiar în ziua în care actriţa împlinea 64 de ani - poate fi încă un semn al destinului.

„REDACŢIA DICŢIONARE ENCICLOPEDICE EDITURA POLITICĂ

Bucureşti, Piaţa Scânteii, Nr. 1, telefon: 17.60.10, 17.60.20

C ă t r e

Elvira Godeanu

În vederea pregătirii materialului documentar necesar întocmirii unor articole biografice cât mai cuprinzătoare şi exacte, pentru lucrări enciclopedice în curs de elaborare, precum şi pentru satisfacerea cererilor venite din partea unor enciclopedii din străinătate, vă rugăm să completaţi fişa alăturată cu date informative despre viaţa şi activitatea Dvs.

Se înţelege, considerăm că acest chestionar cuprinde doar coordonatele principale ale schemei articolului ce ar urma să vă fie consacrat şi că orice alte date suplimentare, legate de unele aspecte particulare, dar nu mai puţin importante, pe care aţi binevoi să le adăugaţi, ar fi, la rândul lor, luate în consideraţia cuvenită. Totodată v-am fi îndatoraţi dacă lista lucrărilor publicate, cerută de prezenta fişă, în vederea completării datelor privitoare la activitatea Dvs. ştiinţifică, ar cuprinde acele lucrări nu în ordinea cronologică a apariţiei lor ci în ordinea considerată de Dvs. ca fiind cea mai reprezentativă. Aceasta, în eventualitate editării unor enciclopedii de mici dimensiuni care implică articole succinte şi o informaţie mai selectivă.

Încredinţaţi de atenţia şi solicitudinea Dvs. şi în aşteptarea răspunsului, vă rugăm să primiţi expresia bunelor noastre sentimente.

Director

S/ ................... "

Notă 1: În dreapta sus, se află notat cu pix roşu: ,,Cu o fişă de 7 pagini/ Anexă"; peste ştampila cu textul „Editura Politică Bucureşti", din câte putem a ne da seama, semnează ca director Valter Roman.

{Notă 2: Fişa de creaţie transmisă Editurii Politice în chiar anul 1968 este revizuită din motive pe care nu le cunoaştem la 25 februarie 1971. Ca atare, vom folosi ca definitivă această ultimă variantă. După cum, din raţiuni de metodă, vom utiliza şi structura chestionarului propus de editură. Aşadar, ordinea statistică va fi următoarea: anul interpretării rolului, importanţa acestuia în economia piesei şi genul artistic (teatru, film, TV); rolul jucat; numele şi autorul piesei; instituţia/ teatrul în care s-a jucat; regizorul; alţi actori în distribuţie.

În stabilirea repertoriului jucat de Elvira Godeanu vreme de cinci decenii am folosit, aşa cum specificam anterior, şi alte surse de documentare decât varianta oficială transmisă de aceasta Editurii Politice: cronici de epocă, mărturii scrise ale actriţei şi ale apropiaţilor săi, volumele VI-VIII din sinteza Teatrul românesc de Ioan Massof, studii monografice despre actorii contemporani Elvirei Godeanu etc.}

În opinia generală, dar şi după mărturiile actriţei, aceasta a jucat circa o sută de roluri, multe dintre acestea de referinţă pentru cariera sa şi pentru teatrul românesc. În cele ce urmează vom încerca o periodizare a lor, cu menţiunea că partiturile din prima perioadă de activitate scenică sunt importante nu atât prin valoarea interpretării, cât pentru elementele de biografie artistică pe care o relevă:

1. 1924, teatru, "Magda" de H. Suderman, Ansamblul Agatha Bârsescu, regia Mihai Fotino, cu Agatha Bârsescu şi Petre Sturdza;

2. 1926, teatru, Ema, "Fracul" de Gabor Dregely, Compania Dramatică Tantzi Cutava - Barozzi & Mişu Fotino, regia Mişu Fotino, cu Tantzi Cocea;

3. 1926, teatru, Suzanne/ rol principal, "Coniţa are doi conaşi" de Gaudera, Compania Dramatică Tantzi Cutava & Mişu Fotino, regia Mişu Fotino, cu Mişu Fotino, Ionel Ţăranu, Alex Mihalescu;

4. 1926, teatru, Lucy Henzel, "Prostul" de Ludwig Fulda, Compania Dramatică Tantzi Cutava & Mişu Fotino, regia M. Fotino, cu Mişu Fotino;

5. 1927, teatru, Fata de împărat, "Măiastra fără inimă", adaptare de Vasile Voiculescu după „Prinţesa Turandot'' de Carlo Gozzi;

6. 1928, "Maiorul Mura", film mut; Mariana rol principal; regia Ion Timuş, Studio Sascha Film - Viena, cu G. Timică, Victor Antonescu. Premiera: martie 1928, cinematograful „Capitol", Bucureşti;

7. 1928 (!), teatru, "Bujoreştii" de Caton Teodorian, Teatrul Naţional, regia Paul Gusti;

8. 1928, "Povara", film mut; rol Mimi Predeleanu. Producţie: ,,Pan-Film" - Viena. Scenariul: N. N. Şerbănescu. Regia: Jean Mihail. Operatori: Ludwig Schaschek. Decoruri: A. Berger şi Em. Stepanek. Machetist: Arh. Const. Cănănău. Direcţia de producţie: Arabella Iarka. Interpreţi: V. Valentineanu, Oscar Beregi, Theo Schall, Elvira Godeanu, Mia Apostolescu, Niky Miriam, Klementine Plessner, Arabella Iarka, Pauline Schweighoffer, Pauline Danneker, Anton Weidinger, Fritz Rheinberger, Rolf Gert, Hans Marchall, Herbert Bratsch, Gertrude Leutner şi trupa de balet a teatrului „Femina" din Viena. Premiera: 15 noiembrie 1928, cinematografele „Capitol" şi „Lipscani-Palace" Bucureşti, precum şi la cinematografele ,,Schweden-Kino'' şi „Mariahilfer-Kino" din Viena; titlul versiunii germane a fost ,,Cei care nu-şi urmează chemarea iubirii''; prezentat, în primăvara anului 1929, la cinematograful „Empire" din Paris, a rulat sub titlul „Tragedie d'amour'';

9. 1929 (!) - teatru, "George Dandin" de Moliere;

10. 1930, film, "Ciuleandra"; rol Anita. Scenariul Liviu Rebreanu, regia Martin Berger, Berlin; cu Hans Stuve, N. Bălţăţeanu, Alice şi Petre Sturdza, Jeana Popovici, Dumitru Sireteanu;

11. 1930, teatru, Vanda, "Cuib de viespi" de Al. Kiriţescu, Teatrul Bulandra, Manolescu, Storin, regia Soare Z. Soare, cu Toni Bulandra, Ion Talianu;

12. 1930, teatru, Elena, "Casandra" de N. Iorga, Teatrul Naţional Bucureşti, regia V. Enescu; în distribuţie: N. Bălţăţeanu, Puia Ionescu;

13. 1930, teatru, "Care din ele" de Anton Bibescu, Teatrul Naţional Bucureşti, regia V. Enescu; în distribuţie N. Bălţăţeanu;

14. 1930, teatru, Mercedes, "Femeia şi paiaţa" de Pierre Louis, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu N. Bălţăţeanu, Marioara Zimniceanu, Tantzi Bogdan, I. Manolescu, Marioara Voiculescu;

15. 1930, teatru, Crysis, "Cocoşul negru" de Victor Eftimiu, Teatrul Naţional, cu Agepsina Macri, G. Calboreanu, N. Brancomir, C. I. Nottara;

16. 1930, teatru, "Evantaiul doamnei Windermere" de Oscar Wilde, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare;

17. 1931, teatru, Lenuţa, "Florentina" de Al. Kiriţescu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu;

18. 1931, teatru, "Elisabeta Regina Angliei" de Th. Tagger, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Maria Filotti, N. Bălţăţeanu, Pop Marţian, G. calboreanu, Tantzi Economu;

19. 1931, teatru, Dorimena, "Burghezul gentilom" de Moliere, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Ion Sârbu, Sonia Cluceru;

20. 1931, teatru, Prinţesa, "Ana Karenina" (după Tolstoi) de E. Gutrand, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Maria Filotti, N. Bălţăţeanu;

21. 1931, teatru, Ziţa, "O noapte furtunoasă" de I. L. Caragiale, regia V. Enescu; în distribuţie I. Brezeanu, A. Athanasescu, Sonia Cluceru;

22. 1931, teatru, Fifina, "Şapte gâşte potcovite" de Claudia Milian, regia V. Enescu; în distribuţie Sonia Cluceru, G. Baldovin, Ion Manu;

23. 1932, teatru, Chispa, "Judecătorul din Zalameea" de Calderon, Teatrul Naţional, regia I. Şahighian, cu Marieta Anca, N. Bălţăţeanu, R. Bulfinski;

24. 1932, teatru, Lina, "Candidat şi deputat" de G. Sion, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie Al. Critico, Sonia Cluceru, Ion Finteşteanu;

25. 1932, teatru, "Trei crai de la răsărit" de B. P. Haşdeu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie Gr. Mărculescu, Marţian Pop, Niki Atanasiu;

26. 1932, teatru, Tina, "Şarpele casei" de V. Leonescu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie Sonia Cluceru, Ion Ulmeni, Marieta Sadova, Nataşa Alexandra;

27. 1932, teatru, Maria Louisa, "Hoţul" de H. Bernstein, Teatrul Naţional, regia George Vraca; în distribuţie G. Vraca, Ion Cazaban;

28. 1933, teatru, Creaţa, "Găgăuţă" de V. Mugur, Teatrul Naţional, regia I. Sahighian, cu N. Bălţăţeanu, Gh. Ciprian;

29. 1933, teatru, D-na de Marsan, "Napoleon" de Benito Mussolini şi Giovacchino Forzano, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Ion Manolescu, R. Bulfinski, G. Calboreanu, Maria Filotti;

30. 1933, teatru, Nina, "...Escu" de Tudor Muşatescu, Teatrul Naţional, Soare Z. Soare, cu Sonia Cluceru, Niki Atanasiu, Gr. Manolescu, N. Soreanu, Kitty Gheorghiu;

31. 1934, teatru, Soţia, "O amică" de Duiliu Zamfirescu, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu N. Bălţăţeanu, Al. Critico, I. Finteşteanu;

32. 1934, teatru, Marea Ducesă, "Tovarăşi" de Jacques Deval, Teatrul Comedia, regia I. Iancovescu; în distribuţie I. Iancovescu, Silvia Fulda, G. Timică, V. Lăzărescu;

33. 1934, teatru, Frosa, "Ion Anapoda" de G. M. Zamfirescu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie cu G. Calboreanu, Ion Manu, Lulu Cruceanu, Irina Nădejde-Cazaban;

34. 1935, teatru, Tatiana, "Tovarăşi" de J. Deval, Teatrul Comedia, cu I. Iancovescu, V. Lăzărescu;

35. 1935, teatru, Erji, "Avram Iancu" de Lucian Blaga, Teatrul Naţional, regia Ion Şahighian, cu G. Calboreanu, N. Brancomir, Marieta Sadova, Aglae Metaxa;

36. 1935, teatru, Alvida, "Când viţa tânără înfloreşte" de Bjornstyene Bjornson, Teatrul Naţional, regia I. Şahighian, cu Maria Filotti, Marieta Anca, Puia Ionescu;

37. 1935/1936, teatru,Sophie Gerould, "Casa Hervey" de C. R. Avery, Teatrul Naţional, Soare V. Soare, cu Marioara Voiculescu, G. Vraca, N. Soreanu, Lilly Popovici, Nataşa Alexandra, N. Soreanu, N. Bălţăţeanu;

38. 1936, teatru, Mariana, "Avarul" de Moliere, Teatrul Naţional, regia I. Şahighian, cu Ion Finteşteanu, Marieta Anca, Sonia Cluceru;

39. 1936, teatru, Cresida, "Troilus şi Cresida" de W. Shakespeare, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu George Vraca, Al. Critico, N. Brancomir;

40. 1936, teatru, Cambogi, "Omul şi masca", după Cr. Marlowe, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu N. Carandino, G. Vraca, Lulu Cruceanu, N. Soreanu, N. Bălţăţeanu, Costache Antoniu, Nataşa Alexandra;

41. 1936, teatru, Gisa Holm, "Institutorii" de Otto Ernst, Teatrul Naţional, regia P. Gusti, cu Aurel Athanasescu, N. Soreanu;

42. 1936, teatru, "Generaţia de sacrificiu" de J. Valjean, Teatrul Naţional;

43. 1936, teatru,"Un duşman al poporului" de H. Ibsen, Teatru Naţional; în distribuţie R. Bulfinski;

44. 1937, teatru, Victoria - "Regina" de Laurence Housman, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Maria Filotti, G. Vraca, Pop Marţian;

45. 1937, teatru, "Clopotul scufundat" de G. Hauptmann, Teatrul Naţional; cu A. Pop Marţian;

46. 1937, teatru, "Oameni pe un sloi de gheaţă" de V. Werner, Teatrul Naţional, regia Paul Gusti, cu Ana Luca, Marioara Zimniceanu, Eugenia Zaharia, Sonia Cluceru, N. Bălţăţeanu, Niky Atanasiu;

47. 1937, teatru, Mary Grozea, "Ion al Vădanei" de N. Kiriţescu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie Sonia Cluceru, Pop Marţian;

48. 1937 (!), teatru, "Într-o vară la moşie" de I. Şerbănescu, Teatrul Naţional;

49. 1938, teatru, Tania, "Cobaiul" de Th. Scorţescu, Teatrul Naţional, regia N. Kiriţescu; îndistribuţie Tantzi Economu, V. Valentineanu, Al. Critico;

50. 1938, teatru, Didina, "O căsnicie" de G. C. Ursachi, regia V. Enescu; în distribuţie Sonia Cluceru, N. Bălţăţeanu, Kitty Gheorghiu;

51. 1938, teatru, Carin, "Clownul" de Serck Rogers, Teatrul Naţional, regia I. Sahighian, cu Ion Finteşteanu, Pop Marţian, Fifi Mihailovici, Costache Antoniu;

52. 1938, teatru,Lotte, "Suferinţele tânărului Werther", adaptare de Marieta Sadova şi Lucia Demetrius, Teatrul Naţional, regia I. Şahighian, cu Emil Botta, Cella Dima;

53. 1932, teatru, Liliana, "Duduca Sevastiţa" de Ion Sângeorgiu, Teatrul Naţional, regia V. Enescu, cu Marioara Zimniceanu, Grigore Mărculescu. N. Soreanu, Ion Ulmeni;

54. 1939, teatru, Elena, "Atrizii" de Victor Eftimiu, Teatrul Naţional, regia Victor Eftimiu, cu Agepsina Macri-Eftimiu, Aura Buzescu, Cella Dima, Gh. Ciprian, N. Brancomir;

55. 1939, teatru, Lady Ariadna, "Casa inimilor sfărâmate" de Bernard Shaw, Teatrul Naţional, regia I. Şahighian, cu Marieta Anca, Ion Manolescu;

56. 1939, teatru, Zoe, "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, regia V. Enescu; în distribuţie Ion Ulmeni, Pop Marţian, C. Antoniu, Ion Manu, G. Calboreanu, I. Finteşteanu;

57. 1940, teatru, Dona Ana, "Castiliana" de Lope de Vega, Teatrul Naţional, regia I. Sahighian, cu Maria Botta, Marieta Deculescu, N. Băltăţeanu, V. Valentineanu;

58. 1940, teatru, "Baronul" de Mihail Sorbul, Teatrul Naţional, cu Niky Atanasiu, Eugenia Zaharia, Toma Dimitriu;

59. 1941, teatru, Susane Lechatelier, "Marşul nupţial" de H. Bataille, Teatrul Naţional, regia Soare Z. Soare, cu Aura Buzescu, V. Valentineanu, G. Vraca, Madeleine Andronescu;

60. 1941, teatru, Aimee, "Aimee"de H. Coubier, Teatrul Naţional, Soare Z. Soare, cu Ion Finteşteanu, Pop Marţian, G. Vraca;

61. 1941, teatru, Contesa, "Nunta lui Figaro" de Beaumarchais, Teatrul Naţional, regia I. Sahighian, cu Sonia Cluceru, Al. Critico;

62. 1942, teatru, "Justiţie", "Petiţiune", "Diplomaţie", "Amici", "CFR", Teatrul Naţional, regia Victor Dumitrescu-Bumbeşti, cu Costache Antoniu, Ion Manu, Ion Finteşteanu, Titică Morţun;

63. 1942, teatru, Didina, "D'ale carnavalului" de I. L. Caragiale, regia Soare Z. Soare, cu G. Vraca, Marieta Deculescu, Ion Finteşteanu;

64. 1944, teatru, Anna-Bella, "Iată femeia pe care o iubesc" de Camil Petrescu, Teatrul Naţional, regia Camil Petrescu, cu Gh. Demetru, N. Bălţăţeanu;

65. 1944, teatru, "Norocul" de J. Valjean, regia N. Massim, Teatrul Naţional, cu I. Finteşteanu, Emil Botta, Lulu Cruceanu;

66. 1945 (!), teatru, "Deputatul de Baltica";

67. 1945, teatru, Zaza, "Zaza" de P. Berton şi Ch. Simon, Teatrul Birlic, regia I. Talianu, cu Gr. Birlic, I. Talianu, Geo Barton;

68. 1946, teatru, Marguerite, "Dama cu camelii" (după Al. Dumas-fiul), adaptare de Al. Kiriţescu, Teatrul Maria Filotti, regia De Cruciatti, cu Mihai Popescu, Maria Filotti, G. Calboreanu;

69. 1946, teatru, "Bani turbaţi" de N. Ostrovski, Teatrul Maria Filotti, regia D. Negreanu, cu Maria Filotti, N. Soreanu, Ion Manu;

70. 1947, teatru, "Femeia îndărătnică" de W. Shakespeare, Teatrul Naţional, regia De Cruciatti, cu Niki Atanasiu;

71. 1947, teatru, Emilie, "Lângă draga mea" de Marcel Achard, Teatrul Naţional, regia Sică Alexandrescu; în distribuţie Mihai Popescu, Fory Eterle, Clody Bertola;

72. 1948, teatru, "Bătrâneţe zbuciumată", Teatrul Naţional, regia Nicolae Massim, cu Emil Botta;

73. 1948, teatru, Brigita, "Michelangelo" de Al. Kiriţescu, Teatrul Naţional, regia De Cruciatti, cu Gh. Stoica;

74. 1948, teatru, Zoe, "O scrisoare pierdută", regia Sică Alexandrescu; în distribuţie I. Finteşteanu, I. Giugaru, Marcel Anghelescu, Gr. Vasiliu Birlic, Radu Beligan;

75. 1950, teatru, Maşa, "Trei surori" de A. P. Cehov, Teatrul Naţional, regia Moni Ghelerter, cu Aura Buzescu, Maria Motta, Tantzi Cocea, Emil Botta, Radu Beligan, Sonia Cluceru, Marcel Anghelescu;

76. 1950, teatru, "Casa cu storurile trase" de Fraţii Tur, regia Moni Ghelerter;

77. 1951, teatru, 'Fericirea furată" de R. Franco, Teatrul Naţional, cu Costache Antoniu;

78. 1952, teatru, Zoe, "O scrisoare pierdută", de I. L. Caragiale, Teatrul Naţional, regia Sică Alexandrescu; în distribuţie Al. Giugaru, Radu Beligan, Nicky Atanasiu;

79. 1953, film, Zoe, "O scrisoare pierdută", regia Sică Alexandrescu; cu Al. Giugaru, Radu Beligan, Marcel Anghelescu;

80. 1956, teatru, Maria Doamna, "Apus de soare" de B. Şt. Delavrancea, Teatrul Naţional, regia Mihai Zirra, cu G. Calboreanu, N. Brancomir;

81. 1957, teatru, Maria Sergheevna, "Caleaşca de aur" de Leonid Leonov, Teatrul Naţional, regia Moni Ghelerter;

82. 1958, teatru, "Revizorul" de N. V. Gogol - figuraţie;

83. 1958, teatru, Polina, "Duşmanii' de Maxim Gorki, Teatrul Naţional, regia Al. Finţi;

84. 1959, teatru, Arkadina, "Pescăruşul' de A. Cehov, Teatrul Naţional, Marieta Sadova, cu C. Avram, Marcela Rusu;

85. 1960, teatru, "Parada' de Victor Eftimiu, Teatrul Naţional, regia M. Berechet, cu A. Macri, N. Atanasiu;

86. 1960, teatru, Contesa, "Învierea", după L. N. Tolstoi, Teatrul Naţional, regia Vlad Mugur, cu Marcela Rusu, Irina Răchiţeanu;

87. 1963, teatru, Doamna Clara, "Vizita bătrânei doamne" de Fr. Durrenmatt, Teatrul Naţional, regia Moni Ghelerter, cu N. Brancomir, Matei Alexandru;

88. 1964, teatru, Claudia, "Moartea unui artist" de H. Lovinescu, Teatrul Naţional, regia H. Popescu, cu Toma Dimitriu, Florin Piersic, Tantzi Cocea, Ilinca Tomoroveanu;

89. 1966, teatru, Doamna Maria, "Apus de soare" de B. Şt. Delavrancea, Teatrul naţional, regia Mihai Zirra, cu G. Calboreanu, N. Brancomir, Gh. Cozorici, Mihai Fotino;

90. 1966, teatru, "Euridice" de Anouilh, Teatrul Naţional, regia Mihai Berechet, cu Marcela Rusu, Cristea Avram.

91. 1973, teatru, Maria Doamna, "Apus de soare" de B. Şt. Delavrancea,Teatrul Naţional, regia Marieta Sadova, cu G. Calboreanu, N. Brancomir, Em. Petruţ, Al. Giugaru, Emil Botta.

În arhiva Teatrului Naţional Radiofonic se află, deasemenea, trei piese în care a jucat Elvira Godeanu, anume:

1. Douăsprezece lire, de J. M. Barrie, cu Toma Caragiu şi Marcela Rusu;

2. Nevestele vesele din Windsor, de Shakespeare, cu Al. Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Manu, Costache Antoniu, Dominic Stanca, Tantzi Cocea;

3. O scrisoare pierdută, de Caragiale, cu Nicky Atanasiu, Radu Beligan, Al. Giugaru, Ion Finteşteanu, Ion Talianu, Grigore Vasiliu-Birlic, Marcel Anghelescu, Costache Antoniu, Horia Şerbănescu.

Vor fi fost şi alte piese în a căror distribuţie s-a aflat actriţa, dar, la acest moment al cercetării noastre, nu putem oferi nicio informaţie în plus.

*

În unele dintre aceste piese a avut norocul să o vadă şi publicul târgujian, în aceeaşi sală a Teatrului Milescu, unde, la vârsta de 12 ani, prin 1916, Elvira a văzut primul spectacol - Mamzelle Nitouche -, eveniment care i-a schimbat viaţa, făcând-o să-şi dorească a realiza o carieră în domeniul artei dramatice.

Revenirea în oraşul de pe malul Jiului de Sus în postura de actriţă de mare succes a Naţionalului bucureştean se petrecea la începutul anului 1937. Documentele locului consemnează mai multe turnee efectuate între 1937 şi 1941 (a se vedea şi Ion Cepoi, Artele spectacolului în Gorj, Editura CJCPCT, Tg-Jiu, 2002):

- 27 februarie 1937, Teatrul Comunal (Milescu), Omul şi masca, cu George Vraca, Nicolae Soreanu, Costache Antoniu, N. Brancomir, Lulu Cruceanu ş.a.;

- 3 aprilie 1937, Teatrul Comunal, Casa Harvey, cu N. Soreanu, N. Bălţăţeanu, V. Valentineanu, Nataşa Alexandra, Niky Atanasiu ş.a.;

- 31 ianuarie 1938, Teatrul Milescu, Oameni pe un sloi de gheaţă, cu G. Calboreanu, Ana Luca, Marioara Zimniceanu, Eugenia Zaharia, Sonia Cluceru, N. Bălţăţeanu, Niky Atanasiu ş.a.;

- 6 octombrie 1938, Teatrul Milescu, Ion al Vădanei, cu Sonia Cluceru, Pop Marţian ş.a.; cu această piesă va reveni în 13 martie 1939 şi pe 17 februarie 1941;

- 7 februarie 1939, Teatrul Milescu, Clownul, cu Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Pop Marţian.

Nu am găsit, din păcate, alte menţiuni în presa locală şi nu cunoaştem nici reacţia Elvirei la întâlnirea cu oraşul şi oamenii copilăriei şi adolescenţei sale.

*

Piese celebre şi mai puţin cunoscute, roluri preferate, regizori de mare notorietate şi probitate profesională, parteneri care au intrat pentru totdeauna în patrimoniul teatrului românesc... Acesta a fost universul Elvirei Godeanu timp de cinci decenii. Cinci decenii de izbândă actoricească dar şi de căderi sau deziluzii profesionale, de speranţe şi certitudini, de conflicte scenice dar şi de prietenii care au depăşit scena devenind veşnice, de strălucire şi glorie, de regrete şi amintiri, de teatru ca viaţă, cu alte cuvinte.

Cum a traversat Elvira tot acest univers, vom vedea în cele ce urmează. Şi pentru că nimeni în afara ei nu putea ştii mai bine toate aceste avataruri, vom apela pur şi simplu la interviurile date de-a lungul anilor, renunţând a face alte comentarii care, oricum, ar fi fost de prisos:

*

,,Piese ... piese ... piese ... Cuib de viespi (Gaiţele) de Al. Kiriţescu, Coniţa are doi conaşi de Gandera, Fracul de Dregelly, Care din ele de Anton Bibescu, Femeia şi paiaţa de Pierre Frondaie, Evantaiul doamnei Windermere de Wilde, Florentina de Al. Kiriţescu, Elisabeta, regina Angliei de Bruckner, Burghezul gentilom de Moliere, Anna Karenina după Tostoi, Şapte gâşte potcovite de Claudia Millian, Judecătorul din Zalameea de Calderon, Trei crai de la răsărit de Hasdeu, Şarpele casei de V. Leonescu, Hoţul de Bernstein, ...Escu de T. Muşatescu, Ion Anapoda de G.M. Zamfi-rescu, Avram Iancu de L. Blaga, Când viţa tânără înfloreşte de Bjoernson, Casa Hervey de Avery, Avarul de Moliere, Troilus şi Cressida de Shakespeare, Omul şi masca după Marlowe, Institutorii de Otto Ernst, Cobaiul de Th. Scorţescu, Clownul de G. Roggers, Suferinţele tânărului Werther după Goethe, Atrizii de V. Eftimiu, Dama cu camelii de Dumas şi alte zeci şi zeci şi zeci de roluri.

- Aţi jucat, după cum se vede, în multe piese româneşti.

- Da, în foarte multe. De la Care din ele a lui Anton Bibescu, Florentina lui Al. Kiriţescu, Şapte gâşte potcovite de Caludia Millian, Şarpele casei de V. Leonescu, Găgăuţă de Val Mugur, O căsnicie de I. Ursache, Ion al vădanei de N. Kiriţescu, Într-o vară la moşie de I. Şerbănescu, Norocul de I. Valjean, la O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută şi Apus de soare. N-am şovăit să le slujesc cu toată puterea şi inima mea. {...}

- Aţi avut un regizor favorit?

