Opera Națională din Iași
Elena Moșuc, Gonçalo Salgueiro și... acompaniatorii – sau OperFado
(Elena Maria Șorban, muzicolog – 8 mai 2014)

Opera Națională din Iași înseamnă, de trei ani încoace, de când managerul său este doamna Beatrice Rancea, stagiuni bazate pe evenimente și premiere inedite. Astfel, în 23 aprilie, am asistat la spectacolul anunțat ca premieră mondială, intitulat OperFado – o reunire a celor două genuri într-un colosal spectacol. Nu numai prin dimensiuni (patru ore!), cât prin forța artistică a protagoniștilor săi: cântărețul portughez Gonçalo Salgueiro și soprana originară din Iași, având o carieră de anvergură mondială, Elena Moșuc.

De această dată, un hiper-fado – datorită întreitului acompaniament chitaristic, susținut, nu mai puțin virtuoz și dramatic, de trei ași ai instrumentului, a căror reunire a făcut să se estompeze artificialitatea formulei în sine – cauzată de alăturarea instrumentelor provenite din zone stilistice diferite: chitara portugheză, chitara clasică (numită viola de către portughezi) și chitara bas (intrusul postmodern) –, datorită superlativei coordonări tehnic-expresive a lui Guilherme Banza, Rogério Ferreira, Frederico Gato. Astfel că în raportul de o voce contra trei instrumente, cântărețul și-a amplificat glasul cu microfon – ceea ce iarăși a ieșit din intimitatea proprie genului, mai ales că pe parcurs au fost și câteva disfuncții de sonorizare. Dacă acest spectacol va fi reluat – așa cum ne dorim cu toții! – , aceste obiecții de autenticitate ar merita să fie luate în considerare. Mai ales că vocea lui Gonçalo Salgueiro are o culoare și o tehnică aparte, chiar și în peisajul lusitan – pe care cel mai adecvat aș putea să o descriu asemănând-o cu vocea maramureșeanului nostru, Grigore Leșe.

Doina românească și fadoul portughez – două domenii de muzică tradițională ale latinității, de geneză diferit plasată în timp și totuși, similare... ambele, integrate de UNESCO în Patrimoniul cultural imaterial al umanității.

Gonçalo Salgueiro cântă – cum ar spune Nichita Stănescu – cu „noduri și semne”. „Nodurile” vocii sunt obținute (deopotrivă, în doină și în fado) cu lovituri de glotă, dar, mai ales, ele sunt efecte de expresie. Fado și doina sunt cântece de dor. Disse-te adeus e morri („Să-și spun «Adio!» m-a răpus”), Canta, coração („Cântă, inimă”), Ai, vida („Ah, viață”) sunt refrene portugheze pline de durere, care generează „noduri în gât”. Dar „nodurile” se transformă în eleganță, ele sunt „treptele” unei imaginare scări pe care vocea ridică sufletul spre înălțimile frumuseții, mai presus de trădări și nimicnicii. Dar „semnele”? Gonçalo Salgueiro are o nemaivăzută cheironomie, un dans al degetelor prin care desenează ornamentele – cine știe dacă pentru el însuși sau pentru chitariști sau pentru sufletele care s-au îndepărtat...? Fadistul se adresează lumii – dedicându-și unul din cântece mamei sale, care urmărea recitalul transmis online, precum și tuturor mamelor de pe pământ –, dar reacționează la căldura cu care este primit de publicul local, devenind tot mai inspirat, până la a solicita sala să i se alăture. Ceea ce s-a și întâmplat.

Mărturisesc că aveam nedumeriri despre cum ar putea o soprană belcantistă să abordeze frumusețea gravă (la propriu și la figurat) a fadoului?! Elena Moșuc a risipit orice urmă de îndoială. Simțirea ei a surmontat diferențele dintre stiluri și genuri. Am reținut să adaug la arsenalul critic propriu, ideea că un artist este cu adevărat mare, dacă poate să impresioneze și în alte domenii decât cel obișnuit al său. Elena Moșuc a demonstrat pe viu ceea ce acceptăm teoretic cu toții – că arta este una singură!

