100. Lapoș, com. Lapoș, jud. Prahova

Punct: Poiana Roman

Cod sit: 133928.01

Colectiv: Marin Cârciumaru - responsabil, Mircea Anghelinu, Rodica Dincă, Marian Cosac, Monica Mărgărit - responsabili sector (UV Târgoviște); Ovidiu Cîrstina - responsabil sector (CNMCD Târgoviște); Romică Pavel (MCDR Deva)

 Comuna Lapoș se află în extremitatea est-centrală a județului Prahova, în apropierea orașului Mizil. Din punct de vedere fizico-geografic, ea se situează în Subcarpații Buzăului, în zona miopliocenă a acestora, unde există numeroase complicații de natură structurală și litologică. Această zonă se caracterizează printr-o cutare puternică și existența ariei tectonice evidente în mulțimea anticlinalelor, sinclinalelor și cuestelor de dimensiuni mari, oferindu-ne un relief de dealuri împădurite, înalte de 400 - 500 m. "Poiana Roman" se găsește la 1 km S de comuna Lapoș, pe terasa superioară stângă a pârâului Nișcov, având altitudinea medie absolută de 340 m și cea relativă medie de 70 m, față de valea pârâului, prezentându-se ca o suprafață defrișată de formă cvasirectangulară cu laturile de cca. 750 x 750 m.
Pe baza utilizării datelor cartografice se poate afirma că în zona sudică a comunei Lapoș, pe locul actual al poienii, pădurea a fost tăiată în cursul primei jumătăți sau spre mijlocul sec al XIX-lea, deoarece pe harta austriacă întocmită de Szecht în 1785, aria din S comunei Lapoș este complect împădurită. Harta lui Carol Popp de Szatmary, editată în 1864, înregistrează distinct "Poiana Roman" și toponimul respectiv, iar pe harta forestieră a României din 1880 sunt marcate în zona care ne interesează păduri particulare, scara mare (1:200000) nepermițând figurarea detaliilor. Totuși, există unele informații conform cărora poiana a fost folosită ca teren agricol până în 1950, când devine pășune menținându-se în această formă până astăzi.
Toate aceste date și constatări, rămase neutilizate în rapoartele și articolele privitoare la cercetările arheologice din "Poiana Roman" sunt foarte importante în stabilirea și interpretarea stratigrafiei sitului, în primul rând a nivelului superior. Aceasta, deoarece până în prezent nu s-a ținut seama de factorii care aici au putut genera perturbații stratigrafice: lucrările agricole, extinderea pădurii și defrișarea acesteia.
Referindu-ne la primele cercetări efectuate aici, putem aminti, fie și succint, că în 1958 C. S. Nicolăescu-Plopșor, împreună cu N. I. Simache efectuează la Lapoș o primă periegheză, constatând existența la suprafața solului a numeroase materiale litice cioplite, atribuite paleoliticului. Drept urmare, în 1959 au fost inițiate primele cercetări complexe, sondaje și săpături sistematice de către Fl. Mogoșanu, care s-au desfășurat în cinci campanii: 1959, 1960, 1962, 1963 și 1966. Rezultatele acestor cercetări au fost publicate de autorul săpăturilor într-un raport de săpătură și patru articole în diverse reviste de specialitate. În urma acestor campanii, s-a stabilit existența unor foarte bogate nivele culturale.
Reluarea cercetărilor, a urmărit cu deosebire obținerea de noi date privind stratigrafia sitului; prelevarea de probe multiple necesare analizelor pluridisciplinare: chimice, granulometrice și sedimentologice, paleopedologice, de radiocarbon în scopul încadrării geocronologice mai precise a sitului; precizarea caracteristicilor tehnologice ale complexelor litice prin dezvelirea lor în suprafață, înregistrarea exhaustivă "in situ" în vederea efectuării remontajelor; depistarea surselor de materie primă, obiectiv neluat în seamă de cercetările anterioare și, nu în ultimul rând, efectuarea unor periegheze și sondaje în zonele învecinate "Poienii Roman". În urma observațiilor efectuate s-au putut distinge șapte mici coline cu dimensiuni cuprinse între 300 x 200 m și 100 x 50 m, având înălțimea de 5 până la 10 m față de restul suprafeței. Aceste mici coline au fost identificate de noi cu șapte sectoare, notate convențional cu siglele A - G și se plasează astfel: sectoarele A - D în partea de N, sectoarele E - F în partea de E, sectorul G în partea de S, pentru fiecare dintre ele realizându-se câte un sondaj.
Într-o primă etapă s-a încercat identificarea punctelor în care s-au efectuat săpături în anii precedenți reluării cercetărilor, pe baza urmelor de șanțuri, cât și a altor informații, trecându-se apoi la cercetarea suprafeței poienii și a deschiderilor (rupturilor) naturale ale acesteia, recuperându-se o serie bogată de materiale litice, în majoritate resturi de debitaj, dar și unelte finite.
S-a urmărit deschiderea unor secțiuni mai largi pentru identificarea planimetric-stratigrafică a specificității fiecărui nivel de abandon. Tehnica altimetrică este înlocuită cu o atentă decapare în nivele minimale de câțiva centimetri, în scopul observării precise a nivelelor de concentrare relativă și a structurii lor topografice. Scopurile acestei tehnici sunt facilitarea prelucrării statistice a întregului material dar și a efectuării remontajelor, esențiale pentru înțelegerea organizării și funcționării unui sit atelier.