- Pe Soare Z. Soare, de la care am învăţat ceea ce numim maniera firească, modernă de teatru. dar nu înainte de a învăta a.b.c.-ul cu Gusti. Ore întregi Soare ne arăta cum să mergem, cum să ne comportăm în scenă. Ne-a pus să învăţăm şi balet. Ne vroia „actori totali''... acum 40 de ani.

- Şi partenerii ideali?

- Vraca şi Mihai Popescu!" (Elvira Godeanu de vorbă cu Alecu Popovici,Teatrul, nr. 12/ decembrie 1973}

*

,, - Acţiunile lui Aimee sunt în continuă urcare ... Iar Elvira Godeanu se ia la întrecere cu Olga Cehova'' - este titlul dintr-un ziar de demult care în final avea următoarea epigramă: «Când eşti atât de graţioasă/ De tânără şi de frumoasă/ Chiar şi fără domnul Heinz Coubier/ Erai în orice caz Aimee! ...». Spuneţi-mi ceva despre succesul de atunci.

- Eu n-am văzut-o pe Olga Cehova în Aimee. Am avut, e drept, mare succes datorită lui Soare Z. Soare, care a intuit o distribuţie de excepţie. Jucam alături de Vraca, Finteşteanu şi Pop Marţian. Eram, fără falsă modestie, un careu de aşi. {...}

- Sub scutul cărui regizor vă simţeaţi în siguranţă?

- Soare Z. Soare, care în afara unei discipline de fier ne învăţa mai întâi eleganţa mersului, eleganţa gesturilor, intonaţie, ţinută vestimentară. Când pui pe tine un capot, zicea Soare, apoi să cânte. Aceste lecţii le ţinea cu noi înaintea repetiţiilor propriu-zise, erau un fel de prolog. Soare Z. Soare! Despre severitatea lui ce să mai spun? Avea o linie lungă cu care te lovea fără menajamente. Am făcut cunoştinţă cu ea când eram societară la Naţional. Dar lovitura lui era pornită din dragoste, din exigenţă. Pe el nu te puteai supăra. Primii paşi în teatru însă mi i-a călăuzit Gusti." (Dan Bârlădeanu, art. cit.)

*

,, - La Naţional aţi rămas până ...

- Toată viaţa, cu o întrerupere de câţiva ani. În perioada de după război am înfiinţat o asociaţie cu Maria Filotti, Marietta Deculescu şi Pop-Marţian, adăpostită în sala Teatrului din Sărindar. Cam în aceeaşi vreme am jucat pe scena Comediei ...

Într-unul din marile ei succese, Lângă draga mea de Marcel Achard, avându-l ca partener pe Mihai Popescu.

- Într-adevăr. Un spectacol la care mă gândesc şi azi cu plăcere.

- Nu singurul, presupun.

- De mare vogă a fost atunci şi Zaza, scrisă de doi autori francezi nu prea cunoscuţi, înnobilată însă artistic de marea Rejanne. Teatrul Colorado, de sub direcţia lui Birlic, a făcut lungă serie cu această reprezentaţie, cum nu cu mult înainte făcuse Naţionalul înscriind în repertoriu lucrarea alsacianului Heinz Coubier, Aimee, căreia Olga Cehova îi dăduse la rândul ei strălucire.

- De Dama cu camelii ce amintiri vă leagă?

- Să nu spun cele mai frumoase, căci teatrul mi-a dăruit şi alte bucurii. De Marguerite Gauthier, visată, cred, de mai toate actriţele lumii, mă leagă împlinirea acestui vis, alături de un partener ideal ...

- Mihai Popescu!

- Mihai. Se întorcea tocmai atunci de la Viena. L-am aşteptat în gară cu inima strânsă, neştiind dacă, după frumoasele realizări înregistrate la Volkstheater, va accepta ospitalitatea oferită pe o scenă mică şi nu prea însemnată, cum era a noastră. A acceptat şi a semnat pe loc contractul.

- Ca partener, Mihai Popescu era desăvărşit, spuneaţi. Dar ca om?

- Admirabil. De o perfectă corectitudine şi eleganţă sufletească. Teatrul românesc a pierdut, prin dispariţia sa mult prea timpurie, un mare actor şi un om ales.

- E singurul a cărui imagine vă trezeşte asemenea gânduri?

- Şi alţii mi-au lăsat impresii plăcute. În mod deosebit însă George Vraca şi Emil Botta. Cu cel dintâi am jucat mult, cât a fost la Naţional. Cu Emil doar odată, într-o piesă frumoasă şi veche, cu doi bătrâni - unul de glorios renume - aduşi în clocotul vieţii de freamătul revoluţiei. Primul meu rol de compoziţie. Al lui Emil tot primul, cred.

- Distribuţia lui Nicolae Massim la Bătrâneţe zbuciumată a fost într-adevăr neaşteptată, dată fiind vârsta cuplului de interpreţi. Dar intuiţia, exactă. Veşmântul de lirism dramatic în care aţi învăluit personajele a confirmat-o. Alegându-vă pentru Maşa din Trei surori, Moni Ghelerter a dovedit şi el o intuiţie precisă. Căci în structura Maşei se lăsa ghicit farmecul inefabil al actriţei, în a actriţei - disponibilităţi expresive pentru melancolia cehoviană a Maşei. De altfel, afinitatea cu teatrul lui Cehov aţi demonstrat-o şi cu prilejul reprezentării Pescăruşului.

- Dacă a nimerit-o sau nu în cazul meu, îmi e mai greu s-o spun. Despre ceilalţi pot s-o afirm însă cu siguranţă, prestigioasa lor prezenţă creînd ansamblul omogen şi ambianţa ce mi-au îngăduit să intru în atmosferă. " (Constanţa Trifu, art. cit.)

,, - Marile dumneavoastră succese, în dramele <<cu aură>>, alături de cine le-aţi trăit?

- Alături de Gicu Vraca şi de Mihai Popescu. Prin anii '35-40, se spunea că lumea vine la teatru, la piesele care ne aveau pe Vraca şi pe mine în distribuţie, din nevoia de a admira un cuplu scenic aşa cum oferea, în acei ani, cinematograful străin. Se zice că eram foarte frumoşi ...

Îmi amintesc de Omul cu masca, de Troilus şi Cressida. Publicul ne iubea pentru tinereţea noastră, pentru firescul cu care trăiam pe scenă.

- Cu Mihai Popescu aţi jucat la Teatrul Mariei Filotti? După câte ştiu eraţi asociaţi şi dumneavoastră, Marietta Deculescu, A. Pop Marţian ...

- În Dama cu camelii, versiunea lui Dandu Kiriţescu. Mihai venea de la Viena, unde juca deseori. Madame Filotti, ca să nu-l piardă - îl „dorea" şi Sică Alexandrescu pentru teatrul său - s-a dus la gară cu contractul, care a fost semnat ... pe peron!" (Ionuţ Niculescu, Mari actori - Elvira Godeanu, Gong, 1984)

*

,, {...} Dar am făcut o şcoală bună cu regizori ca Gusti, Soare Z. Soare, cu Enescu, care a pus în scenă Scrisoarea pierdută. Prima oară am jucat-o sub direcţia lui Enescu, în spectacol jucând Critico pe Tipătescu, Ulmeni pe Trahanache, eu pe Zoe.

- Şi pentru că am ajuns la Scrisoarea pierdută, aş vrea să ne vorbiţi despre acest rol în care aţi fost o interpretă de neuitat pentru toţi cei care v-au văzut şi chiar pentru cei care nu v-au văzut direct pe scenă dar v-au putut vedea în film sau în pelicula televiziunii, în acea punere în scenă a lui Sică Alexandrescu care după mine reprezintă o punere în scenă de referinţă.

Într-adevăr. Dar trebuie să vă spun că pentru mine, la început când m-a chemat directorul Teatrului Naţional, care era la acea vreme Camil Petrescu, să-mi propună rolul, a fost un coşmar. N-am vrut să-l joc, nu mă interesa, nu-mi plăcea. Nu voiam Caragiale, voiam Dama cu camelii. Şi am refuzat să-l joc. M-a amendat Camil Petrescu şi o lună de zile n-am luat leafă. Dar, în vara aceea, m-am dus la Constanţa în vacanţă, la mare. În tren erau doi domni care m-au recunoscut şi m-au întrebat ce am să mai joc. Le-am spus că nimic, că sunt foarte supărată că mi s-a propus să joc coana Zoiţica şi că nu vreau să-l joc. Unul dintre ei mi-a spus: „Nu se poate, eu am cunoscut-o. Era ca dumneata. O femeie frumoasă care făcea călătorii la Paris, care era nevasta - pretindea el - unui director din Târgovişte şi foarte iubită de prefectul oraşului. Rău faceţi că n-o jucaţi. ''

Din clipa aceea am început să mă gândesc. Să construiesc personajul pe mine. M-am dus la Camil Petrescu şi i-am spus că accept rolul. El s-a uitat lung la mine şi atunci i-am spus că mi-a prezentat-o cineva pe coana Zoiţica, că acum o cunosc şi o iubesc. Şi l-am jucat...

- Aşa v-aţi apropiat de rol.

- Cine a intervenit mai mult, apoi, după 10 ani, când a preluat piesa, a fost Sică Alexandrescu. A fost un succes splendid, o distribuţie extraordinară: Finteşteanu, Costel Bărbulescu, Nicky Atanasiu, Beligan, Birlic, Brancomir, Marcel Anghelescu în Ghiţă, Antoniu în Cetăţeanul turmentat, cu capul acela naiv, de copil beat, artistic jucat, pe acea uşoară legănare pe baston, cu un sughiţ discret, cu o privire blândă ...

- Sică Alexandrescu a contribuit la descifrarea rolurilor în Scrisoarea pierdută?

- Sică ne-a cizelat, cum se cizelează un briliant, cuvânt cu cuvânt, gest cu gest, mişcare cu mişcare, privire cu privire, ore întregi nu ne lăsa, spuneam aceeaşi replică până o dăltuiam aşa cum voia el. El le ştia bine aceste intonaţii. Jucaseră înainte Maria Ciucurescu, Maria Filotti acest rol al meu. Aveam şi eu în ureche acele ondulaţii fără care nu se poate juca nici-o piesă de Caragiale. Dar Sică le ştia la perfecţiune şi el mi le-a dat Frumos succes, aşa cum s-a spus.

În afară de acest rol de referinţă, aş spune, ce roluri din repertoriul românesc, clasic şi contemporan aţi mai jucat, pentru că din câte ştiu aţi jucat multe?

- Am jucat în Kiriţescu, autorul lui Michel Angelo, un spectacol splendid în care Storin a făcut o creaţie desăvârşită. Pe urmă, roluri în alte piese româneşti ... foarte multe roluri ca să ajung la Apus de soare de Delavrancea.

Unde aţi jucat cu un alt «monstru sacru»; al scenei româneşti, George Calboreanu, care a făcut o extraordinară creaţie în acest rol?

- N-o să mai fie curând un Ştefan cel mare cum l-a făcut Calboreanu. Avea un glas parcă era creat pentru acest rol. Avea măreţia lui, capul lui, gesturile lui. În scena încoronării ridica sala în picioare. Eram lângă el în scenă şi mă simţeam că nu mai sunt alături de el ca parteneră ci ca spectatoare şi îmi venea să aplaud. Am jucat de câteva sute de ori acest rol, alături de Calboreanu.

Din multiplele roluri încredinţate aparţinând marelui repertoriu universal, ce aţi jucat mai cu plăcere?

- Cu mare plăcere am jucat Troilus şi Cressida de Shakespeare, cu George Vraca.

Vraca a fost unul din partenerii dumneavoastră preferaţi cu care aţi jucat multă vreme!

- Ani de zile. Nu-l preferam eu, ci ne preferau regizorii pe amândoi. Eram amândoi foarte frumoşi, eram un cuplu pe care spectatorii îl admirau şi veneau să-l vadă. {... }

- Aţi abordat tot repertoriul clasic: Shakespeare, Moliere ...?

- Da. Moliere: am jucat în Avarul cu Finteşteanu şi în Burghezul gentilom cu Ion Sârbu tot în regia lui Soare Z. Soare.

- Spre sfârşitul carierei, care au fost rolurile mai îndrăgite?

- Trei surori de Cehov cu Aura Buzescu, Maria Botta, Tanţi Cocea, Antoniu, Finteşteanu şi Bălţăţeanu. Un spectacol de mare succes admirat chiar şi de colegii noştri sovietici de la Teatrul Mhat, precum şi de marele regizor Zavadski. Spectacolul a fost pus în scenă de Mony Ghelerter. Apoi Dama cu camelii cu Mihai Popescu în Armand Duval şi cu Calboreanu în Duval-tatăl. După aceea, Au pres de ma blonde de Achard, montată de Sică Alexandrescu tot cu Mihai Popescu, Clody Bertola, Fory Etterle. După aceea Euridice a lui Anouilh ...

În regia lui Mihai Berechet.

- Da. O piesă de mare succes. Mihai iubea piesa şi publicul a iubit-o aşa cum a pus-o el în scenă, foarte frumos. Apoi, Vizita bătrânei doamne de Durrenmatt, pusă în scenă de Mony Ghelerter. Şi am încheiat-o cu Apus de soare. A apus Calboreanu, am apus şi eu.

Dar n-a fost un apus. Lumea nu v-a uitat. Şi acum, gândindu-mă la această uriaşă galerie de personaje pe care le-aţi interpretat în această lungă şi frumoasă carieră, pe scena Naţionalului, dacă ar fi s-o luaţi de la început, bineînţeles, cu experienţa de acum şi cu entuziasmul debutului, ce aţi alege?

- Tot teatrul!'' (Andrei Magheru, Secretul luminii din ochii Elvirei Godeanu, Almanah Tribuna/ Spectacol, 1986)

*

,, - Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre importanţa regiei în realizarea unui spectacol teatral. Care este părerea dv. în această privinţă?

- Importanţa regizorului într-un spectacol de teatru este foarte mare. De el depinde tot. Îmi voi aminti întotdeauna cu mare emoţie de piesa Trei surori de Cehov, unde eu am interpretat rolul Maşei, Mimi Botta pe cel al Irinei, iar Aura Buzescu pe cel al Olgăi. Regizorul Moni Ghelerter a găsit calea de a ne uni pe noi, actriţe atât de diferite, într-o unică respiraţie, ideală realizării performanţei artistice.

De Soare Z. Soare am mai vorbit. A fost, prin excelenţă, regizorul montărilor de fast, dar, în egală măsură, şi de bun gust. Şahighian era desăvârşit în punerea în scenă a teatrului molieresc şi shakesperean. În ce-l priveşte pe Sică Alexandrescu, cuvintele de apreciere sunt de prisos. Rămâne în istoria teatrului românesc ca regizorul cel mai de seamă alpieselor, dar şi al momentelor şi al schiţelor lui Caragiale. Am jucat, de asemenea, şi în regia lui Mihai Berechet, la începutul carierei sale regizorale, regizor de talent, care şi în prezent dă publicului românesc spectacole valoroase. (Nicolae Ţone, Elvira Godeanu: teatrul a fost viaţa mea întreagă, Suplimentul literar-artistic Scânteia tineretului, nr. 19/ 14 mai 1988)

*

,, Eu am văzut-o prima oară în acest rol (Zoe Trahanache) pe doamna Filotti, care mi-era şi profesoară, m-am dus şi am văzut-o. Mi-a plăcut şi ... nu mi-a plăcut. Instinctiv. N-aveam pe atunci nici o pregătire - ce puteam şti ca studentă în anul I la Conservator? Dar mi se părea niţel «prea mult» ceea ce făcea doamna Filotti.

Pe Maria Ciucurescu n-am văzut-o, am văzut-o numai în Veta şi era fantastică, era ruptă de acolo şi nimeni n-a mai putut să facă şi nu va mai putea face în ţara românească o Vetă cum a făcut-o ea!

După mine, coana Joiţica trebuie să aibă şi o oarecare feminitate, frumuseţe. Nu ştiu cât era ea de «politică», dar era o pasionată. Ea era amorezată pur şi simplu, şi din dragostea ei pentru Tipătescu făcea orice, făcea şi politică.

Cum am ajuns eu la rol?

În 1939 aveam director la Naţional pe Camil Petrescu.

Gica (Eugenia Zaharia) plecând din Teatrul Naţional, rămăsese «loc liber» pentru rolul Zoe din Scrisoarea pierdută. Caragiale trebuia neapărat să existe în repertoriu. Şi atunci, Camil Petrescu - cu care eram foarte prieteni - mă cheamă în biroul lui şi îmi spune:

Ştii ce-ai să joci în toamna asta? Pe Joiţica din Scrisoarea pierdută!'' Şi atunci eu am spus:

Niciodată, Camil! Nu voi juca acest rol pentru nimic în lume! Îmi pare rău că mi l-ai propus şi că putem să stricăm o prietenie pentru asta, dar refuz. Ai atâtea actriţe în teatru, eu nu joc. Nu mă văd în coana Joiţica!

Şi, într-adevăr, nu mă vedeam.

Eu mă gândeam atunci la o Damă cu camelii, la Ana Karenina, mă gândeam la cu totul altceva, mă săturasem de cochetele mititele şi insignifiante; de altfel, de asta şi aveam să plec, câţiva ani mai târziu, din Naţional, pe Sărindar.

Amărâtă, mâhnită, mă pregăteam să ies din birou.

- Să ştii c-am să te amendez!

- Poţi s-o faci! Nu-i nimic, anul are douăsprezece luni, n-am să iau leafă, dar n-am să joc! Din teatru tot nu mă poţi da afară.

Şi m-a amendat. M-a amendat cu leafa pe o lună.

Plec la Constanţa să-mi petrec vacanţa, dar tot aşa de mâhnită pentru că vedeam că n-am ce să joc la toamnă. Altă perspectivă d evreun rol nu aveam. Era greu, veneau piesele, se citeau, ce facem, cine joacă, se mai repezea una să ia un rol, se mai repezea alta ... şi te trezeai că nu mai ai ce să joci. Îmi vedeam toată vacanţa stricată din această cauză.

M-am urcat în tren. În compartiment, doi domni impozanţi, intelectuali, discutau politică. Făceau, desigur, parte din grupări opuse, fiindcă se contraziceau vehement. Aveam să aflu ulterior că sunt fraţii Dumitriu, parlamentari cunoscuţi în epocă sub porecla „fraţii Dovlecei'', din cauza fizicului lor „rotunjit". La un moment dat, unul din ei mă întreabă:

- Nu sunteţi cumva domnişoara Elvira Godeanu de la Teatrul Naţional?

- Ba da.

Din una în alta, intrând în vorbă, le povestesc de ce sunt amărâtă:

Închipuiţi-vă că m-a chemat directorul şi prietenul meu, Camil Petrescu, să-mi dea să joc - imaginaţi-vă ce? - pe Joiţica din Scrisoarea pierdută!

- Şi nu vreţi să jucaţi?

- Desigur că nu, domnule, ce te miră, ce ştii Dumneata ce-i aia Coana Joiţica?

- Sigur că ştiu, fiindcă am cunoscut-o. Era ca dumneata!

Şi a început să-mi povestească despre ea: era - zicea - soţia unui doctor, director de spital din Târgovişte, femeie superbă, blondă, elegantă, călătorea la Paris şi toată lumea era îndrăgostită de ea ... Şi ea era în amor nebun cu prefectul - prefectul era chiar prefect - treabă despre care ştia toată lumea, în afară de soţ ...

Am «văzut-o» imediat.

Toată luna de vacanţă am încercat s-o «prind». Am recitit piesa şi am început s-o iubesc. În loc de Dama cu camelii am început s-o visez pe Joiţica.

Când m-am întors la Bucureşti m-am dus la direcţie şi am spus:

Camil, joc!

Piesa a intrat în repetiţii.

Au jucat Ulmeni - pe Trahanache, Critico - era Tipătescu, frumos, frumos, cam «istericos», Pella - Caţavencu, era extraordinar! Morţun îl juca pe Ghiţă poliţaiul, parcă era o reptilă, o apă care curge, un mic şarpe care se strecura pe sub uşi. Era impresionant. Am jucat prima dată cu Manu în Dandanache. Mie mi-a plăcut însă mai mult Beligan. Manu făcea prea caricatural totul, nu puteai să-l crezi că poate sta vreodată pe banca unui parlament ...

Regia era a lui Vasile Enescu. Piesa s-a jucat până după război, când a apărut Sică şi a schimbat totul!

Premierei nu i s-a dat prea mare importanţă. Pe atunci publicul nu venea la Caragiale.

În schimb premiera lui Sică a fost un triumf!

Ultima piesă în care am jucat la Naţional a fost Norocul de Valjean - pe vremea aceea era Carandino director. Mă săturasem de roluri de cochete şi fetişcane, aşa că mi-am dat demisia intrând în combinaţie cu A. Pop Marţian, Maria Filotti şi Marietta Deculescu. Compania era nesubvenţionată şi trebuia să-şi câştige banii din greu. În plus, lumea era traumatizată, ieşea dintr-un război, fiecare căuta să-şi revină, să se refacă şi publicului nu-i ardea prea mult de teatru. Fără o piesă de succes, care să ţină toată stagiunea, am fi dat faliment.

În 1945 am jucat, în prelucrarea lui Mircea Ştefănescu, Zaza (pe care o crease la Paris marea Rejane), cu Geo Barton, Talianu şi Birlic. A fost un succes imens.

Dar continua să mă obsedeze Dama cu camelii. Era şi normal, toate actriţele doreau pe atunci să joace acest rol. Piesa însă mi se părea cam «vechitură», o văzusem la Paris.

Fiind foarte bună prietenă cu Al. Kiriţescu (jucasem, printre altele, în Michelangelo, unde l-am întâlnit pentru prima dată pe scenă, într-un rol de figuraţie, pe viitorul mare actor Toma Caragiu), îi spun:

Dandule, tu n-ai putea să «aranjezi» o Damă cu camelii, ca să iasă un spectacol bun? Eu am intrat în Companie cu doamna Filotti şi aş vrea să fac o Damă cu camelii ...

Dandu s-a gândit foarte serios la ce îi propusesem, n-avea pe atunci de lucru şi mi-a răspuns:

- Da, accept, mă apuc de treabă.

A venit cu textul la mine în mai puţin de două săptămâni. Mi-a plăcut foarte mult, mai ales că avea un epilog foarte interesant, când ea, în final, începe să acuze societatea care o distrusese (Kiriţescu «politizase» piesa).

L-am luat ca regizor pe Cruciatti, care murea, literalmente, de foame pe atunci.

Nu mai pusese de mult nimic în scenă. Noi ţineam mult la el, făcusem împreună „Femeia îndărătnică" la Naţional, înainte de a pleca de acolo.

«E italian, se pricepe, o să ştie să facă Dama cu camelii». Ştia teatru! Angajându-l, îi dădeam astfel posibilitatea de a câştiga un ban. Dar nu-l aveam pe Armand Duval!

Ne-am gândit la Costel Bărbulescu. Era cam «ţeapăn» şi în rolul ăsta trebuia căldură, pasiune. Bărbulescu, oricât ar fi vorbit el pe scenă, rămânea rece.

«Oricine ar fi - am spus - aici trebuie un băiat cu suflet, fără oarecare farmec nu se poate, fără seducţie pe scenă nu se poate lucra!»

Bărbulescu nu era pentru rol. dar altul nu aveam. Aşa că l-am angajat.

La un moment dat, nu ştiu de unde, aflu că Mihai Popescu vine spre ţară. Trebuia să părăsească Viena, nu mai putea sta acolo, era român şi toţi românii trebuiau să plece din Austria în acel moment

Mihai avea pe atunci o reputaţie splendidă, era gata să obţină un angajament la Burgtheater dar, deşi era căsătorit cu o vieneză, actriţă şi ea, a trebuit să se supună.

Ştirea revenirii lui o aflasem în timpul unei repetiţii cu Sică. Mi-am spus imediat:

Trebuie să pun eu mâna pe el, altfel îl ia Sică! Trebuie să aflu exact când vine Mihai şi să merg direct la gară!

L-am aşteptat cu contractul în mână. Abia mi-a prezentat-o pe soţia lui, că l-am rugat să lase bagajele deoparte ca să-i spun două vorbe:

Mihai, uite de ce am venit: Am făcut o Companie, am nevoie de un Armand Duval, jucăm Dama cu camelii. Numai pe tine te vreau! Eşti plătit cu cât vrei, uite aici, iscăleşte contractul.

L-a semnat pe peronul Gării de Nord!

Lui Sică nu-i spusesem, evident, nimic. Când a aflat că i l-am «suflat» pe Mihai, a tunat şi a fulgerat, spunând la toată lumea:

- Uite ce a făcut şmechera asta! L-a luat pe Mihai Popescu! Cum de i-a dat în gând să se ducă tocmai la gară!

Dar ce să facem cu Bărbulescu? Cine să îndrăznească să-i spună că a venit Mihai Popescu şi că va juca el în rolul lui Armand? Era penibil, mai ales că era atât de fericit că fusese ales! În fine, a înghiţit vestea proastă şi a acceptat situaţia, cu condiţia s-o angajăm în Companie pe soţia lui, pe Matilda. Până la urmă avea să joace şi el un rol, în scena «licitaţiei».

Au început repetiţiile şi cam într-o lună şi jumătate (eram zoriţi, aveam nevoie de bani) am scos spectacolul.

Adusesem de acasă un ceas splendid de şemineu şi nişte scaune stil, pentru a realiza atmosfera de epocă. Toate costumele din piesă aici le-am croit, am chemat-o în casă pe Madam Scârţan, eu am ales materialele, modelele, fără nici un scenograf. Cruciatti nu s-a amestecat nici el. Succesul a fost frumos. Era prăpăd de lume!

Din capul Sărindarului se auzea vocea lui Mihai strigând Marguerite! Marguerite! în finalul piesei, când ea moare. Bărbatul meu, care venea să mă ia de la spectacol, avea întotdeauna lacrimi în ochi, emoţionat de acest strigăt nemaipomenit de impresionant al lui Mihai Popescu, când ea îi moare în braţe. Marguerite! ... Marguerite! ... " (Adriana Popescu, Povestea Elvirei Godeanu, Spectator cu umor/ Supliment al foii-program „Spectator" a Teatrului Mic, 1987}

*

,, - Care este rolul de suflet pe care credeţi că l-aţi dus cât mai aproape de perfecţiune?

„Dama cu camelii'', avându-l ca partener pe neuitatul Mihai Popescu.

- Eu credeam că la Zoe ţineţi cel mai mult!

- Nu! Voi reveni la Zoe, pentru că e un capitol special din viaţa mea de actriţă. Nu pot să nu-mi reamintesc şi spectacolul „Aimee", cu George Vraca, Marţian şi Finteşteanu, un uriaş succes. Apoi „Ion Anapoda", "Casa Hervey", "Troylus şi Cressida", "Bolnavul închipuit", "Euridice", "Casa inimilor sfărâmate", "Apus de soare" ... Ce ani minunaţi, când nu trăiam decât în şi prin teatru!

