Elena SORBAN – cronici muzicale

Nu avem condiții materiale pentru interpretare istorică (instrumente de epocă, în primul rând), însă niciodată la universitățile de muzică din România nu s-a studiat mai multă stilistică decât în zilele noastre. De aceea, consider îndreptățite pretențiile acelora – printre care mă număr și eu – care își doresc măcar sugerarea unor trăsături esențiale ale interpretării de epocă, cu mijloacele avute la dispoziție, aici și acum.

În legătură cu programul ediției 2017, a XXVII-a, a Festivalului Mozart, desfășurat anual la Cluj, asemenea cerințe ar fi fost aplicabile îndeosebi la interpretarea corală și la instrumentele cu coarde. Un cor mozartian nu este un hiperansamblu romantic, nici ca număr de persoane, nici ca amploare și culoare vocală. Se putea găsi echilibrul just față de dimensiunile orchestrei și ale sălii (cu volum nu mai mare decât o biserică din acele vremuri), mai adecvată fiind însă programarea într-un edificiu de cult. Doar dacă cineva și-ar fie pus o asemenea problemă... Cât despre cordari, în programele camerale, aici soluțiile ar fi mai dificile. Fiincă nimeni nu poate cere să cânți Mozart à la Mozart, în același program, chiar și cu o „tranziție” Schubert, dacă vei încheia cu César Franck. Ce înseamnă, pentru cordari, cântatul în stilul secolului al XVIII-lea? În primul rând, mânuirea arcușului doar pe sectorul său median, rezultând o delicatețe sonoră specifică. Ne stau la îndemână tratatele, îndeosebi cel al lui Leopold Mozart, dar și studii ale unor experți. Cu ani în urmă, a fost la Cluj violonistul Jaap Schroeder, căruia îi datorăm un studiu tradus și publicat în limba română, despre interpretarea mozartiană. Dar cine le propagă?... Aceeași problemă o semnalam în cronica ediției 2014, cu un alt violonist de excepție, dar dorința de spectaculos le întrece pe toate: pentru că repertoriul romantic este considerat mai „de efect” și, probabil, organizatorii vor să mulțumească toate gusturile.

Dar să ne bucurăm, în primul rând, că Festivalul Mozart – ctitorit de muzicologul Francisc László, în 1991 – mai există. Pentru că solicită un efort uriaș – care, pornind de la această ediție, este asumat de a treia președintă a Societății, de la înființare încoace: pianista conf. dr. Silvia Sbârciu, susținută de experiența precedentei întâi-stătătoare, prof. univ. dr. Adriana Bera. Ne bucurăm că Mozart este Mozart chiar dacă stilul de interpretare lasă de dorit – acesta fiind privilegiul geniului și al capodoperelor.

Corul și Orchestra simfonică a Filarmonicii de Stat „Transilvania” , sub bagheta dirijorului Vladimir Kulenovic (SUA; un caz care s-a dovedit sub nivelul promis de cv) au cântat Uvertura „Flautul fermecat” și Recviemul de Mozart: lent, cu unele ezitări, însă pompos, supradimensionat. Soliștii au fost Diana Țugui, Liliana Mattei, Tiberius Simu, Cristian Hodrea. Încă o problemă de principiu și de calitate: ar fi de dorit ca în țară să existe câteva cvartete vocale solistice constante! Nu formații de circumstanță, mai mult sau mai puțin armonizate… În aceeași seară, clarinetistul Matthias Müller (Elveția) a ales Concertul nr.1 de Carl Maria von Weber – astfel că virtuozitatea sa, trăită exhibiționist, a părut mai puțin discordantă decât dacă ar fi cântat Mozart. Un bis (probabil improvizatoric) a confirmat că avem de a face cu o personalitate intensă.

Concursul de interpretare – în acest an, pentru cântăreți – a adus la rampă mai mult de 10 aspirante, toate soprane!, în două etape, cu lieduri și arii. După cum am constatat în concertul final al concursului, Renata Gebe-Fügi și-a surclasat, de departe, colegele din gala laureaților. Prin tehnică (egalitatea registrelor, respirație), expresie (bogăție nuanțată și echilibrată a afectelor) și, mai ales, stil. Încă un nume care se va lansa pe culmi, prin Societatea Română Mozart!

După cum a făcut-o și Cvartetul Arcadia, care, pornind de aici, cu 10 ani în urmă, cucerește, de atunci, scenele lumii! La această ediție, Ana Török, Răsvan Dumitru, Traian Boală și Zsolt Török au cântat două lucrări mozartiene târzii: Cvartetul KV 575 și Cvintetul KV 593, alături de violista Aida Soanea – conferindu-le o alură concertantă.

Recitalul Artur Kaganovsky (SUA) – Attila Székely (Germania) a armonizat două temperamente artistice diferite. Programul (care a dovedit că multitaskingul stilistic poate fi riscant) a culminat și s-a încheiat cu o versiune de zile mari a Sonatei pentru vioară și pian, în la major, de César Franck, cântată pe de rost de violonist. Partenerii au colaborat superlativ, conducând meandrele laitmotivice într-un discurs energic și înălțător!

Foarte bine construit, agreabil și deosebit de apreciat de public a fost programul Vivaldi – Mozart – Britten (cu sugestii neovivaldiene), al Ansamblului Diletto Musicale, condus de Melinda Béres. Flautista Jayoung Kim (Coreea) a condus discursul solistic mozartian cu serenitate, deopotrivă în secțiunile de virtuozitate și cele cantabile.

Pentru o cronică la Don Giovanni, de la Opera Maghiară de Stat clujeană, așteptăm un alt prilej.

Ce a fost altfel în ediția 2017 a Festivalului Mozart de la Cluj? Programarea calendaristică, pentru a nu se suprapune cu vremea colindelor. Cu bogăția cursurilor de măiestrie ne-am obișnuit deja. În acest an, ele au fost oferite de Matthias Müller (clarinet), Axel Bauni (lied), Ioana Bentoiu (canto), Aida Soanea (violă). A lipsit concertul educativ: dau semnal, pentru a nu renunța la el în edițiile viitoare. A lipsit Cvartetul Transilvan – care a „recuperat” , cu un recital organizat de Filarmonică, suprapus spectacolului Operei Maghiare de Stat, cu Don Giovanni, programat în Festival. O mare realizare, având în vedere că, de ani buni, Festivalul nu a programat lucrări scenice! Sperând să am o ocazie viitoare pentru a vedea această versiune, am ales acum recitalul.

Reîntâlnirea cu Cvartetul Transilvan – format din Gabriel Croitoru, Nicușor Silaghi, Marius Suărășan și Vasile Jucan – a oferit un program de cvintete de coarde Mozart – Schubert. Cvintetul cu două viole, KV 516, alături de Dorin Mâtea (violă) a pus în lumină elementele de stil Sturm und Drang ale capodoperei. Valențe expresive inedite a avut și Cvintetul cu două violoncele de Schubert, D 956 – interpretat alături de Emeric Kostyák -, cu o parte întâi declamatorie, un Adagio extatic, un Scherzo marțial și un final Allgretto cu caractere tragice.

Scopul a fost atins: sălile au fost pline, la aproape toate concertele; mai mult, Mozart a umplut până la refuz două săli clujene în ultima seară.