94. Isaccea, jud. Tulcea [Noviodunum]

Punct: Cetate

Cod sit: 159696.05

 Colectiv: Victor Heinrich Baumann - responsabil (ICEM Tulcea); Gheorghe Mănucu - Adameșteanu - responsabil sector (MMB)

        
Situată pe malul drept al Dunării, la aproximativ 2 km NE de orașul Isaccea, zona arheologică Noviodunum prezintă o importanță aparte în istoria ținuturilor de la Gurile Dunării. Este alcătuită din ruinele fortificației romane situate pe promontoriul ovoidal din punctul Eski-kalé (= Pontonul vechi), în vecinătatea căreia, la S și E se întâlnesc urmele unei așezări civile înconjurată de un sistem defensiv compus din trei rânduri de valuri de pământ cu șanțuri exterioare (la S).
Dovadă a rolului jucat în viața politică-culturală și în istoria relațiilor comerciale de la Dunărea de Jos de-a lungul întregii sale existențe, Noviodunum este menționat în cele mai importante izvoare cartografice și surse istorico-geografice romane și bizantine.
De la sfârșitul secolului trecut și până azi, istoricii și arheologii români s-au interesat de acest oraș celebru în antichitate și Evul Mediu. (Gr. Tocilescu, V. Pârvan, C-tin Moisil, O. Tafrali, Gh. Ștefan, G. Florescu, D. Tudor, I. Barnea, Bucur Mitrea, Exp. Bujor, C. C. Giurescu, Al. Barnea, Emilia Doruțiu-Boilă, Al. Suceveanu, Al. Simion Ștefan).
Primele cercetări arheologice de salvare au fost realizate în 1955 de către un colectiv alcătuit din I. Barnea, B. Mitrea și N. Angelescu, de-a lungul plajei inundabile a Dunării și s-au finalizat în întocmirea primului plan coerent al segmentului faleză. În 1956 s-a urmărit la N zidul de incintă, stabilindu-se existența a 6 turnuri avansate cu frontul rotunjit, a două edificii termale și a unui edificiu bazilical (MCA IV / 1957, p. 156; MCA V / 1959, p. 466 - 468). După câțiva ani, I. Barnea a reluat cercetările orientându-se asupra laturii răsăritene a incintei (1964, 1967, 1970-1971). Rezultatele au fost publicate în Peuce VI / 1977, p. 105, cu completări în Peuce IX / 1984, p. 97-105. În 1973, I. Barnea împreună cu Al. Barnea au efectuat patru secțiuni perpendiculare pe laturile de E și de S ale incintei, rezultatele fiind sumar amintite în Peuce IX și în Cronica săpăturilor arheologice din revista Dacia (N.S.), XIX, 1975, p. 290, nr. 105.
În 1990 au fost efectuate de către Gh. Mănucu-Adameșteanu și Fl. Topoleanu săpături de salvare în zona extramuros, între valurile II și III, cu care prilej a fost localizat un întreg orizont de morminte medievale care suprapunea nivelul de locuire de sec. XI, sub care se aflau resturile unor construcții și instalații de foc de epocă romană (rezultate rămase inedite).
Cercetările arheologice sistematice au început la Noviodunum în 1995, la 40 de ani de la primele săpături arheologice, fiind coordonate de Victor Henrich Baumann de la ICEM Tulcea. În primul an au participat la săpături: Mihaela Iacob (ICEM), Adrian Popescu, Mariana Omeniuc - restaurator (Muz. Arheologie și Istorie) și studenții Mirela Lefterache și Sorin Mănăstireanu. În 1996 colectivul a fost format din: Mihaela Iacob, Gh. Mănucu-Adameșteanu (MMB), Mirela Lefterache și Sorin Mănăstireanu; în 1997 a fost cooptat Dorel Paraschiv, iar în 1998 au participat la săpături: Gh. Mănucu-Adameșteanu, Dorel Paraschiv, Sorin Mănăstireanu și Mariana Omeniuc; în 1999, Gh. Mănucu-Adameșteanu, responsabil de sector și Sorin Mănăstireanu, iar în 2000 numai Gh. Mănucu-Adameșteanu.
Programul de cercetare inițiat în 1995 urmărește:
a)     precizarea raportului dintre așezarea civilă circumscrisă de valurile de pământ și fortificația cu incintă de piatră;
b)     stabilirea cronologiei absolute și a etapelor cronologice din istoria așezării și cetății;
c)      degajarea unor segmente cât mai largi din incinta de piatră și a edificiilor din intramuros, în vederea restaurării și valorificării turistice.
Desfășurarea acestui program în cadrul unui șantier arheologic permanent a dus, în 1999, la constituirea Centrului de Cercetări arheologice Noviodunum care dispune de mai multe construcții independente situate în interiorul unei suprafețe de 2,4 ha teren, aflată în zona de NE a unei rezervații arheologice de 54,7 ha, care include așezarea, valurile și cetatea.
În anii 1995 - 1996 cercetările s-au desfășurat în așezarea civilă cuprinsă între incinta de piatră și valul I al așezării (zona din vecinătatea cetății). Cele două secțiuni ale sondajului executat în areal au stabilit succesiunea stratigrafică a locuirii medievale din așezarea civilă: nivel de locuire din sec. XI, perforat de morminte de inhumație, deranjate la rândul lor de un orizont de locuințe și gropi menajere din prima jumătate a secolului XIII, puternic bulversat de lucrările agricole. În urma secționării valului I s-a observat că ridicarea sa s-a produs într-un moment anterior transformării zonei în necropolă, dar ulterior locuirii de sec. XI. Secțiunea de sondaj (S. I) a secționat la N de un turn romano-bizantin și a pătruns în cetate cu denumirea de CT - I.
În anii 1997 - 2000 cercetările s-au desfășurat în cetate. S-au stabilit etapele cronologice din interiorul turnului, structura acestuia și încadrarea cronologică a stratului de cultură medieval din vecinătatea turnului mare. Paralele cu CT - I au fost executate alte 5 secțiuni care au permis delimitarea intrării în turn și a turnului pe laturile de E și V și precizarea structurii sale interiore. Au fost identificate 9 niveluri de locuire în interiorul turnului, cel mai vechi (IX) fiind cel al stilobatului median cu 4 piloni care, în conformitate cu o monedă de la Aurelian, plasează construcția turnului la sfârșitul sec. III p. Chr.
Nivelul III reprezintă ultima etapă de folosire a turnului și este acoperit de un strat masiv de dărâmătură arsă. Sărăcia de material arheologic nu ne permite să stabilim limitele cronologice, dar, fiind singurul nivel post Justinian, îl putem încadra la sfârșitul sec. VI p. Chr.
Săpăturile din cetate au izbutit, până în prezent, să scoată la lumină câteva complexe de locuire medievală și un edificiu bizantin, cu mai multe faze de construcție, dezvelit parțial. Se pare că zidul de incintă al cetății bizantine, construit direct pe zidul de incintă al epocii romano-bizantine, a fost construit, cel mai probabil, la sfârșitul sec. X, fiind distrus în cursul sec. XI și refăcut în sec. XII, cronologie care poate fi aplicată și edificiului bizantin din vecinătate.
Ultimul nivel de locuire se suprapune complexelor din sec. XIII - XIV și corespunde momentului demantelării zidului de incintă. Se poate considera că sfârșitul locuirii în cetate a fost provocat, foarte probabil, de cucerirea otomană din sec. XV.
Cercetările vor urmări în continuare degajarea turnului mare al cetății romano-bizantine și a edificiului bizantin, în scopul întocmirii primului proiect de restaurare - consolidare, care să-l pună în valoare sub aspect muzeistic. [Victor Henrich Baumann]
 