Nu-mi trebuia nici-o petrecere, nu intram în restaurante, nu simţeam nevoia să fac altceva. Eram în întregime cucerită de subiectele de pe scenă, nu aveam nevoie decât de prietenii mei artişti. {...}

Creând-o pe Zoe, într-a doua montare a Naţionalului, sub bagheta lui Sică Alexandrescu, cu glorioasa echipă C. Bărbulescu, I. Finteşteanu, Al. Giugaru, N. Atanasiu, C. Antoniu, R. Beligan, cât a fost de la dumneavoastră, cât a fost de la Sică Alexandrescu?

- Cine mai ştie! Oricum, Sică venea pregătit dinainte cu totul, nu lăsa loc pentru nici-o improvizaţie. Stătea cu un băţ în mână şi dirija, lucrând fiecare sunet, îndrumându-ne fiecare pas, până când rolul ieşea ca un briliant şlefuit. A muncit mult cu noi, iar noi l-am urmat cu încredere, pentru că îi recunoşteam imensul talent. Sică a accentuat latura politică a piesei, a subliniat marasmul moral, lipsa de principii a „catindaţilor".

- Îşi schimba ideile, modifica ceva pe parcurs?

- Nu exista aşa ceva. Noi am repetat scrisoarea doar o lună, pentru că era un mare gol în repertoriul teatrului. Orice pas înainte sau înapoi ne-ar fi dat peste cap. Şi-apoi nu era Sică persoana care să se decidă în repetiţie.

Costache Antoniu, cetăţeanul turmentat, era formidabil în fiecare repetiţie. Atât de perfect, încât mă dădeam la o parte cu silă, de parcă chiar ar fi mirosit a rachiu. Nu odată mi-a venit să-l aşez pe scaun, de teamă să nu cadă. Nu odată am uitat că joacă rolul de beţiv. Am jucat cu săli arhipline.

Forţa bucuriei!

- Şi a lucrului împlinit cu toate darurile fiinţei omeneşti." (Carmen Dumitrescu, Elvira Godeanu: 85 de ani/ Replici pe scena vieţii, Almanah Flacăra, 1989}

*

,, - Care a fost cel mai îndrăgit rol din carieră?

- Nu m-aş putea opri la un rol. Mi-au fost dragi nu unul, ci tare multe. Am îndrăgit-o pe Margueritte din „Dama cu camelii" ca şi rolul din frumoasa piesă bulevardieră „Zaza" sau pe cel din „Tovarăşii" lui Deval, în care am jucat cu Iancovescu şi Timică.

Cum aş putea, te întreb eu acum, să nu iubesc acest rol în care m-am lansat în anii '31-32, dacă la Naţional, unde nu eram încă societar, luam pe atunci 3000 de lei pe lună, iar acest spectacol, acest rol, îmi aducea 3000 de lei pe seară?!

Mi-am iubit grozav rolul din „Casa Hervey ", în care i-am avut parteneri pe Vraca şi pe Marioara Voiculescu, cum aceeaşi dragoste mi-au stârnit personajele pe care le-am întruchipat în „Troylus şi Cressida" a lui Shakespeare, în „Casa visurilor sfărâmate" a lui Shaw, în „Omul şi masca" a lui Marlowe. Nu se poate să ai mai mulţi copii şi să spui că iubeşti numai pe unul. Eu am jucat personajele iubindu-le, şi, poate că ştii, am jucat în multe piese, vreau să spun în multe piese bine scrise, remarcabile, de valoare.

N-am să-ţi mărturisesc aici toate iubirile, nici n-aş putea, dar mai notează, din teatrul românesc, piesele lui Eftimiu, ale lui Kiriţescu, în „Michelan-gelo", am jucat cu Storin, în „Gaiţele" sau „Cuib de viespi", cum s-a chemat la început, cu Lucia şi Tony Bulandra, cu Maximilian. Apoi, pe Joiţica lui Caragiale cum aş putea să n-o aşez aici, lângă inimă. N-am vrut s-o accept, la început, când mi-a oferit-o Camil Petrescu, eram dispusă să suport orice pedeapsă, dar după ce nişte oameni întâlniţi întâmplător într-un tren m-au convins c-aş fi întruchiparea cunoscutei eroine din „Scrisoarea pierdută", ne-am apropiat pentru totdeauna. Am jucat-o mai întâi în regia lui Vasile Enescu, apoi în cea a lui Sică Alexandrescu, care i-a dat alt ritm. Am jucat-o pe Joiţica de cel puţin 500 de ori. Mai scrie şi „Trei surori" a lui Cehov, în care am jucat cu Bălţăţeanu, Antoniu, Beligan, Finteşteanu, Aura Buzescu, Mimi Botta, mai scrie „Lângă draga mea" în care i-am avut parteneri pe Mihai Popescu şi Clody Bertola, o, dar prea multe ar trebui să scrii fiindcă eu, cum ţi-am spus, mi-am iubit fiecare rol, fiecare personaj căruia a trebuit să-i dau viaţă. Ba nu, află că am avut şi un rol pe care nu l-am putut iubi. Era într-o piesă rusească, pare-mi-se, în care trebuia să apar cu opinci în picioare. N-a mers, nu m-a crezut nimeni, personajul nu s-a lipit de mine. {...}

- Cel mai interesant om pe care l-aţi cunoscut?

- Dacă-ţi înşir doar câteva nume, de exemplu pe cel al marelui actor care a fost Nicolae Bălţăţeanu, cu care am jucat de atâtea ori şi pe care dacă-l vedeai ca Hagi Tudose sau ca Vronski în „Anna Karenina ", sau ca Verşinin în „Trei surori ", nu-ţi venea să crezi că e acelaşi artist; sau pe al lui George Vraca, cu vocea lui de violoncel pe care n-am putut-o auzi nicăieri, în vreunul din teatrele lumii pe care le-am cunoscut; sau pe cel al lui Mihai Popescu, acest mare talent, înţelegi că am cunoscut mulţi oameni inegalabili. " (Nicolae Arsenie, art. cit.)

O carieră artistică de dimensiunea celei a Elvirei Godeanu a cunoscut nu doar glorie, triumf, strălucire, ci şi căderi şi deziluzii. Actriţa le trăieşte şi le acceptă pe toate, convinsă fiind că în viaţă contează doar adevărul despre tine şi despre ceilalţi.

A cunoscut, aşadar, insuccese:

,,- Aţi fost, cum se spune, o răsfăţată a publicului şi a presei. Acum, după atâta amar de vreme, puneţi mâna pe inimă şi mărturisiţi-mi: n-aţi avut chiar nici o cădere?

- Publicul m-a iubit şi-l mai iubesc. Observaţi consecutio temporum? Presa m-a lăudat (în general), m-a nedreptăţit cu răutate (uneori, dar am uitat), am avut căderi. Prima a fost în D'ale Carnavalului în viziunea lui Soare (şi zeii greşesc!), care îşi dorea «un spectacol ce n-a mai văzut România!» În distribuţie: Vraca, Marieta Sadova, Elvira Godeanu şi alţii. Bietul Vraca n-a vrut să accepte rolul cu toate că era convins că e în stare să facă sala să râdă. Sunt om de dramă, zicea el. Spectacolul era conceput ca un music-hall. Peste toate, Vraca, în ciuda minunatei sale voci, nu era în stare să scoată o notă. A fost o cădere de zile mari.

- Ce-mi făcuşi, Soare? - striga Vraca în culise. Unde-i succesul? M-ai compromis! Cine mai vine acum la Vraca?

- Actor total! - striga Soare.

- Total, total, urla Vraca, dar nu cu orice preţ.

Al patrulea spectacol n-a mai avut loc dar şi Vraca s-a lecuit de comedie.

A doua cădere am cunoscut-o în piesa lui Al. Kiriţescu, Cuib de viespi care se juca în compania Bulandra. Eram Vanda, o vampă decăzută pe Coasta de Azur, venită în ţară cu ifose, în căutare de victime. Partener, marele Tony Bulandra. Pe vremea aceea eu nu ştiam ce înseamnă o aventură, şi dintr-odată iată-mă vampă. Trebuia să fiu o muiere şi eram o copiliţă. Mare cădere! Mai târziu, cu titlul Gaiţele, piesa a făcut succes la Naţional datorită Soniei Cluceru, Marioarei Zimniceanu şi lui Nicolae Bălţăţeanu. " (Dan Bârlădeanu, art. cit.)

- nedistribuirea în roluri pe care le îndrăgea:

,, - Aţi rămas cu vreun of? Există ceva ce aţi fi vrut să jucaţi şi, dintr-un motiv sau altul, nu s-a împlinit?

- Tot ce am jucat mi-a plăcut, dar este un mic ghimpe. Tare aş fi vrut să fiu interpreta moşieresei din Livada cu vişini de Cehov. Am «uitat» motivele pentru care n-am jucat acest splendid rol. De aceea când am văzut-o, la Teatrul Nottara, pe Lucia Mureşan, frumoasă şi perfectă, în rolul pe care l-am visat, a fost o seară şi mai plăcută. " (Carmen Dumitrescu, Elvira Godeanu - Totul în viaţa mea a fost la locul lui, Flacăra, nr. 20/ 19 mai 1989)

- pensionarea la o vârstă nedreaptă:

,,{...} Dar mai este şi pensionarea, un alt moment neplăcut. A fost crâncen. Ne-a chemat pe scenă, nu ni se spusese motivul, eram toate vârfurile Naţionalului, Aura Buzescu, Finteşteanu, Antoniu, eu, Tanţi Cocea, Maria Botta, Marieta Anca. Directorul de-atunci a venit cu o mână de plicuri şi ni le-a împărţit, câte unul la fiecare. «Îmi pare rău, ne vom despărţi. În plicuri aveţi înştiinţările de pensionare», atât a zis, evitând să ne privească chiar. Ne-a lăsat acolo, pe scenă, şocaţi. Eu am intrat direct în spital la Bruckner, deşi eram, ca şi ceilalţi, în plină sănătate.

Am fost rechemaţi, şi eu, şi Birlic, şi Calboreanu, şi alţii la redeschiderea Teatrului Naţional, dar jignirea aceea nu s-a putut şterge." (Nicolae Arsenie, art. cit.)

Câţiva ani mai târziu - şi e vorba aici nu doar de mentalitate, ci mai curând de recunoaşterea rolului social imens pe care îl are un actor în emanciparea unei societăţi normale - aflată la Paris, actriţa „pensionară" (doar o minte bolnavă e în stare să conceapă că un artist poate ieşi la pensie vreodată) se întâlneşte cu „cealaltă Elviră", Popescu. Evenimentul este descris într-o scrisoare adresată soţului, lui Emil Prager, la 29 sept. 1971:

„Suzanne avea o invitaţie la piesa lui Feydeau, care se joacă la teatrul Elvirei Popescu - fără ea - cu Pierre Mondy - cu haz cam obosit şi Sophie Desmarets - prea seducătoare pentru burlescul lui Feydeau. Aşa că s-a râs cam puţin pentru cât ar fi trebuit să fie. Poate prin rodaj, actorii să găsească comicul necesar.

Am fost la Elvira care era acolo. A fost teribil de drăguţă, am stat de vorbă cu dânsa aproape o oră. Nu mă mai lăsa să plec. Voia să mă convingă nu cumva să nu mai joc. M-a găsit prea tânără pentru pensie. Mi-a propus să vin la ea în teatru, că-mi găseşte un rol în piesa pe care o va juca. Deci, vezi că s-ar putea să mai fac la Paris ceea ce nu se mai poate la mine (subl. n.)

{...} Cred că nu va fi „Puricele la ureche'', cu toate că piesa e tot atât de bine scrisă ... Desigur că ea trebuie să intre cu o piesă în repetiţie. Mi-a spus că întâi mă va invita la un dejun."

înlocuirea sa într-un rol definitoriu al carierei de o colegă protejată de mai marii timpului, şi asta în chiar momentul în care se organizase un turneu în Franţa:

,,O, şi a mai fost un moment neplăcut, dureros, Scrisoarea pierdută trebuia să plece la Paris. Eu jucam piesa aceasta de ani şi ani. Şi iată, după o zi în care am făcut trei repetiţii cu Sică ca să strângem spectacolul, francezii nesuportând mai mult de o oră şi jumătate, după o astfel de zi, am fost chemată la minister şi anunţată că eu nu pot pleca la Paris. De ce? Nu mi s-a răspuns decât că aşa-s dispoziţiile. Abia la plecarea trenului, când eu am rămas pe peron, am aflat că una din colege cu mare protecţie învăţa de două luni rolul meu. Înţelegeţi durerea. După ce s-a întors, Sică n-a mai lăsat-o să joace, a dat-o jos de pe scenă." (Nicolae Arsenie, art. cit.)

*

Sintetizând, în cele cinci decenii închinate teatrului, Elvira Godeanu:

- a jucat în capodopere ale unor mari dramaturgi ai lumii: Moliere, Oscar Wilde, Calderon, Shakespeare, Otto Ernst, H. Ibsen, G. Hauptmann, Bernard Shaw, Lope de Vega, N. Ostrovski, Tolstoi, Leonid Leonov, Beaumarchaise, Gogol, Cehov, Anouilh, Durrenmatt, după cum îşi pune talentul în slujba dramaturgiei naţionale, reprezentate la vârf în acel moment de Al. Kiriţescu, Nicolae Iorga, Victor Eftimiu, Caragiale, B. P. Hasdeu, Liviu Rebreanu, Tudor Muşatescu, Duiliu Zamfirescu, Lucian Blaga, Mihail Sorbul, Camil Petrescu, B. Şt. Delavrancea, Horia Lovinescu;

- a lucrat cu o serie de regizori de profesie, dar şi sub bagheta unor colegi actori: Mihai Fotino, Jean Mihail, Martin Berger, Soare V. Soare, V. Enescu, I. Şahighian, George Vraca, I. Iancovescu, Paul Gusti, Victor Dumitrescu-Bumbeşti (fiul gorjeanului Gh. Dumitrescu-Bumbeşti), I. Talianu, De Cruciatti, Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Mihai Zirra, Al. Finţi, Marieta Sadova, M. Berechet, Vlad Mugur, Horia Popescu;

- a avut ca partener de scenă istoria teatrului românesc din secolul XX: Agatha Bârsescu, Petre Sturdza, Tantzi Cocea, G. Timică, Victor Antonescu, V. Valentineanu, N. Bălţăţeanu, Toni Bulandra, Ion Talianu, Marioara Zimniceanu, Ion Manolescu, Marioara Voiculescu, Agepsina Macri, George Calboreanu, N. Brancomir, Maria Filotti, C. Nottara, Maria Filotti, Pop Marţian, Sonia Cruceru, I. Brezeanu, Ion Manu, Marietta Anca, Romald Bulfinski, Ion Finteşteanu, Nicku Atanasiu, Ion Ulmeni, Marieta Sadova, Ion Cazaban, Gh. Ciprian, Gr. Manolescu, N. Soreanu, Lulu Cruceanu, Costache Antoniu, Eugenia Zaharia, Emil Botta, Cella Dima, Aura Buzescu, Maria Botta, Marietta Deculescu, Toma Dimitriu, Madelaine Andronescu (fiica lui Lulu Cruceanu), Gr. Vasiliu Birlic, Geo Barton, Mihai Popescu, Fory Eterle, Clody Bertola, Ion Giugaru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Marcela Rusu, Irina Răchiţeanu, Matei Alexandru, Cristea Avram, Florin Piersic, Emanoil Petruţ, Ilinca Tomoroveanu, Gh. Cozorici, Mişu Fotino;

- a cunoscut personalităţi fascinante ale culturii româneşti, la loc de cinste în confesiunile actriţei rămânând întâlnirile cu Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Iorga, Brâncuşi, Zaharia Stancu, Elvira Popescu, Lucia Sturdza-Bulandra ş. a., ş. a.;

- a iubit lectura - miile de cărţi din biblioteca personală fiind mărturie, şi a înnobilat casa cu tablouri semnate de Luchian (1), Grigorescu (2), Andreescu (1), Palade (1), Sirato (1), Iser (2), Tonitza (1), Ghimpaţi (1), Ştefan Popescu (1), Verona (2), Grand Wood (1), cu mobilă stil şi obiecte de artă (cf. Listei de inventar a bunurilor susceptibile să facă parte din patrimoniul cultural naţional, anexa 2, evid. 1371/ 3 ian. 1985, document aflat în arhiva teatrului din Tg-Jiu);

- i s-au făcut zeci de mii de fotografii, i-au fost pictate trăsăturile (Stelian Popescu Ghimpaţi, portret) şi sculptat chipul (Miliţa Pătraşcu, bust, Muzeul TNB; a.n., bust, holul Teatrului din Tg-Jiu);

- a fost distinsă cu: Medalia „Meritul Cultural" clasa I, de către Regele Mihai I (Decret nr. 249/ 1. 02. 1943); Ordinul Muncii, clasa a II-a, pentru munca depusă cu ocazia „Centenarului Caragiale" (Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române/ 19 aprilie 1952);

Premiul de Stat al Republicii Populare Române, clasa I, conferit prin Decrete ale Marii Adunări Naţionale, pentru contribuţia la realizarea spectacolelor ,,Trei surori" de A. Cehov (24 noiembrie 1952) şi ,,O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale (25 iulie 1954); Titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române (Decret nr. 578/ 1956 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale);

- a fost, cu adevărat, un om.

Şi pentru că o carieră artistică înseamnă opinii de specialitate, vom lăsa o parte dintre cronicile timpului să vorbească în numele actriţei:

*

{...} aplauzele la scena deschisă au dovedit că este vorba de un frumos talent de comedie." (Camil Petrescu, Care dintre ele? de Anton Bibescu/ 1930)

„Elvira Godeanu ... vedetă şi star. {...} Bucureştii au adoptat o mare favorită." (Al. Kiriţescu, 1930)

*

,,Elvira Godeanu ... încântătoare prin ochi, prin fragilitatea ei blondă."

(Tudor Şoimaru, 1930)

*

„Una dintre cele mai bune actriţe ale Naţionalului în ultimii ani " (Camil Petrescu, O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale, 1931)

*

... o justeţe de ton, o lipsă de intenţie de şarjă, o vervă fină, fără pereche la Naţional." (Camil Petrescu, Şapte gâşte potcovite de Claudia Milian, 1931)

*

,, ... este, prin fizic şi talent, steaua după care aleargă {... } Cei trei crai de la răsărit ai lui B. P. Haşdeu." (Mircea Grigorescu, Trei crai de la răsărit de B. P. Haşdeu, 1932)

*

,,O vivacitate rară, un joc cald, voluptos, o preciziune de vedetă." (Camil Petrescu, Judecătorul din Zalameea de Calderon, 1932)

*

,, ... a ştiut cu ingenuă virtuozitate şi cu necăutată seducţie să dea fiecărui rol un conţinut propriu de tulburare şi isteţime feciorelnică." (Dem Teodorescu, Judecătorul din Zalameea, 1932)

„Frumuseţea este o axiomă a emotivităţii: trăieşte prin ea însăşi atât de integral încât în prezenţa sa te poţi dispensa de restul lumii, şi interzice orice analiză şi orice sustragere de sub acţiunea ei tutelară.

Frumuseţea e o afirmaţie a vieţii, iar viaţa nu are nevoie de justificări...

... Elvira Godeanu este de fapt o cumulardă. Ea e de două ori frumoasă, deoarece talentul este şi el tot frumuseţe. Or, cată să prinzi în vorbe atâtea calităţi! O, dacă i-aş decoperi un viciu cât de mic, atunci lucrurile s-ar schimba! Dar lucrurile devin şi mai dificile când ştiu prea bine că Elvira Godeanu nu s-a lăudat niciodată nici cu frumuseţea, nici cu talentul.

Singurul lucru pe care şi l-a îngăduit, fiind mai mult decât obligată, a fost acela de a-şi face frumuseţea cât mai talentată şi talentul cât mai frumos." (Petre Manoliu - 1932)

,,Frumoasă de tot apariţia d-rei Elvira Godeanu, în Doamna de Marsan, nu numai pentru cea mai frumoasă plastică femenină din teatrul nostru, dar şi pentru un joc de distincţie şi eleganţă. Aseară, apoi, am auzit eu ce frumoasă voce are fata asta!" (D. P., Cronica dramatică Teatrul Naţional: Benito Mussolini şi Giovacchino Forzano: Napoleon/ Calendarul, nr. 525, 15 noiembrie 1933)

*

,,D-ra Elvira Godeanu - amuzant sluţită în rolul ,,idolului", - şi-a dovedit pitoresc facultăţile de transformare şi agilitatea de metamorfoză." (Ion Dimitrescu, Ion Anapoda de G. M. Zamfirescu - 1934, apud Ion Mocioi, Elvira Godeanu - regină a scenei româneşti, Editura Spicon, Tg-Jiu, 2002)

*

" {...} da, e pe scenă o adevărată ducesă. {...} excelentă creatoare de roluri. " (V. I. Popa, Tovarăşi de Jacques Deval, 1934; apud Alecu Popovici, int. cit., pg. 33)

*

"{...} excelentă creatoare de tipuri." (Mircea Ştefănescu, 1934, apud Alecu Popovici, int. cit.)

*

"{... } parteneră minunată, duioasă, discretă în frumuseţea-i triumfătoare." (Sandu Eliad, apud Alecu Popovici, int. cit.)

*

"{... } într-un rol foarte scurt, a jucat cu o rară bogăţie de nuanţe şi cu mult antren. " (Camil Petrescu, Când viţa tânără înfloreşte de Bjornstyene Bjornson, 1935; apud Alecu Popovici, int. cit., pg. 33)

"{...} Apariţie de pastel creionat de Lawrence." (Ion Anestin, 1936, apud Alecu Popovici, int. cit.)

*

"{...} comedia Cobaiul s-a bucurat de o bună interpretare în fruntea căreia se situează d-an Elvira Godeanu care a avut tot temperamentul necesar caracterizărei Taniei ..." (Ion Anestin, Premiere/ „Cobaiul", comedie în 3 acte, de d. Th. Scorţescu/ Vremea 31 martie 1938)

*

„Interpreţi de talent în frunte cu d-ra Elvira Godeanu, care a interpretat rolul dificil al Taniei cu o excelentă caracterizare a sentimentelor ce stăpânesc pe fosta dansatoare chemată o clipă la viaţă la care nu vrea să mai renunţe. Creaţia d-rei Godeanu a fost răsplătită cu aplauze călduroase." (ALBION, Naţiunea 31 mai 1938, Cronica teatrală/ „Cobaiul" de d. Th. Scorţescu)

*

,,În schimb d-ra Elvira Godeanu, care şi-a «aşezat» în sfârşit glasul, a găsit în rolul Taniei foarte bune accente şi o valorificare a mijloacelor sale. este singurul succes real al spectacolului. " (Ion I. Cantacuzino, Românul/ 4 octombrie 1938, Cronica dramatică Studio Teatrul Naţional; "Cobaiul", piesă în 3 acte de Th. Scorţescu)

*

,,D-ra Elvira Godeanu a întruchipat o Lotte încântătoare: duioasă, naivă la început, evoluiază cu admirabilă graţie până la adânca înţelegere ce-o arată lui Wether cu cât se întunecă treptat conflictul dintre sufletele lor. " (Marg. Miller-Verghy, Suferinţele tânărului Werther/ Cronica, oct. 1938)

*

,,D-na Elvira Godeanu în rolul Elenei a avut momente excelente. A arătat însă în unele pasagii că nu este deprinsă încă cu tragedia. " (Gh. Nenişior, Viaţa teatrală/ „Atrizii" de Victor Eftimiu la Teatrul Naţional,Adevărul literar şi artistic/ 5 februarie 1939)

*

,,Rolul Lilianei a fost susţinut de d-şoara Elvira Godeanu, care a avut de învins dificultăţile inerente unei partide bazate pe contrastul de situaţie şi pe o luptă de dominaţie între două rivale ce se înfruntă pe un teatru de operaţiuni periculos.

D-şoara Elvira Godeanu a personificat tipul fetei elegante, voluntare şi sportive, fără nici o notă exagerată şi jocul său a fost expresiv şi măsurat." (Romicus, Cronica dramatică/ Teatrul Naţional - ,,Duduca Sevastiţa", comedie în 3 acte, de d. Ion Sân Giorgiu, 1939)

*

,,D-şoara Elvira Godeanu, care, în rolul fetei sportive, a adus, pe lângă tinereţe, farmec şi frumuseţe, un excepţional dar de a se mlădia, nu numai pe jocul propriilor ei iluzii, susţinute cu convingere şi temperament, dar şi pe jocul de iluzii al celorlalţi, ceeace era mai greu; tocmai de aceea, socotim că d-ra Elvira Godeanu a înregistrat un frumos succes, fiindcă, provocatoare a conflictului şi hotărâtoare a desnodământului, pe tactul jocului domniei sale s'a sprijinit echilibrul întregei acţiuni." (Mircea Ştefănescu, Premierele/ Teatrul Naţional/ Duduca Sevastiţa, comedie în 3 acte, de Ion Sân Giorgiu, 1939)

*

,,Frumoasă şi convingătoare, atât cât permitea osatura rolului, d-ra Elvira Godeanu a interpretat cu sinceritate pe fiică... " (Ion Anestin, Teatrul Naţional: ,,Duduca Sevastiţa"", Comedie în 3 acte de d. Ion Sân-Giorgiu, Timpul, 11 martie 1939)

*

,,D-ra Elvira Godeanu este, ca întotdeauna, cuceritoare, plină de nerv şi variată în jocul ei ..."" (*** ,,Duduca Sevastiţa"", 20 martie 1939)

*

""Doamnei Elvira Godeanu îi facem omagiul de a nu o confunda în această lume de frumuseţi cu suflete uscate. În scurta dar frumoasa ei carieră de până acum - o carieră încă la început dar pătrunsă de o respectuoasă şi timidă grijă de a se prezenta în faţa publicului nu numai cu atributul frumuseţii, dar şi cu râvna aceasta de a o justifica pe scenă.

Cu fiecare rol nou, râvna aceasta a dat roade. Progresele artistei s-au apropiat tot mai mult de frumuseţea femeii. Astăzi, personalitatea doamnei Elvira Godeanu, armonizată pe deplin, o justifică în fruntea generaţiei tinere, îndreptăţind cele mai frumoase nădejdi de viitor." (Reporter, O zi din viaţa unei artiste: Elvira Godeanu, Comedia, 23 aprilie 1939)

*

,,Gândul bun al domnului Camil Petrescu rămâne, chiar dacă încercarea nu a înscris o izbândă. Biruinţa ce se cerea noilo interpreţi are în prim rând puternica piedică a amintirii echipei trecute ...

Echipa de aseară îşi va găsi preţuitorii entuziaşti peste câţiva ani, când noile generaţii de spectatori vor opune tinerilor actori contemporani cu ele bătrâna falangă a celor ce azi debutează în fresca lui Ion Luca.

