51. Constanța, jud. Constanța [Tomis]

Punct: orașul romano-bizantin; Poarta Mare

Cod sit: 60428.01

Colectiv: Gheorghe Papuc - responsabil, Liviu Lungu (MINAC)

Aflate în aria peninsulei tomitane, aproape de esplanadă, delimitate de străzile Virtuții, Mihail Kogălniceanu, Dragoș Vodă și Mircea cel Bătrân, vestigiile porții de N a cetății se dovedesc a face parte dintre cele mai importante descoperite în ultimii ani în capitala Scythiei Minor.

Poarta trebuie să fi fost o construcție monumentală (oricum, mult mai mare decât cele trei porți cunoscute). Calea de acces propriu-zisă, pavată cu lespezi mari din piatră (1,1 x 0,6 x 0,2 m) are lățimea de 10,5 m, temeliile celor două turnuri care flancau (ambele în formă de "U") având, fiecare, lungimea de 15 m și lățimea (măsurată la baza axului frontal) de 11,5 m, grosimea la bază fiind de 3,5 m. Ca elemente constructive deosebite se remarcă, la turnul din SV, o poterna (1,36 m lățime; străbate în unghi de 45° latura exterioară a turnului) și un tunel (l = 1 m, h = 2 m) care se deschide în interiorul turnului, după ce spintecă latura dinspre NE, pe toată lungimea, întrerupându-se sub pavajul străzii Dragoș Vodă din cauza prăbușirii pământului de sub carosabil (prăbușire veche). Turnul din NE este puternic afectat de lucrările edilitare moderne, astfel încât el nu mai păstrează decât latura frontală semicirculară, pe înălțimea a trei asize, blocurile de parament având dimensiuni apreciabile (1,2 x 0,8 x 0,6 m și 0,5 x 0,6 x 0,6 m). (La turnul dinspre SV, paramentul nu se mai păstrează). Emplectonul este format din var, nisip și ceramică pisată.

Primele date științifice despre acest sit au fost furnizate de Scarlat Lambrino în anul 1933, când savantul a întreprins cercetări pe locul unei foste geamii, identificând temeliile turnului de SV și o parte din pavajul căii de acces, emițând ipoteza existenței în perimetrul amintit a unei porți monumentale.

Între 1960 - 1962, câteva sondaje efectuate de MINAC semnalează atât prezența temeliilor descoperite cândva de Lambrino, cât și pe cele ale turnului de NE. O susținută campanie arheologică va începe în anul 1987, desfășurându-se în mai multe etape (1988, 1991 - 1993 și 1998), la sfârșitul căreia este scoasă la lumină poarta de NE ("Poarta mare") a Tomisului.

Aceste vestigii (aflate într-o stare bună de conservare) completează peisajul istoric al Constanței, în același timp oferind date importante privind trecutul cetății antice și aducând precizări în legătură cu traiectoria zidului de incintă și cu datarea acestuia.

La sfârșitul anului 2000, o scurtă campanie arheologică și-a propus ca obiectiv studierea fundațiilor turnurilor. Pentru aceasta au fost practicate două secțiuni (S. 1 = 1,5 x 6 m și S. 2 = 2,5 x 8 m), la prima atingându-se adâncimea de -2 m (măsurată de la nivelul carosabilului), la a doua, adâncimea de -5,5 (măsurată la nivelul primei asize).

Săparea celor două secțiuni a oferit o situație interesantă "în teren", cumva așteptată.

Turnul de NE a fost ridicat pe o fundație solidă, care depășește trei metri în adâncime, fiind alcătuită din bucăți de piatră (calcar) neregulate de mărimi medii și mortar (în cantități însemnate; diformitatea pietrei a impus acest lucru), compus din nisip, var și ceramică pisată. Mortarul este identic celui folosit pentru construirea ambelor turnuri. Fundația depășește, în secțiune orizontală, baza turnului, crepida, raza ei fiind mai mare decât raza laturii semicirculare cu 0,4 m.