În anul 1995 ICEM Tulcea a redeschis șantierul arheologic de la Isaccea - Noviodunum: prin două secțiuni magistrale s-a început cercetarea zonei extramuros, până la primul val de pământ, pentru ca în 1996 să fie trasată și o secțiune perpendiculară pe incinta sudică. După retragerea succesivă a celorlalți membri ai colectivului inițial de cercetare, echipa actuală este formată din V. H. Baumann și Gh. Mănucu-Adameșteanu, ceea ce a impus restrângerea corespunzătoare a ariei supuse cercetării la perimetrul cetății și redistribuirea problematicii de studiu.
Un prim raport, întocmit de către V. H. Baumann, conducătorul șantierului, fără consultarea subsemnatului, aducea și câteva precizări privind cronologia fortificațiilor din perioada medie bizantină. Întrucât datele puse astfel în circulație au fost deja preluate de cercetarea istorică (vezi A. Madgearu, Bizantinoslavica, 1999, 2, p. 437), îndrumând-o spre concluzii eronate, mă simt obligat să fac anumite precizări și corecții, rezultate din observarea și evaluarea nemijlocită a situațiilor arheologice.
Valul de pământ a fost perforat de gropile unor morminte aparținând unei necropole din secolul XII, fapt ce asigură un terminus ante quem și nu o "datare" la sfârșitul secolului al XI-lea; secționarea valului într-un singur punct este irelevantă pentru stabilirea certă a raportului cronologic dintre fortificație și nivelul de locuire din secolul XI din zona extramuros.
Raportul publicat de V. H. Baumann lasă să se înțeleagă că distrugerea așezării extramuros la sfârșitul secolului al XI-lea constituie momentul când bizantinii au construit - odată cu valul - și incinta sudică a cetății. De aici rezultă o situație puțin plauzibilă și anume că în secolele X - XI, perioadă caracterizată printr-o puternică înflorire economică, dar și prin numeroase invazii, importantul centru de la Isaccea ar fi fost protejat numai de incinta rămasă în funcție din epoca romano-bizantină.
Rezultatele preliminare obținute prin trasarea altor secțiuni - CT III și CT VI - ne oferă câteva repere cronologice orientative. În CT I s-a constatat că peste zidul romano-bizantin a fost construit, în epoca medie bizantină, un zid mai îngust, de 1,80 m, din piatră nefasonată, prinsă cu mortar de culoare albă; el a fost distrus pe toată lățimea secțiunii, fiind păstrat pe o înălțime de 1,1 m, până la nivelul actual de călcare, doar în profilul de V. Același zid a putut fi surprins în întregime în CT III și VI. Aici s-a putut constata că ultimul nivel de locuire, cu o grosime de 0,7 m, datat larg în secolele XIII - XV, are la bază un strat de cenușă și pigmenți de mortar ce căpăcuiește o dărâmătură masivă (de la -0,7 m la -1,2 m), ce par să indice distrugerile provocate de atacul tătarilor din 1241 - 1242.
Revenind la CT I, singurul loc din interiorul cetății în care săpătura a ajuns până la nivelul romano-bizantin, trebuie consemnat că la adâncimea de -1,8 m / -2 m, a fost surprinsă o porțiune prăbușită din incintă. Sub ea, la -2,02  m, s-a găsit un follis anonim de la împăratul Mihail IV (1034 -1041), ce constituie un terminus post quem, distrugerea putând să fi fost provocată de atacul pecenegilor din anul 1036 sau din anul 1046 ?. Mai trebuie reținut faptul și că stratul de cultură din perioada medie bizantină coboară până la -2,4 m, însă materialul arheologic descoperit în el - câteva fragmente de vase borcan, decorate cu incizii fine orizontale, databile în prima jumătate a secolului XI - este insuficient pentru a putea confirma că incinta a fost refăcută în vremea împăratului Ioan Tzimiskes (969 - 976), așa cum ne sugerează izvoarele bizantine și descoperirile numismatice.
Concentrarea cercetărilor din anul 2000 în CT III și CT VI a dus la descoperirea unor complexe din secolele XIII - XIV (vetre deschise, locuințe, gropi menajere) cu un bogat inventar arheologic (monede, ceramică, obiecte de podoabă și de cult), care ne oferă noi informații despre ultimul nivel de locuire, atât de puțin cunoscut la Isaccea. [Gheorghe Mănucu-Adameșteanu].