Pentru a înfrânge această piedică s-ar fi cerut interpreţilor de azi daruri cu totul excepţionale, ceea ce nu a fost cazul. În afara d-lui A. Pop Marţian, care a trasat un excelent Tipătescu, a d-lui Marius în Agamiţă, a d-lui Ulmeni în Trahanache, Balaban în Farfuridi şi d-nei Elvira Godeanu în Zoe, restul interpreţilor au fost mult sub roluri, fie din lipsa sufletului, fizicului, sau ceiace e mai grav înţelegerii personajului. " (Ion Anestin, O scrisoare pierdută, Timpul/ 4 octombrie 1939)

,,De pe acum să observăm că cel puţin trei din noii interpreţi încercaţi de d-l Camil Petrescu ni se par inexpropiabili: d-na Elvira Godeanu, d-l Pop-Marţian şi d-l Ulmeni. Avem o coană Zoiţică, un Tipătescu şi un Trahanache de mare clasă, iar toţi trei reuşesc pentru prima oară să ne aducă în minte că există în Scrisoarea pierdută nu numai o comedie politică, ci şi una de iubire. Acest lucru are asupra vechii interpretări avantajul de a reda piesei miraculoasa ei construcţie dramatică. Avem uneori, în trecut, impresia că prin exces de virtuozitate mecanică,Scrisoarea pierdută devine o serie de scheciuri comice jucate magistral, dar fără legătura intimă, când adevărul e că cele patru acte ale piesei sunt un exemplu neasemuit de economie dramatică şi de complexitate organică." (Mihail Sebastian, Viaţa românească, XXXI, nr. 11/ nov. 1939)

*

,,Acţiunile lui Aimee sunt în continuă urcare ... Iar Elvira Godeanu se ia la întrecere cu Olga Cehova ..." (Aimee de H. Coubier, 1941/ apud Dan Bârlădeanu, Elvira Godeanu, Flacăra, nr. 23/ 9 iunie 1977)

*

„Pentru asemenea rol (Zaza, 1945, n.n.), de o mare complexitate de stări sufleteşti, se pretindea o interpretă de întinse resurse.

Elvira Godeanu, actriţă de o frumuseţe cuceritoare, a îndeplinit aceste cerinţe, imprimând rolului ritmul crescendo, duioşia, jucând în stil de mare actriţă."" (Ioan Massoff, Teatrul românesc, volumul VIII, Editura Meridiane, 1981, pg. 262)

*

"... Atâtea Marguerite şi-au perindat, pe cărările sensibilităţii mele, siluetele fantomale.

Acum, iat-o pe radioasa Elvira Godeanu.

Îi mulţumesc pentru bucuria ce mi-a hărăzit-o de a fi scris o nouă ,,Damă cu camelii", pentru arzătoarea pasiune ce a pus-o pentru realizarea ei scenică, pentru clipele de adevărată emoţie artistică ce mi le-a dăruit, când am văzut-o păşind în scenă, atât de patetică, atât de umană, în rolul Margueritei Gautier, însuşiri care o aşează printre cele mai mari dintre înaintaşele sale." (Al. Kiriţescu, Dama cu camelii, Caietele Teatrului Maria Filotti, nr. 3, 1945-1946)

*

,,Doamna Elvira Godeanu a fost desemeni din ce în ce mai stăpână pe sine, şi mai frumoasă, cu cât mergea înapoi în timp. Schiţa bătrânei din primul act a avut destul farmec, pentru a culmina în plenitudinea tinerească din ultimul act." (Dan Petraşincu, Cronica Dramatică/ Teatrul Comedia: Lângă draga mea, piesă în 5 acte de Marcel Achard, Naţiunea/ 30.III.1947)

*

,,Doamna Elvira Godeanu, care a apărut în primul act, înfăţişând o bătrână surdă şi simpatică, a coborât treptele amintirii, până a devenit frumoasă şi tânără, aşa precum o place publicul. Artista a ajuns la maturitatea talentului ei, care, la începutul carierei sale, părea inexistent. Ar putea îndrăzni să atace rolurile cele mai grele şi mai complexe." (Isaiia Răcăciuni, Teatrul Comedia: ,,Lângă draga mea",piesă în 5 acte de Marcel Achard, Libertatea/ 30.III.1947)

*

,,Profilul d-nei Elvira Godeanu supărător de tineresc.

Cu faţa către public, iluzia bătrâneţii ar fi fost mai valabilă, chiar coborârea pe scară a bătrânilor soţi eroi ai întregei acţiuni, coborâre care simboliza pătrunderea lor în trecut cu personalităţi distincte, n'a fost îndeajuns de speculată. Începând cu al doilea tablou însă totul a fost «come il faut» cum ar fi spus chiar şi Marcel Achard.

D-na Elvira Godeanu a fost femeia matură plină de tact, preţuind cuvântul care trebuia să păstreze într'o singură persoană şi iubitul şi soţul şi pe tatăl copiilor ei.

Apoi, a ştiut, rând pe rând, să redea cât mai convingător disperarea care adânceşte egoismul, cochetăria femeii ce se ştie iubită de cei din jur, dar căreia îi suprapune fidelitatea conjugală şi în sfârşit hotărârea adevăratei iubiri care-ţi îndrumează sufletul şi pasul alături de cel drag." (*** Cronica dramatică, Lângă draga mea de Marcel Achard, Poporul/ 30.III.1947)

*

,,D-ra Elvira Godeanu a fost Zoe Trahanache. Rolul de comandă, când alarmat, când dezlănţuit în voinţă fermă şi abuz al femeii cu loc important, cu vicleşugurile şi patimile ei, în lumea asta şubredă şi gheşeftară a fost împlinit în sinuozitătile lui de interpretă. " (Ion Marin Sadoveanu, Naţiunea, septembrie 1949)

„Excepţional jucată de Elvira Godeanu şi Toma Dimitriu, scena dezvăluirii secretului scrisorii în actul II a fost realizată cu acea încordare subtil-patetică la cre nea-m referit.

... Elvira Godeanu, în rolul Mariei Sergheevna, a redat aici marea luptă ce se dă în sufletul mamei ce vrea să-şi apere copila de lovituri grele şi căreia totuşi cinstea îi impune să-i dezvăluie adevărul despre caracterul abject al tatălui." (Magdalena Focşa, Caleaşca de aur de Leonid Leonov, Informaţia Bucureştiului/ 12 noiembrie 1957)

,,Am admirat-o pe Elvira Godeanu ca mamă îngrijorată şi harnică, preşedintă de soviet, şi trebuie s-o felicităm, pentru că, într-un rol atât de nou pentru ea, agăsit atâta naturaleţe şi atâta bunătate cuceritoare.

Cu o fizionomie dulce şi o voce îngerească, a dat un parfum aparte vechii dragoste ... " (Andrei Băleanu, Leonid Leonov: Caleaşca de aur, Scânteia/ 20 noiembrie 1957)

*

,, Apărând în rolul Mariei Sergheevna, de o factură de loc obişnuită pentru ea, Elvira Godeanu, cu farmecul ei aparte, a comunicat o căldură şi o emoţie simplă, reţinută, evidentă atât în timbrul liniştit, uşor obosit al glasului, cât şi în tăcerile grele de înţelesuri (poate renunţăa fără grijă la unele gesturi de voită simplitate, când se aşează cu palmele pe genunchi sau îşi vâră adânc mâinile în buzunare, ceea ce nu o avantajează şi nici nu-i fac mai autentic profilul de activistă." (Mihail Lupu, Caleaşca de aur la Teatrul Naţional, Scânteia tineretului, 20 noiembrie 1957)

*

,,În această ordine de idei, a interpretării, trebuie menţionaţi Elvira Godeanu pentru subtila relevare a prostiei şi neputinţei Polinei..." (Mariana Pârvulescu, Opinii ... pe scurt / Duşmanii de Maxim Gorki/ Flacăra, nr. 26/ 28 iunie 1958)

*

,,Elvira Godeanu a creat o Arcadina autentică, puţin blazată, foarte superficială, conştientă de farmecul ei, dar şi de faptul că acest farmec e în declin, obişnuită să domine şi neliniştită ca nu cumva această dominaţie să scadă cu vârsta, generoasă atunci când interesul ei nu e în pericol, dar capabilă de cruzime pentru a-şi salva liniştea şi dragostea.

Multă feminitate, cochetărie, o uşoară vulgaritate şi o perfectă stăpânire de sine a femeii care luptă împotriva vârstei." (Margareta Bărbuţă, Pescăruşul de Cehov/ la Teatrul L. Caragiale, Veac Nou/ 6 februarie 1959)

,,În distribuţie, alături de Elvira Godeanu, Cella Dima şi Carmen Stă-nescu, spectacolul s-a bucurat de contribuţia artistei emerite Agepsina Macri-Eftimiu.

Dacă spectacolul va porni de la datele interpretării, renunţând cât de curând la concepţia grandilocventă inutilă de la premieră, Parada va fi o piesă de succes, la proporţiile gândite de autor şi garantate de actori." (Mihnea Gheorghiu, Un document satiric/ Parada - Teatrul Naţional L. Caragiale'', Contemporanul/ 27 mai 1960)

*

,,Elvira Godeanu a realizat o creaţie diferită, umplând cu datele propriei personalităţi conturul unui rol de o impresionantă sarcină dramatică.

Actriţa a preferat să foreze mai în adâncimea zăcământului satiric al textului, mutând accentele replicilor, astfel încât ceea ce suna tăios şi grav, se converteşte în ironie şi aluzii... " (Dumitru Solomon, Vizita bătrânei doamne, Gazeta Literară/ 25 iulie 1963)

*

,, {...} Elvira Godeanu a fost cum nu se poate mai convingătoare în trăirea ultimelor iluzii şi a renunţării definitive a Claudiei Roxan, jucând cu o bogată paletă de discreţie şi adâncime ... " (Radu Popescu, Moartea unui artist de Horia Lovinescu, Magazinul/ 25 aprilie 1964)

*

,,Elvira Godeanu a subliniat tactul şi umorul rafinat al Claudiei." (Andrei Băleanu, Horia Lovinescu/ Moartea unui artist la Teatrul Naţional din Bucureşti, Scânteia/ 14 mai 1964}

*

,,Elvira Godeanu, la rândul ei (cum se vede e o distribuţie de zile mari) e, într-un rol scris cu eleganţa impusă de personaj, o actriţă uşor capricioasă şi superficială, dar cu un fond bun, vanitoasă şi rea cât îi şade bine unei femei ce se ştie frumoasă şi capabilă de a fi iubită, dar şi altruistă în dorinţa de a veni sincer în ajutorul cuiva." (Dinu Săraru, Cronica dramati că/ Moartea unui artist de Horia Lovinescu, Gazeta literară/ 14 mai 1964)

*

,,În rolul actriţei Claudia Roxan Elvira Godeanu, punctând personajul puţin romanţios, puţin cabotin, cu un umor şi o autoironie de bună calitate.

Mai convenţionale mi s-au părut momentele dramatice. " (Traian Şelmaru, Umanism şi contemporaneitate, Contemporanul/ 15 mai 1964)

,,{...} Elvira Godeanu este o Claudia Roxan spirituală, ascunzând vechi dureri şi jigniri sub masca unei camaraderii lucide şi stenice. " (Mariana Pârvulescu, Moartea unui artist de Horia Lovinescu, România Liberă/ 19 mai 1964)

„Evoluţia Claudiei Roxan este admirabil brodată de Elvira Godeanu, din puţină, dar fină ironie, din multă vivacitate şi capricioasă feminitate, care nu umbresc însă filonul sincer şi cald al devoţiunii prieteneşti. " (Emil Riman, La Teatrul Naţional "L. Caragiale" - Moartea unui artist de Horia Lovinescu, Informaţia/ august 1964)

*

„Corespondenţii săi în ridicol mizer (ai lui Ion Finteşteanu, în rolul tatălui lui Orfeu, n.n.), mama Euridicei şi amantul acesteia, bătrâni actori ambulanţi, au fost interpretaţi cu mult brio de Elvira Godeanu şi Nicolae Brancomir. " (Radu Popescu, Carnet cultural/ Euridice de Jean Anouilh, România liberă/ 16 martie 1966)

*

,,Cu o voce puţin vulgară, bine compusă, cu gesturi caracterizatoare, Elvira Godeanu a redat pregnant ridicolul vedetei feminine a trupei." (M. Radnev, Cronica teatrală/ Euridice de Jean Anouilh, Informaţia/ 23 martie 1966)

*

„Desigur, doamna Maria nu poate fi încă decât Elvira Godeanu, atât de maiestuos feminină, atât de emoţionant tandră şi delicată, atât de elegant şi de fermecător soţie, matroană, şi «Doamnă»". (Radu Popescu, Apus de soare de B. Şt. Delavrancea în noua sală a Teatrului Naţional ,,I.L. Caragiale'', România Liberă/ 25 decembrie 1973)

*

,,Reîntâlnirea după ani cu George Calboreanu, cu Elvira Godeanu -aceiaşi şi totuşi alţii, rostirea odată cu ei, în chipul atât de cunoscut a splendidelor replici ale capodoperei prin excelenţă poetice şi oratorice scrise de Delavrancea - trezeşte o emoţie care merge până în zonele adânci ale afectivităţii spectatorului.

... Secondându-l cu nobleţe, Elvira Godeanu a conferit o ţinută nobilă, o subtilă căldură şi feminitate Doamnei Maria, prima doamnă a Moldovei - sprijin discret al frământărilor lui Ştefan." (Natalia Stancu, Cronica dramatică / Apus de soare de B. Şt. Delavrancea la Teatrul Naţional, Scânteia/ 25 decembrie 1973)

*

"... din dreapta şi din stânga scenei, cortina grea, de culoarea mierei, cu frumoase motive populare stilizate, şi-a deschis aripile larg, făcându-ne să simţim fâlfâirea răcoroasă a acestui început de zbor, s-a ridicat cortina interioară, de catifea cenuşie şi a apărut singur, meditativ, cătând spre infinit, într-o maiestuoasă linişte, voievodul Ştefan, actorul George Calbo-reanu, el însuşi un voievod al scenei româneşti.

... După un moment de tăcere, ilustrul artist a rostit - aşa cum şi-a dorit - primele cuvinte pe scena nouă, replica întâi din actul III, chemarea către doamnă: «Vino, Maria!». A apărut, în toată frumuseţea şi eleganţa ei calmă, Elvira Godeanu şi noua existenţă a Naţionalului a început." (Valentin Silvestru, Teatrul Naţional/ Seara primă şi solemnă, România Literară, nr. 52/ 27 decembrie 1973)

*

,,Şi toate laolaltă ... au pregătit apariţia încet dominantă şi apoi stăruitor învăluitoare a Elvirei Godeanu ...

Este, fireşte, greu să desprinzi imaginea Doamnei Maria de Ştefan Vodă; ele pornesc, de la viziunea lui Delavrancea, definindu-se şi completân-du-se reciproc. Dar personalitatea Elvirei Godeanu e înzestrată cu o distincţie prea marcată; independent de relaţiile ei scenice, de ştiinţa de a da fără ostentaţie relief şi pregnanţă acestor relaţii, Elvira Godeanu - ajutată şi de fluxul de aer ce o înconjoară pe scenă - lasă ea însăşi o dâră de neşters, cu eleganţa vaporoasă, calmă şi caldă a trecerii ei, cu luminozitatea mângâioa-să a privirii, cu demnitatea sfioasă a gestului şi cuvântului ei. " (Florin Tornea, Apus de soare, revista Teatrul, nr. 1/ ianuarie 1974)

7. Totul în viaţa mea a fost la locul lui

Într-o confesiune făcută lui Carmen Dumitrescu (Flacăra, nr. 20/ 19 mai 1989), Elvira Godeanu face o sinteză a vieţii şi carierei sale impresionante:

,, - {... } Aţi fost o răsfăţată a cronicarilor, a publicului. S-a resimţit acest lucru în relaţiile umane?

- De fapt vreţi să mă întrebaţi dacă am fost o mofturoasă, dacă am avut aere de prinţesă? Niciodată! Am detestat comportarea actorului care se crede deasupra celorlalţi pentru că în celula lui s-a nimerit un pic de talent. Modestia, bunătatea, cumpătarea, simplitatea, sau cum se spune la noi la Tg-Jiu «să stai în banca ta» au fost în vederile mele. Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă pentru că am trezit doar norocul celorlalţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii.

{... } Dar eu trăiesc acum cu amintirile mele dragi, cu anii strălucitori care m-au făcut fericită. Totul în viaţa mea a fost la locul lui (subl. n.). Talentul este o mare binefacere şi am avut noroc pe scenă şi în viaţa mea particulară."

Cel care face astfel de afirmaţii, nu poate fi decât un om în adevăratul sens al cuvântului. Unul care îşi respectă semenii ca pe sine însuşi, le recunoaşte valoarea, ia de la ei ceea ce crede că merită să fie luat şi duce mai departe, ca pe o moştenire nepreţuită, tot ceea ce e mai curat şi mai înălţăţor în fiinţa numită om.

Despre omul Elvira Godeanu, despre mentalitatea, caracterul şi nobleţea acesteia, despre cum s-a văzut pe sine şi cum au văzut-o ceilalţi, despre noroc şi nefericire, şi despre multe altele care împreună definesc mitul unei actriţe celebre, vom încerca să vorbim în continuare. Vom apela, ca şi până acum, la opiniile celor din jur, la interviuri şi cronici, la mărturiile actriţei, la ,,sertarul cu umbre", cu alte cuvinte.

*

,,Un lucru o deosebeşte însă de marea majoritate a femeilor: are cultul prieteniei, care - să mă ierte cititoarele mele - este mai mult o virtute masculină.

O prietenie mereu vigilentă şi atentă, alcătuită din atenţiuni mişcătoare şi dovezi neaşteptate de solicitudine, când te aştepţi mai puţin. Prietenie întemeiată nu atât pe o lungă obicinuinţă de a se găsi laolaltă, dar pe identitatea de năzuinţi şi de simţiri, şi aceasta pe tărâmul care îi este cel mai drag, al artei sale. Atunci este de o curiozitate avidă, simte nevoia să afle şi să compare, este în ea o tendinţă mereu prezentă de perfectibilitate, caracteristică tuturor autenticilor creatori de frumos.

Şi e bună - nespus de bună. Bunătatea este lumina radioasă care împodobeşte ca o binecuvântare această radioasă făptură. Ajută în dreapta şi în stânga fără ca nimeni să afle. Acum două luni s-a întors de la vila ei din munţi, în Gorj, cu inima frântă:

- La Bucureşti nu ne dăm seama de ce înseamnă seceta de anul acesta ... E îngrozitor! ... Ardeau munţii Gorjului, până în Argeş şi mai departe. Am plecat ameţită.

Pentru a face binele nu cruţă nici o osteneală, nici cheltuieli. În ultimele zile această regină a scenei româneşti s-a deplasat de trei ori în provincie să adune cartofi şi fasole pentru protejaţii ei. Aşa e că nu vă vine să credeţi? Apoi camarazii şi camaradele în nevoie, de câte ori n-au primit ajutorul discret al Elvirei?

Câte toalete de-ale ei n-au îmbrăcat artiste mai tinere, cari alminteri nici n-ar fi putut apare pe scenă. {... } Apariţia ei pe scenă, în lume, oriunde, lărgeşte şi iluminează cadrul, vivifică ambianţa. Guşti acea senzaţie fizică de bună stare, acea încântare a întregii tale fiinţe, acea euforie la care participă deopotrivă inima şi nervii.

Toate acestea fac din Elvira o făptură unică. Publicul de teatru a adoptat-o în preferinţele şi dragostea lui, a încorporat-o în inima şi în memoria lui tandră ca ceva foarte de aproape şi foarte mângâietor.

Acum câţiva ani mă găseam la Paris. Străbăteam într-o dimineaţă Boulevard de Capucines, apoi Avenue de L'Opera cu Elvira Popescu. Trecătorii grăbiţi se opreau deodată în loc: «Elvire ... C'est Elvire!»

Când am intrat împreună la Cafe Anglais, unde urma să dejunăm, s-a făcut o tăcere desăvârşită - furculiţe şi cuţite au căzut deodată în farfurii...

La Bucureşti, când Elvira trece pe stradă sau apare la o premieră, se aud murmure: «Elvira! Uite-o pe Elvira!»

Dar e Elvira noastră, unică şi neasemuită." (Alexandru Kiriţescu, Elvira Godeanu - artistă şi femeie, Rampa, luni 11 noiembrie 1946)

,,Elvira Godeanu este o personalitate cuceritoare, o personalitate vie, strălucitoare, plină de dragoste pentru OM, pentru că una din trăsăturile acestei actriţe, acestei personalităţi deosebite artistice, acestui stâlp dintot-deauna al teatrului românesc a fost dragostea de Om. Cred că această dragoste de Om a ţinut-o atât de tânără, atât de frumoasă. Cred că această dragoste de viaţă şi de Om a făcut-o ca la această vârstă să aibă încă în ochi lumina, forţa tinereţii şi în fizic frumuseţea. " (Andrei Magheru, Secretul luminii din ochii Elvirei Godeanu, Almanah Tribuna/ Spectacol, 1986)

*

,, Nu m-am bazat pe memorie. Am transcris, pur şi simplu, dialogul nostru, dar înţelegerea cu interlocutoarea mă hărţuieşte, pentru că Elvira Godeanu este o fiinţă rară. Se deschide sufleteşte, cucereşte prin simplitate, este stăpâna dintotdeauna a deciziilor sale, este plăpândă şi emoţionată ca la un început de drum. Am avut revelaţia întâlnirii cu un suflet tânăr, cu un spirit elevat, neatins de bolile bătrâneţii sau de durerile omeneşti. Pentru mine este un cocteil din tot ce-a întrupat pe scenă, pentru că nu scena i-a împrumutat ceva din măreţia ei, ci Elvira Godeanu a dat, din fiinţa ei, strălucire artei. Bătrâna doamnă este fetiţa de 7 ani care scoate din cufărul vechi al mătuşii dantelele obosite şi se pregăteşte pentru reprezentaţie.

Plec, din ce în ce mai nedumerită şi mai vrăjită ... " (Carmen Dumitrescu, Elvira Godeanu: 85 de ani/ Replici pe scena vieţii, Almanah Flacăra, 1989)

*

,, - Momentul cel mai plăcut din viaţa dumneavoastră?

- Căsătoria cu Emil Prager. Alt moment fericit în viaţă n-am avut.

- Momentul cel mai neplăcut pe care l-aţi trăit?

- Au fost două. Unul, moartea mamei mele care s-a petrecut la zece dimineaţa, iar eu seara eram în asociaţie cu doamna Filotti şi a trebuit să joc în Dama cu camelii. Publicul - sala era ticsită - aflase, simţeam asta după cum mă urmărea. Am avut la un moment dat un hohot de plâns, m-am întors cu spatele, dar am jucat. Când am murit pe scenă am trăit moartea mamei. Doctorul, aveam doctor la cabină, a vrut să-mi ia pulsul. Nu-l mai aveam.

Al doilea moment trist, a fost moartea soţului meu, care n-ar fi trebuit să moară, la 96 de ani. Emil era perfect sănătos, lucid, cu o memorie extraordinară. Dar mâna, inconştienţa unui doctor, l-au convins să-l opereze la ochi, ceea ce, i-au spus-o nişte medici străini, nu era permis. L-am rugat în genunchi să n-o facă, dar nu l-am putut feri, doctorul mi l-a răpit, l-a dus la spital şi mi l-a omorât. Era în 1985, am stat trei luni în frig la spital, şi foame, şi nesomn. El orbise şi trebuia să am grijă de el. M-am distrus atunci şi nu mi-am mai revenit. {...}"

*

,,- Ce calităţi apreciaţi mai mult la oameni?

- Caracterul, în primul rând. O prietenie dăruită cu sinceritate şi generozitate. În lumea teatrului sunt destule intrigi, nu mă gândesc la cele pe care le vede spectatorul, ci la celelalte, dar în lumea teatrului am cunoscut şi oameni care aveau caracter. Pe aceştia i-am preţuit. Cel mai mult trebuie să preţuim sinceritatea, că de mincinoşi e plină lumea, o Doamne!{... }

- Dintre cronicarii care au scris despre dumneavoastră pe care l-aţi socoti cel mai obiectiv, cel mai etic?

- Nu m-au interesat niciodată cronicarii. Am iubit publicul şi pentru el am jucat. Cronicarii erau capricioşi, unii aveau în teatru soţiile, alţii altele. Nu m-au interesat opiniile lor.

Carandino, ca să amintesc unul, a scris despre mine ironic fireşte, că ar trebui să apar goală la revista lui Tănase, dar pentru asta nu i-am purtat pică, când a fost el în lagăr la Târgu-Jiu, i-am venit în ajutor cu tot ce am putut.

- Defectul cel mai greu de suportat?

- Intriga, care-i lucrul cel mai uşoar de construit. Oamenii care calomniază, din nefericire prea mulţi, oamenii purtători de vorbe mi-au fost cei mai de nesuferit.

- Pe cine aţi invidiat cel mai mult şi pentru care motiv?

- N-am avut niciodată acest sentiment al invidiei. Nu am invidiat nici pentru frumuseţe, nici pentru succese, nici pentru bogăţie. M-a ferit Dumnezeu, şi prin asta mi-a dat fericirea vieţii mele. Asta m-a făcut fericită. Acesta-i lucrul cel mai de preţ pe care îl pot dori cuiva." (Nicolae Arsenie, Zece întrebări la superlativ, Adevărul literar şi artistic, 16-22 decembrie 1990)

*

,,Avea o voinţă teribilă, era extrem de bună la suflet, nespus de darnică, precum toţi marii artişti, a trăit şi a murit ca o regină. Ultimele sale vizite în oraşul copilăriei, la Tg-Jiu, au avut loc în 1970 şi 1975 şi, până în ultima clipă a vieţii ar fi vrut să mai revină în Gorj. Dar timpul, vârsta, n-au mai iertat-o... " (G. Manoniu/ Maria Simion, Elvira Godeanu - In memoriam, Gorjeanul, 28 mai 1992)

8. Ideea că zeiţa frumuseţii e mereu cu noi ne-a făcut mai suportabil urâtul

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit...

A fost odată o fată frumoasă, ai cărei bunici veniseră de peste mări şi ţări, stabilindu-se într-o cetate mică şi liniştită, aflată pe malul unui râu puternic şi majestuos numit Jiu.

Mama ei, Josefina, citea cu pasiune poveşti cu prinţi şi prinţese şi aştepta ca Făt Frumos să vină de pe alte meleaguri, s-o îndrăgească şi să o ducă departe, la castelul lui, unde să trăiască amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Şi într-o zi, aşa cum numai în poveşti se poate, Făt Frumos a venit, cei doi s-au iubit din prima clipă, s-au căsătorit şi au plecat să locuiască într-un oraş de pe malurile celui mai mare râu din ţara aceea, Dunăre pe numele lui.

Numai că, după scurtă vreme, Făt Frumos s-a dat de trei ori peste cap şi s-a transformat în zmeu, dându-şi astfel arama pe faţă. Josefina, împreună cu fiica ei nou născută, botezată Elvira, după o eroină din basmele adolescenţei, a trebuit să se întoarcă acasă, ducând cu ea doar tristeţea visului neîmplinit.

Aici, pe malul Jiului, Elvira a copilărit în pace, a învăţat ceea ce era de învăţat şi a pus la suflet ceea ce era de pus la suflet. Când a sosit sorocul, aşa cum îi hărăziseră ursitoarele la naştere, a plecat în Cetatea de scaun a împărăţiei, unde, după multă trudă, a ajuns să fie admirată şi iubită ca o regină, devenind ea însăşi personaj de legendă.