După pauză, Elena Moșuc a continuat cu un tur de forță în lumea eroinelor tragice ale operei. Termenul „forță” înseamnă aici, foarte multe. El include chiar și delicatețea – finețea, filajele, dantelele ornamentelor. Capacitatea de a se stăpâni, de a-și stăpâni deplin vocea și de a crea acele efecte pe care specialiștii le apreciază prin termenul baroc messa di voce. Poate mai sugestiv, ar fi vorba despre mlădierea vocii pe creșteri și descreșteri de intensitate, care fac dovada unei desăvârșite respirații cantabile și, mai ales, comunică dinamica trăirii. Mlădiere: etimologic vorbind, înseamnă tinerețe. Da, Elena Moșuc este pe culmile maturității sale artistice, păstrându-și nealterată tinerețea vocii. Ea se mlădiază cu întreg corpul, „semnele” ei sunt făcute din cap până în vârful picioarelor, pentru a desena tragediile Normei lui Bellini, ale Toscăi lui Puccini, ale Leonorei lui Verdi (înfățișată alături de tenorul Florin Guzgă, o voce reamarcabilă), ale Luciei lui Donizetti – care devin tragediile noastre, ale beneficiarilor actului său interpretativ. Elena Moșuc cântă cu tot corpul, care astfel, se dematerializează și se transformă în spirit. Puține soprane din lume – din istorie, și cu atât mai puține din prezent – ar putea întruchipa într-o singură seară, atâtea destine, atât de entuziasmant!

Două intermezzi orchestrale foarte bine alese – din Manon Lescaut de Puccini, respectiv din Cavalleria rusticana de Mascagni – au întregit recitalul de operă al serii. Gabriel Bebeșelea: dirijorul care a urmărit foarte bine intențiile solistei, iar orchestra Operei Naționale din Iași a acompaniat-o cu dăruire pe Elena Moșuc, vibrând și în paginile în care s-a situat în prim-plan. Corul Operei ieșene a fost omogen și bine echilibrat – regret că nu am găsit în elegantul program de sală numele maestrului de cor... Un caiet-program de excepție, cu traducerea textelor portugheze, semnată de Prof. Univ. Dr. Mihaela Cernăuți-Gorodețchi, cu rezolvări de fior poetic și rafinament lexical. Cu mențiunea că traducerile de texte muzicale necesită, în principiu, respectarea metricii și a accentelor originare (chiar dacă nu se pune problema ca ele să fie cântate în limba țintă) – pentru că o poezie se particularizează și prin formă, nu numai prin conținut. De unde necesitatea unor studii dedicate acestui domeniu specific restrâns, în care să fie relevate cerințele de îmbinare a criteriilor filologice cu cele muzicale.

Placido Domingo spunea undeva, că piesele fado sunt opere miniaturale. Acceptând ideea, înseamnă că în această seară am ascultat cam 20 de opere! Dar ca nu cumva să ni se pară prea puțin, finalul spectacolului a reunit pe Elena Moșuc și pe Gonçalo Salgueiro în două șlagăre de musical, „Fantoma operei” de Andrew Lloyd Webber – precedate de o suită orchestrală din aceeași lucrare. Ar fi un vis prea îndrăzneț să vedem o montare ieșeană cu piesa întreagă?...

...Capitolul „dorințe” are o construcție pe mai multe nivele, ca și spectacolul la care am asistat: el continuă cu rugămintea ca acest cross-over să fie itinerat – măcar prin protagoniștii săi – pe scenele celorlalte opere naționale din țară. Publicul românesc merită să cunoască pe viu și pe Elena Moșuc, și fadoul, și pe Gonçalo Salgueiro!

Acum, la Iași, stagiunea va continua cu Traviata de Verdi într-o nouă montare. Până atunci mai sunt câteva zile, așa că a fost firesc ca bisul excepționalei seri să fie Brindisi!

Cred că la Gala Operelor – inaugurată în stagiunea precedentă, de Opera din Iași – ar fi firesc să existe și o categorie de „premiu pentru cel mai bun management”. Pe criterii obiective, de felul: cât la sută din locurile sălii au fost vândute, pe parcursul unei stagiuni. De asemenea: câte voturi a adunat instituția pe rețelele de socializare. Sau: câte voturi au primit articolele de presă referitoare la activitatea instituției, din partea cititorilor. Poate că managerul Beatrice Rancea – ca organizator al Galei – nu ar accepta această categorie de premiu, din motive de modestie. Fiindcă Opera Națională din Iași, pe care dânsa o conduce, ar fi pe locul I!