Stratigrafia generală a așezării a fost precizată pe baza coroborării observațiilor din toate secțiunile și se prezintă astfel:
1.      sediment provenit din activitatea antropică;
2.     sediment de acumulare slabă de humus, neconsolidat, cenușiu-brun (10 YR 5/2)
3. sediment cu textură lutos-nisipoasă, compact de culoare brun-opal (10 YR 6/3), penetrat adesea de crotovine și cornevine;
4. sediment brun foarte pal (10 YR 7/3) cu textură lutoasă, structură pulverulentă și aspect loessoid; foarte rar este intersectat de cornevine;
5. depozit cu aspect marmorat, în care alternează zonele de culoare brun închis (7,5 YR 4/4) și oliv (5 Y 5/4) cu textură argiloasă și structură prismatică, ce conferă, după uscarea sedimentului, un aspect poligonal; sunt prezente bobovinele și acumulările de oxizi feromanganici pe fețele de desprindere.
Cercetările efectuate în anul 2000, s-au concentrat în partea de SV a poienii, mai exact, la liziera pădurii și imediat în dreapta drumului ce duce la Valea Unghiului. Au fost decapate două secțiuni de 3 x 3 m și respectiv 3 x 1,5 m după cum urmează: S. XXIV s-a trasat în partea de N a S. XXI, lăsându-se un martor de 30 cm, iar S. XXV (3 x 1,5 m) paralel cu aceeași S. XXI săpată în 1999. S-a recuperat un lot de 1726 de piese litice diverse din opal (cca. 98,26% din total), silex de mai multe varietăți, gresie silicioasă și nisipoasă, jasp și cuarțit. În fiecare suprafață s-au surprins aglomerări de material specifice complexelor de debitaj. Din numărul total de piese 75,98% sunt așchii, 18,71% lame, 0,75% lamele, 0,05% gratoare, 0,05% percutoare, 3,82% nuclei, 0,23% retușoare, 0,17% burine, 1,85% galeți, vârfuri "La Gravette", "a cran", perçoire 0,34%.
Densitatea materialului este ridicată în S. XXIV (1364 de piese), predominând așchiile (1024), lamele (239) și nucleele (48). S-a putut observa, în această secțiune, existența apreciabilă a unui număr de piese microlitice (microgratoare, lamele "à dos", vârfuri "La Gravette"). Fragmentarea lamelor și lamelelor se remarcă și acum, ele fiind probabil abandonate de artizanul care le-a creat, tocmai din acest motiv. Morfologia nucleelor pentru lamele și a lamelor sugerează existența debitajului cu ajutorul unei "chasse lame" și nu a percuției dure directe. Lamele prezintă o retușă abruptă sau semiabruptă cu afinități epigravetiene.
Din cele 362 de piese descoperite în S. XXV, marea majoritate sunt resturi specifice unor ateliere de debitaj: așchii (235), lame (84), nuclee (18), cu precizarea că printre așchii se remarcă și cele corticale, dar nu în proporția pe care ar presupune-o în general decorticarea nucleilor pe loc, sugerând astfel, posibilitatea ca aceștia să fi suferit un prim proces de îndepărtare a cortexului pe locul de procurare a materiei prime.
Trebuie menționat, că în ambele secțiuni, s-a săpat până la o adâncime de -0,7  m, de la nivelul caroiajului, fără a fi epuizat nivelul cultural, fiind necesară redeschiderea acestora în anul 2001. Bogăția materialului, structurile de debitaj bine definite, cât și faptul că șantierul a fost transformat în șantier școală pentru studenții Facultății de Istorie-arheologie din Târgoviște, ar impune realizarea unei construcții care să protejeze zona cea mai bogată, în vederea deschiderii unui circuit de vizitare și familiarizare cu tehnicile și metodele de lucru în arheologie, pentru generațiile viitoare de studenți. În acest moment este analizată repartiția spațială a resturilor de debitaj. Astfel, până în prezent este certă o ocupație cu caracter repetitiv. Activitățile de debitaj în situ sunt evidente și masiv documentate pentru partea inferioară a depozitului arheologic (-0,4 / -0,7 m) a cărui atribuire culturală convențional este aurignaciană, deși nu dispunem de argumente tehno-tipologice suficiente pentru această încadrare. Partea superioară a depozitului atestă o relativă diferențiere tehnologică și implicit tipologică (elemente de tehnologie laminară utilizând percuția indirectă, o mai mare varietate a materiei prime, inclusiv prin prezența varietăților silicioase omogene și exogene, și tipologia cu afinități gravettiene). Până în acest moment, distincția fermă a două tradiții culturale diferite este imposibilă, și nu putem exclude posibilitatea unui amestec stratigrafic al mai multor soluri de locuire. Prelucrarea statistică a datelor câtorva secțiuni va aduce cu siguranță o clarificare precisă a nivelelor de concentrare relativă a materialului.
Materialul recuperat, în ultimele campanii de săpătură, se află în custodia Complexului Național Muzeal "Curtea Domnească" Târgoviște, pentru campaniile 1993 - 1996 custode fiind Universitatea "Valahia" Târgoviște, Facultatea de Istorie - Arheologie. Cele două instituții își propun realizarea unui ciclu expozițional care să se adreseze atât studenților târgovișteni (material didactic), cât și marelui public. De asemenea se intenționează publicarea unei lucrări mai ample despre așezarea paleolitică de la Lapoș, în momentul definitivării studiului materialului litic, eventual a unei monografii a sitului.