Studiul stratigrafic în S. 2 arată că terenul a impus construirea unei asemenea fundații, zona fiind una accidentată. În umplutura care a astupat elevația, nivelând terenul (între șanțul de apărare și piciorul turnului) s-au descoperit resturi litice, puțin material ceramic (sec. III - IV) și o monedă Constantin.

Fundațiile celuilalt turn (cel de SV) sunt mult mai mici, abia atingând 1,7 m, fapt explicabil tot prin configurația terenului. Crepida turnului este de 0,45 m.

Considerăm că perioada în care a fost construită poarta de NE este cea cuprinsă între sfârșitul sec. al III-lea p. Chr. și începutul secolului următor. Pe durata ființării ei au avut loc cel puțin două reconstrucții.

Cercetările anterioare au demonstrat că teritoriul aflat între zidul de incintă al epocii romane (sondajele executate în anii trecuți au identificat urmele lui spre est, pe locul actualului hotel B.T.T. și faleza portului modern - Poarta II) și cel roman târziu, era, în epocă, unul accidentat, dificultăților "de ordin natural" adăugându-se cele ivite după intervențiile făcute de locuitori. În aria respectivă existau morminte (unele, tumulare), mai târziu (sec. II - III) locuințe extramurane (la data ridicării incintei târzii), ateliere meșteșugărești, etc. Chiar și cele mai noi cercetări efectuate în zonă (în imediata apropiere a clădirii vechi a Tribunalului) evidențiază această stare de lucruri existentă până după ridicarea zidului mare (sfârșitul secolului al III-lea p. Chr. - începutul secolului al IV-lea p. Chr.), ceea ce aduce o deplină justificare procedeului constructiv ales de edilii vremii pentru a ridica turnurile porții de NE. Lucrări preliminare făcute asupra terenului pe care urma să se construiască, sunt identificabile aproape la orice sit arheologic. Privind numai porțile de cetăți, în Scythia Minor a epocii romane târzii aveau asemenea intervenții poarta mare de la Histria (ca și zidul de incintă).

Fiind clădită pe o platformă alcătuită din pietriș și fragmente din cărămidă, la Tropaeum Traiani, terenul pe care s-a construit poarta de V a fost nivelat ("retezat") anterior, iar pentru a face loc temeliilor porții de E au fost demantelate un turn și zidul de incintă din epoca romană. La Sacidava, incinta târzie - cu porțile - a fost adaptată condițiilor naturale, terenul nefiind "pregătit" pentru viitoarea construcție.

Zidurile Dinogetiei (ridicate în epoca tetrarhiei) au ca fundație chiar stânca (probabil, aflată, în epocă, în chiar malul Dunării) a fost săpată în trepte. Exemplele ar putea continua.

Cercetările viitoare vor trebui să completeze harta porții de NE, prin stabilirea modului de racordare a laturilor turnului de NE cu zidul incintei și prin studierea situației constructive apărute la baza lui, unde este posibilă existența unui al doilea tunel.

Dată fiind importanța sa în plan științific și monumentalitatea excepțională, credem că se impune o restaurare a porții, urmată de conservare, ea devenind altfel un punct important în peisajul istoric-cultural al Constanței moderne. În condițiile în care fondurile necesare unei astfel de amenajări sunt greu de obținut, se poate opta pentru o soluție de moment, care să conserve situl pe o perioadă de timp apreciabilă: acoperirea "reîngroparea" porții în nisip și marcarea, la nivelul carosabilului, a construcțiilor turnurilor și căi de acces salvându-se astfel, monumentul (până la punerea lui deplină în evidență, conform celor de mai sus) și rezolvându-se și problemele ridicate de edilii moderni.

Bibliografie

1. Gh. Papuc, L. Lungu, Poarta mare a cetății Tomis, Pontica 31, 1998.