Iar despre ceea ce a făcut în viaţă şi despre cum a rămas în amintirea oamenilor ţării aceleia, cronicarii timpului au lăsat mărturie după cum urmează:

,, Elvira Godeanu:

Regină a scenei şi a farmecului românesc. Elvira Godeanu:

Nu! E prea lung şi prea ceremonios!... E pentru afişul premierei, pentru serile de gală când publicul ei, care ca tot publicul de teatru românesc se striveşte în sălile de spectacole, aşteptând în bâzâitul de stup de albine prea plin, freamătul cortinei gata să-şi desfacă faldurile. Prefer: Elvira, şi atât!

Pentru că este mai mult decât un nume: o lozincă, o invitaţiune la toate fermecătoarele bucurii pentru mii şi mii de inimi. Aceste trei silabe dulci şi muzicale au devenit atât de iubite, atât de populare, încât nu mai e nevoie de nimic: Elvira! Am văzut-o pe stradă pe Elvira! Şi nimeni nu mai întreabă: - Care Elvira? Godeanu?

Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii: Elvira Popescu. Dar aceea ne-a părăsit. Astălaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni şi continuă să-i vie.

Suntem prieteni de multă vreme, dar prietenia n-a fost continuă ca o apă al cărei susur cu anii devine monoton, după cum faptul de a reflecta aceleaşi stele dă undelor ei o strălucire nătângă. În prietenie am preferat amândoi eclipsele, tăcerile, apoi regăsirile cu noi surprize ale sufletelor cu fioruri înnoite în contemplarea frumosului, cu atâta experienţă de artă adunată de fiecare din noi şi pe care o putem pune la mijloc, într-o camaraderească emulaţie, în vederea a noui realizări.

Sunt apoi autorul - pe care Elvira - în seri triumfale - i-a dăruit emoţii

de artă de neuitat." (Al. Kiriţescu, art. cit.)

*

,,Cu faţa tivită de marama de borangic, cu ţinută de maiestuoasă simplitate în veşminte ei domneşti, fiica Radului cel Frumos şi Doamna lui Ştefan Vodă stă sprijin şi mângâiere soarelui Moldovei, când pâcla înserării coboară asupra lui. Aşa îmi apare în faţa ochilor Elvira Godeanu. Icoană din icoanele neamului românesc, pereche de nedespărţit a chipului voievodal sculptat din înţelepciune, din bărbăţie dârză şi pătimaşă dragoste de ţară, căruia îi dădea, cu ani în urmă fiinţă scenică un interpret ilustru: George Calboreanu. " (Constanţa Trifu, art. cit.)

*

,,Ca într-un miraculos trucaj cinematografic, tinereţea de spirit a interlocutoarei mele se transformă, pe măsură ce povesteşte, într-o neverosimilă tinereţe a trăsăturilor fizice, frumuseţea - aproape proverbială - a Elvirei Godeanu - «la belle roumaine», reînviind cu fiecare propoziţie.

Desigur, acum, în stradă, pe grilajul îngheţat al casei de vizavi, un şir de juni admiratori stau cu ochii aţintiţi la geamul luminat de la etajul III unde, plutind printre vasele încărcate cu flori - «Nu ştiu cum trag florile la mine.» - Dama cu camelii a Bucureştilor anilor '40, divina Garbo - de ce nu «divina Elvira»? - poate să apară în orice moment ...

Între trecut şi prezent graniţele nu mai există.

Zeci de ani de teatru, nenumărate călătorii prin lume, sute de figuri cunoscute sau întrezărite doar între două ridicări de cortină, roluri şi întâmplări, locuri şi replici, amintiri tandre şi resentimente capricioase, absorbite toate cu o uluitoare memorie afectivă şi restituite, prin cuvânt, unui prezent mai viu decât prezentul însuşi ... " (Adriana Popescu, art. cit.)

*

,,Din această cutie cu surprize a talentului Elvirei au răsărit personaje cu care nu părea să aibă corespondenţe, nici fizice nici spirituale. Şi totuşi Elvira - aceeaşi care ne fermecase în rolul capricioasei, şiretei şi romanticei Aimee din comedia lui Heinz Coubier, sau în acela al zvăpăiatei, dar bunei Zaza din comedia lui Berton şi Simon - tot ea ne-a redat zbuciumul ciudatei Arcadina din Pescăruşul lui Cehov, care se sfâşie între iubirea pentru fiu şi pentru amant (Trigorin) - şi tot ea a întruchipat figura dură a bătrânei Clara Zachanassian din piesa lui Durrenmatt - Vizita bătrânei doamne, cinica cruzime cu care, înarmată cu miliardele şi dispreţul ei pentru laşitatea oamenilor, se răzbună pe meschinăria micilor burghezi din ingratul ei orăşel natal.

Un moment crucial în cariera Elvirei a fost acela în care a creat primul ei rol de compoziţie, Sophia Gerould din Casa Hervey, piesa lui Avery, trecând cu aparentă facilitate, în urma unui studiu serios al rolului, de la tinereţea personajului, la bătrâneţea încununată de discreţie, supleţe, duioşie şi umor. Ni s-a dezvăluit atunci ca o inteligentă creatoare de tipuri, aşa cum a fost şi în servitoarea Frosa din Ion Anapoda, a lui G. M. Zam-firescu şi, mai de curând, în cabotina mamă a Euridicei, pitoresc caricaturală, din piesa lui Anouilh.

Cred că nu pot încheia mai admirativ aceste rânduri de fost cronicar şi dramaturg decât amintind linia sobră şi măreaţă pe care a dat-o Elvira Godeanu Doamnei Maria a lui Ştefan cel Mare, aceea pe care pana înflăcărată a lui Delavrancea a turnat-o în bronzul devotamentului pentru falnicul zimbru al Moldovei." (Mircea Ştefănescu, Portret Elvira Godeanu, Caiet-program nr. 11 al Teatrului Naţional ,, I. L. Caragiale'', Bucureşti, stagiunea 1971-1972, pg. 15-17)

*

,,A jucat sute de roluri, strălucită parteneră a lui Vraca sau Bălţăţeanu, dar în conştiinţa mea rămâne - după ce am văzut atâtea alte interpretări ilustre - ideala Zoe din Scrisoarea pierdută. O revăd, vrăjit. Aducea în rol o complexitate, o diversitate de aspecte sufleteşti, o intensitate a trăirii, copleşitoare. Cred că niciodată Zoe nu a fost jucată cu o asemenea credinţă şi convingere, cu un haz mai contagios. A fost darul ei de a nu fi niciodată alăturea cu drumul, falsă, artificială, declamatorie sau convenţională, fie că interpreta roluri mari, fie că făcea servicii teatrului în apariţii de sacrificiu.

Am văzut-o, ultima dată, într-un rol de trei vorbe, în Euridice. O s-o uit vreodată? O să uit vreodată ştiinţa ei de teatru, măsura armonia, discreţia pe care le-a adus în orice rol, tot atâtea virtuţi exemplare şi fără egal, pe care tinerele generaţii ar trebui să le deprindă de la marii lor înaintaşi şi pe care Elvira le oferă, darnică în lecţii de teatru - o să uit vreodată de această comoară, şi merită să fie uitată?

Foarte curând, Teatrul Naţional va trăi evenimentul de emoţie, implicând atâtea îndatoriri şi răspunderi, intrarea în noua lui casă.

Se poate cinsti pe sine mai bine, mai potrivit şi mai obligatoriu, decât rechemând-o pe Elvira să joace?"(Aurel Baranga, Elvira, Săptămâna culturală a Capitalei, nr. 125/ 27 aprilie 1973)

*

,,Şi pentru asta depun aici mărturie, fiindcă dacă n-am lucrat direct cu Elvira, am putut pătrunde totuşi în laboratorul ei de creaţie, asistându-l pe Meşterul Sică Alexandrescu şi ţinându-i caietul de regie, la prima montare, după război, a Scrisorii pierdute.

Deşi în acel moment vedetă consacrată, cu zeci de roluri la activ, şi la a doua ei Zoiţică (o mai jucase în 1939), Elvira - , concentrată, aşarnată asupra unei noi interpretări posibile, şi-a şlefuit într-un iureş personajul, sub indicaţiile severe ale regizorului, în luptă - şi el - cu imaginile moştenite.

Nu pot uita scenele cu primul ei partener, tumultuosul Critico - Tipătescu, ajunse zilnic la un grad de combustie din ce în ce mai înalt, şi urmărite de pe tuşă - mai în glumă, mai în serios - de Giugaru, Finteşteanu şi Birlic. Şi odată Birlic nu s-a mai putut abţine: «Elvira, cu ţâfnele ei elegante ne mănâncă pe toţi ... Sică, ai grijă... ne are în buzunar, Dom'le!»

Nu ştiu dacă acelaşi sentiment l-au putut avea şi partenerii Elvirei -Maşa, sau Elvirei - Clara Zachanasian, dar pot să spun că nu demult, când s-a transmis la televiziune Medalionul Elvirei Godeanu, cu câteva roluri filmate cu mulţi ani în urmă, am găsit interpretările ei fără cusur.

După atâtea experimente artistice, după mutaţiile petrecute în arta spectacolului, într-o altă etapă a acestui tragic secol, care sunt calităţile care au asigurat seducţie perenă - pot spune - a acestor interpretări? Ar merita o analiză mai aprofundată.

Să fie oare - cum s-a spus - «puterea de caracterizare şi nuanţare a eternului feminin», «ştiinţa ei de teatru», măsura, discreţia, relaţia de plan secund cu partenerii, nobleţea în simplitate - graţia?

Desigur toate acestea, dar poate şi nostalgia unui piedestal, al unei staturi al acestor «monştri sacri», din bogăţia cărora nu cel mai puţin lucru era o dicţiune impecabilă.

Iar când a venit vremea retragerii, când n-a mai fost în Teatru, Elvira a rămas în Teatru.

A participat şi participă la toate marile evenimente ale scenei, cu sufletul dar şi cu mintea limpede.

Dacă ar fi să punem într-o balanţă tot ce a realizat şi ne-a dăruit Elvira Godeanu de-a lungul primei părţi a vieţii - şi în cealaltă balanţă a doua parte a existenţei sale, nu ştiu care ar atârna mai greu.

Fiindcă întâlnind un om de excepţie, pe prof. inginer Emil Prager, s-a dăruit căsniciei cu acelaşi devotament cu care s-a dăruit Teatrului.

Iar mai târziu când, după ani, a rămas singură - s-a dăruit prieteniei.

Capacitatea ei de a gândi pe ceilalţi, cu toate dificultăţile timpului şi chiar în momentele ei grele, dorinţa de a le face bucurie, cultul frumosului, nobleţea - sunt tot atâtea date, întâmplări, situaţii, la care având privilegiul să participăm în ultimii ani soţia mea şi cu mine - mă îndreptăţesc să spun că dacă Emil Prager a construit în beton, Elvira Godeanu, în dialogul ei cu limitele, şi-a construit un Destin, un Destin plin de farmec şi armonie.

Ajuns aici, mă gândesc ce greu atârnă talerul acesta al balanţei, fiindcă astăzi când România este bolnavă de România, mai mult ca oricând avem nevoie de Modele, de forţa exemplului, de curaj. «Curajul este o problemă de organizare» - spunea Malraux - de organizare a speranţei, am adăuga noi.

Pentru toate câte însemni pentru noi Şi pentru că ai rămas aici

- Parisul îşi are Elvira lui -Îţi sărutăm mâna,

13 Decembrie 1990 George Teodorescu'"

(Alocuţiune rostită de regizorul G . Teodorescu la sărbătorirea de către UNITER a actriţei)

,,Nu am văzut-o niciodată jucând pe Elvira Godeanu. Iar în pelicula înregistrată prin ochiul fix al aparatului de filmat nu am încredere. Ca un manuscris nedescifrat mi se pare imaginea actorilor pe scenă. Frumoasă, poate, prin caligrafia misterioasă a hieroglifelor; dar străină, rece, lipsită de suflul vieţii, de sensurile ei.

Nu am cunoscut-o pe doamna ELVIRA GODEANU. Cu ani în urmă, la o premieră, un murmur, o şoaptă transmisă de la unul la altul, un fel de emoţie în care respectul şi curioazitatea se împleteau: vine Elvira Godeanu. Spre scaunele din mijlocul primului rând s-a îndreptat un mic grup. Era cu neputinţă să nu-ţi dai seama cine dintre toţi era EA. Ţinuta dreaptă, mersul majestuos cu toată nesiguranţa pe care relativizarea distanţelor, conturul imprecis al obiectelor trebuie să i le fi dat. Lentilele groase ale ochelarilor vor fi ajutat-o să biruie ceaţa ce se voise instalată între ea şi lume, când, printr-o simplă hârtie, i se luase dreptul de a mai lucra pe scenă.

De atunci am mai văzut-o de multe ori: elegantă, îngrijită, fără să afişeze falsă modestie, dar nici ostentaţia vedetei adulate. Ciudat e că de fiecare dată aerul din sală părea să vibreze altcum: actorii, care i se închinau totdeauna la sfârşitul reprezentaţiei, o făceau, de fapt, de-a lungul întregului spectacol, intrând într-o rezonanţă aparte, într-o stare de graţie datorată ei.

La fel s-a intâmplat la omagierea cu care UNITER-ul i-a aniversat, într-o zi de decembrie a lui '90, intrarea în al nouălea deceniu de viaţă: o nobilă emoţie a plutit peste toţi, cei foarte mulţi, prezenţi. Nu o emotivitate pândită de melodramatisme, nu amintiri lacrimogene sau false proslăviri de circumstanţă. Marea, mitica furmuseţe a Elvirei Godeanu fascinează şi azi. Şi impune. Nu atât prin desăvârşirea aparenţei ci prin ceva care vine dinăuntru: o lumină, un echilibru interior, o generozitate, o incredibilă putere de seducţie. O viaţă trăită din plin şi asumată cu totul şi întru totul." (Miruna Ionescu, Elvira Godeanu sau frumuseţea fiinţei interioare, Teatrul Azi, nr. 11-12, 1990)

*

,,De cele mai multe ori faima actorului reflectă mult din ţinuta eroilor pe care i-a jucat. Nu o dată însă, personalitatea interpretului este cea care se răsfrânge asupra rolurilor, şi nu invers. Iar în foarte puţine situaţii prestigiul coincide, se suprapune unui mit etern - actorul reprezentând în primul rând o superbă încarnare şi actualizare a acestuia.

Din această categorie face parte, cred, şi doamna Elvira Godeanu.

{...} Plină de viaţă şi capabilă să observe, să recreeze, să stilizeze viaţa, sensibilă, inteligentă, dotată nu numai cu talent, ci şi cu intuiţie scenică, cu o mare putere de muncă, Elvira Godeanu nu a trebuit niciodată să deprindă ,,virtuozitatea trucajelor şi alchimia iluziei''.

Ea a fost şi a rămas, înfruntând uimitor timpul - mitul Frumuseţii înseşi. A acelei frumuseţi care conferă rang şi blazon. A acelei frumuseţi «născute nu făcute» în care omul simplu şi omul cel mai rafinat identificau spontan perfecţiunea Naturii, presimţeau reflexele Binelui şi Adevărului. Ale acelui frumos încărcat de caratele distincţiei şi nobleţei spirituale.

Aceasta e «aura» care a întovărăşit-o pe Elvira Godeanu de la prima sa apariţie scenică până azi când, la 86 de ani, confraţii de breaslă i-au omagiat - sub egida UNITER - activitatea. La mulţi ani!" (Natalia Stancu, Elvira Godeanu un mit al frumuseţii, Adevărul literar şi artistic, 16-22 decembrie 1990)

*

,,UNITER a sărbătorit-o pe doamna Elvira Godeanu. Statutul actual al vedetelor se fixează rapid în conştiinţa noastră. O doamnă a teatrului românesc ajunsă undeva într-o vârstă măreaţă a devenit un monument naţional şi în drumul nostru spre normalitate, spre firesc, spre împlinirea legilor fericirii.

Doamna Godeanu a intrat în legendă. Ea este regina acelor frumuseţi interbelice, a acelor frumuseţi româneşti care au adus şi ele celebritate «micului Paris».

Am avut şansa s-o am printre spectatorii recitalului "Doamnele Domnului Caragiale". O interesa Coana Joiţica peste care s-a suprapus într-un fel. La sfârşit la aplauze ea era regina. Apoi mi-a enumerat greşelile subliniind puterea de a le corija. Avea o luciditate de invidiat. Totul era simplu. Doamna Elvira Godeanu mă-nălţase undeva, căci ea are puterea de-a ridica oamenii, de-a le da valoare. Şi asta e un lucru rar. O să fac o vizită în chioşcul nostalgiilor s-o regăsesc pe doamna Elvira Godeanu, o să fac o vizită însoţită de o actriţă mult mai tânără, doamna Irina Răchiţeanu.

Stăm faţă-n faţă. Cu ochii ei verzi ca două mări, cu zâmbetul amuzat şi, Doamne, atât de ironic deapănă melancolic, clipe, clipe ...

- Cum vi s-a părut sărbătorirea?

- Uite eu am să închid ochii şi o să depăn ... Între noi creşte o pauză ... şi doamna Irina pleacă şi mă ia şi pe mine în această călătorie ... Da ... camerele de la Uniter, cele două săli aveau un parfum, o căldură altfel decât în celelalte zile... Simţeai de la intrare sărbătoarea. Lumea care se adunase era şi ea mai specială. Ea venea cu ceva din prezent dar era o lume care aducea mult din trecut. Aveam impresia că era o sărbătoare a fiecăruia.

Pe un fotoliu era azvârlită o blană albă şi un buchet uriaş de crizanteme. Fotografia ei ne privea nostalgic şi chiar şi fotografia avea o mirare că-ntre ea şi noi erau atât de mulţi ani.

Când s-au umplut cele două camere şi aşteptarea s-a răsucit, un curent a deschis uşa în care a apărut ea. Era ea Rază de Apus dar totuşi Rază. În aplauze, junele prim Caramitru, chiar pe prag, i-a întins o cupă de şampanie ... întreaga asistenţă s-a emoţionat. Era un moment rar.

Ion Caramitru a vorbit din partea Uniterului. I-a urat bun venit şi a spus ce înseamnă această zi pentru teatrul şi publicul românesc. Momentul cel mai frumos a fost cel în care Ea cu ironie, dar şi cu durere înăbuşită ştearsă de ani ne-a povestit cum într-o frumoasă zi din anul 1963 la ora prânzului, Zaharia Stancu, directorul Teatrului Naţional, a chemat garnitura de artilerie grea a teatrului: Marieta Deculescu, Costache Antoniu, Marieta Anca, Calboreanu... mulţi... cei mai buni... Toţi erau pregătiţi să primească decoraţii sau nişte roluri speciale. Li s-a înmânat un plic în care era o decizie de pensionare. Şi a povestit pentru a face bine ca alternanţă cum în anii '40 a asistat la Paris la sărbătorirea unui societar al Comediei Franceze. A povestit şi faptul în care a fost făcută, dar a povestit şi ce înseamnă pentru public această retragere. A povestit că un bilet care de obicei costă 50 de franci acum costa 1000 de franci. Sala la preţ de 1000 de franci biletul era arhiplină iar banii intrau în beneficiul societarului. La sărbătorire asista preşedintele Republicii. Amfitrionii Morlay şi Charles Boyerprimeau şi alte sume, unele foarte mari. Pentru tot ce a însemnat acel actor, pentru momentele când l-a eliberat de dezolare, pentru orele de visare, pentru tot ce a primit de la el, publicul se simţea dator. Datori se simţeau şi colegii de breaslă care se suiseră pe scenă, fiecare aducându-şi contribuţia. Pe scenă s-a urcat atunci chiar Mistinguette cu splendidele ei picioare. Demn de reţinut că această teribilă stea de music hall, ştiind că Preşedintele republicii va asista la spectacol, a venit să câştige şi o luptă. Nu se mai terminau lucrările unei construcţii a unui pavilion de Expoziţie. Rochia era scurtă (mini-mini) în faţă şi lungă în spate. În faţa lojei prezidenţiale a făcut o plecăciune spunând: «Rochia mea va creşte atunci când va fi gata construcţia». Preşedintele Franţei avea umor.

- Asta e politică?!

- NU, ajutor social.

Au mai luat cuvântul Ludmila Patlanjoglu, Irina Răchiţeanu, Ilinca Tomoroveanu, Mihai Berechet, Valentin Silvestru, Ionuţ Niculescu - directorul Muzeului Teatrului Naţional, Ginel Teodorescu - regizor.

- Era frumoasă?

- Foarte frumoasă. Iar dincolo de frumuseţe avea căldură, dulceaţă. Întâi că avea un trup - ceva uluitor. O statuie vie.

- Cum era?

- Exact ca o statuie. Era o femeie înaltă. Acest corp minunat avea o ţinută foarte elegantă. Majestuoasă. O femeie foarte frumoasă, frapant de frumoasă. Avea ceva esenţial feminin... ceva... Pielea... carnaţia... coloritul, ochii de catifea mari. (şi iar creşte o pauză între noi, apoi doamna Irina începe şoptit)

- Elvira şi-a ales patul de sus. Eu eram jos. Relaţiile dintre noi se mărgineau la convenţionala comunicare între două persoane care care lucrau în aceeaşi instituţie, fără a fi familiare. O aplaudasem în multe roluri dar nu pot spune că era preferata mea. Menţionez aceste lucruri pentru a scoate în evidenţă cele ce urmează. Început de iarnă, trenul mergea încet, afară viscolea ... Când şi când se înnoda o banală conversaţie: Elvira cu inegalabila-i artă de a se face agreabilă, încercând o apropiere mai prietenoasă; eu retrasă în mine, răspunzând monosilabic. Cred chiar că eram destul de antipatică. Firea mea închisă m-a dezavantajat de multe ori în viaţă. La un moment dat, Elvira m-a rugat să-i curăţ o portocală de pe noptieră şi să-i dau câteva felii. Şi atunci s-a frânt ceva în mine. Am simţit cum mi se înmoaie inima, o stranie şi dulce amorţire mă cuprindea. Am simţit atunci un irezistibil şi grabnic impuls de a servi acea făptură care rostise o banală rugăminte. Subliniez: a servi şi nu a răspunde doar printr-un act convenţional. Atunci mi-am spus: este ceva în femeia asta care te subjugă, un fluid special, în modul cum îţi cere ceva, o inegabilă dulceaţă în modulaţiile naturale ale vocii sale." (Rodica Mandache, Chioşcul nostalgiilor/ Cu Elvira Godeanu/Parcă trecuse Moş Crăciun, Libertatea/ 12 ian. 1991)

*

,,Spre miez adânc de noapte, când prinzi cu urechea scârţâitul ciudat al vreunui scrin vechi şi te chinui să adormi cu spaima de a nu fi cumva trezit de dangătul clopotelor unui nou război, am avut cu ochii deschişi, un vis frumos. Neaşteptat, uitat de frumos. Se făcea că cineva te ia de mână şi te duce într-o casă cu toate candelabrele de cristal aprinse, cu scaunele din sufrageria stil aşteptându-şi în taină oaspeţii, cu covoare şi argintărie şi tablouri bune; iar aici îţi vine în întâmpinare, coborând din vremuri, şi fotografii, şi amintiri de altădată, o mare doamnă, o doamnă înfăşurată în blănuri şi mătăsuri foşnitoare, cu bijuterii discrete dar preţioase, cu privirea umbrită de borul larg al pălăriei, cu sprâncenele şi gura desenată retro, lăsând în urmă-i trena unui parfum ameţitor. Parfum al unor vremuri «d'autrefois». Al frumuseţii feminine maiestuoase şi atotstăpânitoare. Al harului artistic dăruit scenei. În acel tele-vis de duminică seara am fost oaspeţii - acasă, la teatru şi la Uniter ai doamnei Elvira Godeanu. Marea doamnă a scenei româneşti. Care îşi sărbătorea nunta de aur cu teatrul, rememorându-şi, întru emoţia şi delectarea noastră, momente dintr-o carieră ce a stat sub semnul fast al gloriei. Şi pe care, într-o rea zi din cenuşia noastră viaţă din ultimele decenii, a curmat-o brusc un plic stupid în care era anunţată decizia de pensionare; a dumisale şi a altor mari actori ai Naţionalului bucureştean.

A fost un fel de fals în acte publice: pentru că nimic nu o putea scoate din trecutul şi prezentul teatrului nostru, din amintirile noastre vii, pe acea actriţă unică în felul ei, cu prezenţă scenică inconfundabilă.

Am văzut-o pe micul ecran în Coana Zoiţica din O scrisoare pierdută şi în Arcadina din Pescăruşul. Am trăit momente din Euridice şi Apus de soare, ne-am amintit-o în Moartea unui artist şi Vizita bătrânei doamne. I-am urmărit apariţia statuară şi gesturile-i măsurate, tonurile vocii care urcau şi coborau - după mişcările sufletului şi ale trăirilor. Am vânat lent, cu ochiul, toată acea reţea magică, acea pânză de păianjen în care îşi prindea şi partenerul, şi spectatorul din sală şi am încercat să-i descopăr marele secret, cel care a transformat o viaţă într-un film pasionant şi o actriţă într-o legendă.

De fapt, a spus-o la începutul acestei jumătăţi de veac de artă, cel care i-a intuit cel mai bine personalitatea. Constantin Nottara a spus de cum a văzut-o: «E înaltă, are chip şi trup frumos, va fi o frumoasă amorează». Termenul e poate prea pitoresc şi arhaic, dar spune aproape totul despre cea care va deveni, pentru multă vreme, regină a teatrului românesc.

Poate că şi din cauza asta, instalându-se de atâta vreme «au dessus de la melee» şi trăind închisă în casă şi visul unei vieţi de poveste, şi-a putut conserva şi acum, în cel de-al nouălea deceniu al vieţii dumisale, aura de poetică nobleţe şi de tinereţe a spiritului ce ne-a încântat pe toţi în tele-visul unei nopţi de iarnă. " (Sanda Faur, Vizita marei doamne, Opus, nr. 6/februarie 1991)

*

,,Mă uit prin presa vremii:

«Nume predestinat. L-a mai purtat o altă magiciană a scenei şi a frumuseţii: Elvira Popescu. Dar aceea ne-a părăsit. Astălaltă Elviră e a noastră şi rămâne a noastră, statornic şi pătimaş a ţării sale, cu toate solicitările care i-au venit de pretutindeni şi continuă să-i vie.»

E Revista Rampa. Suntem în noiembrie 1946 şi cel care semnează e Alexandru Kiriţescu.

Despre Elvira Godeanu s-a scris mult şi s-a tăcut enorm.

...Când s-a scris, se scria pe câte o pagină de ziar, format mare, sub titluri imense: «Elvira Godeanu, apariţie princiară, amfitrioană de mare rasă şi causeusă fermecătoare văzută în decorul feeric al micului său Versailles de la şosea.». Pagina era ilustrată bogat cu fotografii şi explicaţii precum: «În Scrisoarea pierdută», alături de Pop Marţian; «Surâzătoare, siluetă decupată de Marie Claire, Elvira Godeanu e gata să plece în oraş»; «Ora 7 dimineaţa. Elvira Godeanu se trezeşte odată cu primele mângâieri ale zorilor. O baie călduţă, 1/2 oră de gimnastică şi apoi, la o oră când noctambulii se duc abia să se culce, Elvira Godeanu e gata să-şi facă plimbarea matinală, printre teii şoselei Kiseleff» (revista Cortina).

Dădea interviuri-mamut, mărturisind că: son violon d'Ingres este sportul. «Îl practic sub toate formele: de la gimnastica matinală a oricărei femei care ţine la cele 60 de kilograme ale ei, până la ... football, box, alpinism şi sky» ...«Ora mea de culcare când nu joc: 10 seara, cel mai târziu. Nu mă interesează restaurantele, localurile de noapte, nu cunosc şi nu vreau să cunosc nici un joc de noroc şi nu-mi pierd somnul meu drag, pentru nimic în lume şi cu atât mai puţin, pentru şuete nocturne»... «Dau mai multă atenţie luxului, pe scenă, de unde, sub nici un cuvânt, nu poate lipsi. De altfel, să ştii, un rol, oricât ar fi de voluminos şi de greu, îmi produce, uneori, mult mai puţină bătaie de cap preparaţiunea lui tehnică, decât pregătirea lui decorativă». (reportaj interview de Const. Coman).

...Când s-a tăcut, s-a tăcut îndesat. Cine dintre noi a pus mâna pe un stilou ca să întrebe: cum e posibil ca, în floarea maturităţii creatoare, teatrul să renunţe dintr-un foc la extraordinara lui societară, de fapt, la extraordinarele lui societare, căci lângă ea erau şi Maria Botta şi Tantzi Cocea şi Marieta Deculescu; cum e posibil ca cineva să dea buzna în gineceul Parnasului şi să «le dea plicul» zeiţelor, apoi să le trimită pe banca pensionarilor, în Cişmigiu?

Cer iertare cui şi-a manifestat o astfel de indignare, dar eu nu-mi aduc aminte decât de uluirea noastră speriată.

N-a mai urcat pe scena Teatrului său, dar a rămas, tot timpul, pe scena Bucureştiului, odată atât de invidiat pentru «şicul» ei, pentru figurile ei pitoreşti, pentru femeile ei frumoase, dar iată că figurile pitoreşti s-au stins treptat, şicul s-a evaporat, iar femeile frumoase a căror regină era s-au dus, una câte una, în alte ţări mai calde.

Regina-actriţă, nu! La braţ cu soţul ei, inginerul Prager, făcea plimbări prin oraş şi zărindu-i oraşul se umplea de murmure: «Uite-o pe Elvira!», «Trece Elvira!», «Vino s-o vezi pe Elvira!».

A fost şi a rămas nu numai o stea a teatrului românesc, ci un adevărat mit al vieţii interbelice, iar, mai târziu, în anii postbelici, un simbol al rezistenţei morale şi, dacă-mi permiteţi, biologice.

A plecat de la Şosea. A fost nevoită să-şi părăsească „micul Versailles'', dar nimic şi nimeni n-a putut s-o determine să plece după tiza ei şi ideea că zeiţa frumuseţii e mereu cu noi ne-a făcut mai suportabil urâtul (subl.n.).

Nu-i singurul fapt pentru care ar trebui să-i fim recunoscători, dar este primul care îmi vine în minte, acum, la aniversarea acestei splendide Elvire naţionale. " (Ecaterina Oproiu, Elvira naţională, Adevărul literar şi artistic, nr. 66/ 12-18 mai 1991)

,,S-a spus despre doamna Elvira Godeanu că s-a înscris în istoria teatrului românesc modern ca una dintre cele mai frumoase femei care au urcat pe scena noastră. Şi este adevărat.

Alături de frumuseţe însă - pentru că actriţe frumoase au fost şi sunt multe la noi, şi vor fi probabil - trebuie să deosebim şi alte câteva trăsături despre care în general nu se prea vorbeşte. Şi aş vrea să mă refer în primul rând la distincţia excepţională pe care a dovedit-o întotdeauna marea noastră actriţă în apariţiile ei, în indiferent care rol. Chiar când comedii mai uşoare, frivole poate, au obligat-o să figureze personaje cu tare de caracter sau de comportament, ea a ştiut întotdeauna să evite vulgaritatea, trivialitatea, să ocolească golfurile de banalitate şi, cu distinţia ce i-a fost întotdeauna caracteristică, să pună în valoare trăsăturile cele mai frumoase şi mai interesante şi mai atrăgătoare ale fiecărui personaj în parte.

Şi întrucât s-a vorbit prea puţin în cronicile şi în articicolele care au rămas despre prestaţia dumneaei în diverse teatre şi roluri, aş vrea să amintesc şi de calitatea destul de rară, şi despre care chiar şi teoreticienii vorbesc arareori, şi anume despre scenicitate. Tot ce face pe scenă o atare actriţă este legat de mediul scenic creat, de indicaţiile pe care autorul le doreşte exprimate şi de ceea ce regizorul a dorit în mod special de la acel personaj.

Şi, în sfârşit, aş vrea să amintesc despre spiritul de fineţe - de care vorbea Pascal - fineţe care îi este consubstanţială în raporturile personale şi care a funcţionat întotdeauna în actul interpretativ şi în demersul artistic al actriţei noastre." (Valentin Silvestru, TVR, august 1991)

*

„Fiindcă am avut norocul să trăiesc alături de Elvira Godeanu atâţia ani, o să vă povestesc istoria acestei prietenii.

În 1948, toate teatrele particulare din Bucureşti au fost nevoite să-şi închidă porţile, vrând-nevrând. Astfel, eu am făcut parte din grupul de actori aduşi cu arcanul la Teatrul Naţional din Bucureşti, de către Zaharia Stancu.

Cu sentimentul pierderii unei dulci libertăţi, am păşit în ceea ce mai rămăsese din faimoasa clădire a Teatrului, după bombardamentele naziste. Eram cuprins de un sentiment al culpabilităţii, ca şi cum aş fi fost vinovat pentru ceea ce se întâmplase atunci.

Timp de zece ani fusesem în graţiile publicului, la 26 de ani avusesem propria mea Companie Teatrală şi acum, dintr-o dată, eram forţat să încep o viaţă nouă, plină de incertitudini şi imprevizibile capcane.

Cu mare strângere de suflet am deschis uşa salonului de recepţie şi privirea mi-a căzut pe cea mai frumoasă româncă a secolului XX, pe superba, pe dulcea şi minunata Elvira Godeanu.

Mi-am regăsit instantaneu echilibrul sufletesc, pentru că lucrasem împreună în urmă cu câţiva ani.

Elvira şi-a dat imediat seama de starea mea sufletească, m-a îmbrăţişat şi mi-a urat bun venit, asigurându-mă că totul va merge bine. M-a invitat apoi la ea acasă pentru a discuta despre «aventurile» pe care le începeam în noua formulă a Teatrului Naţional.

Toţi actorii noi am fost întâmpinaţi de vechea trupă cu puţină răceală şi reticenţă, dar Elvira Godeanu cu graţia, tactul şi inteligenţa ei a fost factorul cel mai important care a negociat colaborarea dintre ,,cele două oştiri'' ca să zic aşa.

Una dintre figurile cele mai strălucite ale acestei perioade a fost magnifica actriţă Elvira Godeanu, o mare regină a scenei naţionale, cu talentul ei generos, cu armonia unei făpturi de o mare nobleţe.

Soarta m-a adus alături de ea în trei spectacole antologice: «Apus de soare», «O scrisoare pierdută» şi «Trei surori».

În spectacolul «Apus de soare», George Calboreanu şi Elvira Godeanu interpretau marile spirite care au înnobilat istoria noastră şi ne-au făcut să fim încrezători în destinul nostru.

În «O scrisoare pierdută» am jucat alături de monştri sacri ai scenei naţionale, dar Elvira Godeanu era atinsă de un farmec vertiginos, încât celebra replică a Cetăţeanului turmentat «Să trăiască coana Zoiţica, că-i damă bună» răsuna ca un compliment nu la adresa personajului ci a marii actriţe.

La punerea în scenă a piesei Trei surori, alături de Elvira Godeanu şi alţi mari actori am trăit o experienţă ieşită din comun, datorită faptului că fiecare actor era şi profesor la Institutul de Teatru.

Am admirat-o din sală în multe roluri, în care de fiecare dată reuşea să mă emoţioneze cu sinceritatea ei fără fisură, cu acea căldură omenească cu care îşi înnobila personajele, cu nobleţea şi distincţia ei. De câte ori m-am aflat în preajma ei, pe scenă sau în viaţa de zi cu zi, Elvira Godeanu îmi apărea ca imaginea însăşi a echilibrului.

Femeia şi actriţa au fost pentru mine un îndemn, o povaţă şi o mare iubire.

Soţia mea, venită dintr-o altă ţară undeva unde nu cunoştea limba, nu avea prieteni şi mai ales nu înţelegea modul de viaţă în care intrase, a găsit în Elvira Godeanu o soră mai mare. Elvira a îndrăgit-o şi a protejat-o. Pe ea şi apoi pe cei trei copii pe care mi i-a dăruit viaţa.

Din pomul nostru de Crăciun nu lipseau niciodată dulciurile de la «tanti Elvira», iar eu, un mare amator de dulciuri, aveam regulat parte de cel mai extraordinar tort de ciocolată.

Ani de zile, tortul acela a fost pentru mine semnul că am tot ce-mi doresc.

Din toate aceste pricini, am convingerea nestrămutată că Elvira, de acolo unde este acum, veghează în continuare asupra noastră. " (RADU BELIGAN, Mesaj rostit pe scena Teatrului „Elvira Godeanu", 9 mai 2004)

*

,,Întrebându-l pe Victor Eftimiu (unul dintre giganţii teatrului) despre Elvira Godeanu, maestrul mi-a spus: O fostă elevă frumoasă a titanului Nottara, devenită o artistă splendidă a Naţionalului." (Mihai Petrovici, Cronica Română, 26 febr. 2005).

*

Aşa au scris cronicarii.

Numai că povestea Elvirei continuă dincolo de cronici şi de cronicari. Este o poveste, sperăm, fără sfârşit. De care avem nevoie mai ales acum, când poveştile sunt tot mai puţine.

9. Ei, cine să fie, rude de-ale ei!

Îmi vine în minte o întâmplare superbă în candoarea şi adevărul ei -care explică mai bine decât orice altceva obligaţia, aş zice testamentară, a comunităţii Târgu-Jiului de a conserva şi proteja memoria Elvirei Godeanu; o întâmplare petrecută în săptămâna anterioară desfăşurării Zilelor ,,Elvira Godeanu", ediţia din mai 2007.

Pe frontispiciul clădirii Teatrului trona un banner uriaş care anunţa evenimentul. În centrul bannerului era imaginea actriţei, înconjurată de chipurile actorilor din instituţia care-i purta deja de 14 ani numele. Aflate la promenadă ,,pe centru", două doamne în vârstă se opresc şi admiră materialul promoţional.

- Uite-o pe Elvira noastră! zice una dintre ele, arogându-şi parcă, prin ton, un fel de proprietate perpetuă asupra artistei. Frumoasă mai era! Dar cine-or fi ăia de jur împrejur?

- Ei, cine să fie, rude de-ale ei (subl. n.)! decide, după un moment de reflecţie, cealaltă doamnă.

Da, erau o parte din ,,rudele" Elvirei Godeanu: actorii. Cealaltă parte -administraţia publică, făuritorii teatrului profesionist din Tg-Jiu, admiratorii, cronicarii mai mult sau mai puţin inspiraţi, spectatorii, laureaţii ediţiilor succesive ale Galelor ,,Elvira Godeanu", iniţiatorii fundaţiilor ce poartă numele actriţei, în fine, cei care încercaseră şi reuşiseră să pună o piatră de temelie la edificiul numit generic ,,întoarcerea acasă a Elvirei" - nu era pe afiş, dar era aproape, aşa cum fusese începând cu anul de graţie 1993, când în capitala istorică a Gorjului se produsese un miracol: înfiinţarea unui teatru profesionist, o instituţie care să celebreze una dintre marile personalităţi feminine ale artei dramatice româneşti dintotdeauna.

La Tg-Jiu, intrarea în eternitate a Elvirei nu a însemnat numai politicoase şi ocazionale amintiri, depănate cu prilejul comemorării unor date importante din biografia fizică sau artistică a divei.

A însemnat ceva mai mult, poate nu atât cât ar fi trebuit, dar un ceva făcut an de an mai bine şi mai responsabil, pe măsura unei moşteniri culturale care avea uriaşul potenţial de a scoate în sfârşit din anonimat un oraş cu o impresionantă tradiţie teatrală.

În primul volum al istoriei acestui teatru (Îmblânzirea minotaurului sau nouă ani din viaţa unui teatru, Editura Fundaţiei ,,Constantin Brâncu şi", Tg-Jiu, 2002), încercam să fac o sinteză a demersurilor şi eforturilor de reîmpământenire a Elvirei întreprinse de comunitatea Târgu-Jiului.

Precizările de atunci sunt parte a miracolului de care vorbeam mai sus:

,,1. Cei (puţini) care şi-au asumat crearea şi destinul acestui teatru au avut de făcut faţă la patru tipuri de provocări:

- constituirea unei trupe teatrale competitive care, pe parcursul câtorva ani doar, să ajungă să aibă în componenţa sa actori şi regizori cu studii clasice în proporţie de cel puţin două-treimi din numărul total al artiştilor;

- menţinerea - prin repertoriul prefigurat şi montările realizate de regizori tineri a standardului calitativ propus iniţial: acela de teatru de repertoriu, nu de teatru comercial;

- construirea unui sediu cu facilităţi tehnice de anvergură europeană;

- scrierea unei istorii a mişcării teatrale locale concomitent cu aceea a cronicii noii instituţii de cultură.

De aici: inerente greşeli, planuri deseori utopice şi, nu de puţine ori, rezultate sub aşteptări.

2. La începutul lunii mai 1993, într-o discuţie particulară cu dl. Mihai Moisescu, consilier şi membru în Comisia de cultură a Consiliului Judeţean Gorj (care mi-a solicitat opinia privind numele noului teatru - mai exact alegerea acestuia dintre patronimicele Milescu, Tudor Arghezi şi Constantin Brâncuşi), am sugerat denumirea Teatrul Elvira Godeanu, bazându-mă pe informaţiile pe care le deţineam la acea oră despre actriţa originară din Tg-Jiu, cât şi pe faptul că, în 14 mai 1992, nepoata actriţei, doamna ing. Maria Simion, îmi făcuse onoarea invitării la spectacolul In memoriam Elvira Godeanu, organizat de domnia sa la Muzeul Gorjului, cu participarea actorilor Valeria Seciu şi Ovidiu Iuliu Moldovan; {...}

4. Durata construcţiei sediului a fost determinată de circumstanţe obiective, printre care amintim: costurile mari presupuse de investiţie, modificările de preţ datorate devalorizării monedei naţionale, cuantumul procentului posibil a fi alocat - într-un an sau altul - de la bugetul Consiliului Judeţean Gorj, respectiv Consiliului Municipal Târgu-Jiu; {...}

Dincolo de toate aceste tribulaţii, nu trebuie uitat însă adevărul că naşterea unui teatru este aidoma naşterii oricărei fiinţe vii: un miracol şi o mântuire. Şi din acest punct de vedere, autorul acestei crestomaţii a fost unul dintre cei favorizaţi de soartă. A participat, adică, la toate momentele transformării ideii/ idealului mai întâi în proiect, mai apoi în realitate. Ele, momentele acestea, nu au fost puţine, nici împodobite prea des cu un covor roşu ori însoţite de sunete glorioase de trâmbiţe. Dimpotrivă, aş zice.

Dar cel mai dificil dintre toate - asta, dacă am imagina o scală a greutăţilor întâmpinate din 1993 şi până astăzi - a fost aşteptarea, amânarea de pe un an pe altul din varii motive a terminării zidirii. Iar când s-a întâmplat să fie întreagă speranţa, când a devenit certitudine deci, subsemnatul, în loc de oboseală, am simţit o indescriptibilă mândrie. Ca să nu cad în păcatul trufiei, am întrebat în dreapta şi-n stânga pe toţi cei care în aceşti ani fuseseră alături de Teatru şi contribuiseră infinit mai mult decât mine la devenirea lui. Mi-au mărturisit aceeaşi senzaţie: de proprietar cu acte în regulă.

Mi-am zis atunci - îmi zic şi acum - că, dacă asemenea sentimente sunt trăite cu aceeaşi intensitate de o întreagă comunitate, înseamnă că în acest colţ de lume s-a produs într-adevăr o minune. O minune pe care, în puţine cuvinte, o putem defini astfel: o comunitate s-a descoperit pe sine vrednică în a-şi înnobila sufletul şi are de gând să nu uite asta niciodată."

Dar iată ce au făcut ,,rudele" Elvirei Godeanu întru veşnicirea numelui ei:

1) Înfiinţarea Teatrului Dramatic "Elvira Godeanu":

*

ROMÂNIA JUDEŢUL GORJ

DELEGAŢIA PERMANENTĂ

DISPOZIŢIA NR. 22

Dr. Ing. Ştefan Popescu Bejat, preşedintele Consiliului judeţean Gorj; Având în vedere:

- discuţiile purtate cu d-nii Mihai Golu, ministrul Culturii, Gh. Caralicea Mărculescu, prefectul judeţului Gorj, cu alte personalităţi ale judeţului, din care a rezultat necesitatea înfiinţării unui Teatru de Stat în judeţul Gorj;

- prevederile art. 77 din legea nr. 69/ 1991.

În baza art. 68 din legea nr. 69/ 1991 privind Administraţia Publică Locală

DISPUNE:

Art. 1. În vederea înfiinţării Teatrului de Stat Tg-Jiu se vor lua următoarele măsuri:

- comisia pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, cultură a Consiliului judeţean va analiza oportunitatea înfiinţării acestei instituţii culturale;

- comisia de studii, prognoză economică-socială, buget, finanţe va studia posibilitatea de finanţare a activităţii şi de dotare a instituţiei respective;

- comisia de administraţie publică locală şi juridică va lua în dezbatere şi va face propuneri cu privire la întocmirea regulamentului de organizare şi funcţionare a Teatrului de Stat Tg-Jiu;

- comisia judeţeană pentru atribuirea şi schimbarea de denumiri va prezenta Consiliului judeţean Gorj propuneri cu privire la denumirea instituţiei culturale de mai sus.

Art. 2. Proiectul de hotărâre, în baza art. 59 lit. p. din Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală, va fi prezentat spre dezbatere la prima şedinţă a Consiliului judeţean Gorj.

Art. 3. Se va înfiinţa un comitet de iniţiativă şi totodată pe data prezentei se deschide lista publică pentru a da posibilitatea tuturor cetăţenilor gorjeni iubitori de cultură de a contribui material în susţinerea acestei acţiuni.

Art. 4. Direcţia programe, prognoză, buget, finanţe şi Direcţia de coordonare-organizare din cadrul Consiliului judeţean Gorj vor sprijini aducerea la îndeplinire a prezentei dispoziţii.

DATĂ ASTĂZI 18. 05. 1993

PREŞEDINTE, Dr. Ing. Ştefan Popescu Bejat

*

ROMÂNIA JUDEŢUL GORJ

CONSILIUL JUDEŢEAN


HOTĂRÂRE

privind înfiinţarea Teatrului Dramatic ,,ELVIRA GODEANU", în judeţul Gorj

Consiliul Judeţean

Având în vedere:

- referatul de oportunitate al Comisiei pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, cultură, sănătate, protecţie socială, sportive şi agrement;

- referatul cu propuneri al Comisiei judeţene pentru atribuirea sau schimbarea de denumiri;

- dispoziţia preşedintelui Consiliului judeţean nr. 22/ 18. 05. 1993 cu privire la stabilirea unor măsuri în vederea înfiinţării unei instituţii culturale în judeţul Gorj;

- prevederile art. 1, lit. c., din Decretul-Lege nr. 100/ 1990 privind atribuirea sau schimbarea de denumiri.

În baza art. 62 şi art. 59 lit. p. din Legea nr. 69/ 1991 privind administraţia publică locală

HOTĂRĂŞTE:

ART. 1. Începând cu data prezentei, se înfiinţează Teatrul Dramatic ,,ELVIRA GODEANU", cu sediul în Municipiul Tg-Jiu str. Griviţei nr. 8 - instituţie culturală cu personalitate juridică, aflată în subordinea Consiliului judeţean Gorj.

ART. 2. Finanţarea se asigură în parte de la bugetul local, respectiv bugetul propriu al Consiliului judeţean Gorj, venituri propri şi fonduri realizate pe baza listei publice deschise de autoritatea publică judeţeană.

ART. 3. Se aprobă pentru anul 1993 organigrama şi numărul maxim de personal potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

ART. 4. Cu aceeaşi dată, se numeşte în funcţia de director al acestei instituţii, D-l MARIAN NEGRESCU, actor.

ART. 5. Prevederile prezentei hotărâri vor fi aduse la îndeplinire de Direcţia programe, prognoze, buget, finanţe a Consiliului judeţean Gorj.

DATĂ ASTĂZI 11. 06. 1993

PREŞEDINTE,

dr. ing. Ştefan Popescu Bejat

Hot. nr. 9 luată cu un nr. de 34 voturi

*

S.C. PERFECT S.R.L TG-JIU

ATELIER DE PROIECTARE, ARHITECTURĂ, STRUCTURĂ, INSTALAŢII

Către:

Vă înaintăm spre semnare următorul:

CONTRACT DE PROIECTARE

NR. 145/ 1994

Denumirea lucrării: Reparaţii curente şi capitale la Sala „Central" Târgu-Jiu

Contractul se încheie între: S.C. Perfect SRL Tg-Jiu reprezentat prin: Arh. Maicovschi Mihai Iacob - Administrator şi între: Teatrul „Elvira Godeanu" Tg-Jiu

cu sediul în: Tg-Jiu, strada Victoriei nr. 36, reprezentat prin: Negrescu Marian - Director şi Târlea Valeria - Contabil şef

Lucrările au fost încredinţate de beneficiar proiectantului general de specialitate prin comanda nr. 227 din 07/10/1994.

Art. 1. Preţul lucrărilor de proiectare care constituie obiectul contractului este de 4.500.000 lei, valoare stabilită prin licitaţia publică din data de 07.10.1994.

Proiectant general de specialitate      Beneficiar

L.S.                               L.S.

Data emiterii: 24 oct. 1994      Data însuşirii: 26 oct. 1994

{Extras}

2. Înfiinţarea unor Fundaţii culturale care să perpetueze memoria actriţei

a. Fundaţia „Elvira Godeanu" Tg-Jiu

Art. 1. - Fundaţia "Elvira Godeanu" este persoană juridică autonomă, cu caracter nelucrativ şi funcţionează pe perioadă nedeterminată, ca instituţie culturală apolitică, de interes public. {... }

Art. 3. - Obiectivul activităţii Fundaţiei îl constituie desfăşurarea de activităţi promoţionale în toate domeniile culturii, cu deosebire în cel teatral, cu scopul de a cinsti şi perpetua prin creaţie culturală memoria marii actriţe Elvira Godeanu - gorjeancă de obârşie după mamă, a altor mari actori români originari din Gorj, precum şi de a conserva şi valorifica moştenirea teatrală de peste 160 de ani a acestui ţinut. în îndeplinirea acestui scop, Fundaţia îşi propune:

- crearea cadrului propice manifestării libere a disponibilităţilor de creaţie culturală din arealul teritorial românesc (inclusiv din Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei), ca şi din cel spiritual românesc (comunităţi româneşti aflate pe teritoriul altor ţări);

- stabilirea de legături culturale între români şi alte etnii, pe criteriul că bunurile culturale sunt patrimoniul comun şi indivizibil al umanităţii;

- colaborarea cu alte fundaţii, asociaţii, societăţi sau uniuni de creaţie din ţară şi străinătate;

- colaborarea cu instituţii culturale de stat sau private, cu alte instituţii sau persoane particulare interesate de propăşirea culturală a zonei;

-editarea unor monografii, studii şi biobibliografii referitoare la Elvira Godeanu, la alte personalităţi ale artei dramatice româneşti originare din zonă, la mişcarea teatrală gorjeană în general, a unor creaţii dramatice contemporane româneşti sau universale pe care Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" intenţionează să le monteze în premieră naţională sau mondială;

- editarea revistei "Caietele Elvira Godeanu"- publicaţie de informare teatrală în limbile română, engleză şi franceză, a unor materiale audio-vizuale de promovare a imaginii culturale a Gorjului şi a Ţării;

- organizarea sau participarea la expoziţii, spectacole, simpozioane, saloane, târguri, la alte manifestări cu caracter cultural, artistic sau ştiinţific;

- înfiinţarea, în Târgu-Jiu, în ţară şi în străinătate, a unor puncte de informare "Elvira Godeanu" relative la mişcarea culturală gorjeană, în general şi la activitatea Teatrului "Elvira Godeanu", în special, şi dotarea cu materiale promoţionale necesare;

- organizarea de festivaluri şi colocvii naţionale şi internaţionale în colaborare cu Teatrul Dramatic "Elvira Godeanu" Târgu-Jiu, UNITER, alte asociaţii sau uniuni de creaţie din ţară şi străinătate;

- înfiinţarea unui Centru internaţional de studii teatrale;

- acordarea, anual, a unor premii, burse, distincţii şi alte forme de susţinere materială a oamenilor de vocaţie culturală deosebită, după cum >urmează:

- Premiile "Elvira Godeanu" pentru creaţie teatrală feminină (interpretare, regie, scenografie, muzică, dramaturgie originală, etc.);

- Ajutorul de creaţie "Elvira Godeanu", acordat unui tânăr cu aptitudini artistice deosebite, pentru continuarea (completarea) studiilor de specialitate în ţară şi, după caz, în străinătate;

- Bursa de excelenţă "Elvira Godeanu", acordată celui mai bine cotat şef de promoţie - secţia regie, din ţară, cu obligaţia ca acesta din urmă să monteze spectacolul de deschidere a stagiunii în curs la Teatrul "Elvira Godeanu";

- Premiile de stimă "Elvira Godeanu", acordate unor personalităţi culturale deosebite (teatru, film, artă plastică, muzică, literatură etc.), originare sau stabilite în Gorj, sau care au contribuit ori contribuie la realizarea imaginii culturale a Gorjului;

- Premiile de recunoştinţă "Elvira Godeanu", acordate unor foste glorii ale mişcării teatrale locale sau naţionale;

- realizarea unor plăci comemorative şi dezvelirea lor la sediul Fundaţiei, precum şi la imobilul de domiciliu al Elvirei Godeanu;

- realizarea unor semne memoriale şi amplasarea lor în zone în care au funcţionat în Târgu-Jiu, de-a lungul timpului, instituţii sau spaţii amenajate pentru activitatea teatrală (Teatrul Milescu, Teatru-cinema Căldăruşe etc.);

- lansarea unei medalii şi a unor înscrisuri comemorative;

- realizarea unui bust Elvira Godeanu şi amplasarea lui în scuarul din faţa Teatrului din Târgu-Jiu;

- realizarea unui punct muzeal "Elvira Godeanu" şi aamenajarea lui la sediul teatrului omonim, precum şi achiziţionarea unor piese de mobilier, documente, alte obiecte aparţinând patroanei spiriruale a Fundaţiei

{STATUTUL FUNDAŢIEI "ELVIRA GODEANU" TÂRGU-JIU/ Extras/ Autor proiect: Ion Cepoi/ Caietele ,,Elvira Godeanu", nr. 4, noiembrie 1996}

*

MINISTERUL CULTURII

CABINETUL SECRETARULUI GENERAL DIRECŢIA LEGISLAŢIE, SINTEZE Nr. 368 din 04.06.1999

AVIZ

Văzând cererea înregistrată sub numărul 9276/ 04.06.1999 dosar 3924/ 1999 formulată de Tribunalul Gorj, prin care se solicită acordarea avizului Ministerului Culturii pentru dobândirea personalităţii juridice şi înregistrarea unei asociaţii/ fundaţii, precum şi referatele privind legalitatea şi utilitatea înfiinţării acesteia;

Având în vedere că în scopul declarat al asociaţiei/ fundaţiei sunt cuprinse activităţi ce intră în componenţă Ministerului Culturii şi nu contravin legislaţiei;

Ţinând seama de dispoziţiile Legii nr. 21/ 1924 pentru persoanele juridice şi de faptul că prevederile actului de constituire şi ale statutului asigură realizarea scopului propus şi buna administrare a fondurilor:

SE AVIZEAZĂ FAVORABIL înfiinţarea FUNDAŢIEI CULTURALE ,,ELVIRA GODEANU" cu sediul în Strada Victoriei, nr. 35, municipiul Tg-Jiu, jud. Gorj

numai pentru activităţile culturale fără scop lucrativ consemnate în actul de constituire şi statut.

Ministerul Culturii nu sepronunţă asupra activităţii asociaţiei/ fundaţiei care nu intră în competenţa sa. Pentru alte activităţi decât cele culturale, asociaţia/ fundaţia este necesar să primească avizele autorităţilor de profil (ministere, structuri centrale etc.), în legătură cu acestea urmând să se pronunţe instanţa judecătorească.

În cazul în care scopul sau mujloacele folosite de ascociaţie/ fundaţie devin ilicite ori sunt altele decât cele pentru care s-a constituit, Ministerul Culturii îşi rezervă dreptul de a retrage prezentul AVIZşi de a acţiona confrom dispoziţiilor legale.

Orice modificare a statutului, a organizării sau a a scopului asociaţiei/ fundaţiei va trebui declarată, potrivit legii.

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 15 din Legea 21/ 1924, rugăm instanţa de judecată să ne comunice un exemplar al sentinţei.

Secretar general Consilier juridic

Delia Mucică

*

Membri fondatori: Negrescu Marian, Cepoi Ion, Alexandrescu Ion, Cacoveanu Viorel, Silvestru Brânduşa, Stoichiţoiu Titu, Ispas Constantin, Chiriac Ion, Dragotă Nicolae, Coiculescu Radu, Diaconu Maria, Popa Valentin, Tilici Ligia, Gârbaciu Viorel, Fometescu Doru, Gâlmă Cristian, Pusdrea Mariana, Pintea Homeag Leni, Andone Geni, Stoia Josefina, Vicol Nicolae, Andone Adrian, Negrescu-Baciu Gabriela, Vasiescu Vasile, Titu Eugen, Cristian Drăgan, Dinu Anca, Stoica Ion, Şuţă Aurelian, Nemţoiu Petronela, Vlădulescu Alin, Popescu Ovidiu, Târlea Valeria, Plută Viorica.

b. Fundaţia „Elvira Godeanu" Bucureşti

Scurt istoric:

Fundaţia ,,Elvira Godeanu" a luat fiinţă pe data de 13 mai 2001. Această dată semnifică ziua de naştere a regretatei mele mătuşi Elvira Godeanu.

Fundaţia se constituie ca persoană juridică română, neguvernamentală, de drept privat, fără scop lucrativ, autonomă şi apolitică, fiind concepută ca o instituţie de acţiune umanitară din domeniul său de activitate.

Scopul Fundaţiei Elvira Godeanu este reprezentat de:

- Organizarea de gale literare şi artistice anuale şi de decernarea de premii Elvira Godeanu în cadrul acestora, organizarea de mese festive şi dineuri la nivel intern şi internaţional pentru promovarea imaginii Elvirei Godeanu, pentru a strânge fondurile necesare îndeplinirii scopurilor fundaţiei;

- organizarea spectacolelor de teatru atât pentru adulţi cât şi pentru copii;

- producerea şi difuzarea de filme şi emisiuni cultural-artistice, documentare, pentru televiziune, radio şi cinematografie;

- editarea de programe, postere şi alte publicaţii de propagandă cultural-artistică;

- întrajutorarea copiilor orfani şi a bătrânilor aflaţi în dificultate;

- publicaţii culturale.

Preşedinte fondator: Armand Calotă (n. 22 iulie 1962, Tg-Jiu), actor Teatrul Naţional Bucureşti

3. Construcţia/ finalizarea noului sediu al Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu" Tg-Jiu:

*

INAUGURAREA OFICIALĂ A NOULUI SEDIU AL TEATRULUI DRAMATIC

,,ELVIRA GODEANU"

şi DESCHIDEREA STAGIUNII 2002 - 2003

FIŞA EVENIMENTULUI

Data: 26 octombrie 2002

Invitaţi de onoare: directori de teatre din ţară, critici de specialitate, mass-media scrisă şi vorbită, actori, regizori, scenografi, impresari;

Desfăşurare:

- Întâmpinarea înalţilor oaspeţi;

- Tăierea panglicii inaugurale/ Scurte discursuri: Florin Cârciumaru, primarul municipiului Tg-Jiu; Nicolae Mischie, preşedinte Consiliu Judeţean Gorj; Marian Negrescu, director Teatru;

- Intrare în hol;

- Scurtă prezentare a Expoziţiei documentare „Teatrul în Tg-Jiu'';

- Dezvelirea bustului Elvirei Godeanu, donaţie a d-nei Maria Simion, nepoata actriţei;

- Lansare de carte: Ion Cepoi, Îmblânzirea Minotaurului sau 9 ani din viaţa unui teatru;

- Intrare în sală;

- Alocuţiuni:

* Toni Mihail Greblă, prefectul judeţului Gorj;

* Nicolae Mischie, Preşedinte Consiliul Judeţean Gorj;

* Mircea Diaconu, actor, reprezentant UNITER;

- Festivitatea înmânării de Diplome de excelenţă şi a unor Înscrisuri de onoare şi gratitudine „Prieten al Teatrului Elvira Godeanu" unui număr restrâns de reprezentanţi ai autorităţilor publice de ale căror decizii se leagă înfiinţarea şi zidirea teatrului;

- Înmânarea festivă a Abonamentelor speciale de spectacol unora dintre personalităţile prezente la eveniment;

- Spectacol de gală: Ultimul împărat de Valentin Nicolau, în prezenţa autorului/ Premieră naţională absolută

Regia: Vitalie Lupaşcu, Scenografia: Vioara Bara

4. Instituirea şi decernarea, anual, în cadrul unor Gale speciale, a Premiilor ,,Elvira Godeanu":

*

TEATRUL DRAMATIC „ELVIRA GODEANU" TG-JIU

Regulament privind instituirea şi acordarea Premiilor ,,Elvira Godeanu"

Întrucât, de la înfiinţare şi până în prezent, instituţia noastră a devenit o prezenţă vie şi necesară, contribuind la propăşirea vieţii culturale a municipiului şi judeţului, în memoria patronului nostru spiritual - marea actriţă Elvira Godeanu, în virtutea principiilor care au stat şi stau la baza aşezământului nostru din momentul constituirii şi până acum:

- respect faţă de valorile etice şi estetice ale artei adevărate;

- respect şi loialitate faţă de beneficiarul întreprinderii noastre artistice - publicul spectator;

- promovarea, cu prioritate, a unui repertoriu dramatic variat şi complex şi a unor actori, scenografi şi regizori tineri, încă nesupuşi rutinei şi conformismului,

Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" va acorda anual, la 13 mai - ziua de naştere a actriţei, PREMIILE ,,ELVIRA GODEANU" (în mod excepţional, în anul 1997, evenimentul va avea loc în luna ianuarie, ca un omagiu adus celui mai mare dramaturg român - Ion Luca Caragiale -de la a cărui naştere se împlinesc 145 ani), la următoarele secţiuni:

- Excelenţă, In Memoriam, pentru o mare personalitate teatrală intrată în eternitate;

- Recunoştinţă, pentru întreaga viaţă închinată propăşirii artei dramatice în Gorj;

- Pentru cel mai reprezentativ regizor al stagiunii anterioare;

- Pentru dramaturgie contemporană;

- Pentru cea mai valoroasă creaţie actoricească a stagiunii;

- Pentru scenografie, grafică şi afiş;

- Pentru cronică dramatică;

- Pentru editare carte de teatru;

- Pentru crearea opiniei şi promovarea imaginii publice a teatrului în presa vorbită;

- Pentru promovarea imaginii publice a marii actriţe în conştiinţa contemporanilor prin presa scrisă;

- Pentru arta tiparului;

- Pentru fidelitate faţă de teatrul din Tg-Jiu;

- Pentru promovarea valorilor spirituale ale Gorjului;

- Pentru generozitatea cu care este sprijinită material instituţia. Premiile vor fi simbolice şi vor consta în înmânarea unui Trofeu (creaţie a artistului plastic Valer Neag) oferit de sponsorul permanent al teatrului - S.C. STAR GLASS S.A. Tg-Jiu, a Diplomei de onoare şi a Abonamentului gratuit cu acces pe toată durata vieţii la spectacolele de premieră ale teatrului. Excepţie fac Premiile pentru dramaturgie contemporană şi de Recunoştinţă, ai căror laureaţi vor fi recompensaţi şi material. {Autor proiect şi director de program ediţia I: Ion Cepoi}

Laureaţii Premiilor ,,Elvira Godeanu":

* Ediţia 1997

- Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră - acordat IN MEMORIAM domnului VALENTIN SILVESTRU;

- Premiul de Recunoştinţă: LIGIA TILICI, Tg-Jiu - pentru întreaga viaţă închinată propăşirii artei dramatice în Gorj;

- Premiul pentru dramaturgie: VIOREL CACOVEANU, Cluj-Napoca;

- Premiul pentru regie: BOGDAN CRISTIAN DRĂGAN - pentru montarea la Tg-Jiu în premieră mondială a piesei ,,Carantina" de Tullio Zanovello;

- Premiul pentru scenografie, grafică, afiş: VALER NEAG, Tg-Jiu;

- Premiul pentru cronică dramatică: ZENOVIE CÂRLUGEA, scriitor, Tg-Jiu;

- Premiul pentru rol principal (Conul Leonida din comedia ,,Conu Leonida faţă cu reacţiunea" de I. L. Caragiale): EUGEN TITU, actor, Tg-Jiu;

- Premiul pentru rol secundar (Efimiţa, din comedia menţionată): SIMONA URS, actriţă, Tg-Jiu;

- Premiul pentru promovarea imaginii publice a Teatrului prin presa vorbită: POSTUL DE RADIO TG-JIU (director Ovidiu Popescu);

- Premiul pentru editare de carte de teatru:,,Semnul crucii" de Gabriel Marcel (Colecţia ,,Elvira Godeanu", nr. 1/ îngrijitor ediţie Ion Cepoi) - EDITURA ,,AL. ŞTEFULESCU" TG-JIU (consilier editorial Ion Popescu);

- Premiul pentru fidelitate faţă de Teatrul ,,Elvira Godeanu": CONSTANTIN CODIŢĂ, şeful Inspectoratului de poliţie al judeţului Gorj;

- Premiul pentru promovarea imaginii marii actriţe prin presa scrisă: ION CEPOI, secretar literar al teatrului;

- Premiul special pentru arta tiparului: Tipografia PRINT ART Tg-Jiu;

- Premiul special pentru promovarea valorilor spirituale ale Gorjului prin revista ,,Brâncuşi" şi colecţia de carte ,,Brâncuşiana": NICOLAE DIACONU, scriitor, Tg-Jiu;

- Premiul special pentru generozitatea cu care sprijină material şi moral instituţia: S.C. STAR GLASS S.A. TG-JIU.

Ediţia 1999

- Premiul pentru rol principal feminin: GABRIELA BACIU, T. N. Craiova (Catarina din „Îmblânzirea scorpiei" de Shakespeare);

- Premiul pentru rol secundar feminin: RODICA GUGU, Teatrul ,,Elvira Godeanu" (Bianca din ,,Îmblânzirea scorpiei");

- Premiul pentru rol principal masculin: ADRIAN ANDONE, T. N. C. (Petruchio din aceeaşi piesă);

- Premiul pentru rol secundar masculin: VALERIU BÂZU, Teatrul ,,Elvira Godeanu" (Sly din „Îmblânzirea scorpiei");

- Premiul special: regizorul BOGDAN CRISTIAN DRĂGAN (scenariile originale Carantina, Bietul John, Revolta de pe urmă a Evei Braun)."

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru întreaga activitate: SANDA MANU, şef catedră de actorie a U.A.T.C. ,,I. L. Caragiale" şi ILEANA BERLOGEA, profesor universitar doctor al aceleiaşi instituţii bucureştene.

Ediţia 2003

- VITALIE LUPAŞCU, pentru regia spectacolului ,,Ultimul împărat'' de Valentin Nicolau;

- VIOARA BARA, (Teatrul de Stat Oradea) pentru scenografia la piesa ,,Ultimul împărat'';

- VALENTIN NICOLAU, pentru dramaturgie românească contemporană;

- ILIE GHEORGHE, VALER DELLAKEZA, TUDOR GHEORGHE (Teatrul Naţional Craiova), pentru remarcabile contribuţii la dezvoltarea artei interpretative în teatrul românesc contemporan;

- MARIANA GHIŢULESCU, (Teatrul ,,Elvira Godeanu'') pentru interpretarea rolului Curtezana din piesa ,,Ultimul împărat'';

- ION ALEXANDRESCU (Teatrul ,,Elvira Godeanu'') pentru rolul Iordache din piesa ,,D'ale carnavalului'' de I. L. Caragiale;

- MARIA SIMION, nepoată a Elvirei Godeanu, pentru donaţia de obiecte şi documente aparţinătoare actriţei;

- FLORIN CÂRCIUMARU, primarul municipiului Tg-Jiu;

- Teatrul Naţional Cluj-Napoca, pentru spectacolul „Bolnavul închipuit'' de Moliere, regia Sanda Manu;

- Teatrul Municipal Baia Mare, pentru spectacolul „Revizorul" de N. V. Gogol, regia Gelu Badea;

- Teatrul de Nord Satu Mare, pentru spectacolele ,,Visul unei nopţi de vară'' de W. Shakespeare, regia Gelu Badea şi „Scaunele" de Eugen Ionescu, regia Andrei Mihalache;

PREMIILE FUNDAŢIEI ,,ELVIRA GODEANU'' TG-JIU

- MARIAN NEGRESCU, director al Teatrului ,,Elvira Godeanu'';

- ION CEPOI, secretar literar al Teatrului;

- TEODOR DĂDĂLĂU, artist fotograf;

- MIHAI MAIKOVSCHI, arhitect;

- VALENTIN TAŞCU, critic teatral;

- ION POPESCU-BRĂDICENI, critic teatral;

- OVIDIU POPESCU, DORU STRÂMBULESCU, SORIN CĂLUGĂRIŢA, EMANOIL POPESCU, VASILE VASIESCU, RAMONA ŞALAPA - jurnalişti.

Ediţia 2004

* Premiul Naţional ,,Elvira Godeanu'' pentru contribuţii remarcabile la dezvoltarea teatrului românesc:

RADU BELIGAN

DINU SĂRARU

* Premiile şi trofeul ,,Elvira Godeanu'':

- ANDREI MIHALACHE , pentru regia spectacolului ,,Îndrăgostiţii din Ancona" de Vajda Katalin;

- ALEXANDRU RADU, pentru scenografia spectacolului ,,Îndrăgostiţii din Ancona" de Vajda Katalin;

- EUGEN TITU pentru rolul Carol Stuart din piesa ,,Victorie'' de Howard Barker, regia Gelu Badea;

- RODICA GUGU, pentru rolul Bradshaw din piesa „Victorie" de Howard Barker şi MONICA SFETCU pentru rolul Victoria din piesa „Îndrăgostiţii din Ancona'' de Vajda Katalin

Ediţia 2006

- Premiul Naţional de Excelenţă pentru întreaga activitate, la împlinirea vârstei de 70 ani: FLORIN PIERSIC;

- Premiul pentru cea mai bună actriţă: SIMONA URS (Matilda din ,,Raiul, prima pe dreapta" de Cornel Udrea & Ana Andreevna din „Revizorul", de Gogol);

- Premiul pentru cel mai bun actor: SORIN GIURCA (Luka Lukici din „Revizorul", de Gogol);

- Premiul pentru scenografie: RADU ALEXANDRU, (pentru spectacolul „Revizorul" de Gogol);

- Premiul pentru regie: HORAŢIU IOAN APAN (pentru spectacolul ,,Richard II" de W. Shakespeare);

- Premiul pentru dramaturgie contemporană: CORNEL UDREA;

- Premiul pentru promovarea imaginii teatrului: OVIDIU POPESCU (director Radio Tg-Jiu)

- Premiul pentru rezultate deosebite obţinute cu elevii Liceului de Artă, clasele vocaţionale de artă dramatică: MARIANA GHIŢULESCU, ION ALEXANDRESCU;

- Premiul pentru mecenat: VIOREL DAVID (manager general SC ARTEGO SA Tg-Jiu).

Ediţia 2007

- Premiul Naţional de Excelenţă ,,ELVIRA GODEANU'' pentru întreaga activitate: ILINCA TOMOROVEANU;

- Premiul Naţional ,,Elvira Godeanu'' pentru critică teatrală: MIRUNA RUNCAN;

- Premiul "Elvira Godeanu" pentru promovarea imaginii Teatrului: VALENTIN TAŞCU;

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru regie: ACHILLE ROSELLETTI (Italia), pentru spectacolul ,,Bătrânii'' de Giampiero Frondini;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru consecvanţa cu care sprijină material şi moral Teatrul: FLORIN CÂRCIUMARU, primarul municipiului Tg-Jiu;

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru rol principal masculin: VALERIU BÂZU (Crainicul - ,,Ieşirea în lume" - adaptare de Ion Cepoi după ,,La lilieci" de Marin Sorescu, regia Marian Negrescu);

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru rol principal feminin: MONICA SFETCU (Ea - ,,Nu sunt turnul Eiffel" de Ecaterina Oproiu, regia Marian Negrescu);

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru rol secundar masculin:CONSTANTIN EREMIA (Târziu - ,,Ieşirea în lume" - adaptare de Ion Cepoi după ,,La lilieci" de Marin Sorescu);

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru rol secundar feminin MARIANA GHIŢULESCU (Emina - ,,Bătrânii" de Giampiero Frondini);

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru regie spectacole copii: ION ALEXANDRESCU;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru interpretare spectacole pentru copii: LUMINŢA ŞOROP;

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru muzică originală: AUREL POPESCU (spectacolul ,,Aventurile lui Billy" de Dorel Stoia);

- Premiul special ,,Elvira Godeanu'' : RALUCA SAS-MARINESCU pentru profesionalismul şi modernitatea promovării producţiilor Teatrului în ţară şi în străinătate;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru maturitatea cu care şi-au onorat perteneriatul cu Teatrul: LICEUL DE ARTE ,,CONSTANTIN BRĂILOIU"Tg-Jiu (clasele de artă dramatică)

- Premiul ,,Elvira Godeanu'' pentru mecenat: VIOREL DAVID, manager general ARTEGO SA Tg-Jiu.

Ediţia 2008

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru prodigioasa carieră cinematografică internaţională şi crearea primului teatru particular din România mileniului III: MARCEL IUREŞ;

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru critică teatrală şi promovarea imaginii Teatrului ,,Elvira Godeanu" în ţară şi Europa: MIRCEA GHIŢULESCU;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru regie (ex equo): RADU OLĂREANU (,,Femeia ca un câmp de luptă în Bosnia" de Matei Vişniec) şi OVIDIU CAIŢA (,,Trei surori" de A. P. Cehov);

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru scenografie: ELIZA şi CLARA LABANCZ (,,Trei surori" de A. P. Cehov);

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru parteneriat instituţional privilegiat: MIHAI MĂLAIMARE (director Teatrul ,,Masca");

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol principal masculin: RADU BOTAR („Emigranţii" de Stawomir Mrozek);

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol principal feminin: RODICA ADRIANA GUGU (Dorra - ,,Femeia ca un câmp de luptă în Bosnia" de Matei Vişniec şi Natalia Ivanovna - ,,Trei surori" de A. P. Cehov);

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar masculin (Ex equo):< EUGEN TITU (Solionâi - ,,Trei surori" de Cehov şi ION ALEXANDRESCU (Kulâghin - ,,Trei surori" de Cehov;

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru rol secundar feminin: SIMONA URS (Anfisa - ,,Trei surori" de Cehov);

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru debut: MĂDĂLINA CIOBĂNUC (Irina - ,,Trei surori") şi COSMIN BREHUŢI (Andrei Prozorov - ,,Trei surori");

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru credinţa în destinul Teatrului din Tg-Jiu: FLORIN CÂRCIUMARU, Primarul municipiului Tg-Jiu;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru mecenat: VIOREL DAVID, Manager general ARTEGO S.A.

Ediţia 2009

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru întreaga carieră: HORAŢIU MĂLĂELE;

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru critică teatrală şi promovarea imaginii Teatrului ,,Elvira Godeanu" în ţară şi Europa: MIRCEA GHIŢULESCU;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru regie: HORAŢIU APAN;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru scenografie: ELIZA LABANCZ;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol principal masculin: COSMIN BREHUŢĂ;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol principal feminin: MĂDĂLINA CIOBĂNUC;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar masculin (Ex equo): GEORGE DRĂGHESCU şi ION ALEXANDRESCU;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar feminin: SIMONA URS;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru debut: IRINA LEANCĂ şi CRISTIAN NAUM;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru debut muzical: PETRE ANCUŢA;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru cronică dramatică: VIOREL SURDOIU;

Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru artă cinematografică: DUMITRU CĂLUGĂRU;

Ediţia 2010

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru întreaga activitate: OLGA TUDORACHE;

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru regie: IOAN CRISTIAN;

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru rol principal masculin: CRISTIAN NAUM;

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru rol principal feminin: IRINA NAUM;

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru rol secundar masculin: COSMIN BREHUŢĂ;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar feminin: SIMONA URS;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" spectacole pentru copii: LUMINIŢA ŞOROP;

- Premii speciale pentru întreaga activitate: MARIAN NEGRESCU şi ION CEPOI.

Ediţia 2011

- Premiul naţional ,,Elvira Godeanu" pentru întreaga carieră: GEORGE MIHĂIŢĂ, director Teatrul de Comedie Bucureşti;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru critică teatrală: HORIA MUNTENUŞ, Cluj-Napoca;

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru regie: ACHILLE ROSELETTI, Italia

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol principal masculin, ex equo: COSMIN BREHUŢĂ (,,Eu şi iubita mea") şi CRISTI NAUM (,,Bigamul" şi ,,Porunca a 7-a");

- Premiul ,,Elvira Godeanu"pentru rol principal feminin, ex equo: MĂDĂLINA CIOBĂNUC (,,Eu şi iubita mea"), RODICA NEGRESCU (,,Titanic vals") şi IRINA NAUM (,,Bigamul" şi ,,Porunca a 7-a");

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar masculin, ex equo: VALERIU BÂZU (,,Eu şi iubita mea" şi „Porunca a 7-a") şi DAN CALOTĂ (,,Porunca a 7-a");

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru rol secundar feminin, ex equo: SIMONA URS (,,Eu şi iubita mea") şi LUMINIŢA ŞOROP („Titanic vals");

- Premiul special pentru figuraţie: CRISTI BĂLŢĂŢEANU, VALI VASIA, GABRIEL POPESCU, ADRIAN BĂLAN, OVIDIU IONESCU;

- Premiul special pentru actori-copii: OCTAVIAN PARASCHIV OPREA (,,Dl. Goe") şi ADI POPESCU (,,Tren de plăcere");

- Premiul ,,Elvira Godeanu" pentru mecenat: Societatea de Asigurări ,,Astra".

5. Crearea unui eveniment cultural naţional cu prilejul sărbătoririi Centenarului naşterii Elvirei Godeanu

PROGRAM

8 mai 2004

- Lansarea numărului omagial al revistei „Caietele Elvira Godeanu'';

Premieră: ,,Don Juan'' de Molière; regia Gelu Badea.

9 mai 2004

Vernisajul expoziţiei de artă plastică Radu Alexandru;

Lansare de carte: ,,Vieţile Elvirei Godeanu'' de Ion Cepoi;

Gala Premiilor ,,Elvira Godeanu'', ediţia a IV-a;

Invitaţi de onoare: Radu Beligan, Dinu Săraru.

10 - 18 mai 2004

* Spectacole de gală susţinute de:

- Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu'': ,,Dom Juan'' de Moliere, regia Gelu Badea; ''Visul unei nopţi de vară'' de W. Shakespeare, regia Marian Negrescu; ,,Îndrăgostiţii din Ancona'' de V. Katalin, regia Andrei Mihalache; ,,Operele complete ale lui WLM ŞXPR'' de Jess Borgeson, Adam Long şi Daniel Singer, regia Vitalie Lupaşcu;

- Teatrul Naţional Bucureşti: ,,Vecina de alături'' de Pierre Chesnot;

- Teatrul Naţional Cluj-Napoca: ,,Bolnavul închipuit'' de Moliere, regia Sanda Manu;

- Teatrul Municipal Baia Mare: ,,Unchiul Vanea'' de Cehov, regia Gelu Badea;

- Teatrul de Nord Satu Mare: ,,Antigona'', după Sofocle, regia Gelu Badea.

13 mai 2004

Simpozion: ,,Elvira Godeanu - un secol de nemurire (1904-2004)'';

Acordarea numelui Elvira Godeanu unei străzi din Tg-Jiu;

Lansare de carte: ,,Zmeul de hârtie'' de Ion Cepoi.

17 mai 2004

Simpozion aniversar ,,Elvira Godeanu'', expoziţie de fotografie, proiecţie film aniversar, lansare de carte (,,Vieţile Elvirei Godeanu'' şi ,,Zmeul de hârtie'' de Ion Cepoi);

Organizează: Teatrul ,,Elvira Godeanu'' Tg-Jiu şi Teatrul Naţional L. Caragiale'', în colaborare cu Liga Culturală ,,Fiii Gorjului'', la Teatrul Naţional Bucureşti.

Susţin comunicări: Dinu Săraru, Radu Beligan, Ilinca Tomoroveanu, Simona Bondoc, Tamara Buciuceanu, Armand Calotă, Florin Cârciumaru - primarul municipiului Tg-Jiu, Marian Negrescu, Ion Cepoi, Al. Păsărin, Nicolae Dragoş.

18 mai 2004

- Simpozion: ,,170 ani de teatru în Tg-Jiu''. 18 - 25 mai 2004

Festivalul de teatru al elevilor „Constantin Stanciovici-Brănişteanu'', ediţia a II-a. {Autori proiect: Marian Negrescu, Ion Cepoi}

6. Editarea unor publicaţii, studii sau monografii care să cuprindă informaţii despre cariera marii actriţe:

Caietele „Elvira Godeanu" (buletin de informaţie teatrală, 1994-2004); redactor fondator Ion Cepoi;

- Ion Cepoi, Artele spectacolului în Gorj, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Tg-Jiu, 2002;

- Ion Mocioi, Elvira Godeanu - regină a teatrului românesc, Editura Spicon, Tg-Jiu, 2002;

- Ion Cepoi, Vieţile Elvirei Godeanu, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Tg-Jiu, 2004;

- Ion Cepoi, Elvira Godeanu - O poveste de pe Jiul de Sus, Editura CJCPCT Gorj, Tg-Jiu, 2011;

7. Crearea unei Colecţii muzeale cuprinzând documente, obiecte, fotografii aparţinătoare actriţei: 26 octombrie 2002, la inaugurarea noului sediu; donaţie: ing. Maria Simion; fondatori: Ion Cepoi şi Marian Negrescu;

8. Instalarea unui bust al actriţei în holul Teatrului din Tg-Jiu: 26 octombrie 2006, la inaugurarea noului sediu;

9. Atribuirea numelui actriţei unor străzi: Tg-Jiu, Agigea;

10. Crearea şi susţinerea brand-ului Elvira Godeanu prin montarea a 83 de spectacole în premieră şi realizarea de turnee în Maroc (Casablanca), Turcia (Istambul), Danemarca, Suedia, Italia.

*

Repertoriul Teatrului Dramatic ,,Elvira Godeanu" în perioada decembrie 1993 - mai 2011

1. D'ALE CARNAVALULUI

de I. L. Caragiale

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 19 decembrie 1993

2. JOURDAIN CEL SCRÂNTIT

de Mihail Bulgakov

Regia: Cristian Juncu

Scenografia: Viorel Penişoară-Stegaru Premiera: 8 noiembrie 1994

3. JACQUES SAU SUPUNEREA

de Eugen Ionescu

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 12 decembrie 1994

4. CĂSĂTORIA

de N. V. Gogol Regia: Cristian Juncu

Scenografia: Viorel Penişoară-Stegaru

Premiera: 16 martie 1995

5. MUCK CEL MIC

de W. Hauff

Regia: Ion Alexandrescu

Scenografia: Dumitru Pelmuş

Premiera: 30 mai 1995

6. INTERESUL POARTĂ FESUL

de Jacinto Benavente

Regia: Eugen Titu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 31 octombrie 1995

7. A DOUĂSPREZECEA NOAPTE

de W. Shakespeare

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 19 decembrie 1995

8. SEMNUL CRUCII

de Gabriel Marcel

Regia şi scenografia: Radu Tempea

Premiera: 26 februarie 1996

9. CARANTINA

de Tullio Zanovello

Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 29 aprilie 1996

10. CONU LEONIDA FAŢĂ CU REACŢIUNEA

de I. L. Caragiale

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 15 noiembrie 1996

11. REVOLTA DE PE URMĂ A EVEI BRAUN

de Bogdan-Cristian Drăgan

Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 1 martie 1997

12. CU UŞILE ÎNCHISE

de Jean Paul Sartre

Regia şi scenografia: Cristian Cârcu

Premiera: 24 iunie 1997

13. URSUL şi CÂNTECUL LEBEDEI

de A. P. Cehov

Regia şi scenografia: Bogdan-Cristian Drăgan

Premiera: 29 septembrie 1997

14. ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI

de W. Shakespeare

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 1 februarie 1998

15. TE PLĂTESC CA SĂ MĂ IUBEŞTI

de Dan Tărchilă

Regia şi scenografia: Nicu Ursu

Premiera: 15 martie 1998

16. IUBINDU-TE CU MOARTEA

de Cristian Cârcu

Regia şi scenografia: Cristian Cârcu

Premiera: 5 iulie 1998

17. TAKE, IANKE ŞI CADÂR

de V. I. Popa

Regia şi scenografia: Nicu Ursu

Premiera: 1 octombrie 1998

18. MOTANUL ÎNCĂLŢAT

de Heinz Kahlau

Regia: Ion Alexandrescu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 11 noiembrie 1998

19. BIETUL JOHN

de Bogdan Drăgan

Regia şi scenografia: Bogdan-Cristian Drăgan

Premiera: 6 februarie 1999

20. O NOAPTE FURTUNOASĂ

de I. L. Caragiale

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Petronela Nemţoiu

Premiera: 15 mai 1999

21. CÂNTĂREAŢA CHEALĂ ŞI ALTE TEXTE

de Eugen Ionescu

Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

Scenografia: Gelu Popencoff

Premiera: 8 octombrie 1999

22. COMMEDIA

de Marian Negrescu

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Valer Neag

Premiera: 11 decembrie 1999

23. PĂPUŞA CU PICIORUL RUPT

de V. I. Popa

Regia: Ion Alexandrescu

Scenografia: Petronela Nemţoiu

Premiera: 19 ianuarie 2000

24. NEÎNŢELEGEREA

de Albert Camus

Regia şi scenografia: Nicu Ursu

Premiera: 26 februarie 2000

25. PROCESUL EMINESCU

de Anca Dinu

Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

Scenografia: Gelu Popencoff

Premiera: 22 aprilie 2000

26. O SCRISOARE PIERDUTĂ

de I. L. Caragiale

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 31 mai 2000

27. ANGAJARE DE CLOWN

de Matei Vişniec

Regia: Nicu Ursu

Scenografia: Petronela Nemţoiu

Premiera: 10 noiembrie 2000

28. CĂCIULIŢA ROŞIE

de Radu Gyr

Regia: Ion Alexandrescu

Scenografia: Florin Ularu

Premiera: 12 decembrie 2000

29. SINUCIGAŞUL

de Nikolai Erdman

Regia: Eugen Titu

Scenografia: Florin Ularu

Premiera: 2 februarie 2001

30. WALLY'S CAFE de Sam Bobrick şi Ron Clark

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Petronela Nemţoiu

Premiera: 6 aprilie 2001

31. NĂZDRĂVANII

de Rodica Gugu

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 7 februarie 2002

32. ULTIMUL ÎMPĂRAT

de Valentin Nicolau

Regia: Vitalie Lupaşcu

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 26 octombrie 2002

33. BOLNAVUL ÎNCHIPUIT

de Molière;

Regia: Bogdan-Cristian Drăgan

Scenografia: Gelu Popencoff

Premiera: 23 noiembrie 2002

34. D'ALE CARNAVALULUI

de I. L. Caragiale

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Petronela Nemţoiu

Premiera: 7 decembrie 2002

35. CAPUL LUI MOŢOC

de Horia Gârbea

Regia şi scenografia: Bogdan-Cristian Drăgan

Premiera: 14 decembrie 2002

36. BALTAGUL

după Mihail Sadoveanu

Regia: Nicu Ursu

Scenografia: Ilinca Ursu

Premiera: 1 februarie 2003

37. DROPIA

Adaptare de Ion Cepoi după „Paracliserul" de Marin Sorescu

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 22 martie 2003

38. VICTORIE

de Howard Barker

Regia: Gelu Badea

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 17 mai 2003

39. CACEALMAUA

de Tudor Berca

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 19 mai 2003

40. FLOARE DE CACTUS

de Pierre Barrillet şi Pierre Grady

Regia: Nicu Ursu

Scenografia: Ilinca Ursu

Premiera: 1 noiembrie 2003

41. ÎNDRĂGOSTIŢII DIN ANCONA

de Vajda Katalin

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Radu Alexandru

Premiera: 29 noiembrie 2003

42. VINE MOŞ CRĂCIUN

de Victor Eftimiu

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 16 decembrie 2003

43. OPERELE COMPLETE ALE LUI WLM ŞXPR

de Jess Borgeson, Adam Long, Daniel Singer

Regia şi scenografia: Vitalie Lupaşcu

Premiera: 28 februarie 2004

44. VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

de W. Shakespeare

Regia: Marian Negrescu

Scenografia: Radu Alexandru

Premiera: 27 martie 2004

45. DOM JUAN

de Molierè

Regia: Gelu Badea

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 8 mai 2004

46. STEAUA FĂRĂ NUME

de Mihail Sebastian

Regia: Nicu Ursu

Scenografia: Florin Ularu

Premiera: 2 octombrie 2004

47. PAIAŢA

de Yves Heurté

Regia şi scenografia: Gelu Badea

Premiera: 29 octombrie 2004

48. ANTIGONA

de Sofocle

Regia: Gelu Badea

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 6 noiembrie 2004

49. PINOCCHIO

de Carlo Collodi

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 27 noiembrie 2004

50. ŞI MINIŞTRII CALCĂ STRÂMB

de Ray Cooney

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Radu Alexandru

Premiera: 18 decembrie 2004

51. RICHARD II

de W. Shakespeare

Regia: Horaţiu Ioan Apan

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 16 aprilie 2005

52. DOI PE-O BANCĂ

de Alexandr Ghelman

Regia: Zoltan Schapira (Suedia)

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 4 septembrie 2005, Casablanca, Maroc

53. RAIUL, PRIMA PE DREAPTA

de Cornel Udrea

Regia: Zoltan Schapira (Suedia)

Scenografia: Vioara Bara

Premiera: 1 octombrie 2005, Stockholm, Suedia

54. REVIZORUL

de N. V. Gogol

Regia: Andrei Mihalache

Scenografia: Radu Alexandru

Premiera: 17 decembrie 2005

55. PROCESUL BRÂNCUŞI

de Bogdan-Cristian Drăgan

Regia şi scenografia: Bogdan-Cristian Drăgan

Premiera: 18 februarie 2006

56. HARAP ALB

după Ion Creangă

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 22 februarie 2006

57. NU SUNT TURNUL EIFFEL

de Ecaterina Oproiu

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 8 aprilie 2006

58. BĂTRÂNII

de Giampiero Frondini

Regia: Achille Roselletti (Italia)

Premiera: 27 mai 2006

59. AVENTURILE LUI BILLY

de Dorel Stoia

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 16 septembrie 2006

60. PUPĂZA DIN TEI

după Ion Creangă

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 28 octombrie 2006

61. IEŞIREA ÎN LUME

Adaptare şi dramatizare de Ion Cepoi după ,,La lilieci'' de Marin Sorescu

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 16 decembrie 2006

62. A FOST ODATĂ...

de Lili Marton

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 7 februarie 2007

63. UNDE EŞTI TU, ŢEPEŞ DOAMNE ?

Recital din lirica eminesciană

Regia şi scenografia: Ilie Gheorghe

Premiera: 4 martie 2007

64. EMIGRANŢII

de Stawomir Mrozek

Regia: Horaţiu Ioan Apan

Scenografia: Clara şi Eliza Labancz

Premiera: 17 martie 2007

65. O ŢEAPĂ PENTRU FIECARE

Adaptare de Ilie Gheorghe după ,,A treia ţeapă'' de Marin Sorescu

Regia şi scenografia: Ilie Gheorghe

Premiera: 3 iunie 2007

66. TREI SURORI

de A. P. Cehov

Regia: Ovidiu Caiţa

Scenografia: Eliza şi Clara Labancz

Premiera: 6 octombrie 2007

67. FEMEIA CA UN CÂMP DE LUPTĂ ÎN BOSNIA

de Matei Vişniec

Regia şi scenografia: Radu Olăreanu

Premiera: 3 noiembrie 2007

68. DOGARUL CEL ISTEŢ

Adaptare de Radu Botar

Regia şi scenografia: Ion Alexandrescu

Premiera: 6 decembrie 2007

69. CAFENEAUA

de Sam Bobrick şi Ron Clark

Regia: Marian Negrescu

Decoruri şi pictură: Florin Ularu

Premiera: 23 februarie 2008

70. BALERA (Dancing Italia)

de Achille Roselletti

Regia: Achille Roselletti (Italia)

Premiera: 29 martie 2008

71. LEONCE ŞI LENA

de Georg Buchner

Regia: Horaţiu Ioan Apan

Scenografia: Eliza Labancz

Premiera: 25 octombrie 2008

72. MOBILĂ ŞI DURERE

de Teodor Mazilu

Regia: Eugen Titu

Scenografia: Florin Ularu

Premiera: 3 mai 2008

73. ESCURIAL

de Michel Ghelderode

Regia: Ovidiu Caiţa

Scenografia: Eliza şi Clara Labancz

Premiera: 31 ianuarie 2009

74. FELIA

de Jean Daniel Magnin

Regia: Cristian Ioan

Premiera: 3 octombrie 2009

75. EU ŞI IUBITA MEA

de Douglas Furber şi L. Arthur Rose

Regia: Achille Roselletti

Premiera: 24 ianuarie 2010

76. TITANIC VALS

de Tudor Muşatescu

Regia: Nicu Ursu

Scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 13 februarie 2010

77. BIGAMUL

de Ray Cooney

Regia şi scenografia: Cristian Ioan

Premiera: 27 martie 2010

78. TREN

adaptare după I. L. Caragiale

Regia: Ion Alexandrescu

Premiera: 7 octombrie 2010

79. GOE

adaptare după I. L. Caragiale

Regia: Ion Alexandrescu

Premiera: 8 octombrie 2010

80. PORUNCA 7

de Dario Fo

Regia şi scenografia: Marian Negrescu

Premiera: 20 noiembrie 2010

81. STRESS

de Achille Roselletti

Regia: Achile Roselleti

Premiera: 22 ianuarie 2011

82. NASTA

de G. M. Zamfirescu

Regia: Pompiliu Ciochia

10. Teatrul acesta s-a născut din dragoste

Interviu cu Marian Negrescu

- Ne aflăm la finalul celei de-a XVIII-a stagiuni a Teatrului „Elvira Godeanu". Statistica arată până în acest moment 82 de premiere, adică 4 sau 5 montări de noi piese în fiecare stagiune. E mult, e puţin, Marian Negrescu?

- Da, împlinim 18 ani... Adică, suntem „majori". Adică, responsabili! 82 de premiere... Pentru un teatru atât de tânăr, cred că este extrem de mult. Media, per stagiune, este una care plasează teatrul nostru (în context naţional) între primele 20 din cele existente în România.

Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" a făcut, din acest punct de vedere, un pas uriaş în comparaţie cu vârsta pe care o are.

Fireşte, asta înseamnă că publicul iubeşte teatrul, iar politica repertorială, precum şi celelalte evenimente pe care le producem sunt corecte şi performante.

- Aceaşi statistică ne spune că tot de 18 ani eşti directorul Teatrului „Elvira Godeanu". A fost/ este proiectul tău, pe care ţi l-ai asumat în 1993 şi pe care l-ai continuat până astăzi. Eşti, cu alte cuvinte, cel mai longeviv director de instituţie culturală din istoria Gorjului. Cum ai reuşit să rezişti în toţi aceşti ani?

- Dumnezeu ştie cum... Mi-am asumat o responsabilitate uriaşă. Faţă de mine, faţă de autorităţi, faţă de acest oraş.

Vorbim aici de un proiect cultural naţional, nu local! Şi să ne reamintim că, la acel moment, am fost primul teatru înfiinţat şi construit după 34 de ani în România!

În ceea ce priveşte longevitatea, ai dreptate: stau pe scaunul acesta de 18 ani... Dacă sunt încă aici, înseamnă că încrederea pe care mi-a dăruit-o comunitatea Târgu-Jiului a fost răsplătită prin truda pe care am depus-o pe acest altar al sufletului, teatrul.

- Din 1993 şi până acum, ai sacrificat viaţa personală, ai lăsat în planul secund cariera de actor de anvergură naţională şi internaţională, ai renunţat la oportunităţi care-ţi puteau aduce mari avantaje de imagine, profesionale şi materiale. Ce te-a motivat, ce te-a susţinut, ce ţi-a dat putere să accepţi toate aceste sacrificii?

- Da, am renunţat la mai multe lucruri decât un om obişnuit... De regulă, renunţi la un lucru, două, eu am renunţat la tot pentru acest teatru. Am fost luat în râs, au fost câţiva care m-au batjocorit... Am trecut peste toate astea din dragoste pentru oraşul meu şi pentru oamenii lui minunaţi. Dincolo de batjocură, căldura miilor de spectatori m-a făcut să strâng din dinţi şi să privesc înainte. Am fost motivat, în plus, de visul acestui oraş care şi-a dorit un teatru. Am pus aici, pe altarul teatrului, toate sacrificiile personale, am adunat toată dragostea din jurul meu şi am reuşit să aducem lumina în sufletele oamenilor.

Răspunsul ar fi, deci, următorul: oamenii acestui oraş m-au motivat, m-au susţinut şi mi-au dat puterea să fac toate sacrificiile acestea. Nu-mi pare rău de nimic.

- De fapt, care a fost credinţa ta în toţi aceşti ani?

- Am crezut în dragoste. Sunt bolnav de optimism... Am avut credinţa în lucrul bine făcut, în profesionist. Teatrul înseamnă dragoste, lumină, aşa că, el, teatrul, mi-a dat puterea să merg mai departe. Apoi, colegii mei...

Nimic din ceea ce am făcut n-a fost în van. Aşa că, având credinţa şi dragostea alături, am ,,mărşăluit" în tranşeele birocraţiei până când, aşa cum spunea Marin Sorescu, am pus ,,moţul căciulii în vârf"...

- Dincolo de artist, eşti om ca toţi oamenii. Care au fost momentele de mare cumpănă pentru tine şi/ sau pentru teatru în cei 18 ani? Dar de mare bucurie?

- Hmm! Pentru teatru n-au existat momente de cumpănă. El trebuia ferit de orice fel de probleme. Aşa că m-am transformat într-un fel de paratrăsnet şi am încasat eu totul.

Momente grele am avut, e inerent, cele mai complicate fiind acelea în care n-am fost lovit, să zicem, profesional, ci, de-a dreptul josnic, la nivel personal. Eu i-am înţeles pe oamenii aceia ... şi i-am iertat. Pedepse dă doar Dumnezeu. M-a durut doar pentru că mi-a fost afectată familia, care n-avea ce să caute în războiul acela absurd.

Spun că i-am înţeles pe cei care m-au lovit, pentru că făceau parte din tagma celor pentru care orice lucru bine făcut - teatrul, în cazul nostru -era un lucru rău. Erau frustraţi de succesul unui proiect despre care eu am spus mereu că nu e al meu, ci al întregii comunităţi. Pentru cei cu sufletul înnegrit de invidie, când cineva construieşte ceva trainic, vine sfârşitul lumii... În fine, n-are rost să mai vorbim despre aceşti delatori, istoria nu-i va păstra, aşa că vor sfârşi în întunericul minţii lor bolnave.

Am fost lovit din toate părţile. Am fost reclamat, acuzat, încondeiat, o parte a presei vorbea de averi. Dragul meu, sunt „tovarăşul director" care, din 1993 până în 2009, am făcut 300.000 km. cu o Dacie... Nu am decât aceeaşi căsuţă părintească din 1961, nu am conturi, nu alte averi... Nu prea am ,,faţă" de director, nu? Tuturor acelora care m-au terfelit le spun că-i înţeleg şi-i iert.

Trebuie să recunosc însă că am, într-adevăr, o bogăţie uriaşă: în peste 200 ani de istorie teatrală în România, există 55 de ctitori de teatru. Am bucuria şi onoarea să mă număr printre ei. În faţa acestei bogăţii, toate celelalte (vile, maşini, bani) nu au nicio valoare, nici nu mă interesează.

Las în urma mea ceva durabil, un Teatru, iar asta ţine deja de istoria concretă, adevărată. În rest, oricine poate vorbi orice, trăim într-o ţară liberă... Eu sunt fericit că am zidit o „biserică a sufletelor" care va intra în istoria naţională.

Bucurii... Dacă eu am încasat loviturile, teatrului i-am lăsat bucuriile. El, teatrul, a prosperat, a strălucit, şi ăsta e lucrul esenţial. Vrei cifre? Uite cifre: 10 ediţii ale Festivalului naţional de teatru „Zilele Elvira Godeanu"; 9 ediţii ale Festivalului de teatru pentru elevi „Constantin Stanciovici-Brănişteanu"; peste 25.000 spectatori per stagiune; peste 2000 de abonaţi; 5 spectacole pe săptămână; 7 turnee internaţionale.

În 18 ani, Teatrul Dramatic ,,Elvira Godeanu" a devenit unul dintre brand-urile incontestabile ale Gorjului.

Toate astea sunt bucuriile mele.

- Ce-ai făcut, e consemnat în istoria teatrului. Ce crezi că poţi să faci de acum înainte?

- Păi, ce să fac? Să fac performanţă şi de acum încolo! Îmi doresc din toată inima trei lucruri:

1. Festivalul naţional de teatru „Zilele Elvira Godeanu" să devină Festival internaţional de autor;

2. Un turneu (sponsorizat) internaţional în fiecare an;

3. Teatrul să devină membru al Uniunii Teatrelor din Europa. Asta e ţinta mea în viitorul, sper, apropiat.

- În perioada interbelică, dramaturgul (şi directorul Naţionalului bucureştean) Victor Eftimiu afirma, relativ la excelenţa artei dramatice româneşti, următoarele: ,,A fost o vreme când, atunci când venea o mare personalitate în ţară, primele întrebări erau cine este Prim Ministru şi cine este directorul Scenei naţionale. "

De ani buni, cei care vin în Tg-Jiu întreabă de Florin Cârciumaru şi Marian Negrescu. Asta înseamnă că pentru lumea artistică există, cu adevărat, o certitudine numită Teatrul ,,Elvira Godeanu". Dacă ai fii proaspăt absolvent al Academiei de Teatru, ai veni să lucrezi la Tg-Jiu? Ce oferă/ ce poate oferi instituţia aceasta, în 2011, actorului român?

- Da, Teatrul nostru este o certitudine şi da, ca proaspăt absolvent aş veni cu inima deschisă la Tg-Jiu. Motivul ar fi acela că teatrul acesta, fiind încă atât de tânăr, este deschis spre performanţă, este un spaţiu generos cu toţi cei care vin de pe băncile facultăţilor de teatru. În ultimii trei ani, aici au venit 4 tineri actori, cu speranţele adunate cu grijă în sufletul lor. Ajunşi la Tg-Jiu, au cunoscut gustul succesului aproape instantaneu: roluri principale, public admirabil, atenţie specială din partea colegilor, lucruri care, din păcate, nu se prea întâmplă în teatrele din ţară, unde, obiceiul păgubos de ,,aţi aştepta rândul" îi face pe tinerii actori să se simtă „figuranţi cu diplomă".

La Tg-Jiu acest lucru nu se întâmplă, suntem atenţi la modul în care se formează fiecare carieră în parte, prin politici repertoriale gândite just şi echilibrat astfel încât totul să se desfăşoare în starea de normalitate necesară.

Da, categoric, dacă aş fi un tânăr actor, aş veni la Tg-Jiu. Imediat! Odată ajuns însă, nu m-aş grăbi... Ars longa...

- În această toamnă, comemorăm 20 de ani de la intrarea în eternitate a Elvirei Godeanu. Prin ceea ce ai făcut tu, prin ceea ce a făcut oraşul acesta, crezi că posteritatea actriţei este asigurată?

- Da, au trecut 20 de ani de la dispariţia Doamnei...

Sunt puţine actriţe - şi mă refer la marile actriţe ale acestei ţări - care au şansa ca numele lor să rămână nemuritor. Doamna Godeanu are această

şansă, alături de Lucia Sturdza-Bulandra şi Maria Filotti - cu a căror personalitate i s-a intersectat la modul fericit cariera.

În ceea ce ne priveşte, consider că ne-am făcut datoria la modul exemplar faţă de patroana noastră spirituală. O mare actriţă, o carieră formidabilă, o frumuseţe de poveste - toate acestea ne obligă. Cred însă că ne vom sprijini reciproc: Doamna Godeanu ne va veghea de acolo, dintre îngeri, noi - îi vom nemuri numele aici, la Tg-Jiu.

- Cum vezi teatrul acesta peste 5, peste 10, peste 20 de ani?

- Sunt convins că destinul lui va fi unul frumos. În ceea ce mă priveşte, proiectele pe care mi le-am propus pot duce instituţia acolo unde visez: stagiune 10 luni pe an; turnee internaţionale anuale; regizori de top; festival internaţional de autor. Un teatru european, cu alte cuvinte.

În 1993, atunci când s-a născut instituţia, am făcut o proiecţie pe termen lung. Azi, după 18 ani, constatăm că suntem în grafic, dacă nu cumva am ajuns pe plus. În următorii 5-10 ani, proiectele amintite vor fi realizate. Peste 20 de ani...

- Dacă ar fi să dai un sfat peste ani, ce i-ai spune celui/ celei care te va înlocui cândva?

- Ce să-i spun? Acum 18 ani le spuneam colegilor că următoarele 3 decenii va trebui să muncim ,,în tranşee", având prea puţin timp să ne bucurăm de recompense. A trebuit să facem totul, pornind de la zero.

Mai ziceam atunci că ne vom putea linişti doar când Teatrul ,,Elvira Godeanu" va deveni o instituţie solidă, performantă, iubită de public -un spaţiu în care toate lucrurile stau la locul lor, un teatru de repertoriu, un teatru respectat în Tg-Jiu, în România, oriunde în lume.

Celui/ celei care îmi va urma îi pot spune doar că va trebui să păstreze curăţenia morală, mândria, spiritul acestui teatru. Ar fi bine să aibă puterea de a iubi acest teatru, înainte de a se iubi pe sine. Teatrul acesta s-a născut din dragoste (subl. n.) şi asta înseamnă că sentimentul acesta trebuie să primeze în faţa tuturor celorlalte sentimente.

Îi mai pot spune că misiunea lui va fi aceea de a iubi publicul, actorii, corpul tehnic şi administrativ, oraşul, viaţa... Dragoste şi respect pentru artă şi oameni. Atât.

{Ion Cepoi, Tg-Jiu, 8 aprilie 2011}

În loc de postfaţă

Distincţie, graţie, rafinament, frumuseţe, talent, dăruire. Oricare dintre aceste atribuite ar fi fost îndeajuns pentru a înveşnici un om, Elvirei Godeanu i-au fost hărăzite însă toate.

Superbă în alcătuirea ei fizică şi spirituală, elogiată la superlativ de critica de teatru, adulată şi purtată din triumf în triumf de admiratori întreaga viaţă, a cunoscut blestemul şi minunea de a fi efigie, statuie, bun naţional.

Şi pentru că era a tuturor şi a nimănui, cu excepţia artei căreia i s-a închinat ca o vestală credincioasă mai bine de o jumătate de secol, i s-a spus simplu, fără ostentaţie şi cu dragoste - ELVIRA.

Şi aşa a rămas!

 

cIMeC
Camelia Savu [camelia @ cimec.ro]
Andrei Vasile [vasile @ cimec.ro]
2012 

 

Profile